PUNCTUAȚIE s. f. (< fr. ponctuation, după punct): 1. sistem de semne grafice convenționale care au rolul de a marca părțile de propoziție, propozițiile, frazele, pauzele, intonația (anumite unități morfologice caracterizate prin intonație specială, cum sunt vocativul și imperativul), întreruperea șirului vorbirii etc. Următoarele semne de punctuație reprezintă p. limbii române, toate discutate în prezenta lucrare: punctul, semnul întrebării, semnul exclamării, virgula, punctul și virgula, două puncte, ghilimelele, linia de dialog, linia de pauză, parantezele, și punctele de suspensie (v. și semn) 2. ramură a gramaticii care cuprinde regulile de folosire corectă a tuturor semnelor de punctuație (în acest sens v. Îndreptarul ortografic, ortoepic și de punctuație, Ediția a V-a, Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”, Univers enciclopedic, București, 1995).