2 intrări

Articole pe această temă:

34 de definiții (cel mult 20 afișate)

arată toate definițiile


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

PRÓPRIU, -IE, proprii, adj. 1. Care aparține în mod exclusiv cuiva; personal. ◊ Nume (sau substantiv) propriu = nume care se dă unui lucru sau unei ființe spre a le deosebi de alte lucruri sau ființe din aceeași categorie și care se scrie cu inițială mare. 2. Caracteristic, specific. 3. Care este bun pentru...; indicat, potrivit, adecvat. 4. (Despre cuvinte, despre termeni) Care redă exact ideea ce trebuie exprimată. ◊ Expr. Propriu-zis = de fapt, la drept vorbind. ♦ (Despre sensuri) De bază, prim. – Din lat. proprius, fr. propre.

PRÓPRIU, -IE, proprii, adj. 1. Care aparține în mod exclusiv cuiva; personal. ◊ Nume (sau substantiv) propriu = nume care se dă unui lucru sau unei ființe spre a le deosebi de alte lucruri sau ființe din aceeași categorie și care se scrie cu inițială mare. 2. Caracteristic, specific. 3. Care este bun pentru...; indicat, potrivit, adecvat. 4. (Despre cuvinte, despre termeni) Care redă exact ideea ce trebuie exprimată. ◊ Expr. Propriu-zis = de fapt, la drept vorbind. ♦ (Despre sensuri) De bază, prim. – Din lat. proprius, fr. propre.

propriu, ~ie [At: DOSOFTEI, V. S. ianuarie 16v/3 / V: (îvp) ~piu, (îvr) ~ium / Pl: ~ii / E: lat proprius, -a, -um, fr propre, it proprio] 1 a (Construit cu aps) Care aparține în mod exclusiv cuiva Si: personal. 2 a (Îs) Nume (sau substantiv) ~ Nume dat unui lucru sau unei ființe spre a le deosebi de alte lucruri sau ființe din aceeași categorie și care se scrie cu majusculă. 3 a (Rar; îas) Persoană considerată ca purtătoare a unui nume propriu (2). 4-5 a, smf (Care constituie o) particularitate a cuiva sau a ceva Si: caracteristic (4-6), specific. 6 a Care este bun pentru... Si: adecvat, indicat, potrivit. 7 a (D. cuvinte, îmbinări de cuvinte, limbaj etc.) Care redă exact ideea ce trebuie exprimată. 8-9 (Îljv) ~-zis (Care este sau trebuie considerat) în sensul strict al cuvântului. 10 (Îlav) ~-zis La drept vorbind. 11 (Îlav) La ~ În mod real. 12 (Îal) Concret (1). 13 (Îal) Obiectiv. 14 a (D. sensuri) De bază. 15 a (Înv) Real. 16 a (Îs) Amor ~ Sentiment al propriei demnități.

PRÓPRIU, -IE, proprii, adj. 1. (Adesea în legătură cu adj. pos. «meu», «tău» sau «lui», «ei» etc.) Care aparține în mod exclusiv cuiva, care este numai al lui sau al fiecăruia în parte; personal. Fata se supăra mai rău, simțindu-se lovită cu propriile ei arme. REBREANU, R. 86. De-un ceas o privea cum se joacă, zglobie, veselă, amețită, ca de un vin tare, de propria ei tinereță și sănătate. VLAHUȚĂ, O. A. III 36. Și cînd propria ta viață singur n-o știi pe de rost, O să-și bată alții capul s-o pătrunză cum a fost? EMINESCU, O. I 134. ◊ Nume (sau substantiv) propriu = nume care se dă unui lucru sau unei ființe spre a le deosebi de celelalte lucruri sau ființe din aceeași categorie. Numele de persoane, de țări și de orașe sînt nume proprii.Amor propriu v. amor. Pe cont propriu v. cont. 2. (Construit cu dativul) Care constituie o particularitate a cuiva sau a ceva; caracteristic, specific. Șiretenia... este proprie tuturor ființelor viețuitoare. BOLINTINEANU, O. 299. 3. Care este bun pentru..., potrivit pentru...; indicat. Lemn propriu pentru construcții. 4. (Despre cuvinte sau termeni) Care redă exact ideea care trebuie exprimată. Manuscrisele marilor scriitori ne arată efortul depus de aceștia în elaborarea stilului în care și-au redactat operele, munca lor uriașă pentru a găsi termenul propriu care să expună cît mai precis și mai expresiv ideea. L. ROM. 1953, nr. 4, 55. ◊ Expr. Propriu-zis = la drept vorbind, de fapt, în realitate. În secolul al XIX-lea putem spune că s-a constituit, propriu-zis, limba romînă literară, în forma pe care o cunoaștem azi. L. ROM. 1953, nr. 4, 51. Propriu-zis nu locuia decît într-o cameră, care-i slujea și de birou și de dormitor. CAMIL PETRESCU, U. N. 25. ♦ (Despre sensul unui cuvînt, spre deosebire de figurat) De bază, prim.

