ținc¹ [At: ALR SN III, h 701/310 / V: țânc (Pl: țânci) / E: fo] 1 i (Rep) Cuvânt care redă strigătul specific al pițigoiului. 2 i (Îf țânc) Cuvânt care redă strigătul specific al țicleanului (1). 3 sm (Orn; Mun; îf țânc) Țiclean (1) (Sitta europaea).

ținc⁴ sn vz zinc

❍ȚINC¹, ȚÎNC sm. Mold. 1 🐒 ‡Puiul unei fiare sălbatice; cățel: țincii leului (CANT.) ¶ 2 🐒 ~UL-PĂMÎNTULUI = CĂȚELUL-PĂMÎNTULUI ¶ 8 F iron. Copilaș, băiețaș; piciu: vezi dumneata țincul cum te-a cunoscut, zise conu Alecu (D.-ZAMF.); pe cățeaua asta voiu s’o taiu în patru bucăți împreună cu țincul ei (NEGR.); un țînc... scobora niște capre de vale (VLAH.) [ung. cenk].

ținc m. Mold. Tr. 1. cățeluș; țincul pământului, șuiț; 2. fam. prunc: un ținc să te înșele AL. [Ung. CENK, broscoiu, cățeluș* băiat, recrut].

țânc¹ i, sm vz ținc¹

❍ȚÎNC... 👉 ȚINC...

ținc (-ci), s. m. – 1. Pui de animal. – 2. Copil, țîngău. – Var. țînc. Mag. cenk (Cihac, II, 535; Tiktin). – Der. țincă (var. țîncă), s. f. (cățea); țingău, s. m. (flăcăuaș, băietan), cu suf. -ău (Philippide, Principii, 154; Graur 192; nu este probabilă der. din țig. tsikno „mic”, propusă de Iordan, Introducere în studiul l. rom., 419).

ȚINC s. v. prășilă, progenitură, pui, șliț.