21 de definiții pentru retoric

din care

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

RETORIC, -Ă, retorici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Arta de a vorbi frumos; arta de a convinge un auditoriu prin măiestria argumentației, frumusețea stilului și a limbii etc.; ansamblul regulilor care ajută la însușirea acestei arte. ◊ Figură retorică = formă expresivă a vorbirii, care înfrumusețează stilul, dându-i mai multă vigoare și caracter sugestiv. ♦ (Peior.) Declamație emfatică, elocvență amplă și afectată. 2. Adj. Care aparține retoricii (1), privitor la retorică. ♦ (Peior.; despre stilul sau felul de a vorbi al cuiva) Emfatic, afectat. [Var.: (înv.) ritorică s. f.] – Din (1) ngr. ritóriki, lat. rhetorica, it. retorica, fr. rhétorique, (2) lat. rhetoricus, it. retorico, fr. rhétorique, gr. ritorikós.

retoric, ~ă [At: DRLU / V: rit~ / Pl: ~ici, ~ice / E: fr rhétorique, gr ρητωριϰός, lat rhetoricus, -a, -um] 1-2 a Care aparține retoricii sau retorului Si: oratoric, retoricesc (1-2), (înv) ritoricos (1-2). 3-4 a Privitor la retorică sau retor Si: oratoric, retoricesc (3-4), (înv) ritoricos (3-4). 5 a (Prt; d. stilul sau felul de a vorbi al cuiva) Emfatic (4). 6 sm (Îvr) Orator.

RETORIC, -Ă, retorici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Arta de a vorbi frumos; arta de a convinge un auditoriu de justețea ideilor expuse printr-o argumentație bogată, riguroasă, pusă în valoare de un stil ales; ansamblul regulilor care ajută la însușirea acestei arte. ◊ Figură retorică = formă expresivă a vorbirii, care înfrumusețează stilul, dându-i mai multă vigoare și caracter sugestiv. ♦ (Peior.) Declamație emfatică, elocvență amplă și afectată. 2. Adj. Care aparține retoricii (1), privitor la retorică. ♦ (Peior.; despre stilul sau felul de a vorbi al cuiva) Emfatic, afectat. [Var.: (înv.) ritorică s. f.] – Din (1) ngr. ritóriki, lat. rhetorica, it. retorica, fr. rhétorique, (2) lat. rhetoricus, it. retorico, fr. rhétorique, ngr. ritorikós, germ. rhetorisch.

RETORIC, -Ă, retorici, -e, adj. De retor; privitor la retorică, de retorică. Nu se nasc glorii pe stradă și la ușa cafenelii? N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliți În aplauzele grele a canaliei de uliți? EMINESCU, O. I 150.

RETORIC, -Ă adj. De retor; de retorică. ♦ (Peior.; despre stilul, felul de a vorbi al cuiva) Afectat, emfatic. [Cf. lat. rhetoricus, it. retorico].

RETORIC, -Ă I. adj. care aparține retoricii; de retor. ◊ (peior.; despre stil) afectat, emfatic. II. s. f. 1. arta exprimării alese, utilizată în scopul convingerii unui auditoriu; oratorie, elocvență. ♦ figură (de) ~ă = formă de exprimare, întorsătură de frază care înfrumusețează stilul, dându-i mai multă plasticitate și vigoare. 2. (peior.) declarație emfatică; afectare (< fr. rhétorique, lat. rhetorica, gr. rhetorike)

RETORIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care ține de retorică; propriu retoricii. Tratat ~. 2) depr. (despre stil, exprimare etc.) Care abundă în fraze și figuri nefirești. /<lat. rhetoricus, fr. rhétorique

retoric a. ce ține de retor sau de retorică.

*retóric, -ă adj. (lat. rhetóricus d. vgr. retorikós). De retor saŭ de retorică, de elocŭență: exercițiĭ retorice. S. f., pl. e și ĭ. Arta care dă regulele elocŭențeĭ. Carte care tratează despre această artă: retorica luĭ Aristotele. Elocŭență afectată și seacă: asta e curată retorică! Figură retorică saŭ de retorică, expresiune saŭ întorsătură p. a face cuvîntarea maĭ vie și maĭ ușoară de înțeles. – Se disting tropurile saŭ figurile de cuvinte (elipsa, silepsa, inversiunea, pleonazmu, metafora, alegoria, catacreza, sinecdoca, metonimia, eŭfemizmu, antanaclaza, antonomazia, anadiploza, antifraza ș. a. și figurile retorice propriŭ zise orĭ de cugetare (antiteza, apostrofa, exclamațiunea, epifonema, interogațiunea, anticipațiunea, anafora, epifora, paronomazia, enumerațiunea, gradațiunea, reticența, întreruperea [suspensiunea], perifraza, ipérbola, litota, preferițiunea, prosopopeĭa, ipotipoza ș. a.).

Dicționare morfologice

Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).

retoric adj. m., pl. retorici; f. retorică, pl. retorice

retoric adj. m., pl. retorici; f. retorică, pl. retorice

retoric adj. m., pl. retorici; f. sg. retorică, pl. retorice

Dicționare relaționale

Indică relații între cuvinte (sinonime, antonime).

RETORIC adj. 1. (înv.) retoricesc. (Figură ~.) 2. v. afectat.

RETORIC adj. 1. (înv.) retoricesc. (Figură ~.) 2. afectat, artificial, bombastic, căutat, convențional, declamator, emfatic, fals, făcut, grandilocvent, manierat, nefiresc, nenatural, pompos, pretențios, (fig.) prețios, sunător, umflat. (Stil ~, limbaj ~.)

Dicționare specializate

Explică înțelesuri specializate ale cuvintelor.

RETORIC, -Ă adj. (cf. lat. rhetoricus, fr. rhétorique, it. retorico): în sintagmele interogativă retorică și stil retoric (v.).

sustentație retorică (lat. sustentatio „ținere în suspensie”), figură ce reprezintă o specie de communicatio, care constă în gradarea întrebărilor, întrerupte printr-o pauză, după care urmează o acuzare neașteptată și foarte gravă; alteori, pauza este urmată, contrar așteptării, de o învinuire mai ușoară, care nu comportă nimic criminal. În acest caz, unii autori o numesc paradoxon, adică „inopinată” (Q., vol. III, p. 27) (A).

PROZA RETORICĂ (ORATORIA) Încă din antichitatea greacă, oratoria a fost concepută ca un gen de artă a cuvîntului, a exprimărilor verbale sau scrise, a gestului, a argumentației care captivează și impresionează, precum și ca artă a demonstrației, aplicarea strictă a regulilor logicei, pe care Quintilian, în Institutio oratoria, o denumea ars sau scientia bene dicendi (arta sau știința de a vorbi bine). După unii teoreticieni, retorica, și anume paleoretorica, la originea ei, a fost o disciplină filozofică, cu preocupări în același timp de limbă, stil, structură compozițională a discursului, ce, cu vremea, și-a lărgit aria, a devenit o ars artium, scientia scientiarum (artă a artelor, știință a științelor), numeroase categorii și principii ale ei fiind împrumutate de mai toate artele. Prin folosirea artistică a cuvîntului, oratoria s-a constituit într-un gen literar, genul oratoric, care a stăruit pînă foarte tîrziu în tratatele de poetică și în manuale școlare. Oratoria este socotită un gen literar oral, care are ca scop convingerea auditoriului, seducția acestuia și îndemnul la acțiune sau la luarea de decizii. Există teoretizări ale retoricii, ca artă a exprimării, ca organizatoare a teoriei demonstrației și a comunicării, în care se definesc figurile de stil necesare oratoriei, considerată ca manifestare a vorbirii îngrijite, alese, dar care, cu vremea, s-au transferat la întreaga creație literară, de unde și sinonimia relativă a retoricii cu stilistica. Retorica este considerată de unii cercetători ca „stilistica celor vechi”. În etapa clasicismului greco-latin sînt demne de amintit tratatele de retorică: Retorica lui Aristotel, De oratore (Despre orator) și De partibus orationis (Despre părțile discursului) ale lui Cicero, Institutio oratoria (Instituția oratorică) a lui Quintilian. În evul mediu, retorica figura printre artele liberale, disciplină cu caracter dogmatic însă, cu reguli și principii imuabile. Oratoria, ca gen literar, a persistat și în perioada romantică, iar practica oratorică, sub forme diferite de discursuri, dar mai ales discursul politic și judiciar, este de o actualitate evidentă. Cu timpul și treptat s-a ajuns la despărțirea dintre oratorie și literatură, terminindu-se cu căderea în desuetudine a genului retoric ca gen literar. Procesul s-a petrecut mai ales în etapa cînd procedeele formale ale retoricii clasice au fost combătute de o „estetică romantică a sentimentului”, care neagă orice regulă și orice constrîngere, în numele „libertății în artă”. În lucrările estetice contemporane se manifestă un început de reabilitare a retoricii, în cadrul filozofiei teoriei și criticii literare și al stilisticii, sub denumirea de neoretorică, în sensul că teoria retorică aduce unele posibilități de interpretare a actului literar, devenind astfel un auxiliar prețios al esteticii literare, așa cum a fost în antichitate, în perioada Renașterii și în aceea a clasicismului european. Redescoperirea și revalorificarea retoricii ca artă a argumentației este strîns legată de viața politică și cea economică, în care actul convingerii și-a dovedit eficiența. Neoretorica reprezintă astăzi revalorificarea unei importante categorii de preocupări. Ea apare deci nu ca armă a dialecticii, ci ca un instrument al poeticii. Modele ale genului sînt Filipicele lui Demostene, Catilinarele lui Cicero, în antichitate, iar în cultura noastră: Cuvîntul de deschidere a cursului de istorie națională la Academia Mihăileană sau Discurs pentru îmbunătățirea soartei țăranilor de M. Kogălniceanu; discursurile politice și prelegerile universitare ale lui T. Maioreseu, N. Iorga, N. Titulescu, B.St. Delavrancea ș.a. Efectul artistic al unui discurs derivă, în primul rînd, din construcția sau arhitectonica sa riguroasă, dar uneori și din abaterea de la această schemă, ca exordium ex abrupto (v. exordiu) din prima Catilinară a lui Cicero. Discursurile de clasică valoare generează încîntare, plăcere estetică, mai ales prin factura lor de proză elevată, care constă într-un anumit ritm al frazei, o anume aranjare a cuvintelor, în vederea obținerii unei atrăgătoare armonii și eufonii, însușiri caracteristice nu numai prozei oratorice, ci creației literare în genere.