PRÓPRIU, -IE adj. 1. Care aparține cuiva în mod exclusiv; personal. ◊ Amor propriu = sentiment al propriei demnități, conștiința valorii proprii. 2. Caracteristic, particular. 3. Indicat, bun pentru... 4. (Despre un cuvânt sau un termen) Care redă precis ideea de exprimat. ◊ Propriu-zis = de fapt, la drept vorbind. ♦ (Despre sensuri; op. figurat) Prim, de bază, natural. [Pron. -priu. / < lat. proprius, cf. fr. propre].

PRÓPRIU, -IE adj. 1. care aparține în mod exclusiv cuiva; personal. 2. caracteristic, particular. 3. care este bun, indicat pentru... 4. (despre cuvinte, stil etc.) care redă exact noțiunea sau ideea ce trebuie exprimată. ♦ ~-zis = de fapt; la drept vorbind. ♦ (despre sensuri) prim, de bază. (< lat. proprius, fr. propre)

PRÓPRIU ~e (~i) 1) Care este proprietatea cuiva; care aparține unei persoane; individual. ◊ Nume (sau substantiv) ~ nume dat unei ființe sau unui lucru pentru a le deosebi de alte ființe sau lucruri. 2) Care întrunește trăsături ce individualizează; tipic; specific; distinctiv; caracteristic. Pronunțare ~e. 3) Care este în concordanță deplină; adecvat; potrivit. 4) (despre cuvinte) Care redă exact ideea ce trebuie exprimată. ◊ Sens ~ sens inițial, de bază. ~-zis la drept vorbind; de fapt. /<lat. proprius, fr. propre

propriu a. 1. ce aparține excluziv cuiva: e propriul său fiu; 2. care poate servi la: teren propriu la zidit; nume propriu, personal sau individual, în opozițiune cu nume comun; sens propriu, literal sau real, în opozițiune cu figurat.

*própriŭ, -ie adj. (lat. proprius). Al fie-căruĭa în parte, personal: fie-care ființă are caracterele sale propriĭ. Care e chear al persoaneĭ: a scrie cu propria sa mînă. Fără nicĭ o schimbare, exact: propriile luĭ vorbe. Convenabil, potrivit, bun: lemn propriŭ la construcțiunĭ, om propriŭ adacerilor. Nume propriŭ, personal (individual), în opoz. cu comun. Înțeles propriŭ, primitiv și natural, în opoz. cu figurat. Cuvînt propriŭ, expresiune proprie, care redă exact ideĭa. Astr. Mișcare proprie, mișcare reală a unuĭ astru, în opoz. cu aparență. Adv. În mod propriŭ: propriŭ vorbind, China propriŭ zisă. – Mulțĭ ignoranțĭ zic propiŭ, precum, din contra, zic proprice îld. propice.

AMÓR, amoruri, s. n. Iubire, dragoste. ◊ Amor propriu = prețuire (uneori exagerată) pentru propria persoană, sentiment al demnității provenit din conștiința propriei valori a cuiva. ♦ (Concr.) Iubit2 (2). – Din lat. amor, it. amore.

AMÓR, amoruri, s. n. Iubire, dragoste. ◊ Amor propriu = prețuire (uneori exagerată) pentru propria persoană, sentiment al demnității provenit din conștiința propriei valori a cuiva. ♦ (Concr.) Iubit2 (2). – Din lat. amor, it. amore.

amor [At: GORJAN, H. II, 159 / V: (Mol; înv) ~iu, (îvp) ~mar, (irn) -oare / A și: (înv) amor / Pl: ~uri sn, (rar) -i sm / E: lat amor] 1 sn (Înv) Iubire adâncă (pentru Dumnezeu, pentru natură etc.). 2 sn (Îs) Amor-propriu Sentiment de prețuire pentru propria persoană, provenind din aprecierea (uneori exagerată) a propriilor calități. 3 sn (Îas) Ambiție. 4 sn Iubire (pasionată) între persoane de sex opus Si: dragoste. 5 smn (D. ambele sexe) Obiect al iubirii Si: (pop) drag, drăguț, amant, ibovnic. 6 sm (Mit) Zeul amorului, Eros. 7 sn (Bot) Arbust din familia Plumbaginaceelor, cu flori de culoare albastră, originar din Africa de Sud, care înflorește în mai-septembrie (Plumbago copensis) Si: Floarea amorului, amoraș (4).

