4 intrări

22 de definiții (cel mult 20 afișate)

arată toate definițiile


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

TIMÁR2, timaruri, s. n. (Mai ales la pl.; înv.) Denumire dată, în Evul Mediu, în Imperiul Otoman, loturilor de pământ conferite, temporar, oștenilor, în schimbul obligației de a presta serviciul militar. – Din fr. timares.

TIMÁR1, timari, s. m. (Reg.) Tăbăcar. – Din magh. timár.

TIMÁR1, timari, s. m. (Reg.) Tăbăcar. – Din magh. timár.

timar1 sm [At: (a. 1772) IORGA, S. D. XII, 186 / V: (îvr) ~iu, ~mnar / Pl: ~i / E: mg timar] (Reg) 1-2 Tăbăcar1 (1-2).

timar2 [At: C. CANTACUZINO, CM I, 30 / Pl: ~uri, ~e sn, ~i sm / E: tc timar] (Înv) 1 sn Lot de pământ conferit în proprietate temporară de către sultan oștenilor (uneori și dregătorilor civili, ca salariu), în schimbul obligației de a presta serviciul militar. 2 sm (Șîs ~ spahiu) Timariot.

TIMÁR2, timaruri, s. n. (Mai ales la pl.) Denumire dată, în evul mediu, în Imperiul Otoman, loturilor de pământ conferite, temporar, oștenilor, în schimbul obligației de a presta serviciul militar. – Din fr. timares.

TIMÁR, timari, s. m. (Regional) Meseriaș care se ocupă cu argăsitul sau tăbăcitul pieilor. Cînii fiind flămînzi, au văzut niște piei într-un rîu, pusă de timari să se moaie. ȚICHINDEAL, F. 96.

TIMÁR s.n. (mai ales la pl.) Lot de pământ conferit temporar în evul mediu, în Imperiul Otoman, oștenilor obligați a se întoarce sub arme la prima chemare. [Pl. -uri. / < fr. timares].

2) timár n., pl. urĭ (turc. [d. pers.] timar). L. V. Feud cu venit maĭ mic de 2000 de leĭ vechĭ acordat soldaților turceștĭ. V. zaim.

1) timár m. (ung. timár). Ban. Trans. Tăbăcar (Neam. Rom. I, 308, și Iorga, Negoț. 172).

țimăr2 sn [At: N. STOICA, C. B. 64 / V: țâmbră sf / Pl: ? / E: ger Zimmer] (Trs; Buc; gms) Cameră într-o clădire.

țimăr1 sm [At: CHEST. V, 31/1 / Pl: ~i / E: nct ] (Trs) Copil care lucrează la stână.

țî́mbră f., pl. inuz. e (cp. cu țimir saŭ cu țambre, care se maĭ numesc și „ghizdurĭ”, vsl. gyzdŭ, „podoabă”. Decĭ țîmbră = podoabă). Dor. A te pune în țîmbră, a te îmbrăca de sărbătoare.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

timár1 (tăbăcar) (reg.) s. m., pl. timári

timár2 (lot de pământ) (înv.) s. n., pl. timáruri

timár (lot de pământ) s. n., pl. timáruri

timár (tăbăcar) s. m., pl. timári


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

TIMÁR s. v. argăsitor, tăbăcar.

arată toate definițiile

Intrare: timar (lot)
timar2 (pl. -uri) substantiv neutru
substantiv neutru (N24)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • timar
  • timarul
  • timaru‑
plural
  • timaruri
  • timarurile
genitiv-dativ singular
  • timar
  • timarului
plural
  • timaruri
  • timarurilor
vocativ singular
plural
Intrare: timar (tăbăcar)
substantiv masculin (M1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • timar
  • timarul
  • timaru‑
plural
  • timari
  • timarii
genitiv-dativ singular
  • timar
  • timarului
plural
  • timari
  • timarilor
vocativ singular
  • timarule
  • timare
plural
  • timarilor
Intrare: țimar
țimar
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
Intrare: țimăr
țimăr
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
țâmbră
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

timar (lot)

  • 1. mai ales la plural învechit Denumire dată, în Evul Mediu, în Imperiul Otoman, loturilor de pământ conferite, temporar, oștenilor, în schimbul obligației de a presta serviciul militar.
    surse: DEX '09 DN

etimologie:

timar (tăbăcar)

etimologie: