onorar¹ sn vz onorariu¹

onorar², ~ă a [At: HELIADE, F. 16/7 / V: (iuz) ~iu a / Pl: ~i, ~e / E: fr honoraire, lat honorarius, -a, -um] (Iuz) Onorific.

*ONORAR¹ adj. 1 Care păstrează titlul unei funcțiuni, în mod onorific, după ce a încetat de a o exercita: profesor ~ ¶ 2 Membru ~, președinte ~ al unei societăți etc., care nu e activ, care nu ia parte la lucrări, ci poartă acest titlu în mod onorific [fr.].

*ONORAR² (pl. -are), ONORARIU (pl. -arii) sn. Plata, salariul unei persoane ce exercită o profesiune liberală: ~ul unui medic, unui advocat, etc.; eu... care mă rușinam cînd îmi plăteau onorariile (BR.-VN.) [fr. < lat.].

ONORAR², -Ă, onorari, -e, adj. (Rar) De onoare, onorific.

ONORAR¹ s. n. v. onorariu.

ONORAR, -Ă adj. (Rar; despre persoane) Care a încetat de a deține o funcție, dar își păstrează titlul și atribuțiile onorifice; onorific (2). // s.n. V. onorariu. [Var. onorariu, -ie adj. / cf. fr. honoraire].

onorar a. 1. care conservă titlul și prerogativele onorifice ale unei funcțiuni, ce a încetat a o exercita: profesor onorar; 2. care poartă un titlu onorific fără funcțiune: membru onorar al unei societăți. ║ n. retribuțiunea profesiunilor liberale: onorarul unui medic, advocat, profesor.

2) onorár n., pl. e, și (rar) -áriŭ n. (lat. honorarium). Remunerațiune acordată unuĭ medic, unuĭ avocat, unuĭ profesor particular saŭ altora care exercită profesiunĭ libere. V. apuntament, leafă, salar, simbrie, cinste.

1) onorár, -ă adj. (lat. honorarius). De onoare, onorific, care nu e efectiv, ci numaĭ cu titlu (fără a funcționa saŭ funcționînd fără leafă dacă există): prezident onorar, funcțiune onorară. Fost, dar păstrînd încă titlu: profesor onorar (V. emerit). Adv. în mod onorar: a funcționa onorar.

ONORARIU, onorarii, s. n. Sumă de bani dată unui intelectual (avocat, medic etc. liber-profesionist) pentru un serviciu prestat în sfera ocupațiilor sale. [Var.: onorar s. n.] – Din fr. honoraire, lat. honorarium.

onorariu¹ sn [At: NEGULICI / V: onorar / E: fr honoraire, lat honorarium] Plată acordată unei persoane, de obicei unui intelectual liber profesionist, pentru un serviciu prestat în sfera preocupărilor sale.

onorariu² a vz onorar¹

ONORARIU, onorarii, s. n. Plată, retribuție dată unui intelectual (avocat, medic etc. liber-profesionist) pentru un serviciu prestat în sfera ocupațiilor sale. [Var.: onorar s. n.] – Din fr. honoraire, lat. honorarium.

ONORARIU, onorarii, s. n. Plată, retribuție pentru un serviciu prestat de o persoană cu profesiune liberă intelectuală (avocat, medic etc.). La plecare, nu vru să primească onorariul. C. PETRESCU, Î. II 244. Deocamdată nici onorariul pentru procesul divorțului nu i l-a achitat. REBREANU, R. II 47. – Variantă: onorar s. n.

ONORARIU s.n. Sumă oferită pentru un serviciu prestat de o persoană cu profesiunea liberă (avocat, medic etc.). // adj. V. onorar. [Pron. -riu, var. onorar s.n. / cf. fr. honoraires, lat. honorarium].

ONORARIU s. n. plată, retribuție pentru un serviciu prestat de o persoană cu o anumită profesiune (avocat, medic etc.). (< fr. honoraires, lat. honorarium)

ONORARIU ~i n. Retribuție pentru o muncă intelectuală (efectuată, mai ales, în afara muncii de bază). [Sil. -riu] /<fr. honoraire, lat. honorarium

onorar (onorific) (rar) adj. m., pl. onorari; f. onorară, pl. onorare

onorar (onorific) (înv.) adj. m., pl. onorari; f. onorară, pl. onorare

onorar (de onoare) adj. m., pl. onorari; f. sg. onorară, pl. onorare

onorar (= onorariu) s. n., pl. onorarii

onorar, -ră adj. (profesor onorar).

onorariu (retribuție) [riu pron. rĭu] s. n., art. onorariul; pl. onorarii, art. onorariile (desp. -ri-i-)

onorariu (retribuție) [riu pron. rĭu] s. n., art. onorariul; pl. onorarii, art. onorariile (-ri-i-)

onorariu (retribuție) s. n. [-riu pron. -rĭu], art. onorariul; pl. onorarii, art. onorariile (sil. -ri-i-)

onorariu

onorariu, -rii sb. (salar).

onorariu, onorarii s. n. (intl.) pradă, rezultatul unei infracțiuni.

ONORAR adj. v. onorific.

onorar adj. v. ONORIFIC.