7 definiții pentru timar (lot)


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

TIMÁR2, timaruri, s. n. (Mai ales la pl.; înv.) Denumire dată, în Evul Mediu, în Imperiul Otoman, loturilor de pământ conferite, temporar, oștenilor, în schimbul obligației de a presta serviciul militar. – Din fr. timares.

timar2 [At: C. CANTACUZINO, CM I, 30 / Pl: ~uri, ~e sn, ~i sm / E: tc timar] (Înv) 1 sn Lot de pământ conferit în proprietate temporară de către sultan oștenilor (uneori și dregătorilor civili, ca salariu), în schimbul obligației de a presta serviciul militar. 2 sm (Șîs ~ spahiu) Timariot.

TIMÁR2, timaruri, s. n. (Mai ales la pl.) Denumire dată, în evul mediu, în Imperiul Otoman, loturilor de pământ conferite, temporar, oștenilor, în schimbul obligației de a presta serviciul militar. – Din fr. timares.

TIMÁR s.n. (mai ales la pl.) Lot de pământ conferit temporar în evul mediu, în Imperiul Otoman, oștenilor obligați a se întoarce sub arme la prima chemare. [Pl. -uri. / < fr. timares].

2) timár n., pl. urĭ (turc. [d. pers.] timar). L. V. Feud cu venit maĭ mic de 2000 de leĭ vechĭ acordat soldaților turceștĭ. V. zaim.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

timár (lot de pământ) s. n., pl. timáruri


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

timar s. v. ARGĂSITOR. TĂBĂCAR.

Intrare: timar (lot)
timar (lot) substantiv neutru
substantiv neutru (N24)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • timar
  • timarul
  • timaru‑
plural
  • timaruri
  • timarurile
genitiv-dativ singular
  • timar
  • timarului
plural
  • timaruri
  • timarurilor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)