PROCURA, procur, vb. I. Tranz. 1. A face rost de ceva, a obține ceva, a achiziționa. 2. A produce, a provoca, a pricinui. – Din fr. procurer, lat. procurare.

procura vt [At: CUCIURAN, D. 90/25 / Pzi: procur, (îvr) ~rez / E: fr procurer, lat procurare] 1 (Ccd) A face rost de ceva sau de cineva pentru a utiliza Si: a obține, (grî) a proftaxi, (îvr) a procorisi. 2 (Îvr) A prevedea. 3 (Înv) A prilejui. 4 (C. i. noțiuni abstracte) A fi cauza a ceva Si: a ocaziona, a pricinui, a produce, a provoca, (rar) a prilejui, (înv) a pricini. 5 vt (C. i. noțiuni abstracte; pex) A determina. 6 (Îvr) A crea.

PROCURA, procur, vb. I. Tranz. 1. A face rost de ceva, a obține ceva. 2. A produce, a provoca, a pricinui. – Din fr. procurer, lat. procurare.

PROCURA, procur, vb. I. Tranz. 1. (Construit de obicei cu pronumele în dativ) A face rost de un lucru, a achiziționa. Își procurase literatură de specialitate și mi-a făcut o serie de observații extrem de juste. BARANGA, I. 160. Își procură un vraf de cărți și se puse să caute în ele explicații și dovezi. REBREANU, P. S. 113. Este deci mai în măsură decît oricine să-mi procure amănuntele trebuincioase. KOGĂLNICEANU, S. A. 36. 2. A cauza, a produce, a stîrni. Bucuria aceasta îmi procură și necazul pe care aș vrea să-l înlătur. SADOVEANU, L. 24. Se felicita că acea eroare îi procurase cunoștința unui compatriot. GHICA, A. 644.

PROCURA vb. I. tr. 1. A achiziționa, a face rost de ceva. 2. A produce, a pricinui. [P.i. procur. / < fr. procurer].

PROCURA vb. tr. 1. a face rost de ceva; a achiziționa. 2. a produce, a pricinui. (< fr. procurer, lat. procurare)

A PROCURA procur tranz. 1) A obține prin cumpărare; a achiziționa. 2) A face să se producă; a pricinui; a cauza. Lectura îmi procură plăcere. /<fr. procurer, lat. procurare

procurà v. 1. a face să capete: a procura un post; 2. a fi cauza, a produce: macul procură somnul; 3. a obține cu oarecari greutăți: a-și procura o carte rară.

PROCURĂ, procuri, s. f. Împuternicire legalizată prin care cineva poate reprezenta o persoană fizică sau juridică și poate acționa în numele acesteia; (concr.) act prin care se dă această împuternicire; mandat. – Din germ. Prokura.

procură sf [At: AR (1829), 54²/7 / Pl: ~ri / E: lat procura, fr procure, ger Prokura] (Jur) 1 Împuternicire legalizată, oficială prin care cineva poate reprezenta o persoană fizică sau juridică și poate acționa în numele ei, în anumite limite, specificate expres. 2 Act prin care se dă această împuternicire Si: procurație (1). 3 (Îs) ~ generală Împuternicire legalizată, oficială prin care o anumită persoană investește cu puteri depline pe o altă persoană pentru a acționa în numele ei într-o anumită situație dată. 4 (Înv) Împuternicire pe care o avea un epitrop Si: (înv) procurație (2). 5 (Înv) Act prin care se dădea procura (4) Si: (îvr) procurație (3).

PROCURĂ, procuri, s. f. Împuternicire legalizată prin care cineva poate acționa în numele altcuiva; (concr.) act prin care se dă această împuternicire; mandat. – Din germ. Prokura.

PROCURĂ, procuri, s. f. (Jur.) Împuternicire prin care cineva poate acționa în numele altcuiva; actul prin care se dă această împuternicire. V. mandat. Eu am procură să dreg și să fac cum e mai bine pentru interesele lui. C. PETRESCU, R. DR. 89. ◊ Procură generală = împuternicire completă, fără restricții. Dă numaidecît o procură generală lui Costică, cu drept de a pune la orice nevoie advocat în locul lui. CARAGIALE, O. VII 28.

PROCURĂ s.f. Împuternicire prin care cineva poate acționa în numele altcuiva; mandat; act scris (oficializat) de împuternicire. [< fr. procure].

PROCURĂ s. f. împuternicire scrisă, legalizată, prin care cineva poate acționa în numele altcuiva; mandat. (< germ. Procura)

PROCURĂ ~i f. 1) Drept acordat unei persoane de a acționa în numele alteia. 2) Act legalizat care certifică acest drept. /<germ. Prokura, lat. procura

procură f. 1. putere dată altuia de a lucra în numele său; 2. act prin care se dă această putere.

*procúr, a -á v. tr. (lat. pro-curare, d. pro, pentru, și curare, a îngriji). Daŭ, fac să capete: a procura cuĭva alimente, un post, o informațiune. Îmĭ procur, capăt pin căutare, ĭaŭ: îmĭ procur cărțĭ de la librărie, apă din fîntînă. V. furnizez.

*procúră f., pl. ĭ, ca prescurĭ (it. procura, d. procurare, a îngriji de afacerile altuĭa; rus. prokúra, germ. prokura. V. cură). Împuternicire dată altuĭa de a lucra în numele tăŭ. Actu autentic (hîrtia) pin care se arată că se acordă această împuternicire. V. autorizare, mandat, plenipotență.

procura (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. procur, 3 procură; conj. prez. 1 sg. să procur, 3 să procure

procura (a ~) vb., ind. prez. 3 procură

procura vb., ind. prez. 1 sg. procur, 3 sg. și pl. procură

procură s. f., g.-d. art. procurii; pl. procuri

procură s. f., g.-d. art. procurii; pl. procuri

procură s. f., g.-d. art. procurii; pl. procuri

PROCURA vb. 1. v. cumpăra. 2. a achiziționa, a furniza, a livra, (înv.) a teslimarisi, a teslimatisi. (A ~ cuiva o marfă.) 3. a obține. (Am ~ cu greu biletele.) 4. a agonisi, a dobândi, (prin Transilv.) a însăma. (A ~ ceva cu trudă.) 5. v. da. 6. v. rostui.

PROCURA vb. 1. a achiziționa, a cumpăra, a lua, a tîrgui, (înv. și pop.) a neguța, (prin Transilv.) a surzui, (înv.) a scumpăra. (Și-a ~ cele necesare.) 2. a achiziționa, a furniza, a livra, (înv.) a teslimarisi, a teslimatisi. (A ~ cuiva o marfă.) 3. a obține. (Am ~ cu greu biletele.) 4. a agonisi, a dobîndi, (prin Transilv.) a însăma. (A ~ ceva cu trudă.) 5. a da, a furniza, a oferi. (A ~ cuiva datele necesare.) 6. (pop.) a rosti, a rostui. (I-a ~ o gazdă bună.)

PROCURĂ s. v. delegație.

PROCURĂ s. delegație, împuternicire, mandat, (înv.) procurație, vechilet, vechilimea, vechilîc, (grecism înv.) plirexusiotită. (I-a dat o ~ pentru a ridica suma.)