ocări v vz ocărî

OCARĂ, ocări, s. f. (Pop.) Vorbă sau faptă care mustră, ceartă, rușinează pe cineva; ocărâre; umilire, înfruntare; defăimare, jignire, insultă; situație rușinoasă, dezonorantă în care se află cineva; rușine, dezonoare. ◊ Loc. adj. De ocară = compromițător, jignitor, rușinos. ◊ Expr. A ajunge sau a (se) face, a fi, a (se) lăsa, a rămâne de râs și de ocară = a ajunge (sau a se face, a fi etc.) demn de dispreț, de batjocură; a (se) compromite. (Rar) A da de ocară cu... = a (se) face de râs cu... – Din ocărî (derivat regresiv).

OCĂRÎ, ocărăsc, vb. IV. Tranz. 1. A mustra, a certa, a dojeni. 2. A vorbi de rău, a defăima, a denigra. [Var.: (înv. și pop.) ocări vb. IV] – Din sl. ocarjati.

ocară sf [At: CORESI, EV. 197 / V: ~re / Pl: ocări și (înv) ~re, ocără, ocăruri / E: pvb ocărî] 1-3 Vorbă sau faptă care (mustră) (rușinează sau) supără pe cineva Si: umilire (înv) înfruntare. 4 Defăimare. 5 Batjocură. 6 (Înv; îlav) Cu ~ În chip jignitor. 7 (Îla) De ~ Compromițător. 8-9 (Pop; îe) A ajunge (sau a (se) face, a fi etc.) de (râs și de) ~ A ajunge sau a (se) face, a fi etc. demn de dispreț, de batjocură Si: a (se) compromite. 10 (Înv; îe) A ridica pe cineva ~ A defăima. 11 (Rar; îe) A da de ~ cu... A se face de râs. 12 Situație rușinoasă, dezonorantă, în care se află cineva Si: dezonoare, rușine. 13 (Îs) ~ra lumii Persoană demnă de dispreț.

ocare sf vz ocară

ocărî vt [At: DEX / V: (îvp) ~ri / Pzi: ~răsc / E: slv окарꙗти] 1 (Pop) A certa. 2 (Îvp) A denigra.

OCARĂ (pl. ocări) sf. Faptul de a ocărî; vorbă sau faptă cu care se ocărăște, insultă, injurie: sudalmă și ~ mare iaste... cînd va tăia neștine barba altuia (PRV.-MB.); el în viața lui n’a luat o palmă, n’a suferit nici o ~ (VLAH.); bătaia și ocara nu se întorc niciodată (PANN); cinstea cu ocara nu pot fi împreună (ZNN.); vorbe de ~; a fi, a ajunge, a râmînea, a face (de rîs și) de ~, a fi, etc. un obiect de batjocură, de necinste: prea făcurăți neamul nostru de rușine și ~ (EMIN.); se vorbiră... să facă pe fratele lor mic de rîs și de ~ (ISP.).

OCĂRÎ (-ărăsc) vb. tr. A înfrunta cu vorbe urîte, de necinste, rușinoase: cela ce-și va rîde de altul... acela se va pedepsi ca și cînd l-ar fi înjurat și ocărît cu cuvîntul (PRV.-MB.); Ci cînd postești, fă și bine, nu amăgi, nu fura, Nu pizmui, nu ucide, nu ~, nu jura (PANN); refl. (P): cine se laudă singur, se ocărăște pe sine [vsl. okarjati].

OCĂRÎTOR adj. verb. OCĂRÎ. Care ocărăște; de ocară: în zadar Sinan mustra pe ostașii ce fugeau acum, cu cuvinte ocărîtoare (BĂLC.).

OCARĂ, ocări, s. f. (Pop.) Vorbă sau faptă care mustră, ceartă, rușinează pe cineva; ocărâre; umilire, înfruntare; defăimare, jignire, insultă; situație rușinoasă, dezonorantă în care se află cineva; rușine, dezonoare. ◊ Loc. adj. De ocară = compromițător, jignitor, rușinos. ◊ Expr. A ajunge sau a (se) face, a fi, a (se) lăsa, a rămâne de râs și de ocară = a ajunge (sau a se face, a fi etc.) demn de dispreț, de batjocură; a (se) compromite. (Rar) A da de ocară cu... = a (se) face de râs cu... – Din ocărî (derivat regresiv).

OCĂRÎ, ocărăsc, vb. IV. Tranz. 1. (Pop.) A mustra, a certa, a dojeni. 2. (Înv. și pop.) A vorbi de rău, a defăima, a denigra. [Var.: (înv. și pop.) ocări vb. IV] – Din sl. ocarjati.

OCARĂ, ocări, s. f. Vorbă sau faptă care mustră, ceartă, supără pe cineva; rușinare, umilire, înfruntare; defăimare, jignire, insultă. Limbuta-i vanitate... nu mai putea îndura asemenea ocară. C. PETRESCU, A. R. 31. Începură a-l împroșca cu pietre, urmîndu-l cu sudălmi și cu ocări pînă acasă, NEGRUZZI, S. I 225. Duceți-vă de muriți mai bine slobozi, decît să trăiți în robie și ocară. RUSSO, O. 34. ◊ Loc. adj. De ocară = compromițător, rușinos. Țin ei. de ocară numirea de valah, nevrînd a fi chemați altfel decît romîni. BĂLCESCU, O.II 176. ◊ Expr. A ajunge (sau a (se) face, a fi, a (se) lăsa, a rămîne de rîs și) de ocară = a ajunge (sau a (se) face etc.) demn de dispreț, de batjocură. Era de rîs și de ocară pretutindeni. GALACTION, O. I 86. O învăță să nu se lase... căci altfel se face de ocară. STĂNOIU, C. I. 213. Aceste creaturi Nice rușine n-au să ieie în smintitele lor guri Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară. EMINESCU, O. I 151. A da de ocară = a ajunge, a se face de rîs. Fără prietenia și ocrotirea lui Mușat, Constantin ar fi dat de ocară cu milităria. GALACTION, O. I 135.

OCĂRÎ, ocărăsc, vb. IV. Tranz. 1. A mustra, a certa, a dojeni (pe cineva). O să mă ocărască mătușa mea. CAMIL PETRESCU, U. N. 137. Baba scoase alte grăunțe, le aruncă, apoi prinse a ocărî găinile îndrăznețe și inima-i creștea de bucurie privindu-și vietățile. DUNĂREANU, CH. 71. Gazda a să înceapă... a ocărî pe bietul țigan bucătar. NEGRUZZI, S. I 239. ◊ Absol. Se așeză pe scaun, ocărind: nu ești bun de nimic, mă. STĂNOIU, C. I. 101. 2. A vorbi de rău, a defăima. Pîra la unchiaș pe fiica lui și o tot ocăra. ISPIRESCU, L. 347. Nu-i ca fat-ardelenească, Măcar cine ce gîndește, Măcar cum mi-o ocărăște. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 31. – Variantă: ocări (REBREANU, R. I 236) vb. IV.

OCARĂ ocări f. Mustrare umilitoare; dojană jignitoare; batjocură. Cuvinte de ~. ◊ A ajunge de ~a se face de râs. v. A OCĂRÎ. /Din a ocărî

A OCĂRÎ ~ăsc tranz. A trata cu vorbe de ocară; a certa; a batjocori. /<sl. ocarjati

ocară f. rușine mare, necinste. [Slav. OKARŬ, mustrare].

ocărî v. a (se) face de ocară.

ocáră f., pl. ărĭ (vsl. *u-kara, kara, ceartă, d. karati, a lovi, a pedepsi, sîrb. [rut. rus.] kára, pedeapsă, kárati, a ocărî. V. ocărăsc). Vechĭ. Rușine, înjosire: a suferi o ocară, ocărĭ. Azĭ. Mustrare cu vorbe aspre (unuĭ inferior): a trage o ocară unor copiĭ obraznicĭ. A ajunge (de rîs și) de ocară, a ajunge într’o stare proastă. A da, a face de ocară, a compromite, a face să simtă rușine.

ocărăsc, a -î și (vechĭ) -résc, -rí v. tr. (vsl. okariati, a defăĭma, uk-, a imputa, ukoriti, koriti, a trata aspru; sîrb. ukoriti, a ocărî. V. ocară). Mustru adresînd cuvinte aspre și chear insultătoare (unuĭ inferior): a ocărî niște copiĭ obraznicĭ. Vechĭ. Compromit: nimic așa nu ocărește pre domn ca cuvîntul nestătător (Cost. 1, 286).

ocară (pop.) s. f., g.-d. art. ocării; pl. ocări

ocărî (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ocărăsc, 2 sg. ocărăști, 3 sg. ocărăște, imperf. 1 ocăram; conj. prez. 1 sg. să ocărăsc, 3 să ocărască

ocară (pop.) s. f., g.-d. art. ocării; pl. ocări

ocărî (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ocărăsc, imperf. 3 sg. ocăra, perf. s. 3 sg. ocărî, 3 pl. ocărâră; conj. prez. 3 să ocărască; ger. ocărând; part. ocărât

ocară s. f., g.-d. art. ocării; pl. ocări

ocărî vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ocărăsc, imperf. 3 sg. ocăra; conj. prez. 3 sg. și pl. ocărască

ocărî (ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ocărăsc, imperf. ocăra, conj. ocărască)

ocărăsc, -răști 2, -răște 3, -rască 3 conj., -rît prt., -rîtor adj. v.

ocărî (ocărăsc, -ît), vb. – A insulta, a înjura. Sl. okarjati „a mustra”, ukarjati „a acuza” (Miklosich, Slaw. Elem., 33; Cihac, II, 223), cf. sb. okarati, pol. ukaráć. – Der. ocară, s. f. (injurie, insultă, oprobiu, rușine); ocărîtor, adj. (care înjură); ocărît, adj. (înv., rușinos); ocarnic, adj. (înv., rușinos).

OCARĂ s. 1. blestem, imprecație, (livr.) maledicție. (Poeziile conțineau multe ~.) 2. batjocură, rușine, (înv. și pop.) mascara, (înv.) necinste. (S-a făcut de ~.) 3. afront, injurie, insultă. jignire, ofensă, rușine, umilință, (livr.) ultraj, vexațiune, (pop.) hulă, sudalmă, suduitură, (înv.) băsău, dosadă, înfruntare, necinste, obidă, (fig.) atingere, (livr. fig.) lezare. (Nu poate suporta ~ ce i s-a adus.)

OCARĂ s. v. admonestare, ceartă, certare, dezonoare, dojană, dojenire, imputare, înjurătură, morală, mustrare, necinste, observație, reproș, rușine.

OCĂRÎ vb. v. admonesta, bârfi, blama, calomnia, certa, cleveti, dăscăli, defăima, denigra, desconsidera, discredita, disprețui, dojeni, moraliza, mustra, nesocoti, ponegri.

OCĂRÎ vb. v. înjura.

ocară s. v. ADMONESTARE. CEARTĂ. CERTARE. DEZONOARE. DOJANĂ. DOJENIRE. IMPUTARE. ÎNJURĂTURĂ. MORALĂ. MUSTRARE. NECINSTE. OBSERVAȚIE. REPROȘ. RUȘINE.

OCARĂ s. 1. blestem, imprecație, (livr.) maledicție. (Poeziile conțineau multe ~.) 2. batjocură, rușine, (înv. și pop.) mascara, (înv.) necinste. (S-a făcut de ~.) 3. afront, injurie, insultă, jignire, ofensă, rușine, umilință, (livr.) ultraj, vexațiune, (pop.) hulă, sudalmă, suduitură, (înv.) băsău, dosadă, înfruntare, necinste, obidă, (fig.) atingere, (livr. fig.) lezare. (Nu poate suporta ~ ce i s-a adus.)

OCĂRÎ vb. a drăcui, a înjura, (livr.) a invectiva, (înv. și pop.) a măscări, (pop.) a stropși, a sudui, (prin Ban.) a tîrtăi, (înv.) a mustra, (fig.) a îmbăla, (înv. și pop. fig.) a spurca, (arg.) a sictiri, a sictirisi. (De ce îl ~ toată ziua?)

ocărî vb. v. ADMONESTA. BÎRFI. BLAMA. CALOMNIA. CERTA. CLEVETI. DĂSCĂLI. DEFĂIMA. DENIGRA. DESCONSIDERA. DISCREDITA. DISPREȚUI. DOJENI. MORALIZA. MUSTRA. NESOCOTI. PONEGRI.

