PUNCTUAȚIE, punctuații, s. f. Sistem de semne grafice convenționale (punct, semnul întrebării, semnul mirării, virgulă, punct și virgulă, două puncte, ghilimele, linie de dialog și de pauză, paranteze, puncte de suspensie) care au rolul de a marca propozițiile, frazele, pauzele, intonația, întreruperea șirului vorbirii etc.; mod de a folosi aceste semne; ramură a gramaticii care indică folosirea corectă a acestor semne. [Pr.: -tu-a-. – Var.: (înv.) punctuațiune s. f.] – Din fr. punctuation (după punct).

punctuație sf [At: HELIADE, GR. ROM. XV/28 / P: ~tu-a~ / V: (înv) pont~, ~nt~, (rar) ~iune / Pl: ~ii / E: fr ponctuation cf punct] 1 Sistem de semne grafice convenționale care servesc pentru a marca în scris pauzele, întreruperea șirului vorbirii, intonația, momentele afective, raporturile sintactice ale unui enunț etc. Si: (rar) punctuare (1). 2 Mod de a folosi punctuația (1) Si: (rar) punctuare (2). 3 Parte a gramaticii care cuprinde regulile de întrebuințare a acestor semne Si: (rar) punctuare (3).

PUNCTUAȚIE, punctuații, s. f. Sistem de semne grafice convenționale care au rolul de a marca propozițiile, frazele, pauzele, intonația, întreruperea șirului vorbirii etc., mod de a folosi aceste semne; ramură a gramaticii care indică folosirea corectă a acestor semne. [Pr.: -tu-a-. – Var.: (înv.) punctuațiune s. f.] – Din fr. punctuation (după punct).

PUNCTUAȚIE s. f. Sistem de semne convenționale care au rolul de a marca în scris pauzele, intonația, întreruperea șirului vorbirii (punct, virgulă, două puncte etc.); parte a gramaticii care cuprinde regulile de întrebuințare a acestor semne; felul de folosire a acestor semne. Luați cu dinadinsul aminte la punctuația mea, păstrați-o cu toată scumpătatea. CARAGIALE, O. VII 426. – Variantă: (învechit) punctuațiune (CARAGIALE, O. VII 218) s. f.

PUNCTUAȚIE s.f. Totalitatea semnelor grafice cu ajutorul cărora se despart frazele între ele și părțile constitutive ale frazei; parte a gramaticii care cuprinde regulile de întrebuințare a acestor semne; fel de a întrebuința aceste semne. [Gen. -iei, var. punctuațiune s.f. / cf. fr. punctuation].

PUNCTUAȚIE s. f. sistem de semne grafice cu ajutorul cărora se despart frazele între ele și părțile constitutive ale frazei; parte a gramaticii care cuprinde regulile de folosire a acestor semne; felul de a le folosi. (după fr. ponctuation)

PUNCTUAȚIE ~i f. 1) Ansamblu de sisteme grafice convenționale care marchează structura enunțului, pauzele și modificările intonației. 2) Compartiment al gramaticii care indică utilizarea corectă a acestui ansamblu de sisteme grafice. [G.-D. punctuației; Sil. -tu-a-] /<fr. ponctuation

pontuație sf vz punctuație

punctuațiune sf vz punctuație

puntuație sf vz punctuație

PUNCTUAȚIUNE s.f. v. punctuație.

punctuați(un)e f. 1. arta și modul de a punctua; 2. semne ce servesc a marca punctuațiunea.

*punctuațiune f. (d. punctuez; fr. ponctuation). Gram. Arta și modu de a punctua. Semnele pin care punctuezĭ, pin care separĭ propozițiunile ș. a. și care sînt: punctu (.), virgula (,), doŭă puncte (:), punct și virgulă (;), semnu întrebăriĭ (?), al exclamăriĭ (!), semnele citațiuniĭ („”), parenteza ([ ]) și punctele suspensiuniĭ (...). – Și -áție.

punctuație (desp. punc-tu-a-ți-e) s. f., art. punctuația (desp. -ți-a), g.-d. art. punctuației; pl. punctuații, art. punctuațiile (desp. -ți-i-)

punctuație (punc-tu-a-ți-e) s. f., art. punctuația (-ți-a), g.-d. art. punctuației; pl. punctuații, art. punctuațiile (-ți-i-)

punctuație s. f. (sil. punc-tu-a-ți-e), art. punctuația (sil. -ți-a), g.-d. art. punctuației; pl. punctuații

punctuație

punctuație, -ției gen. a.

PUNCTUAȚIE s. (LINGV.) (înv.) prozodie. (Reguli de ~.)

PUNCTUAȚIE s. (înv.) prozodie. (Reguli de ~.)

PUNCTUAȚIE s. f. (< fr. ponctuation, după punct): 1. sistem de semne grafice convenționale care au rolul de a marca părțile de propoziție, propozițiile, frazele, pauzele, intonația (anumite unități morfologice caracterizate prin intonație specială, cum sunt vocativul și imperativul), întreruperea șirului vorbirii etc. Următoarele semne de punctuație reprezintă p. limbii române, toate discutate în prezenta lucrare: punctul, semnul întrebării, semnul exclamării, virgula, punctul și virgula, două puncte, ghilimelele, linia de dialog, linia de pauză, parantezele, și punctele de suspensie (v. și semn) 2. ramură a gramaticii care cuprinde regulile de folosire corectă a tuturor semnelor de punctuație (în acest sens v. Îndreptarul ortografic, ortoepic și de punctuație, Ediția a V-a, Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”, Univers enciclopedic, București, 1995).