AMÓR, amoruri, s. n. 1. Dragoste între persoane de sex diferit; iubire. S-a dus amorul, un amic Supus amîndurora, Deci cînturilor mele zic Adio tuturora. EMINESCU, O. I 185. Și-n toată natura, cuprinsă de dor Plutea o șoptire de dulce amor!... ALECSANDRI, F. I 126. ◊ (Personificat) Scrie-o carte cu dreptate La puicuța-n ceea parte; Scrie-mi-o tu, dorule, Du-mi-o tu, amorule. ȘEZ. V 12. ♦ Persoană iubită; iubit. Soția profesorului meu de franceză era... primul meu amor secret, cu totul nevinovat. SADOVEANU, N. F. 176. 2. (Livresc) Afecțiune, atașament. O! farmec, dulce farmec a vieții călătoare, Profundă nostalgie de lin, albastru cer! Dor gingaș de lumină, amor de dulce soare, Voi mă răpiți cînd vine în țeară asprul ger!... ALECSANDRI, F. A. 110. ♦ Amor propriu = prețuire (uneori exagerată) a propriilor sale calități, îmbinată cu susceptibilitate față de părerea altora despre sine. Se cuvenea să găsesc o soluție pentru a-mi împăca profesorii și amorul propriu. SADOVEANU, N. F. 134.

AMÓR, amoruri, s. n. Iubire, dragoste. ♦ (Concr.) Iubit. 2 (Livresc) Atașament, afecțiune. ◊ Amor propriu = prețuire (uneori exagerată) a propriilor sale calități, îmbinată cu susceptibilitatea față de părerea altora despre sine. – It. amore (lat. lit. amor).

AMÓR s.n. 1. (Liv.) Iubire, dragoste. ♦ (Concr.) Iubit. 2. (Liv.) Atașament, afecțiune. ◊ Amor propriu = prețuire a propriilor calități; mândrie. [Pl. -ruri. / < lat. amor, cf. it. amore].

AMÓR s. n. iubire, dragoste. ♦ ~ propriu = atașament de prețuire exagerată a propriilor calități. (< lat. amor)

AMÓR ~uri n. Sentiment de afecțiune față de o persoană de sex opus; iubire; dragoste. ◊ ~ propriu prețuire exagerată a propriilor calități; mândrie. /<lat. amor, it. amore


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

própriu [priu pron. priu] (pro-priu) adj. m., art. própriul, pl. próprii, art. própriii (-pri-ii); f. próprie (-pri-e), art. própria (-pri-a), g.-d. art. própriei, pl. próprii, art. própriile (-pri-i-)

própriu adj. m. [-priu pron. -priu], art. própriul, pl. próprii, art. própriii (sil. -pri-ii); f. sg. próprie (sil. -pri-e), art. própria (sil. -pri-a), g.-d. art. própriei, pl. próprii, art. própriile (sil. -pri-i-)

arată toate definițiile

Intrare: propriu
propriu adjectiv
  • pronunție: -priu pr. -prĭu
adjectiv (A109)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • propriu
  • propriul
  • propriu‑
  • proprie
  • propria
plural
  • proprii
  • propriii
  • proprii
  • propriile
genitiv-dativ singular
  • propriu
  • propriului
  • proprii
  • propriei
plural
  • proprii
  • propriilor
  • proprii
  • propriilor
vocativ singular
plural
propiu
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
proprium
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
Intrare: amor-propriu
substantiv neutru compus
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • amor-propriu
  • amorul-propriu
plural
genitiv-dativ singular
  • amor-propriu
  • amorului-propriu
plural
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)

amor-propriu

  • 1. Prețuire (uneori exagerată) pentru propria persoană, sentiment al demnității provenit din conștiința propriei valori a cuiva.
    surse: DEX '09 DLRLC DN sinonime: mândrie un exemplu
    exemple
    • Se cuvenea să găsesc o soluție pentru a-mi împăca profesorii și amorul propriu. SADOVEANU, N. F. 134.
      surse: DLRLC

etimologie: