HAN-TĂTAR, han-tătari, s. m. (Înv. și pop.) Han (al tătarilor). ◊ Expr. Din vremea lui han-tătar = de demult, străvechi. ♦ (Fam.) Dracul, naiba. – Han¹ + tătar.

TĂTAR, -Ă, tătari, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația Republicii Tatarstan sau din grupurile etnice (înrudite ca limbă cu această populație) stabilite în cursul istoriei în diferite regiuni ale Rusiei, Ucrainei etc. ♦ Persoană care făcea parte din triburile de origine mongolă din statul și mai târziu din hanatele formate în urma cuceririlor lui Genghis-han și ale urmașilor săi, invadând în sec. XIII centrul și sud-estul Europei și întemeind statul Hoarda de Aur (de unde au făcut dese incursiuni în țările vecine). ◊ Expr. Doar nu vin (sau dau) tătarii, se spune când cineva se grăbește foarte tare. 2. Adj. Care aparține tătarilor (1), privitor la tătari; tătăresc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de tătari. – Din tc. tatar.

han-tătar sm [At: LB / V: handatar / S și: hantătar / Pl: ~i / E: han¹ + tătar] 1 (Înv) Han¹ (1). 2 (Pex) Păgân. 3 (Fam; în imprecații și exclamații) Drac.

handatar sm vz han-tătar

tartar⁵, ~ă sm, a vz tătar

tătar, ~ă [At: (cca 1650-1670) GCR I, 235/6 / V: (înv) tart~ / Pl: ~i, ~e / E: tc, tt tatar, fr tartare, ger Tartar] 1 sm (Înv) Persoană care făcea parte din triburile mongole, care în sec. XIII s-au întins din Asia până în Europa Centrală, constituind statul Hoarda de Aur. 2-3 smf Persoană care face parte din populația de bază a Republicii Tătare sau care este originară de acolo Si: (îvr) tatarin (1-2). 4 smp Populația de bază din Republica Tătară. 5 sm (Pfm; îe) Doar nu vin (sau dau) ~ii Se spune când cineva se grăbește sau fuge fără un motiv serios. 6 sm (Pfm; îe) Parcă-l alungă ~ii din urmă) Se spune despre cineva care se grăbește foarte tare. 7 sm (Pfm; îe) Lumea (sau țara) piere (moare) de ~i și el bea cu lăutari Se spune despre cineva care nu se sinchisește de nimic. 8 sm (Pfm; îae) Se spune despre cineva care nu vrea să știe de păsurile altora. 9 sm (Pfm; pex) Om crud, nemilos. 10 sm (Înv) Curier poștal (călare) Si: sol, ștafetă. 11 sm (Mtp) Monstru. 12 sm (Reg; art.) Vânt care bate dinspre răsărit. 13 sm (Orn; reg; șîc ~de-sihlă) Cocoș-de-munte (Tetrao urogallus). 14 sm (Reg; șîc ~-de-mături) Plantă erbacee din familia gramineelor, întrebuințată la confecționarea măturilor Si: (reg) mătură (Sorghum vulgare). 15 sm (Bot; reg; și îae) Mătură (Sorghum technicum). 16 sm (Bot; reg; și îae) Gaolean (Sorghum saccharatum). 17 a Care aparține tătarilor (4) Si: tătăresc (1). 18 a Privitor la tătari (4) Si: tătăresc (2). 19 a Caracteristic tătarilor (4) Si: tătăresc (3). 20 a Care este originar din Republica Tătară Si: tătăresc (4). 22 sf, a (Șîs limba ~ă) (Limba) vorbită de tătari (4).

țâțar² [At: PUȘCARIU, L. R. I, 396 / V: țiț~ / Pl: (1;4) ~e / E: țâță + -ar] 1 sn (Reg) Biberon. 2 s (Reg; șîf țițar) Soi de viță de vie nedefinit mai îndeaproape. 3 s (Reg; șîf țițar) Strugure produs de țâțar² (2). 4 sn (Pfm) Sutien.

țâțar¹ sm [At: BĂCESCU, PĂS. 323 / Pl: ~i / E: țâț² + -ar] (Orn; reg; îc) ~ de apă Pescărel (Cinclus cinclus).

țițar s vz țâțar²

TĂTAR, -Ă, tătari, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Republicii Tătare sau din grupurile etnice (înrudite ca limbă cu această populație) stabilite în cursul istoriei în diferite regiuni din Asia și Europa. ♦ Persoană care făcea parte din triburile de origine mongolă care în sec. XIII s-au întins din Asia până în Europa răsăriteană și centrală, constituind statul Hoardei de Aur (de unde au făcut dese incursiuni în țările vecine). ◊ Expr. Doar nu vin (sau dau) tătarii, se spune când cineva se grăbește sau fuge fără un motiv serios. Parcă-l alungă tătarii (din urmă), se spune despre cineva care se grăbește foarte tare. 2. Adj. Care aparține tătarilor (1), privitor la tătari; tătăresc. ♦ (Substantivat, f.) Limba tătară. – Din tc. tatar.

HAN-TĂTAR, han-tătari, s. m. Han¹ (al tătarilor). ◊ Expr. Din vremea lui han-tătar = de demult, străvechi. ♦ Dracul, naiba. – Han¹ + tătar.

HAN-TATAR s. m. v. han-tătar.

HAN-TĂTAR, han-tătari, s. m. (Și în forma han-tatar) Han¹; p. ext. dracul, naiba. Cînd calcă țara han-tatarii Eu bucuros în lupte merg. EMINESCU, O. IV 351. ◊ Expr. Din vremea lui han-tătar = de demult, străvechi. Vere Enachi! scos-ai încalte vin de cel din vremea lui han-tatar? ALECSANDRI, T. 1000. – Variantă: han-tatar s. m.

TARTAR³, -Ă adj. v. tătar.

TĂTAR¹, -Ă, tătari, -e, adj. Din neamul tătarilor, tătăresc. Republica Sovietică Socialistă Autonomă Tătară. – Variantă: (învechit) tartar, -ă (ALEXANDRESCU, M. 11) adj.

TĂTAR², -Ă, tătari, -e, s. m. și f. 1. Persoană care face parte din populația de bază a R.S.S.A. Tătare sau din grupurile etnice (înrudite ca limbă cu această populație) stabilite în cursul istoriei în diferite regiuni din U.R.S.S. și din țările limitrofe. 2. Persoană care făcea parte dintr-unul din triburile turcești care, în secolul al XIII-lea, au format statul Hoardei de Aur (de unde au făcut dese incursiuni în țările vecine). Ce-i pe drum atîta gură? Nu-i nimic. Copii ștrengari. Ei auzi! Vede-i-aș mari, Parcă trece-adunătură De tătari. COȘBUC, P. I 227. Tătarii ca zăvozii pe dînsul dau năval! ALECSANDRI, P. A. 169. ◊ Expr. (Doar) nu vin (sau dau) tătarii, se spune cînd cineva se grăbește sau fuge fără un motiv serios. (Cu pronunțare regională) Mă duc s-o bucur pe cucoana soacră... să-i duc veste bună. – Ho, țară! nu dau tatarii. ALECSANDRI, T. 808. Parcă-l alungă tătarii (din urmă), se spune despre cineva care se grăbește foarte tare. Cuconașu era grăbit, parcă-l alungau tătarii din urmă. ALECSANDRI, T. 50.

TARTAR, -Ă adj. Tătăresc. ◊ Biftec tartar = mușchi fript foarte puțin; sos tartar = sos rece, foarte picant din maioneză pregătită cu gălbenușuri de ou fierte tari, la care se adaugă ceapă tocată fin și muștar. [< fr. tartare].

TARTAR adj. inv. tătăresc. ♦ biftec ~ = mușchi fript foarte puțin; sos ~ = sos rece, foarte picant, din maioneză pregătită cu gălbenușuri fierte, la care se adaugă ceapă tocată fin, castraveți în oțet, pătrunjel verde și muștar. (< fr. tartare)

TURCO-TĂTAR, -Ă adj. (despre un grup de limbi turcice) vorbit în Turcia și în Asia Centrală. (< fr. turco-tatar)

TĂTAR¹ ~ă (~i, ~e) m. și f. 1) Persoană care face parte din populația de bază a Tatariei sau este originară din Tataria. 2) ist. Persoană care făcea parte din unul din triburile ce au format statul feudal Hoarda de Aur (sec. XII-XV) și hanatele de mai târziu. /<tăt., turc. tatar

TĂTAR² ~ă (~i, ~e) v. TĂTĂRESC. /<tăt., turc. tatar

TĂTARĂ f. mai ales art. Limba tătarilor. /<tăt., turc. tatar

Han-Tătar m. 1. Hanul Tătarilor: vin de cel din vremea lui Han Tătar AL.; 2. drac, naiba: du-te la Han Tătar! (ecoul spaimei lăsată de cruzimile invaziunilor tătărești). V. Tătar.

Tatar Bazargik n. V. Bazargik.

tătar m. 1. om din neamul Tătarilor pe cari poporul îi consideră ca canibali (v. Calmuci) și tradițiunea îi învecinează cu Căpcăunii, monștri antropofagi cu cap de câine: doar nu dau Tătarii! (parcă-l alungă Tătarii!), locuțiune proverbială care exprimă o frică năpraznică, o panică neașteptată (din cauza năvălirilor dese și funeste ale acestui neam) se zice și despre cineva care se grăbește și lucrează cu zor); 2. uriaș puternic din vremile trecute (v. jidov); 3. drac (v. Han-Tătar); 4. exclamațiune de uimire: ce tătarii! te silește să dai așa pe foc? POP.; 5. barbar, om cumplit: doar om sunt și eu, nu-s tătar AL.; 6. cocoș de munte (adică sălbatic); 7. od. curier poștal însărcinat cu corespondența între Poarta și Țările române (Tătarii servind de obiceiu ca călărași). [Turc. TATAR, tătar, curier, ștafetă; v. lipcan].

Tătari m. pl. 1. nume apelativ al triburilor nomade ale Aziei, la E. de Europa: Avarii Bulgari, Mongolii Turci; 2. (Nogai), în special neam turcesc așezat în Crimeia și în Basarabia meridională, de unde făceau incursiuni în Moldova și în Țara Românească; 3. azi, numele Tătarilor din Dobrogea.

Tătaru-Mare m. pisc al Carpaților în jud. Prahova.

Tătár, -că și (rar) -oáĭcă s. (vsl. Tatarinŭ, -rka). Om din Tataria saŭ din neamu care locuĭește pe acolo. (Tătariĭ îs neam cu Turciĭ și locuĭesc pin estu măriĭ Caspice și nordu măriĭ Negre pînă în Dobrogea. Neîncetatele lor năvălirĭ în țările româneștĭ aŭ lăsat amintirĭ neșterse în popor. Ceĭ din Crimeĭa și Bugeac se numesc Nogaĭ. V. nagaĭcă). Lipcan, curier poștal călare care purta corespondența cu Poarta. Fig. Om zdravăn, impetuos și sălbatic (V. calmuc și zaporojan). S. m., ĭar ca marfă n. Meĭ tătăresc (Ban.). Interj. Ce Tătariĭ?! cum Tătariĭ?! ce (cum) dracu (naĭba, cĭorile)? Un foc cît un Tătar (est), un foc mare în sobă. Țara pĭere de Tătarĭ, și el bea cu lăutarĭ, se zice despre un om nepăsător în mijlocu alarmeĭ altora (tot așa: Țara pĭere, și baba se peaptănă). Nu daŭ (năvală) Tătariĭ (saŭ Turciĭ), nu e nicĭ o grabă: staĭ, că nu daŭ Tătariĭ! – În est Ta-. V. han-tătar.

han-tătar (înv., pop.) s. m., pl. han-tătari

!tătar adj. m., s. m., pl. tătari; adj. f. tătară, pl. tătare

tătară (limbă) s. f., g.-d. art. tătarei

han-tătar (înv., pop.) s. m., pl. han-tătari

tătar adj. m., s. m., pl. tătari; adj. f., s. f. tătară, pl. tătare

tătară (limbă) s. f., g.-d. art. tătarei

han-tătar s. m., pl. han-tătari

tătar s. m., adj. m., pl. tătari; f. sg. tătară, g.-d. art. tătarei, pl. tătare

tătară (limba) s. f., g.-d. art. tătarei

Han-Tătar.

FRAGA-TĂTARULUI s. v. spanacul-ciobanilor.

HAN-TĂTAR s. v. han.

TĂTAR adj. tătăresc. (Triburile ~.)

TĂTAR s. v. cocoș-de-munte, cocoș sălbatic, colos, curier, gigant, mătură, mesager, ștafetă, titan, uriaș.

tătar s. v. COCOȘ-DE-MUNTE. COCOȘ-SĂLBATIC. COLOS. CURIER. GIGANT. MĂTURĂ. MESAGER. ȘTAFETĂ. TITAN. URIAȘ.

TĂTAR adj. tătăresc. (Triburile ~.)

tătar (-ri), s. m. – 1. Persoană care făcea parte din triburile mongole; tatarin. – 2. Mătură (Sorghum vulgare). – 3. Cocoș-de-munte (Tetrao urogallus). – Megl. tătar. Tc. tăt. tatar (Șeineanu, II, 351; Lokotsch 2045), cf. sl. tatarinŭ, mag. tatar. Ultimul sens (Candrea) pare a fi o interpretare artificială a numelui științific Tetrao. – Der. tătarcă, s. f. (tătăroaică: mătură; hrișcă, Polygonum fagopyrum; tichie turcească; varietate de tigvă, Coccinia indica), din sl. tatarka, cf. mag. tatarka (Gáldi, Dict., 162); tătărcuță (var. tărtăcuță), s. f. (tichie turcească, tigvă); tătăroaică, s. f. (femeie tătară); tătăresc, adj. (de tătari); tătărește, adv. (în limba tătară; ca tătarii); tătărie, s. f. (desime, asprime); tătărime, s. f. (mulțime de tătari); tătarnică, s. f. (varietate de spin, Echinops).

țâțar s.m., n. 1. (s.m.) varietate de struguri. 2. (s.n.) biberon, susetă.

TĂTARĂ s. f. (cf. tc. tatar): limbă din ramura vest-hunică, grupul limbilor kâpceak, subgrupul kâpceako-bulgar, vorbită de tătari, locuitori ai R. Tătare din Federația Rusă, ai regiunilor învecinate acesteia, ai unor părți din Siberia și de tătarii răspândiți în Astrahan, Kasimovski, Ural, R. Bașkiră, R. Ciuvașă și R. Mordvină, din aceeași Federație Rusă. Se caracterizează printr-o mare bogăție de sinonime, omonime, antonime și expresii frazeologice. Studierea ei a început în secolul al XI-lea de către arabi și turci, care au creat dicționare și gramatici pentru diferite limbi turcice. Cele mai vechi atestări de limbă literară t. datează din secolul al XVI-lea. Între secolele al XVI-lea – al XIX-lea, în limba t. s-a creat o bogată literatură; tot atunci ea s-a dezvoltat sub influența limbii vechi uigure, care i-a îmbogățit mult vocabularul. În secolul al XVIII-lea, t. a fost studiată de ruși, care au elaborat dicționare bilingve și gramatici ale acestei limbi. În secolul al XIX-lea, t. literară s-a îmbogățit cu termeni din toate domeniile științei. T. are trei dialecte distincte: central (al tătarilor de pe Volga, în număr de peste un milion și jumătate), de apus (al tătarilor din afara R. Tătare, în număr de peste trei sute de mii) și de răsărit (al tătarilor din Siberia, în număr de peste o sută de mii). Există și graiuri tătare amestecate – ca cel din Astrahan, din R. Bașkiră sau din Urali. T. vorbită în România (Dobrogea) provine din alte două subgrupuri de limbi vest-hunice decât cel kâpceako-bulgar: din subgrupul kâpceako-polovțian, denumit krâm-tătar după locul de unde au venit vorbitorii lui (Crimeea) și din subgrupul kâpceako-nogai, denumit nogai-tătar, după numele neamului Noghai, descendent din nepotul lui Gingis-Han. Krâm-tătara este vorbită azi de un număr relativ mic de oameni, care locuiesc în R. Uzbekă din Federația Rusă. Ea are două dialecte: cel de nord și cel de sud. Este înrudită cu dialectele tătare din Bielorusia și Lituania. Cele mai vechi documente în krâm-tătară sunt din secolul al XVII-lea (inscripții și scrisori ate hanilor din Crimeea). În locul ei, s-a folosit ca limbă literară limba turcă. În ultimele decenii a evoluat către o limbă literară apropiată de limba vorbită. A făcut împrumuturi din arabă și persană încă din perioada Hoardei de Aur, iar azi se îmbogățește cu termeni internaționali. Limba tătarilor din Dobrogea a fost puternic influențată de aceea a turcilor anatolieni, care locuiesc tot acolo. Este recunoscută pe plan național contribuția deosebită a cercetătorului Vladimir Drimba în studiul limbii tătarilor din România.

TĂTAR etnic. 1. Ca prenume: Tatar, nepot lui „Dragus Olahus” mar., 1368 (Iorga III 213); – nepotul lui Șărb (16 A I... ); Ursul, vătag 1630 (Isp II¹); acestea nu indică originea etnică. 2. Ca supranume: Petir Tătarul (Ștef); nume de familie: Tătar, munt. (17 B I 210); -u, ard. 1722 (Paș); – Fătul (16 A I 494); -ul Crîstea, boier, 1418 (Div 57); -ul, Stoica 1569, fiul lui Buchi (Drj 113). 3. Tătara b. (16 B I 85). 4. Tătăraș, Simion țig. (16 A V 214) < subst. tătăraș supranume pentru țiganii robi, capturați de la Tătari (explic. N. Iorga), cf. cartierul Tătărași din Iași și Tătărășeni s. 5. Tătar/escu; -ăști, -ești, -ița, -ani, -ăi, -oaia, -uși ss.; Tătarca t. (SurXVIII). 6. Tătărna b., cu soția sa Tătărnaca (16 A IV 226).

tătar, tătari s. m. persoană foarte încăpățânată.

țațăr, țațări s. m. persoană naivă