ONORARIU, onorarii, s. n. Sumă de bani dată unui intelectual (avocat, medic etc. liber-profesionist) pentru un serviciu prestat în sfera ocupațiilor sale. [Var.: onorar s. n.] – Din fr. honoraire, lat. honorarium.

onorar², ~ă a [At: HELIADE, F. 16/7 / V: (iuz) ~iu a / Pl: ~i, ~e / E: fr honoraire, lat honorarius, -a, -um] (Iuz) Onorific.

onorar¹ sn vz onorariu¹

onorare sf [At: POLIZU / Pl: ~rări / E: onora] 1 (Rar) Fălire. 2 Cinstire. 3 Achitare la timp a unei datorii.

onorariu² a vz onorar¹

onorariu¹ sn [At: NEGULICI / V: onorar / E: fr honoraire, lat honorarium] Plată acordată unei persoane, de obicei unui intelectual liber profesionist, pentru un serviciu prestat în sfera preocupărilor sale.

ONORARIU, onorarii, s. n. Plată, retribuție dată unui intelectual (avocat, medic etc. liber-profesionist) pentru un serviciu prestat în sfera ocupațiilor sale. [Var.: onorar s. n.] – Din fr. honoraire, lat. honorarium.

ONORAR², -Ă, onorari, -e, adj. (Rar) De onoare, onorific.

ONORAR¹ s. n. v. onorariu.

ONORARIU, onorarii, s. n. Plată, retribuție pentru un serviciu prestat de o persoană cu profesiune liberă intelectuală (avocat, medic etc.). La plecare, nu vru să primească onorariul. C. PETRESCU, Î. II 244. Deocamdată nici onorariul pentru procesul divorțului nu i l-a achitat. REBREANU, R. II 47. – Variantă: onorar s. n.

ONORAR, -Ă adj. (Rar; despre persoane) Care a încetat de a deține o funcție, dar își păstrează titlul și atribuțiile onorifice; onorific (2). // s.n. V. onorariu. [Var. onorariu, -ie adj. / cf. fr. honoraire].

ONORARE s.f. (Rar) Faptul de a onora. [< onora].

ONORARIU s.n. Sumă oferită pentru un serviciu prestat de o persoană cu profesiunea liberă (avocat, medic etc.). // adj. V. onorar. [Pron. -riu, var. onorar s.n. / cf. fr. honoraires, lat. honorarium].

ONORARIU s. n. plată, retribuție pentru un serviciu prestat de o persoană cu o anumită profesiune (avocat, medic etc.). (< fr. honoraires, lat. honorarium)

ONORARIU ~i n. Retribuție pentru o muncă intelectuală (efectuată, mai ales, în afara muncii de bază). [Sil. -riu] /<fr. honoraire, lat. honorarium

onorar a. 1. care conservă titlul și prerogativele onorifice ale unei funcțiuni, ce a încetat a o exercita: profesor onorar; 2. care poartă un titlu onorific fără funcțiune: membru onorar al unei societăți. ║ n. retribuțiunea profesiunilor liberale: onorarul unui medic, advocat, profesor.

1) onorár, -ă adj. (lat. honorarius). De onoare, onorific, care nu e efectiv, ci numaĭ cu titlu (fără a funcționa saŭ funcționînd fără leafă dacă există): prezident onorar, funcțiune onorară. Fost, dar păstrînd încă titlu: profesor onorar (V. emerit). Adv. în mod onorar: a funcționa onorar.

2) onorár n., pl. e, și (rar) -áriŭ n. (lat. honorarium). Remunerațiune acordată unuĭ medic, unuĭ avocat, unuĭ profesor particular saŭ altora care exercită profesiunĭ libere. V. apuntament, leafă, salar, simbrie, cinste.

onorar (onorific) (rar) adj. m., pl. onorari; f. onorară, pl. onorare

onorariu (retribuție) [riu pron. rĭu] s. n., art. onorariul; pl. onorarii, art. onorariile (desp. -ri-i-)

onorar (onorific) (înv.) adj. m., pl. onorari; f. onorară, pl. onorare

onorariu (retribuție) [riu pron. rĭu] s. n., art. onorariul; pl. onorarii, art. onorariile (-ri-i-)

onorar (de onoare) adj. m., pl. onorari; f. sg. onorară, pl. onorare

onorariu (retribuție) s. n. [-riu pron. -rĭu], art. onorariul; pl. onorarii, art. onorariile (sil. -ri-i-)

onorar (= onorariu) s. n., pl. onorarii

onorariu

onorar, -ră adj. (profesor onorar).

onorariu, -rii sb. (salar).

ONORAR adj. v. onorific.

ONORARE s. v. achitare.

onorar adj. v. ONORIFIC.

ONORARE s. achitare, lichidare, plată, plătire, (înv.) răspundere. (~ unei datorii bănești.)

Onorare ≠ dezonorare

onorariu, onorarii s. n. (intl.) pradă, rezultatul unei infracțiuni.