GLAS, glasuri, s. n. 1. Ansamblul sunetelor produse de vibrarea coardelor vocale umane; facultate specifică omului de a emite sunete articulate; voce. ◊ Loc. adv. Într-un glas = (toți) deodată; în unanimitate. ◊ Expr. A da glas = a) a striga; b) a exprima (oral sau în scris). A ridica (sau a înălța) glasul = a vorbi, a răspunde cu un ton ridicat, tare, răstit; a protesta. A căpăta (sau a prinde) glas = a căpăta curaj, a-și reveni (și a începe să vorbească). A-i pieri (cuiva) (sau a i se stinge, a-și pierde) glasul = a nu mai putea să vorbească, să răspundă; a nu mai avea ce răspunde. ♦ (La pl.) Murmur sau vuiet produs de mai multe persoane (care vorbesc concomitent). ♦ Ciripit sau cântec al păsărilor. ♦ Strigăt produs de unele animale. 2. Fig. Zgomot produs de vânt, de o apă etc.; sunet produs de un instrument muzical sau de un obiect sonor. 3. Fig. (Înv.) Veste, știre. 4. Denumire dată scării muzicale în cântarea bisericească răsăriteană. ♦ Fiecare dintre cele opt moduri fundamentale după care se execută cântările bisericești. – Din sl. glasŭ.

glas sn [At: COD. VOR. 15/14 / Pl: ~uri / E: vsl гласъ] 1 Ansamblul sunetelor produse de vibrarea coardelor vocale umane. 2 Facultatea specifică omului de a emite sunete articulate. 3 Voce. 4 Strigăt produs de unele animale. 5 Ciripitul păsărilor. 6 (D. instrumente muzicale) Ton. 7 Strigăt de durere, de deznădejde etc. Si: tânguire, bocet Cf glăsi. 8 (Îlav) Într-un ~ Toți deodată. 9 (Îal) În unanimitate. 10 (Înv; îe) A-și da ~ cu cineva A se pune de acord cu cineva. 11 (Înv; îe) A da ~ cuiva A chema pe cineva. 12 (Îe) A-i pieri cuiva (sau a i se stinge, a-și pierde ~) A nu mai putea să vorbească, să răspundă. 13 (Îlv) A da ~ A striga. 14 (Îalv) A exprima (oral sau în scris). 15 (Îlv) A ridica (sau a înălța) ~ul A vorbi, a răspunde cu un ton ridicat, răstit. 16 (Îal) A protesta. 17 (Îe) A căpăta (sau a prinde ~) A căpăta curaj, a-și reveni și a începe să vorbească. 18 Scară muzicală în cântarea bisericească apuseană. 19 Fiecare dintre cele opt moduri fundamentale după care se execută cântările bisericești. 20 Pieliță moale de culoare gri care se găsește în crăpăturile unui fag bătrân, folosită la prepararea unui sirop contra răgușelii. 21 (Îc) ~ul-cucului Veriguța de ouă a fluturelui inelar Si: mărgica cucului, somnișor. 22 Zgomot produs de vânt, de o apă etc. 23 Sunet produs de un instrument muzical sau de un obiect sonor. 24 (Fig; înv) Veste. 25 (Înv) Vot. corectat(ă)

GLAS, glasuri, s. n. 1. Ansamblul sunetelor produse de vibrarea coardelor vocale umane; facultate specifică omului de a emite sunete articulate; voce. ◊ Loc. adv. Într-un glas = (toți) deodată; în unanimitate. ◊ Expr. A da glas = a) a striga; b) a exprima (oral sau în scris). A ridica (sau a înălța) glasul = a vorbi, a răspunde cu un ton ridicat, tare, răstit; a protesta. A căpăta (sau a prinde) glas = a căpăta curaj, a-și reveni (și a începe să vorbească). A-i pieri (cuiva) (sau a i se stinge, a-și pierde) glasul = a nu mai putea să vorbească, să răspundă; a nu mai avea ce răspunde. ♦ (La pl.) Murmur sau vuiet produs de mai multe persoane (care vorbesc concomitent). ♦ Ciripit sau cântec al păsărilor. ♦ Strigăt produs de unele animale. 2. Fig. Zgomot produs de vânt, de o apă etc.; sunet produs de un instrument muzical sau de un obiect sonor. 3. Fig. (Înv.) Veste, știre. 4. Denumire dată scării muzicale în cântarea bisericească răsăriteană. ♦ Fiecare dintre cele opt moduri (3) fundamentale după care se execută cântările bisericești. – Din sl. glasŭ.

GLAS, glasuri, s. n. 1. Ansamblul sunetelor emise de om (de obicei în cursul vorbirii, al exprimării prin cuvinte); facultatea de a emite aceste sunete; voce. Glasurile oamenilor ce coborau din vagoane și ale celor ce-i așteptau pe peron umpleau cuprinsul gării. REBREANU, R. I 16. Pe El-Zorab nu-l vei vedea De-acum, urmîndu-te la pas, Nici în genunchi la al tău glas, El nu va mai cădea! COȘBUC, P. I 111. Negustorul a rostit vorbele acestea cu glasul așa de cald, pornit din inimă, că Abu-Hasan s-a mai îmbunat. CARAGIALE, P. 151. Asta nu-i mămuca. Eu o cunosc de pe glas; glasul ei nu-i așa de gros și răgușit, ci-i mai subțire și mai frumos! CREANGĂ, P. 22. ◊ Fig. La glasul libertății văd Moldova deșteptată, Și la glasul omenirii o simțesc înduioșată, ALECSANDRI, O. 74. ◊ Loc. adv. Într-un glas = (toți) deodată, împreună; în unanimitate, de comun acord. Oștenii Bugeacului, cu pleoapele numai pe jumătate deschise, salutară într-un glas pe beiul lor. SADOVEANU, O. VII 14. Cu toții într-un glas făcea întrebare. DRĂGHICI, R. 107. ◊ Expr. A da glas = a striga; fig. a exprima. Cînd căruța se opri, el dădu glas. SADOVEANU, P. M. 237. A ridica (sau a înălța) glasul = a vorbi (mai) tare (amenințînd pe cineva), a protesta. A căpăta glas = a prinde curaj. A-i pieri (cuiva) (a i se stinge sau a-și pierde) glasul = a nu mai avea ce răspunde, a bate în retragere, a fi pus cu botul pe labe. A-și drege glasul v. drege. ♦ (Cu valoare de pl.) Murmur, vuiet (al unei mulțimi). Încremeni cu groază, ca și cînd mișcarea și glasul mulțimii ar fi fost începutul unei noi răzvrătiri. REBREANU, R. II 277. ♦ Ciripit, cîntec de pasăre. Zburau țipînd cucori pe sus Cu glas tînguitor. COȘBUC, P. I 233. În păduriștea de mesteacăni... păsările primăverii se-ngînă și care de care se-ntrec în feluri de glasuri. CARAGIALE, P. 43. Moșneagul, cum aude glasul cucoșului, iese din casă cu bucurie. CREANGĂ, P. 68. ♦ Strigăt, zbieret (al diverselor animale). Se întețeau tot mai des glasurile copoilor. SADOVEANU, O. I 447. Broaștele semețe cîntau cu glasuri multe. TOPÎRCEANU, S. A. 59. În codri-adînci, cățelul pămîntului tot latră, Lătrat cu glas de zimbru răsună în urechi. EMINESCU, O. I 93. 2. Fig. Sunet, zgomot de vînt, de apă etc. Jalnic vîjîie prin noapte glasul codrilor de brad. COȘBUC, P. I 119. Am ajuns într-o înfundătură de munți, unde se auzea răsunînd glasul unui pîrăuaș. CREANGĂ, A. 31. Vin’ cu mine, rătăcește Pe cărări cu cotituri, Unde noaptea se trezește Glasul vechilor păduri. EMINESCU, O. I 209. Ramurile se ridicau încet și glasul depărtat al șuvoaielor tăcea din vreme în vreme. RUSSO, O. 114. ♦ Sunet, ton produs de un instrument muzical sau de un corp sonor. Plîng tilingi, tălăngi răspund, Soarele apune, – Glas de bucium sună-n fund Ca o rugăciune... IOSIF, V. 74. De departe-n văi coboară tînguiosul glas de clopot. EMINESCU, O. I 76. 3. (Învechit) Veste, știre. Mihai primi glas atunci de la îndrăznețul Udrea că... s-a lovit de față cu Afis-pașa. BĂLCESCU, O. II 137. 4. (Bis.) Denumire dată scării muzicale în cîntarea bisericească răsăriteană. ♦ Fiecare din cele opt moduri fundamentale după care se execută toate cîntările bisericești. Spre a putea să fii dascăl se cer trei lucruri: întîi o carte de botez, a doua, un atestat... a treia, să cunoști cele 8 glasuri. SLAVICI, O. I 77. Știa și el glasurile pe dinafară. CREANGĂ, A. 9.