STIL RETORIC Quintilian și Cicero împărțeau stilul oratoric în trei genuri: stilul simplu, stilul temperat, stilul sublim, acestea corespunzînd celor trei cerințe ale oratorului – a instrui, a plăcea, a emoționa – împărțire însa rigidă date fiind interferențele ce se produc în cuprinsul aceluiași discurs. Ca în orice operă literară, stilul oratoric cuprinde mai toate figurile de stil. Actuala încercare de restructurare a retoricii la obiectul și metoda stilisticii nu ignoră aceste figuri de stil. Scriitorul francez Marmontel a rezumat toate aceste figuri în discursul unui om din popor, pe care el îl arată mîniat împotriva femeii sale; un quasi-monolog. De spun da, ea spune nu; zi și noapte ea bombăne (antiteză). Niciodată, nu niciodată chip de liniște cu ea (repetiție). E o furie, un demon (hiperbolă). Dar, nenorocito, spune-mi ce ți-am făcut? (interogație). O, cerule! ce nebunie luîndu-te în căsătorie! (exclamație). Să mă fi înecat mai degrabă (opțiune). Nu-ți reproșez nici cît mă costă, nici necazurile ce le am de îndurat (preteriție). Dar, te rog, te conjur, lasă-mă să muncesc în liniște (obsecrație), sau să mor dacă... Teme-te de a mă împinge pînă la capăt (imprecație și reticență). Plînge! Ah! Suflet bun! Ai vrea să vezi că eu îs de vină? (ironie) Ei, bine! Să presupunem că-i așa. Da, sînt prea iute, prea simțitor (concesie). De-o sută de ori am dorit să fii groaznică. Am blestemat, am detestat acești ochi perfizi, această mină înșelătoare care m-a atras. Dar spune-mi dacă prin blîndețe n-ar fi fost mai bine să mă cîștigi? (comunicare). Copiii noștri, prietenii noștri, vecinii noștri, toată lumea ne vede ducînd un menaj ca vai de lume (enumerație). Ei aud țipetele tale, văicărelile tale, insultele cu care mă împovărezi (acumulare). Ei te-au văzut cu ochii rătăciți, aprinsă la față, despletită, urmărindu-mă, amenințîndu-mă (descriere). Vorbe cu spaimă; vecina sosește; i se spun cele întîmplate; trecătorul ascultă și o spune mai departe (hipotipoză). Au să creadă ca sînt un om rău, o brută; că te bat, că te dobor la pămînt (gradație). Dar eu, știu prea bine că te iubesc; ca am un suflet bun, că vreau să te văd liniștită și mulțumită (corecție). Aide, lumea nu-i atît de nedreaptă; amărăciunea e de partea celui ce o are (sentință). Vai! Biata ta mamă îmi promisese atît de mult că tu ai să-i semeni. Ce-i sa spună ea? Ce spune ea? deoarece ea vede ce se petrece. Da, nădăjduiesc că mă ascultă și parcă o aud reproșîndu-ți că ma nenorocești. Ah ! sărmane ginere, va spune ea, ai fi meritat o soartă mai bună (prosopopee). Toate aceste figuri de stil, consemnate pe seama artei retorice, au fost transferate ulterior poeziei, formînd obiectul stilisticei tradiționale.

Dicționare enciclopedice

Definiții enciclopedice

RETÓRIC, -Ă (< fr., ngr.) s. f., adj. 1. S. f. Ansamblu de procedee (stilistice și compoziționale) ale expunerii orale (constituită ca artă în Antic. greco-latină: sofiștii, Platon, Aristotel, Demostene, Cicero, Quintilian), urmărind convingerea auditoriului prin măiestria argumentației, frumusețea stilului și a limbii etc. În Ev. med., numărându-se printre cele „șapte arte liberale”, a devenit o știință rigidă, ale cărei reguli și precepte erau asimilate mecanic. În epoca modernă a fost subordonată altor domenii (ex. științele juridice). Sin. oratorie. 2. S. f. (LIT.) Poetică. 3. Adj. Care aparține retoricii (1), privitor la retorică. ◊ Figură r. = mijloc de expresie destinat să producă un efect în discurs (text) și care constă într-o abatere de la uzul comun. Sunt clasificate în: figuri de sintaxă (inversiune, repetiția), figuri ale gândirii (hiperbola, antiteza, litota, exclamația etc.), figuri ale cuvântului sau tropi (metafora, metonimia, alegoria etc.). ♦ (Despre stil; de obicei peior.) Afectat, emfatic.

Intrare: retoric
retoric adjectiv
adjectiv (A10)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • retoric
  • retoricul
  • retoricu‑
  • retorică
  • retorica
plural
  • retorici
  • retoricii
  • retorice
  • retoricele
genitiv-dativ singular
  • retoric
  • retoricului
  • retorice
  • retoricei
plural
  • retorici
  • retoricilor
  • retorice
  • retoricelor
vocativ singular
plural
ritoric
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

retoric, retoricăadjectiv

etimologie:

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.