URSITOÁRE, ursitoare, s. f. (În concepțiile mistice) 1. Ființă imaginară despre care se crede că hotărăște soarta omului, imediat după nașterea lui. Se vede că-l ursise ursitoarea să-i putrezească oasele în pădurea Cotoșmanei. GALACTION, O. I 274. Dragul meu, nu sînt frumoasă? Toate darurile firii Mi le-au dat la leagăn daruri ursitoarele, zefirii. EFTIMIU, Î. 106. Cununa ta de zile și de visuri Au împletit-o rele ursitoare. GOGA, P. 30. A treia seară, cînd veniră ursitoarele, se întîmplă ca unchiașul să fie deștept. ISPIRESCU, L. 97. 2. (Învechit) Soartă, destin, ursită (1). Așa mi-a fost ursitoarea sau planeta. GORJAN, H. II 69. Nouă ani dacă trecea... Ursitoarea se-mplinea, Feciorașul se-ntorcea. TEODORESCU, P. P. 618. – Pl. și: ursitori (EMINESCU, N. 29).

URSITOÁRE, ursitoare, s. f. (În superstiții) 1. Ființă imaginară despre care se crede că are darul de a hotărî soarta omului de la naștere. 2. (Înv.) Soartă, destin, ursită. [Pl. și: ursitori] – Din ursi + suf. -(i)toare.

URSITOÁRE ~ f. (în superstiții) Ființă imaginară, despre care se crede că poate hotărî soarta omului la naștere. [G.-D. ursitoarei] /a ursi + suf. ~toare

ursitoare f. cele trei zine ale destinului, cari (după credința poporului), a treia zi după naștere, vin în casă și menesc copilului soarta-i viitoare, bună sau rea, fericită sau nefericită. Ele sunt trei la număr: cea mare, Ursitoarea, toarce firul vieții; cea mijlocie, Soarta, rostește pățaniile noului născut; iar cea d’a treia, Moartea, rupe firul vieții.

ursitoáre f., pl. orĭ, ca privighetorĭ, și maĭ puțin bine oare. Zînă care, după credința poporuluĭ, vine, împreună cu altele doŭă, a treĭa zi după nașterea unuĭ copil și-ĭ hotărăște (ursește) soarta: se depărtează ursitorile din prejuru caseĭ (VR. 1911, 11, 253, și Doĭna, 2-3, 31, de 4 orĭ pl. în orĭ). – Romaniĭ le numeaŭ parcae, ĭar Greciĭ moirai. Numele lor eraŭ: Clotho, Lachesis și Atropos.

URSITÓR, -OÁRE, ursitori, -oare, adj., s. f. (în superstiții) 1. Adj. Care ursește. ♦ (Substantivat) Persoană considerată ca fiind menită să devină soț (sau soție) cuiva; ursit (1). 2. S. f. (în mitologia populară românească) Zână căreia i se atribuie rolul de a hotărî sau a prezice soarta noului-născut. 3. S. f. (Înv.) Soartă, destin; fatalitate. – Ursi + suf. -tor.

URSITÓR, -OÁRE, ursitori, -oare, adj., s. f. (În credințele și basmele populare). 1. Adj. Care ursește. ♦ (Substantivat) Persoană considerată ca fiind predestinată să devină soț (sau soție) cuiva; ursit (1). 2. S. f. Ființă imaginară despre care se crede că are darul de a hotărî soarta omului la naștere; ursită (3). 3. S. f. (Înv.) Soartă, destin; fatalitate. – Ursi + suf. -tor.

URSITÓR, -OÁRE, ursitori, -oare, adj. (În concepțiile mistice) Care ursește, care hotărăște dinainte soarta unei ființe sau a unui lucru. Așa mi-a fost scris în slovele ursitoare. MARIAN, NA. 62. ♦ (Substantivat) Persoană considerată ca fiind predestinată să fie soț sau soție cuiva. Brîu, brîușorul meu, Arată-mi pe ursitorul meu, Care-i dat de dumnezeu, În vis să-l visez, Aievea să-l văz. PMFILE, CR. 31. Așa să nu poată Ursitorul meu fără mine, Cum umblă puiul după cloșcă. PĂSCULESCU, L. P. 127.

URSITÓR ~oáre (~óri, ~oáre) (în superstiții) Care ursește; care hotărăște soarta cuiva sau a ceva dinainte. /a ursi + suf. ~tor

ursitór adj. m., s. m., pl. ursitóri; adj. f., s. f. sg. și pl. ursitoáre

ursitór adj. m., s. m., pl. ursitóri; f. sg. și pl. ursitoáre

URSITOÁRE s. (MITOL. POP.) (pop.) ursită. (După credințele populare, ~ele sunt trei zâne.)

URSITOÁRE s. v. destin, fatalitate, menire, noroc, predestinare, soartă, ursită, zodie.

ursitoare s. v. DESTIN. FATALITATE. MENIRE. NOROC. PREDESTINARE. SOARTĂ. URSITĂ. ZODIE.

URSITOARE s. (pop.) ursită. (După credințele populare, ~ele sînt trei zîne.)

ursitór, ursitori, ursitoare, s.m.f. – (mag.) Vrăjitor, pocitor, strigoi; cel ce sorocește, cu sensul de a fermeca; ursitor malefic (magia neagră a fost practicată, în vechime, în societatea tradițională maramureșeană): „Păntru strâgoile celea, păntru ursitorile celea ce iau laptele de la marhă...” (Papahagi, 1925). – Din ursi + suf. -tor (DEX, MDA).

ursitór, -i, -oare, s.m.f. – Vrăjitor, pocitor, strigoi; cel ce sorocește, cu sensul de a fermeca; ursitor malefic (magia neagră a fost practicată, în vechime, în societatea tradițională maramureșeană): „Păntru strâgoile celea, păntru ursitorile celea ce iau laptele de la marhă...” (Papahagi 1925). – Din ursi + -itor.