2 intrări

33 de definiții (maximum 20 afișate)

arată toate definițiile

TURC, -Ă, turci, -ce, s. m., adj. 1. S. m. Persoană care face parte din populația Turciei sau este originară de acolo. ◊ Expr. Cum e turcul și pistolul = cum e omul, așa sunt și faptele lui, prietenii lui. Doar nu dau (sau vin) turcii, se spune spre a modera graba neîntemeiată a cuiva. A fi turc (sau ca turcul) = a fi foarte încăpățânat, a nu vrea să înțeleagă, a nu ține seama de nimic. Turcul plătește, se spune despre cineva care este silit să plătească, vrând-nevrând, paguba sau cheltuiala făcută de alții. ♦ P. ext. Persoană de religie mahomedană. 2. Adj. Care aparține Turciei sau turcilor (1), privitor la Turcia sau la turci; turcesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de turci (1). – Din tc. türk.

TURC, -Ă, turci, -ce, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Turciei sau este originară de acolo. ◊ Expr. Cum e turcul și pistolul = cum e omul, așa sunt și faptele lui, prietenii lui. Doar nu dau (sau vin) turcii, se spune spre a modera graba neîntemeiată a cuiva. A fi turc (sau ca turcul) = a fi foarte încăpățânat, a nu vrea să înțeleagă, a nu ține seama de nimic. Turcul plătește, se spune despre cineva care este silit să plătească, vrând-nevrând, paguba sau cheltuiala făcută de alții. ♦ P. ext. Persoană de religie mahomedană. 2. Adj. Care aparține Turciei sau turcilor (1); privitor la Turcia sau la turci; originar din Turcia; ca al turcilor; turcesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de turci (1). – Din tc. türk.

TURC1, -Ă, turci, -e, adj. Care aparține Turciei sau populației ei, privitor la Turcia sau la populația ei; turcesc. Limba turcă.Un agă turc consimțise să asiste la ceremonia de instalare. IORGA, L. I 331. La mal ne întîmpină mai mulți ofițeri turci. BART, S. M. 21.

TURC2, -Ă, turci, -e, s. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Turciei sau care este originară de acolo; p. ext. persoană de religie mahomedană. Decît roabă turcilor, Mai bin’ hrană peștilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 496. ◊ (Cu sens colectiv) Frate, te-ai luptat bine cu turcul !... și l-a bătut pe umeri. CAMIL PETRESCU, O. II 89. Zvonul ajungea pînă-n țara turcului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 491. ◊ Expr. Parcă se bat turcii la gura lui = parcă se bat calicii la gura lui, v. gură (I 1). Cum e turcul și pistolul = cum e omul, așa sînt și faptele lui, prietenii lui. (Doar) nu dau (sau vin) turcii, se spune pentru a modera graba neîntemeiată a cuiva. Da stai un pic, tovarășe, ce naiba ? ! Nu dau turcii ! GALAN, B. I 28. A fi turc (sau ca turcul) = a fi încăpățînat, a nu ține seamă de nimic, a nu vrea să înțeleagă. E ca turcul... nu vrea să știe de nimic. PAMFILE, S. T. 85. Turcul plătește, se spune cînd cineva este silit să plătească, vrînd-nevrînd, paguba sau cheltuiala făcută de alții.

turc adj. m., s. m., pl. turci; adj. f. túrcă, pl. túrce

turc s. m., adj. m., pl. turci; f. sg. túrcă, pl. túrce

TURC s., adj. 1. s. (înv. și pop.) necredincios, (înv. și reg.) ciutac, (înv.) osman, osmangiu, osmanlâu, otoman, păgân, (ir.) șalvaragiu. 2. adj. turcesc, (înv.) osman, osmanic, osmanlâu, osmănesc, otoman, otomanicesc, otomănesc, păgân, păgânesc.

turc (-ci), – Otoman. – Mr. turcu, megl. turc. Tc. turk (Șeineanu, II, 369; Lokotsch 2114), cf. ngr. τοῦρϰος, sl. turύkύ.Der. turcoaică, s. f. (femeie din Turcia); turcaleț, s. m. (varietate de zmeu; varietate de patlagină); turcesc, adj. (turc); turcește, adv. (în limba turcă; ca turcii); turci, vb. (a converti la islamism); turcie, s. f. (înv., limba turcă); turcime, s. f. (mulțime de turci); turcism, s. n. (cuvînt turcesc); turculeț, s. m. (copil turc; Banat, sticlete, Carduelis elegans; anemonă, Anemone nemorosa); turcoază, s. f., din fr. turquoise; turchiaz (var. Olt. turchez), adj. (albastru-verzui), unul din puținele cuvinte fr. care au uz popular.

TURC1 ~că (~ci, ~ce) v. TURCESC. /<turc. türk

TURC2 ~că (~ci, ~ce) m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Turciei sau este originară din Turcia. /<turc. türk

turc a. ce ține de Turcia sau de locuitorii ei: limba turcă. ║ m. locuitor din Turcia: Turcul să plătească! floarea turcului, lăcrămioare.

Turc, Turcoáĭcă s. (vsl. Turŭkŭ, ngr. Tûrkos). Om care are limba turcească drept limbă maternă (Populațiunea Turciiĭ e de vre-o 18 milioane, dintre care ¼ străinĭ). Cap de Turc, un fel de dinamometru care are o căpățînă de forma unuĭ turban (cap de Turc), în care trage cu cĭocanu cel ce-șĭ încearcă puterea. Fig. Om în care daŭ toțĭ (cĭuca saŭ gazda bătăilor). Cum e Turcu, (așa) și pistolu, cum e stăpînu, și sluga; cum e Tandea, și Mandea; cum e unu, așa și cel-lalt. A fugi par´că daŭ Turciĭ și Tătariĭ, a fugi în panică, ca odinioară cînd năvăleaŭ aceștia.

TURCOÁICĂ, turcoaice, s. f. Femeie, care face parte din populația Turciei sau este originară de acolo. – Turc + suf. -oaică.

TURCOÁICĂ, turcoaice, s. f. Femeie care face parte din populația de bază a Turciei sau este originară de acolo. – Turc + suf. -oaică.

TURCOÁICĂ, turcoaice, s. f. Femeie care face parte din populația de bază a Turciei sau care este originară de acolo.

túrcă (limbă) s. f., g.-d. art. túrcei

turcoáică s. f., g.-d. art. turcoáicei; pl. turcoáice

túrcă (limba) s. f., g.-d. art. túrcei

turcoáică s. f., g.-d. art. turcoáicei; pl. turcoáice

TURCOÁICĂ s. (înv.) cadână.

Intrare: turc
turc (adj.)
adjectiv (A10)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular turc turcul turcă turca
plural turci turcii turce turcele
genitiv-dativ singular turc turcului turce turcei
plural turci turcilor turce turcelor
vocativ singular
plural
turc (s.m.)
substantiv masculin (M13) nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular turc turcul
plural turci turcii
genitiv-dativ singular turc turcului
plural turci turcilor
vocativ singular turcule, turce
plural turcilor
turcoaică
substantiv feminin (F4)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular turcoaică turcoaica
plural turcoaice turcoaicele
genitiv-dativ singular turcoaice turcoaicei
plural turcoaice turcoaicelor
vocativ singular
plural
turcoaie
substantiv feminin (F129) nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular turcoaie turcoaia
plural turcoaie turcoaiele
genitiv-dativ singular turcoaie turcoaiei
plural turcoaie turcoaielor
vocativ singular turcoaie, turcoaio
plural turcoaielor
Intrare: Turc
Turc
nume propriu (I3)