15 definiții pentru onomatopee

ONOMATOPÉE, onomatopee, s. f. Cuvânt care, prin elementele lui sonore, imită sunete, zgomote etc. din natură; cuvânt imitativ. [Pl. și: onomatopei] – Din fr. onomatopée.

ONOMATOPÉE, onomatopee, s. f. Cuvânt care, prin elementele lui sonore, imită sunete, zgomote etc. din natură; cuvânt imitativ. [Pr.: -pe-e.Pl. și onomatopei] – Din fr. onomatopée.

ONOMATOPÉE, onomatopee, s. f. Cuvînt care prin elementele lui sonore imită sunete din natură, forma fiind determinată de conținut. Cuvîntul «cuc» este o onomatopee pentru că imită strigătul păsării pe care o denumește.Interjecțiile sînt cuvinte apropiate de onomatopee. GRAUR, F. E. 166.

onomatopée s. f., art. onomatopéea, g.-d. art. onomatopéei; pl. onomatopée

onomatopée s. f., art. onomatopéea, g.-d. art. onomatopéei; pl. onomatopée

ONOMATOPÉE s. (LINGV.) cuvânt imitativ.

ONOMATOPÉE s.f. Cuvânt care, prin elementele lui sonore, imită anumite sunete din natură. [Pron. -pe-e, pl. invar. / < fr. onomatopée, cf. gr. onomatopoia < onoma – nume, poiein – a face].

ONOMATOPÉE s. f. cuvânt care, prin elementele lui sonore, imită anumite sunete din natură. (< fr. onomatopée)

ONOMATOPÉE f. lingv. Cuvânt care, prin forma lui sonoră, imită sunete sau zgomote din natură; cuvânt imitativ. [Art.: onomatopeea; G.-D. onomatopeei] /<fr. onomatopée

onomatopee f. formarea unei vorbe după sunetul imitativ al lucrului reprezentat, ca: bubue, dârdăe, sforăe, etc.

*onomatopéĭe f., pl. (vgr. onomatopoiĭa, d. ónoma, onómatos, nume, și poiéo, fac; lat. onomatopoeia, it. -péa și -péja. V. epo-, melo- și prosopo-peĭe). Formarea unuĭ cuvînt după sunetu cu care izbește urechea (armonie imitativă), cum face, de ex., vîntu cînd vîjîĭe, flacăra cînd pîlpîĭe, steagu cînd fîlfîĭe, ușa cînd scîrțîĭe (care vin de la sunetele naturale vîj, pîl, fîl, scîrț). Pin ext. Cuvînt format pin armonie imitativă: vîj, pîl, fîl, scîrț îs onomatopeĭ saŭ imitative.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

ONOMATOPÉE s. cuvînt imitativ.

ONOMATOPÉE (‹ fr.; {s} gr. onomatopoia „creare de cuvinte”) s. f. (LINGV.) 1. Cuvânt sau grup de cuvinte care imită sunete din natură, exclamații reflexive ale oamenilor, zgomote produse de unele obiecte etc. 2. Mod de creare a unor cuvinte care sugerează prin imitare fonetică, faptul (obiectul) denumit, în general sunete și zgomote din natură (ex. bubuie, vâjâie, tic-tac etc.). ♦ Cuvânt astfel creat; cuvânt imitativ.

ONOMATOPÉE s. f. (< fr. onomatopée, cf. gr. onomatopoia < onoma „nume” + poiein „a face”) cuvânt care prin elementele sale sonore imită cu aproximație un sunet sau un zgomot din natură, cuvânt imitativ. Astfel: cucu!, cucurigu!, cotcodac!, pitpalac!, muu!, bee!, ham!; poc!, zdup!, pleosc!, zdranc! etc. O. formează o grupă distinctă în cadrul interjecțiilor din limba română (v. interjécție).

ONOMATO- „cuvînt, nume”. ◊ gr. onoma, atos „nume, denumire” > fr. onomato-, germ. id., it. id. > rom. onomato-.~logie (v. -logie1), s. f., totalitate a numelor proprii dintr-o limbă; ~manie (v. -manie), s. f., preocupare obsesivă pentru cuvinte și nume proprii; ~pee (v. -pee), s. f., cuvînt care, prin elementele lui sonore, imită anumite sunete și zgomote.

Intrare: onomatopee
onomatopee substantiv feminin
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular onomatopee onomatopeea
plural onomatopee onomatopeele
genitiv-dativ singular onomatopee onomatopeei
plural onomatopee onomatopeelor
vocativ singular
plural
onomatopee
Surse flexiune: DEX '09, DEX '98, Scriban
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular onomatopee onomatopeea
plural onomatopei onomatopeile
genitiv-dativ singular onomatopei onomatopeii
plural onomatopei onomatopeilor
vocativ singular
plural