GLAS ~uri n. 1) Sunet sau ansamblu de sunete emise de om cu ajutorul coardelor vocale; facultate a omului de a emite sunete articulate; voce; grai. ~ puternic. ~ răgușit. ◊ Într-un ~ toți deodată. A da ~ a) a striga; b) a exprima (verbal sau în scris). A ridica ~ul a se răsti. A căpăta (sau a prinde) ~ a căpăta curaj. A-i pieri (sau a i se stinge) ~ul a) a nu mai putea să vorbească; b) a nu mai avea ce răspunde; a se da bătut. 2) mai ales la pl. Murmur produs de mai multe persoane ce vorbesc concomitent. 3) Sunet sau ansamblu de sunete scoase de păsări sau de animale. 4) fig. Zgomot produs de unele fenomene naturale. ~ul apelor. 5) fig. Sunet produs de un instrument muzical. ~ de vioară. /<sl. glasu

glas n. 1. voce, sunet; 2. vorbă, știre: Mihai primi glas dela îndrăsnețul Udrea BĂLC.; 3. ton, melodie: glasul al optulea; 4. pl. note de muzică orientală: știa și el glasurile pe din afară de biserică CR.; 5. vot: glasurile alegătorilor. [Slav. GLASŬ].

glas n., pl. urĭ (vsl. bg. glasŭ). Voce. Vot: glasurile alegătorilor. Vechĭ. Informațiune. Ton, melodie. Pl. Note de muzică orientală, de vechea muzică bisericească la Românĭ: a ști glasurile.

GLASUL NEBUNULUI NU SE AUDE ’N CER = Cînd vorbele cuiva n’au nici un temeiu.

glas s. n., pl. glasuri

glas s. n., pl. glasuri

glas s. n., pl. glasuri

GLAS s. 1. cuvânt, grai, gură, voce, (livr.) verb, (pop.) limbă, (reg.) boace, (înv.) rost. (Încă nu i-am auzit ~ul.) 2. v. voce. 3. v. ciripit. 4. v. cânt. 5. v. canon.

GLAS s. v. cuvânt, știre, termen, veste, vorbă.

glas s. v. CUVÎNT. ȘTIRE. TERMEN. VESTE. VORBĂ.

GLAS s. 1. cuvînt, grai, gură, voce, (livr.) verb, (pop.) limbă, (reg.) boace, (înv.) rost. (Încă nu i-am auzit ~.) 2. timbru, ton, voce, (pop.) viers. (Avea un ~ grav, plăcut etc.) 3. ciripit, piruit, (reg.) piruială, piruitură, (prin Olt.) știorlîcăială. (~ de păsărele.) 4. (BIS.) canon, cîntare. (Corul cîntă un ~.)

