URSITOR, -OARE, ursitori, -oare, adj., s. f. (în superstiții) 1. Adj. Care ursește. ♦ (Substantivat) Persoană considerată ca fiind menită să devină soț (sau soție) cuiva; ursit (1). 2. S. f. (în mitologia populară românească) Zână căreia i se atribuie rolul de a hotărî sau a prezice soarta noului-născut. 3. S. f. (Înv.) Soartă, destin; fatalitate. – Ursi + suf. -tor.

ursitor, ~oare [At: CANTEMIR, IST. 108 / V: (îvr) ursăt~ sf / Pl: ~i, ~oare, (îrg) ~i sf / E: ursi + -itor] (În superstiții și credințe populare) 1 a Care hotărăște sau determină soarta cuiva. 2 a Care ursește¹ (1). 3 sf Ființă imaginară despre care se crede că are darul de a hotărî soarta omului la naștere Si: ursită (22), (reg) ursă² (2), ursitoaie, ursoaică² (1), ursoaie² (1). 4 sf (Reg) Alimente sau diferite obiecte cu care se așteaptă, a treia seară de la nașterea unui copil, ursitorile (3). 5 sf (Îvp) Destin (2). 6 sf (Olt; îe) A-și face ~sătorile A-i veni (cuiva) vremea (sau ceasul). 7-8 smf, a (Persoană) care, prin descântece, farmece sau vrăji, încearcă să determine anumite evenimente din viața unui om sau să profețească care va fi soțul (sau soția) cuiva Si: vrăjitoare. 9 smf (Îvp) Ursit³ (10). 10 sf (Reg; lpl) Legătură de trei nuiele, luate la Anul Nou din sorcova copiilor, împreună cu trei fire de busuioc, pe care fetele o pun în gârlă în noaptea dinspre Bobotează pentru a se căsători cu flăcăul dorit. 11 (Mun; lpl; în legătură cu verbele „a fi”, „a se scula” etc. și precedat de pp „pe”, „de pe”) Un fel de așternut (făcut dintr-o bucată de rogojină pusă peste o grămadă de plante) pregătit pentru femeia care a născut și pe care aceasta stă culcată trei zile. 12 sf (Bot; reg; lpl) Tapoșnic (Galeopsis ladanum) Si: (reg) urs (35).

URSITOR, -OARE, ursitori, -oare, adj., s. f. (În credințele și basmele populare). 1. Adj. Care ursește. ♦ (Substantivat) Persoană considerată ca fiind predestinată să devină soț (sau soție) cuiva; ursit (1). 2. S. f. Ființă imaginară despre care se crede că are darul de a hotărî soarta omului la naștere; ursită (3). 3. S. f. (Înv.) Soartă, destin; fatalitate. – Ursi + suf. -tor.

URSITOR, -OARE, ursitori, -oare, adj. (În concepțiile mistice) Care ursește, care hotărăște dinainte soarta unei ființe sau a unui lucru. Așa mi-a fost scris în slovele ursitoare. MARIAN, NA. 62. ♦ (Substantivat) Persoană considerată ca fiind predestinată să fie soț sau soție cuiva. Brîu, brîușorul meu, Arată-mi pe ursitorul meu, Care-i dat de dumnezeu, În vis să-l visez, Aievea să-l văz. PMFILE, CR. 31. Așa să nu poată Ursitorul meu fără mine, Cum umblă puiul după cloșcă. PĂSCULESCU, L. P. 127.

URSITOR ~oare (~ori, ~oare) (în superstiții) Care ursește; care hotărăște soarta cuiva sau a ceva dinainte. /a ursi + suf. ~tor

ursătoare sf vz ursitor

ursitor adj. m., s. m., pl. ursitori; adj. f., s. f. sg. și pl. ursitoare

ursitor adj. m., s. m., pl. ursitori; adj. f., s. f. sg. și pl. ursitoare

ursitor adj. m., s. m., pl. ursitori; f. sg. și pl. ursitoare