Din totalul de 26 sunt afișate 20 definiții pentru turc, Turc   declinări

TURC, -Ă, turci, -ce, s. m., adj. 1. S. m. Persoană care face parte din populația Turciei sau este originară de acolo. ◊ Expr. Cum e turcul și pistolul = cum e omul, așa sunt și faptele lui, prietenii lui. Doar nu dau (sau vin) turcii, se spune spre a modera graba neîntemeiată a cuiva. A fi turc (sau ca turcul) = a fi foarte încăpățânat, a nu vrea să înțeleagă, a nu ține seama de nimic. Turcul plătește, se spune despre cineva care este silit să plătească, vrând-nevrând, paguba sau cheltuiala făcută de alții. ♦ P. ext. Persoană de religie mahomedană. 2. Adj. Care aparține Turciei sau turcilor (1), privitor la Turcia sau la turci; turcesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de turci (1). – Din tc. türk.

Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

TURC, -Ă, turci, -ce, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Turciei sau este originară de acolo. ◊ Expr. Cum e turcul și pistolul = cum e omul, așa sunt și faptele lui, prietenii lui. Doar nu dau (sau vin) turcii, se spune spre a modera graba neîntemeiată a cuiva. A fi turc (sau ca turcul) = a fi foarte încăpățânat, a nu vrea să înțeleagă, a nu ține seama de nimic. Turcul plătește, se spune despre cineva care este silit să plătească, vrând-nevrând, paguba sau cheltuiala făcută de alții. ♦ P. ext. Persoană de religie mahomedană. 2. Adj. Care aparține Turciei sau turcilor (1); privitor la Turcia sau la turci; originar din Turcia; ca al turcilor; turcesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de turci (1). – Din tc. türk.

Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de romac | Semnalează o greșeală | Permalink

TURC2, -Ă, turci, -e, s. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Turciei sau care este originară de acolo; p. ext. persoană de religie mahomedană. Decît roabă turcilor, Mai bin’ hrană peștilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 496. ◊ (Cu sens colectiv) Frate, te-ai luptat bine cu turcul !... și l-a bătut pe umeri. CAMIL PETRESCU, O. II 89. Zvonul ajungea pînă-n țara turcului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 491. ◊ Expr. Parcă se bat turcii la gura lui = parcă se bat calicii la gura lui, v. gură (I 1). Cum e turcul și pistolul = cum e omul, așa sînt și faptele lui, prietenii lui. (Doar) nu dau (sau vin) turcii, se spune pentru a modera graba neîntemeiată a cuiva. Da stai un pic, tovarășe, ce naiba ? ! Nu dau turcii ! GALAN, B. I 28. A fi turc (sau ca turcul) = a fi încăpățînat, a nu ține seamă de nimic, a nu vrea să înțeleagă. E ca turcul... nu vrea să știe de nimic. PAMFILE, S. T. 85. Turcul plătește, se spune cînd cineva este silit să plătească, vrînd-nevrînd, paguba sau cheltuiala făcută de alții.

Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

TURC1, -Ă, turci, -e, adj. Care aparține Turciei sau populației ei, privitor la Turcia sau la populația ei; turcesc. Limba turcă.Un agă turc consimțise să asiste la ceremonia de instalare. IORGA, L. I 331. La mal ne întîmpină mai mulți ofițeri turci. BART, S. M. 21.

Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

turc adj. m., s. m., pl. turci; adj. f. túrcă, pl. túrce

Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

turc s. m., adj. m., pl. turci; f. sg. túrcă, pl. túrce

Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

TURC s., adj. 1. s. (înv. și pop.) necredincios, (înv. și reg.) ciutac, (înv.) osman, osmangiu, osmanlâu, otoman, păgân, (ir.) șalvaragiu. 2. adj. turcesc, (înv.) osman, osmanic, osmanlâu, osmănesc, otoman, otomanicesc, otomănesc, păgân, păgânesc.

Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

turc (-ci), – Otoman. – Mr. turcu, megl. turc. Tc. turk (Șeineanu, II, 369; Lokotsch 2114), cf. ngr. τοῦρϰος, sl. turύkύ.Der. turcoaică, s. f. (femeie din Turcia); turcaleț, s. m. (varietate de zmeu; varietate de patlagină); turcesc, adj. (turc); turcește, adv. (în limba turcă; ca turcii); turci, vb. (a converti la islamism); turcie, s. f. (înv., limba turcă); turcime, s. f. (mulțime de turci); turcism, s. n. (cuvînt turcesc); turculeț, s. m. (copil turc; Banat, sticlete, Carduelis elegans; anemonă, Anemone nemorosa); turcoază, s. f., din fr. turquoise; turchiaz (var. Olt. turchez), adj. (albastru-verzui), unul din puținele cuvinte fr. care au uz popular.

Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

TURC1 ~că (~ci, ~ce) v. TURCESC. /<turc. türk

Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

TURC2 ~că (~ci, ~ce) m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Turciei sau este originară din Turcia. /<turc. türk

Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

turc a. ce ține de Turcia sau de locuitorii ei: limba turcă. ║ m. locuitor din Turcia: Turcul să plătească! floarea turcului, lăcrămioare.

Sursa: Șăineanu, ed. VI (1929) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

Turc, Turcoáĭcă s. (vsl. Turŭkŭ, ngr. Tûrkos). Om care are limba turcească drept limbă maternă (Populațiunea Turciiĭ e de vre-o 18 milioane, dintre care ¼ străinĭ). Cap de Turc, un fel de dinamometru care are o căpățînă de forma unuĭ turban (cap de Turc), în care trage cu cĭocanu cel ce-șĭ încearcă puterea. Fig. Om în care daŭ toțĭ (cĭuca saŭ gazda bătăilor). Cum e Turcu, (așa) și pistolu, cum e stăpînu, și sluga; cum e Tandea, și Mandea; cum e unu, așa și cel-lalt. A fugi par´că daŭ Turciĭ și Tătariĭ, a fugi în panică, ca odinioară cînd năvăleaŭ aceștia.

Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

túrcă (limbă) s. f., g.-d. art. túrcei

Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

túrcă (limba) s. f., g.-d. art. túrcei

Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

FLOAREA-TÚRCULUI s. v. păpădie.

Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

TÚRCĂ1 f. mai ales art. Limba turcilor. /<turc. türk

Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

Podu-Turcului n. târg în jud. Tecuci: 2200 loc. Târguri anuale.

Sursa: Șăineanu, ed. VI (1929) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

Răsboiul greco-turc, declarat la 1921, se începu cu un șir de succese ale oștirii grecești asupra armatei turcești demoralizate. Când aceasta fu reorganizată în 1922, Turcii alungară din toate părțile Aziei Mici pe Greci și răsboiul se termină cu dezastrul lamentabil al Grecilor. El avu de urmare ruina prosperității economice a Greciei și micșorarea-i teritorială prin retrocedarea Traciei orientale Turcilor; V. mai la vale Tractatul din Lausanne.

Sursa: Șăineanu, ed. VI (1929) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

Turci m. pl. ramura cea mai civilizată din grupul etnic al Turcomanilor, se așezară în Azia pe ruinele Statului Abasizilor, pătrunseră în sec. XIV în Europa,, unde fundară în sec. XV un Stat puternic pe ruinele imperiului bizantin, Stat care ajunse la apogeul său, sub Soliman I.

Sursa: Șăineanu, ed. VI (1929) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink


Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

TURC etnic, nume folosit în ambele țări înainte de venirea Turcilor osmanlîi la Dunăre; epitetul „turc”, sinonim cu „păgîn” se aplica copiilor înainte de botez. 1. Turcu fam.; – Stanciu 1388 (Ț-Rom 50); – ard., 1511 (Paș); – Stepan munt. 1461 (Glos); Ivanco, munt., 1488 (Glos); Turcul, Sim., boier în divanul Moldovei, 1436 (Dm; Mih; nepoții săi: Ivanco, Toader și Mihuță vînd două sate în 1497, dar fiul lui Ivanco poartă un nume turcesc Șaidir (Ștef II 107); Ion (16 A III 26). 2. Turcul ca prenume fiul lui C-tin, nepot Simei (17 A IV 504); fiul Drăgălinei (16 A II 85). 3. + -an: Turculan (Paș). 4. Turculeț, Gh. (Sd XI 57). < subst. o pasăre (Păs) 5. Turca, fam. (Moț); Turcă, Ilie, ard. (C Cos II 482); cf. și subst. turca (brezaia). 6. Turcan (17 B III 458). 7. Turcaș (Giur 291). 8. Turcea (16 A III 113; 17 BII 76, 216; Paș etc.); pîrcălab de Hotin (Sur II); Turc/escu, Gh.(RI XXIX 284); -ești, -eni, -oaia, ss. 9. Turcin (Moț; Ard); – munt., 1654 (An C III 740) -a f. (Sd XI 53); -u boier (16 B I 185); -ești s. 10. Turcioiu s. (17 B I 338). 11. Turciul (17 A IV 181); – Leca (Sur V); – Toader (16 A IV 119). 12. „Ștefan Turcuman, ficiorul Turciului” mold. 1660 oct. 28); Turcuman, vornic (Isp VI1). 13. Turcus (Ard; Mar). 14. Turcitul, supranume dat celor trecuți la islamism: Mihnea Vvd -; Badea Turcitul (AO XXI 177). 15. Prob. din ung. török „turc”: Toroc pîrcălab., olt. (16 B I 39).

Sursa: Onomastic (1963) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink