ONOMATOPEE (< fr. onomatopée < gr. onomatopoia ; cf. gr. onoma, onomatos, nume și poiein, a face) Cuvînt care, prin elementele lui sonore, imită anumite sunete din natură, adică e alcătuit pe baza unei armonii imitative. Se pot distinge onomatopee interjecționale (svîrr, bîldîbîc, trosc), verbale (a pocni, a trosni, a tropăi) sau substantivale (foșnet, fîșîit, pocnet). În poezie, din folosirea onomatopeii rezultă exprimare onomatopeică sau vers onomatopeic. Ex. Și-adînc din bubuitul frînt Al bulgărilor de pămînt, Vorbea un glas, un cîntec sfînt, (G. COȘBUC, Moartea lui Fulger) Apoi un corn apucă și buciumă în vînt Deodată se aude un tropot de pămînt Un tropot de copite, potop ropotitor. (V. ALECSANDRI, Dan, căpitan de plai)