2 intrări

19 definiții

UZ, uzuri, s. n. 1. Faptul sau posibilitatea de a folosi ceva; întrebuințare, folosire; folosință. Loc. vb. A face uz de... = a (se) folosi de... ◊ Expr. Scos (sau ieșit) din uz = care nu (se) mai folosește. 2. Spec. (Jur.) Dreptul de a se folosi de un lucru care este proprietatea altuia. 3. Uzanță, obicei. 4. (Înv.) Comportare, manieră. – Din lat. usus, it. uso.

UZ, uzuri, s. n. 1. Faptul sau posibilitatea de a folosi ceva; întrebuințare, folosire; folosință. ◊ Loc. vb. A face uz de... = a (se) folosi de... ◊ Expr. Scos (sau ieșit) din uz = care nu (se) mai folosește. 2. Spec. (Jur.) Dreptul de a se folosi de un lucru care este proprietatea altuia. 3. Uzanță, obicei. 4. (Înv.) Comportare, manieră. – Din lat. usus, it. uso.

UZ s. n. 1. Faptul sau posibilitatea de a folosi; folosire, întrebuințare, folosință. Produse de uz casnic.Această persoană... a pierdut de mult un ochi și uzul comod al mîinii drepte. CARAGIALE, O. II 227. ◊ Expr. A face uz de... = a (se) folosi de... În primul rînd Meyerhold nu face uz de cortină. SAHIA, U.R.S.S. 152. Scos (sau ieșit) din uz = care nu (se) mai folosește, care nu se mai întrebuințează. Acolo sînt piesele scoase din uz care nu mai pot fi reparate și care vor fi vîndute la fier vechi. DEMETRIUS, C. 16. Sînt amîndoi acum... zvîrliți ca obiectele scoase din uz. C. PETRESCU, Î. II 253. ♦ Mod de folosire curentă a unui cuvînt. Limba scrisă este mai îngrijită decît cea vorbită, respectă mai strict normele, fixate prin tradiție literară și prin uz, ale limbii. IORDAN, L. R. 19. 2. (Jur.) Drept de a se folosi de un obiect care este proprietatea altuia. 3. (Franțuzism) Uzanță. [Poporul a păstrat] portul, uzurile și moravurile. MACEDONSKI, O. IV 114. ◊ Expr. A fi afară din uz = (despre cuvinte sau expresii) a fi neobișnuit, neconform cu uzanțele sau cu un anumit mod de a vorbi în societate. A ! Domnule conservator, această expresiune nu este parlamentară, e afară din uz. ALECSANDRI, T. 1688. 4. (Învechit) Comportare, manieră. Trebuie să luăm lucrurile cu uzul subțire și cînd vei dovedi că este adevărat ceea ce-mi spui, atunci îl vom pedepsi după vină. FILIMON, C. 245.

UZ s. 1. v. folosință. 2. circulație. (Cuvinte ieșite din ~.) 3. v. datină. 4. v. cutumă. 5. v. uzanță.

UZ s.n. 1. Folosire, întrebuințare; folosință. ♦ (Jur.) Dreptul de a se folosi de un lucru care este și rămâne proprietatea altuia. 2. Uzanță, datină, obicei, cutumă. [< lat. usus, cf. fr. us, it. uso].

UZ s. n. 1. folosire, întrebuințare. 2. uzanță. 3. (jur.) dreptul de a se folosi de un lucru care este și rămâne proprietatea altuia. (< lat. usus, it. uso)

uz (-zuri), s. n. – Întrebuințare. Lat. usus (sec. XIX). – Der. uza, vb., din fr. user; uzaj, s. n., din fr. usage; uzanță, s. f., din fr. usance; uzita, vb. (a folosi), după lat. usitatus; uzual, adj., din fr. usuel, lat. usualis; usucapiune, s. f., din lat. usucapio; uzufruct, s. n., din lat. usufructus; uzufructar, s. m., din fr. usufructaire; uzură, s. f., din fr. usure; uzurar, adj., din fr. usuraire; uzurpa, vb., din fr. usurper; uzurpator, adj., din fr. usurpateur.

UZ, úzuri, s.n. 5. (Lingv.) Modalitate, consfințită prin tradiție, de folosire curentă a unităților de limbă în vorbire.

UZ ~uri n. 1) Aplicare în practică (pentru satisfacerea unor necesități); întrebuințare; folosire. ◊ Scos (sau ieșit) din ~ care nu mai poate fi folosit. A face ~ a folosi. 2) v. UZANȚĂ. 3) lingv. Modalitate, consfințită prin tradiție, de folosire curentă a unităților de limbă în vorbire. 4) jur. Drept real care permite unei persoane de a se folosi de un lucru care aparține altei persoane. /<lat. usus, it. uso

uz n. 1. acțiunea și dreptul de a uza; 2. întrebuințarea ordinară a vorbelor, așa cum se practică de majoritatea națiunii: uzul e norma vorbirii, vorbă ieșită din uz; 3. datină în genere adoptată: uzuri nupțiale; 4. experiența societății, deprinderea bunelor maniere: îi lipsește uzul.

Uz n. afluent de-a dreapta Trotoșului, udă județul Bacău.

*uz n., pl. urĭ (lat. usus). Întrebuințare, folosință: lucrurile se tocesc pin [!] uz. Obiceĭ, practică: vorbă ĭeșită din uz, uzu e norma vorbiriĭ, uzurile poporuluĭ la Crăcĭun. Manieră, experiența societățiĭ: îĭ lipsește uzu lumiĭ.


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

UZ s. 1. folosință, folosire, întrebuințare, utilizare, (înv.) uzáj. (Obiecte de ~ strict.) 2. circulație. (Cuvinte ieșite din ~.) 3. datină, fel, obicei, rînduială, tradiție, uzanță, (înv. și pop.) rînd, (pop.) dátă, lége, (înv. și reg.) pománă, (reg.) orî́ndă, (Transilv.) súcă, (prin Ban.) zacón, (înv.) právilă, predánie, șart, tocmeálă, (turcism înv.) adét. (Așa-i ~ din bătrîni.) 4. (JUR.) consuetudine, cutumă, datină, obicei, tradiție, uzanță. (Practică consacrată prin ~.) 5. obicei, regulă, rînduială, tipic, uzanță, (înv.) șart. (Care e ~ în aceste împrejurări?)

UZ s. n. (< lat. usus, cf. fr. us, it. uso): folosire, întrebuințare obișnuită, comună, frecventă a unui cuvânt. Termen folosit în sintagma ieșit (ă) din uz (cu referire la un cuvânt sau la o expresie). ◊ ~ limbii: mișcare permanentă de adaptare a structurii unei limbi la necesitățile social-culturale ale vorbitorilor ei. Se opune normei (v.).

UZ n. etnic, neam înrudit cu cumanii, cf. Uzaș șef cuman (N. Bănescu, Crearea statului Asăneștilor 1943 p. 25). 1. Uzu, Ion popa (P Bor 12); pîrîul și pasul Uz. 2. Cf. Ozoiu, N. (Drag 309). 3. Cf. Guzul și Guzuc (Tec I). 4. Ozolimna t. „lacul Uzului” (v. studiul lui N. Grămadă).

ABUSUS NON TOLLIT USUM (lat.) abuzul nu împiedică uzul – Maximă din vechiul drept francez. Teama de a săvârși un abuz (de drept) nu trebuie să ducă la neexercitarea dreptului.

AD USUM DELPHINI (lat.) pentru uzul Delfinului – Mențiune pe edițiile din clasicii latini întocmite de Bossuet și Huet pentru fiul lui Ludovic al XIV-lea, ediții din care erau omise pasaje licențioase. În sens ironic, ediție prescurtată, epurată.

Intrare: uz
uz
substantiv neutru (N24)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular uz uzul
plural uzuri uzurile
genitiv-dativ singular uz uzului
plural uzuri uzurilor
vocativ singular
plural
Intrare: Uz
Uz
nume propriu (I3)