glas (glasuri), s. n. – 1. Cuvînt. – 2. Limbaj, cuvînt. – 3. (Înv.) Veste. – 4. (Înv.) Urare. – 5. Gamă la muzica orientală. – Megl. glas. Sl. glasŭ (Miklosich, Lexicon, 129; Cihac, II, 121; Conev 95), cf. bg. glas, ceh. hlas, pol. glos, rus. golos. – Der. glăsi, vb. (înv., a vorbi, a spune; înv., a cînta; Trans., a plînge, a se jelui), din sl. glasiti; glasnic, adj. (înv., faimos, celebru; înv., vocal); neglasnic, adj. (înv., consonant); glăsui, vb. (a vorbi, a rosti, a spune; a cînta, a plînge, a se jelui); glăsuitor, adj. (sonor); conglăsui, vb. (a vorbi în același timp; a coincide), format pe baza fr. consonner; conglăsuitor, adj. (conform).

glas (< sl. глас) 1. (arhaic) voce (1.). 2. eh*.

GLASURI DE ANIMALE. Subst. Glas, viers (rar), strigăt, zbieret, zbierătură, urlat, urlet, răcnet, răcnire (rar), țipăt, șuier, șuierătură. Muget, mugire, mugit, răget, boncăluit. Behăit, behăitură, mehăit. Guițare, guițat, guițătură; grohăire, grohăit, grohăitură, grohot. Nechez, nechezare (rar), nechezat, nechezătură (rar); rînchez (rar), rînchezare, rînchezat. Lătrare (înv.), lătrat, lătrătură; zăpăit (reg.), zăpâitură (reg.); hămăială, hămăit, hămăitură; chefnit (rar), țăhnit (reg.); mîrîială, mîrîire, mîrîit, mîrîitură; chelălăială, chelălăit, chelălăitură; scheunare, scheunat, scheunătură, schiaun (rar). Mieunat, mieunătură, miaun, miaut (rar); miorlăială, miorlăit, miorlăitură. Chițăit, chițcăit. Mormăială, mormăit, mormăitură (rar). Orăcăit, orăcăire, orăcăială (rar), orac (reg.); miorcăire, miorcăit. Țîrîit, chirăit. Adj. Mugitor, mugind. Behăitor. Grohăitor. Nechezător (rar). Lătrător (rar); mîrîitor (rar). Miorlăit, miorlăitor. Vb. A striga, a zbiera, a urla, a răcni, a țipa, a șuiera. A mugi, a rage; a (se) boncălui, a se boncăi. A behăi, a mehăi, a mecăi. A guița, a covița (reg.)., a grohăi, a gurui (reg.). A necheza, a rîncheza, a străfiga (reg.), a mihoti, a mihona (reg.). A lătra, a hămăi, a bate, a zăpăi (reg.), a chefni, a țăhni (reg.); a mirii; a chelălăi, a scheuna, a țilăi (reg.). A mieuna, a miorlăi. A chițcăi, a chițăi. A mormăi, a mormorosi (reg.). A orăcăi, a miorcăi. A țîrîi, a chirăi. V. animale carnivore, animale erbivore, animale rozătoare, cal, cîine, oaie, pisică, porc, vite, zgomot.

însuși-glasul v. automelă.

VOX CLAMANTIS IN DESERTO (lat.) glasul celui ce predică (strigă) în pustiu – Matei 3, 3. Răspunsul dat de Ioan Botezătorul la întrebarea „cine ești” pusă de evreii cărora le predica în pustiul Iudeii. Sensul actual: persoană care încearcă în zadar să-și convingă semenii asupra unui lucru sau să-i moblizeze pentru o cauză.

Glasul poporului e într-adevăr foarte puternic – spune Eschil în tragedia sa Agamemnon (versul 938). Cuvintele părintelui tragediei grecești își păstrează desigur valoarea lor documentară. Dar astăzi, pentru aceeași idee care exprimă opinia publică, părerea poporului, se folosește în mod obișnuit expresia latină Vox populi, vox dei (vezi). LIT.

Illa tanquam cycnea fuit divini hominis vox (lat. „Glasul divinului om a fost oarecum ca glasul de lebădă”) – Cicero, în De oratore (III, 2, 6), vorbește astfel despre oratorul roman Licinius Crassus care a murit după ținerea unui discurs. Vezi expresia: Cîntecul lebedei. LIT.