TREBUINȚĂ, trebuințe, s. f. 1. Nevoie, necesitate. ◊ Loc. adj. și adv. De trebuință = folositor, necesar, util; trebuincios. ◊ Expr. Îmi face trebuință (sau am trebuință de...) = îmi este necesar, îmi trebuie... ♦ Interes. 2. (Rar) Treabă, afacere, chestiune. – Trebui + suf. -ință.

trăbuință sf vz trebuință

trebuință sf [At: CORESI, EV. 549 / V: (reg) trăb~ / Pl: ~țe, (rar) ~ți / E: trebui + -ință] 1 (Pop) Necesitate. 2 (Pop; îla) De nici o ~ Nefolositor. 3 (Reg; îla) De bună ~ De mare folos. 4 (Îvr; îlav) Cu ~ În mod necesar. 5-6 (Pop; îljv) De ~ (Care este) necesar. 7-8 (Pop; îal) (Care este) util Si: folositor. 9-10 (Îvr; îal) (Care este) potrivit Si: propice. 11 (Pop; îlv) A face ~ (să...) sau a fi (de) ~ A trebui (8). 12 (Pop; îlv) A-i face ~ A trebui (1). 13 (Înv; îlav) În ~ța (cuiva) Pentru necesitățile cuiva. 14 (Pop; îe) A nu (mai) fi (de) nici o ~ A fi cu totul inutil. 15 (Iuz) Chestiune. 16 (Pop) Interes.

urma¹ [At: PSALT. HUR. 31³/17 / Pzi: ~mez; 3 și (rar) urmă / Cj: să urmeze și (înv) să urme / E: urmă] 1-2 vti A se ține după cineva sau ceva. 3-4 vti A pleca împreună cu cineva. 5 vt A însoți (pe cineva sau ceva) cu privirea Si: a urmări (2). 6 vt (Fig) A fi alături de cineva (într-o acțiune), Si: a secunda. 7 vt (Fig) A susține pe cineva. 8 vi (Reg; d. câini) A urmări vânatul. 9-10 vi (fșa), (înv, de obicei ccd) vi A merge pe un anumit traseu. 11-12 vti A se conduce după... 13-14 vti A respecta o indicație primită. 15-16 vt A asculta de cineva. 17-18 vti A imita ceva sau pe cineva. 19 vt (Înv) A se ține de ceva cu perseverență. 20 vt (Înv) A se concentra asupra unei probleme. 21 vt (Înv) A studia o problemă (științifică). 22 vt (Înv) A fi atent la cineva sau ceva. 23-24 vit A frecventa o formă de învățământ. 25-26 vit A se ocupa regulat de o specializare într-un domeniu. 27 vi (Îvr; d. o instituție de învățământ) A ființa. 28 vi (Îvr; d. o instituție de învățământ) A funcționa (1). 29 vi (Urmat de un infinitiv sau de un conjunctiv cu valoare de semiauxiliar, imprimând adesea verbului următor o nuanță de viitor) A veni, în timp și spațiu, după cineva sau ceva (luându-i locul) Si: a succeda. 30 vi A succeda cuiva (la tron, într-o demnitate, funcție sau activitate). 31 vt (Îvr; fig) A moșteni¹. 32 vi (Pex) A înlocui pe cineva. 33 vi A veni la rând. 34 vt A relua. 35 vt A continua (1) de relatat. 36 vi (Prc) A spune mai departe. 37 vi (Prc) A scrie mai departe. 38 (Înv) A se produce. 39 vi A se petrece. 40 vi A se realiza. 41 vt A făptui (1). 42 vi A proceda. 43 vi A se comporta (1). 44 vi A rezulta. 45-46 vti A fi necesar. 47 vt (Înv; îlv) A ~ trebuința A trebui.

URMA (-mez) vb. tr. și intr. 1 A merge în urma cuiva, a veni după cineva: el mergea înainte, iar ceilalți îl urmau; pr. anal. ~ pe cineva în groapă, a muri puțin timp în urma lui ¶ 2 A fi, a se afla, a veni după ceva (în spațiu sau în timp): pagina, volumul care urmează; două numere care se urmează; mi-a răspuns ceea ce urmează ¶ 3 A se întîmpla în urmă, a veni unul după altul: după bucurie urmează și jale, și după jale bucurie (LET.); după cununie a urmat un ospăț și o veselie, cum numai la împărați se pot vedea (RET.); vara urmează după primăvară; de vor urma ploi la culesul popușoilor, să nu se lase în pănușe multă vreme să stea, că să vor sminti (DRĂGH.) ¶ 4 A merge înainte pe drumul apucat: în zadar protestez, cerînd să mi-l dea îndată (pașaportul), ca să-mi pot urma drumul (I.-GH.) ¶ 5 Ⓕ A se ținea, în purtarea sa, de pilda dată de cineva, a face întocmai cum i se indică de cineva sau de ceva: ~ pilda strămoșilor; a-și ~ inspirațiunea, instinctul ¶ 6 A continua, a nu se opri: ~ cu cititul; a-și ~ studiile; ședința urmează; va urma (în josul unui articol, unui foileton dintr’o gazetă, dintr’o revistă) ¶ 7 A frecuenta, a asista regulat: ~ cursurile de seară; ~ la școală; cît timp a ținut acel ajutor, el a urmat... în școala cadeților (I.-GH.) ¶ 8 A lucra, a face într’un fel oare-care, a proceda: are să urmeze cum știm noi, nu cum vrea el, că doar nu-i de capul său (CRG.); așa ar trebui să urmez, om bun,... să mă feresc de omul roș... cît oiu putea (CRG.) ¶ 9 A rezulta: de aci urmează că n’ai dreptate ¶ 10 A trebui, a fi nevoie: ca să scăpăm de ploaie, urma să ne adăpostim în cocioaba aceea [comp. URMĂ].

TREBUINȚĂ, trebuințe, s. f. 1. Nevoie, necesitate. ◊ Loc. adj., adv. De trebuință = folositor, necesar, util; trebuincios. ◊ Expr. Îmi face trebuință (sau am trebuință de...) = îmi este necesar, îmi trebuie... ♦ Interes. 2. (Ieșit din uz) Treabă, afacere, chestiune. – Trebui + suf. -ință.

TREBUINȚĂ, trebuințe, s. f. 1. Nevoie, necesitate. Faptul că Voltaire n-a înțeles pe Shakespeare se generalizează pentru trebuința cauzei. GHEREA, ST. CR. II 73. O neapărată trebuință a face să reînvieze spiritul de unire și dorința de lucrare. GHICA, A. 796. ◊ (În legătură cu verbul «a avea») Cine are trebuință, să vie la dînsul. ISPIRESCU, L. 1. Nu ai trebuință de slugă la drum? CREANGĂ, P. 199. N-am trebuință de tine ca să-mi învăț limba mea. NEGRUZZI, S. I 10. ◊ Loc. adj. și adv. De trebuință = folositor, necesar, util. Aceea are să fie de trebuință la talpa iadului. CREANGĂ, P. 146. Sultanul Suleiman crezu de trebuință 300000 de otomani, pentru a putea alunga din Moldova pe Petru Rareș. HASDEU, I. V. 83. Este de trebuință a populariza între romîni aceste idei. BĂLCESCU, la GHICA, A. 357. Dobitocul se face omului de trebuință. CONACHI, P. 290. ♦ Interes. Să nu se ceară adevăr de la cea care are trebuință să-l tăinuiască. SADOVEANU, D. P. 140. 2. (Ieșit din uz) Treabă, chestiune, afacere. Am o trebuință cu d. Nae Girimea. CARAGIALE, T. II 78. Sărmanii oameni era să facă un drum... zădarnic, pentru că acolo nu aveau nici o trebuință. DRĂGHICI, R. 24. – Pl. și: (învechit) trebuinți (CONACHI, P. 265).

TREBUINȚĂ ~e f. 1) Ceea ce este (absolut) necesar (pentru satisfacerea unor cerințe); necesitate. ◊ De (mare) ~ (foarte) util. Cele de ~ cele necesare. În caz de ~ dacă va fi nevoie. A avea ~ a-i trebui. 2) Folos real (adus la ceva). ◊ A nu mai fi de nici o ~ a nu mai folosi la nimic. 3) pop. Chestiune personală care trebuie să fie pusă la punct; interes. ◊ A avea o ~ cu cineva a pune la cale ceva. /a trebui + suf. ~ință

trebuință f. necesitate, nevoie.

trebuínță f., pl. e (d. a trebui). Necesitate, nevoĭe: lemne pentru trebuință (saŭ trebuințele) caseĭ.

trebuință s. f., g.-d. art. trebuinței; pl. trebuințe

urma¹ (a ~) (a merge în urma cuiva) vb., ind. prez. 1 sg. urmez, 3 urmează; conj. prez. 1 sg. să urmez, 3 să urmeze

trebuință s. f., g.-d. art. trebuinței; pl. trebuințe

trebuință s. f., g.-d. art. trebuinței; pl. trebuințe

TREBUINȚĂ s. 1. v. utilitate. 2. necesitate, nevoie, (înv. și pop.) treabă, (înv. și reg.) lipsă. (Material didactic pentru ~ele școlii generale.) 3. v. cerință. 4. cerință, exigență, imperativ, necesitate, nevoie, obligație, pretenție.

TREBUINȚĂ s. 1. folos, necesitate, utilitate, (pop.) priință, (înv.) polză. (De mare ~.) 2. necesitate, nevoie, (înv. și pop.) treabă, (înv. și reg.) lipsă. (Material didactic pentru ~ele școlii generale.) 3. cerință, necesitate, nevoie, solicitare. (Ține seamă de ~ele pieței.) 4. cerință, exigență, imperativ, necesitate, nevoie, obligație, pretenție, (înv. și reg.) niștotă, (înv.) nevoință, nevoire, recerință, (fig.) comandament. (~ele epocii noastre.)