ținc³ sn [At: LTR² / Pl: ~uri / E: ger Zinke] Fiecare dintre dinții, alternând cu tăieturi de la capetele a două scânduri, care se îmbucă permițând îmbinarea acestora în unghi.

ținc¹ [At: ALR SN III, h 701/310 / V: țânc (Pl: țânci) / E: fo] 1 i (Rep) Cuvânt care redă strigătul specific al pițigoiului. 2 i (Îf țânc) Cuvânt care redă strigătul specific al țicleanului (1). 3 sm (Orn; Mun; îf țânc) Țiclean (1) (Sitta europaea).

ținc⁴ sn vz zinc

ținc² sm vz țânc²

ȚINC² (pl. -curi) sn. 👉 ȘLIȚ [germ. Zinke].

❍ȚINC¹, ȚÎNC sm. Mold. 1 🐒 ‡Puiul unei fiare sălbatice; cățel: țincii leului (CANT.) ¶ 2 🐒 ~UL-PĂMÎNTULUI = CĂȚELUL-PĂMÎNTULUI ¶ 8 F iron. Copilaș, băiețaș; piciu: vezi dumneata țincul cum te-a cunoscut, zise conu Alecu (D.-ZAMF.); pe cățeaua asta voiu s’o taiu în patru bucăți împreună cu țincul ei (NEGR.); un țînc... scobora niște capre de vale (VLAH.) [ung. cenk].

ȚINC, țincuri, s. n. Fiecare dintre proeminențele tăiate la capetele a două scînduri, alternînd cu cîte o crestătură, pentru a permite o îmbucare solidă în unghi a celor două scînduri.

ȚINC ~uri n. Fiecare dintre proeminențele executate la extremitatea a două scânduri care se îmbină, una intrând în golurile celeilalte. /<germ. Zinke

ținc m. Mold. Tr. 1. cățeluș; țincul pământului, șuiț; 2. fam. prunc: un ținc să te înșele AL. [Ung. CENK, broscoiu, cățeluș* băiat, recrut].

ținc, V. țînc.

țânc¹ i, sm vz ținc¹

țânc² sm [At: PSALT. 109 / V: (reg) ținc, țing / Pl: ~nci / E: ns cf mg cenk] 1 (Îrg) Pui de animal sălbatic. 2 (Îrg) Pui de câine. 3 (Zlg; reg) Popândău (Citellus citellus). 4 (Zlg; reg; șîc ~ul-pământului) Orbete (Spalax microphthalmus). 5 (Zlg; reg; îc) ~ul-pământului, ~ de pământ Cârtiță (Talpa europaea). 6 (Zlg; reg; îc) ~ul-pământului Rozător de culoare cenușie-gălbuie, cu corpul subțire și coada scurtă Si: șuiță (Spermophilus citellus). 7 (Zlg; reg; îac) Hârciog (Cricetus cricetus). 8 (Zlg; reg; îac) Marmotă (Arctomys marmotta). 9 (Zlg; reg; îac) Jder (Martes martes). 10 (Zlg; reg; îac) Șoarece (Mus musculus). 11 (Zlg; reg; îac) Șoarece alb. 12 (Reg; îac) Animal fantastic imaginat ca un câine, care trăiește sub pământ și care face rău morților Si: cățelul-pământului. 13 (Reg; îe) A asculta ~ul-pământului A sta culcat cu urechea la pământ. 14 (Reg; îae) A dormi adânc. 15 (Reg; îae) A fi mort. 16 (Reg; îe) A umbla când doarme ~ul-pământului A umbla în toiul nopții. 17 (Îrg) Câine de talie mică Si: cotei² (1). 18-19 (Fam; șdp) Copil (mic). 20 (Fam; pex) Fiu. 21 (Fam) Epitet pentru un om mic de statură. 22 (Fam; dep) Tânăr fără experiență Si: țângău (2).

țing² sm vz țânc²

❍ȚINCAR(IU), ȚÎNCARIU sm. Mold. = ȚINC¹8: să te mărite pe tine cu țîncariul ei? (ALECS.).

❍ȚINCȘOR sm. dim. ȚINC.

ȚINGĂU, ❍ȚÎNGĂU sm. F iron. Flăcăiaș, tînăr căruia nu i-a răsărit încă mustața: un țingău trimes de stăpînire (SAD.); tu nu ai un ~ de flăcău de însurat? (ȘEZ.); mă, țîngăule, zice unchiul, ia-ți calul și mergi de-ți caută de treabă! (CAR.) [comp. ȚINC și ung. cinkó „fată tînără”].

❍ȚÎNC... 👉 ȚINC...

ȚÎNC, țînci, s. m. 1. (Învechit și popular) Puiul anumitor animale (mai ales puiul de cîine, v. cățel). ◊ Compus: țîncul-pămîntului = cățelul-pămîntului, v. cățel (3). 2. (Uneori cu sens depreciativ) Copil (mai ales băiat) mic; plod. La noi se uită curios, mușcînd dintr-un măr, un țînc numai de-o șchioapă. SADOVEANU, O. VII 200. Pe-o mîrțoagă, dintr-o gură de dăsagă Atîrnată de oblînc, Fără scîncet, cu sfială Iese negru la iveală, Numai cît o portocală, Un căpșor mirat de țînc. TOPÎRCEANU, P. O. 37. Un țînc de vreo șapte ani, un țăran în miniatură, scobora niște capre devale. VLAHUȚĂ, O. AL. II 48. ◊ (Urmat de determinări arătînd ființa la care se referă) Da’ frați mai ai? – Am. Iaca, țîncul ista de soră. SADOVEANU, O. VII 218.

ȚÂNC ~ci m. 1) fam. Pui de câine; cățel. 2) depr. Copil de vârstă mică. /cf. ung. cenk

țînc și (lit.) ținc m. (ung. cenk, cățel, băĭetan, recrut). Est. Iron. Copil mic, prunc: ce cauțĭ cu țincu pin mulțimea asta? Țîncu (saŭ cățelu) pămîntuluĭ, V. cățel. – Și fem. țîncă, pl. e, cățeluță. V. ghitan și copleș.

ținc s. n., pl. țincuri

ținc s. n., pl. țincuri

ținc s. n., pl. țincuri

țânc (fam.) s. m., pl. țânci

țânc (fam.) s. m., pl. țânci

țânc s. m., pl. țânci

ținc (-ci), s. m. – 1. Pui de animal. – 2. Copil, țîngău. – Var. țînc. Mag. cenk (Cihac, II, 535; Tiktin). – Der. țincă (var. țîncă), s. f. (cățea); țingău, s. m. (flăcăuaș, băietan), cu suf. -ău (Philippide, Principii, 154; Graur 192; nu este probabilă der. din țig. tsikno „mic”, propusă de Iordan, Introducere în studiul l. rom., 419).

ȚINC³ s. n. (Var.) Zinc.

ȚINC, țînc subst (puiu). 1. – (Puc); -u, M. (P¹); -a țig. (Ștef). 2. Țîncul (Cat). 3. + subst. coca: Țîncoca, mold. – țig. (17 A IV 157).; cf. Țancoc (V Bistr – Bicaz.)

ȚINC s. v. prășilă, progenitură, pui, șliț.

ținc s. v. PUI. ȘLIȚ.

ȚÂNC s. v. puști.

ȚÎNC s. pici, prichindel, puști, (reg.) pricolici, (fam.) zgîmboi, (fig.) năpîrstoc. (Un ~ de vreo 5 ani.)

ȚINC s.m. v. țînc.

ținc, țincuri, s.n. (pop.) cep la extremitatea unei scânduri care se îmbină cu altă scândură.

ȚÎNC s.m. (Mold.) Pui de animal. Țîncilor de leu. DOSOFTEI, PSALTIRE (1680), apud TEW. Țîncii leului rănind. CANTEMIR, DIVANUL, apud TDRG; cf. DOSOFTEI, VS, apud TDRG. Variante: ținc (CANTEMIR, DIVANUL, apud TDRG). Etimologie: magh. cenk. Vezi și țincșor, țîncă. Cf. c ă ț e l.

țânc, țânci, s.m. (pop. și fam.) 1. copilaș, băiețaș. 2. pui de animal (sălbatic sau de câine). 3. popândău. 4. orbete.

țânc, țânci, s.m. (fam.) 1. Copil mic, prunc. 2. Cățeluș. ■ (onom.)Țînc, Ținc, nume de familie în jud. Maram. – Din magh. cenk „cățel” (DEX, Scriban).