Ocară ≠ laudă

ocáră, ocări, s.f. 1. Mustrare, ceartă. 2. Umilire: „Și urlând aceste ocări apucă un bolovan mare și dădu cu toată puterea ei în Pintea” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 201). – Der. regr. din ocărî „a mustra” (DEX, MDA).

ocărî, ocărăsc, v.t. A insulta, a înjura, a ponegri, a blestema: „Oamenii ne ocărăsc, / Părinții nu ne-nvoiesc” (Calendar, 1980: 79). – Din sl. okarjati „a mustra” (Scriban; DEX, MDA).

ocărî, ocărăsc, vb. tranz. – A insulta, a înjura, a ponegri, a blestema: „Oamenii ne ocărăsc, / Părinții nu ne-nvoiesc” (Calendar, 1980: 79). – Din sl. okarjati „a mustra” (Scriban; Miklosich, Cihac, cf. DER; DEX, MDA).

ocărî, ocărăsc, vb. tranz. – A insulta, a înjura, a ponegri, a blestema: „Oamenii ne ocărăsc, / Părinții nu ne-nvoiesc” (Calendar 1980: 79). – Din sl. okarjati „a mustra” (DER).

OCĂRĂ s. f. 1. Vorbă sau faptă care mustră, rușinează sau supără pe cineva; înfruntare, umilire; defăimare, jignire, insultă; batjocură, necinste. Pus-ai noi batgiocură vecirilor noștri, intentare și ocare (ocărîre CC², batgioc d, batugiocură h) ce-su împregiurul nostru, psalt. 84. De ocărăle voastre fugiiu eu (cca 1550). gcr i, 3/15. Să nu ne scîrbim de dosăzi și de ocări de ce vin noao de la alții. coresi, ev. 19. Sudalmă și ocară mare iaste... cînd va tăia neștine barba altuia, prav. 229. Iară de să va afla patriarhul întru alte cuvente reale sau ocară sau macar de ar face nișcare păcate, nime dintru acești preoți arhierei sau preoți nu poate să strice pomenirea lui. eustratie, prav. 22/18, cf. anon. car. Lui i-au fost milă a arăta ocărăle și basnele a lui Misail Călugăr. n. costin, l. 43. Ocări și sudălmi de audze cu urechile. neculce, l. 80. Cea mai mare ocară ce poate cineva a le face iaste a le tăia părul. ist. am. 12v/18. Și oștezele (subturbiile) Țarigradului încă le-au prădat; pentru care ocară măniindu-se Valente, au ieșit din Țarigrad în 11 zile ale lui iunie. șincai, hr. i, 61/16. Tirani cei fără milă Mă legară pre o cămilă, Să mă ducă într-a lor țară, Ca să le fiu de ocară (cca 1820). gcr ii, 229/32. Să începi, măria ta, a-i înfricoșa cu surgunlucuri, cu ocări, cu certe și cu bătăi, cum făcea Caragea. i. golescu, în pr. dram. 62. Iosif lor spre ocară Le-au stat împotrivă iară. bărac, ap. gcr ii, 240/33. După o ocară așa de mare..., adecă de a mi se opri pașaportul în mijlocul drumului, ca și cînd aș fi un criminalist de stat, ce-mi mai rămîne mie de nădăjduit? Kogălniceanu, s. 190. Pe cineva cînd cinstesc, Mai mult peste vrednicie, Ocară o socotesc. pann, e. ii, 126/20. În zădar tot cu ocară ne mustri fără cruțare. conachi, p. 281. Începură a-l împroșca cu pietre, urmîndu-l cu sudălmi și cu ocări pănă acasă. negruzzi, s. i, 225. Cocoana s-a pornit atunci cu ocări pe slugi. caragiale, s. n. 26. Vrednicia ta, Făt-Frumos, te-a scăpat și de ocară și de moarte. ispirescu, l. 79. El în viața lui n-a luat o palmă, n-a suferit o ocară. vlahuță, ap. cade. N-a vorbit nici două, iar cînd a-nceput Mă-sa cu ocară, fata s-a făcut Albă și-apoi verde. coșbuc, p. i, 245. Ar plînge, dar ocara mulțimii-l îngrozește. petică, o. 82. Și nu trimese plocon lui Sigismund steaguri, arme, șaluri și vestmintele lui Iucbar-pașa ucis în bătălie?... – Da, împreună cu o scrisoare plină de ocări. delavrancea, o. ii, 145. Flăcăul primi ocara ca o lovitură de cuțit. rebreanu, i. 28. Limbuta-i vanitate... nu mai putea îndura asemenea ocară. C. petrescu, a. r. 31. Îl năucise cu ocări. stancu, r. a. iv, 123. Tu n-ai apucat să deprinzi altă școală Decît slugăreala pe la ușa bogatului, Mătrăguna ocărilor și pelinul oftatului. deșliu, G. 53. Care fată-i rumenită Trebe bine ocărită Cu ocară țigănească, Să nu se mai rumenească. pop., ap. gcr ii, 310. Se putea ușor să-și capete vro două, dar așa scăpă numai cu ocara! cătană, p. b. i, 44. Ocările cînd încep, dragostea se depărtează. zanne, p. viii, 56. ◊ loc. adv. (Învechit) Cu ocară = în chip batjocoritor, insultător, jignitor. Iară ei cu ocară grăiră: Ispiteaște și vezi să [= dacă] nu știi scriptura! coresi, ev. 197. ◊ loc. adj. De ocară = compromițător, rușinos. Cuvintele cealea ce i-au dzis de ocară sînt adevărate. prav. 234. Totdauna faci lucruri de ocară și de batjocură. neagoe, înv. 212/17. Țin ei de ocară – zice Tomasi... – numirea de valach, nevoind a fi chemați altfel decît români. bălcescu, m. v. 250. De-a fost faptă de ocară, Să mă-ierți, că-i vina ta. minulescu, vers. 357. ◊ Expr. A ajunge (sau a (se) face, a fi etc.) de (rîs și de) ocară = a ajunge (sau a (se) face, a fi etc.) demn de dispreț, de batjocură; a (se) compromite. Grăi cătr-ănsul și dzise: ...Deci nu mai zăbăvi, fiind noaă priiatin, ce leapădă leagea creștinească ceaia ce-i de rîs și de ocară. varlaam, c. 452. Rămîne fără de cinste, ce se dzice de ocară și de rușinea ceștii lumi. prav. 170. Că i-ai concenitu-i, de sînt de ocară Pizmașii miei, Doamne. dosoftei, ps. 55/1. Nu se rușina de-ș făce casa de ocară, un om mare ca acesta. neculce, l. 320. Însă acuma ea fugise din țară, Lăsîndu-și ibovnicul de ocară. budai-deleanu, t. v. 126. Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară. eminescu, o. i, 151. Să facă pe fratele lor de rîs și de ocară. ispirescu, l. 37. Colonelul i-a poruncit categoric să sfîrșească scandalul cu reflectorul, fiindcă ajungem de rîsul și ocara armatei. rebreanu. p. s. 64. Apoi, meștere Ioane, nu ne face de ocară. Cum vorbești așa prăpăstii? eftimiu, î. 18. Era de rîs și de ocară pretutindeni pe unde nimerea. galaction, o. 86. Iar maica Achilina chemă pe Vitalia și o învăță să nu se lase pînă n-o muta pe Natalia, căci altfel se face de ocară. stănoiu, c. i. 213. Lipoveanul înapoiase bădiei bastonul de abanos... făcîndu-mă astfel de ocară. brăescu, a. 187. Uite, avem oaspeți... Ia seama să nu mă faci de ocară. sadoveanu, o. i, 214. A rămas țiganul di rîs și de ocară. pop., ap. gcr ii, 366. Cînd erea Corbea prin țară, Ne făcea și de ocară. balade, ii, 243. (Învechit) A ridica pe cineva ocară = a ocărî, a batjocori. Păgînii... Să nu mai rădice pre creștini ocară. dosoftei, ps. 34/20. (Rar) A da de ocară cu... = a se face de rîs. Fără prietenia și ocrotirea lui Mușat, Constantin ar fi dat de ocară cu milităria. galaction, o. 135. 2. Situație rușinoasă, dezonorantă, în care se află cineva, rușine, dezonoare. Mai apoi fugi... la Darie împărat, pentru ocară. herodot (1645), 332. Dometiian, vrînd să-și acopără ocara și să zică că el au biruit pe dați... n. costin, l. 43. Cu agiutoriul lui D[u]mn[e]dzău rămasără cu mare ocară biruiți turcii (cca 1650-1675). gcr i, 192/11. Văzînd atîta ocară ce s-au făcut de i-au spart oștile ungurii..., au făcut și mai mare gătire (începutul sec. xviii). mag. ist. i, 103/10. Cruță, D[oa]mne, nărodul tău și nu da ocina ta în ocară. dosoftei, ap. gcr i, 264/7. Cu ale tale lacrămi de acum voi să să spele ocara dezmierdărilor tale celor trecute (a. 1750). gcr ii, 48/11, cf. budai-deleanu, lex., clemens. Moldova că ne-au lipsit, Mai bine am fi murit, Să nu mai trăim c-ocară. kogălniceanu, ap. gcr ii, 105/3. O ocară ca aceasta ai iubit mai mult decît slova cea prea împodobită. varlaam-ioasaf (1786), 9^r/12. Și moarte Voiu suferi, tristă foarte, Moarte tristă, de ocară. aaron, ap. gcr ii, 193/39. Mumele ziceau la ficiorii lor: ...duceți-vă de muriți mai bine slobozi, decît să trăiți în robie și ocară. russo, s. 138. Să-ți scap numele de ocară, sufletul de osîndă și domnia de nelegiuire! delavrancea, o. ii, 147. Mă luași de sînt trei zile și te și duci de la mine. Ce rușine, ce ocară. balade, ii, 151. ◊ Ocara lumii = persoană demnă de disprețuit. După aceasta au stătut la împărăție ocara lumii, pilda blăstămățiilor, și decît toți spurcații mai spurcat Antonie Eliogabalus. cantemir, hr. 205. – PI.: ocări și (învechit) ocare, ocără, ocăruri (bul. Fil. v, 25). – Și: ocare s. f. gcr i, 47/27. – Postverbal al lui ocărî.

OCĂRÎ vb. IV. Tranz. 1. A mustra, a certa, a dojeni; a înjura. Și se vă ocărire dereptu numele lu h[risto]s, fericați seți. cod. vor. 160/10. Și pre apostoli încă-i făcea vinovați, și-i ocărîia, căce nu putură vindeca boala acelui fecior. coresi, ev. 79. Eu drac n-am, ce cinstescu pre tatăl mieu și voi mă ocărîț. n. test. (1648), 117^v/8. Acesta... a ocărî pre Israil s-au suit. biblia (1688), 2081/27, cf. anon. car., budai-deleanu, lex. Începu a șî-l ocărî și a-l certa zgornindu-l afară. i. golescu, ap. gcr ii, 256/22, cf. lb. Au început a ocărî pe oamenii cei lacomi. drăghici, r. 70/25. Cineva or de-al cinstește, or cu vorba-l ocărește, el una le prețuiește. pann, ap. ddrf. Gazda a să înceapă... a ocărî pre bietul țigan bucătar. negruzzi, s. i, 239. Fă bine de ocărește pe Bolliac că nu mi-a respuns la scrisoarea ce i-am scris. ghica, a. 537. Du-te la treabă, că soarele-i sus și te-a ocărî bărbatu-meu de te-a găsi tot aici. alecsandri, t. 1531, cf. cihac, ii, 223. Știu că o să mă ocărască, o să mă bată că l-am trimis la cai verzi pe păreți, dar lasă să mă ocărască..., să mă bată... CARAGiALE, o. vi, 159, cf. n, 273. Dar nici acesta nu se lasă bătut: il amenință și-l ocărăște cum i se cuvine, așa că, la urma urmelor, trebuie să-l lase în pace. candrea, f. 427. Cîteodată îi treceau suliți reci prin inimă și o podideau lacrimile... atunci cînd Codrea ocărea prea rău copiii. rebreanu, nuv. 192. Nu se supără niciodată. Cînd îl ocărăști, îți face plecăciune. stănoiu, c. i. 84. Manole nu se putea stăpîni să n-o bodogănească și ocărască pe Sultana. demetrius, a. 6. Care fată-i rumenită Trebe bine ocărită... Să nu se mai rumenească. pop., ap. gcr ii, 310. Și mi ți-l sfădi mi ți-l ocări..., de gîndeai că-n veci nu s-or mai împăca. reteganul, p. iv, 23, cf. șez. ii, 74. Am venit în țară streină, Unde mă ocără fără vină. bibicescu, p. p. 113. Împăratul ocărî și înfruntă pre slugile cele vechi, că de ce nu grijesc mai bine de cai și de grajdiuri. cătană, p. b. i, 29, cf. podariu, fl. 28. ◊ Absol. Nece se află minciuri în rostul lui, cel ce ocăritu nu ocăriia, chinuindu nu se lăuda. cod. vor. 150/2. Apostolul... ocăriia că nu se-au preceput ce-au făcut (cca 1569 1575). gcr* 15/17. Cela ce va înceape întăi a sudui ș-a ocări și a să svădi și a să prici... să va certa. prav. 115. Blăstămații ies afară... ocărind și suduind. beldiman, e. 23/8. Se așeză pe scaun, ocărind: – Nu ești bun de nimic, mă. stănoiu, c. i. 101, cf. corn. pașca, alr i 442/795, ib. 597/600. ◊ refl. recipr. Oarță... se ocăra în curte cu un gînsac mînios. c. petrescu, r. dr. 68. 2. (Învechit și popular) A vorbi de rău pe cineva sau ceva, a bîrfi, a ponegri, a defăima. Și ocăriră (defăimară D, uriră h) țeara deșiderată. psalt. 225. Iară deaca se duce el de lîngă noi, noi-l clevetim și ocărim pre el. coresi, ev. 327, cf. 340. Și-l ocărîia pr-ins, știind c-au murit. varlaam, c. 293. Cela ce va sudui și va ocărî pri cel mort să să cearte. prav. 222, cf. 247. Nemică nu ocăreaște pre domnul așea ca cuvîntul nestătător. m. costin, ap. gcr i, 198/27. Omul cel carele ocărește înțelepciunea și învățătura ticălos este (a. 1775). uricariul, i, 75. Advocatul, ...de va cuteza a ocărî sau de față sau în taină pre acela cu carele să judecă, dovedindu-l, să se necinstească. pravila (1814), 20/13. Ca un orb la a sale întru sine nici zărește Acele rele pe cîte în altul le ocărește. conachi, p. 284, cf. polizu. Baba punea parte fetei sale și pîra la unchiaș pe fiica lui și o tot ocăra. ispirescu, l. 347. Pe drum însă îi păru rău că a ocărît pe șef... Te pomenești că proprietăreasa... i-o spune. Rebreanu, nuv. 59. Cîtu-i țara românească Nu-i ca fat-ardelenească, Măcar cine ce gîndește, Măcar cum mi-o ocărăște. jarnik-bîrseanu, d. 31. ◊ refl. Cine se laudă, singur se ocărește pe sine. românul glumeț, 46. 3. (Învechit) A desconsidera, a disprețui, a batjocori, a înjosi. Voi ocăriți (micșuraț n. test. 1648, ați necinstit biblia 1688) mișelulu. cod. vor. 118/13. Toți ce me vădzură ocăriră-me (mă batgiocuriră D, bătără și gioc h). psalt. 36. Începutul trufei dosădire arată-se, că ocărăște pre alalți și întru o nemică nu-i socoteaște pre aceia. coresi, ev. 15. Îl ocăria ceialanți laconi de-i zicea: „Aristodim cel fricos.” herodot (1645), 494. Ce osîndă sau rușine-m va fi că ce-m vor rușina și-m vor ocărî ciolanele? dosofte,i, v. s. septembrie 16^r/13. Iară cei răi ficiori ocărăscu și stîngu numele părinților buni. n. costin, l. 429. Tu lume înșălătoare!... te urăsc și te ocărăsc (a. 1773). gcr ii, 95/25. ◊ refl. Am ajuns să ne și ocărim și să ne rușinăm cu însuși numele nostru. piscupescu, o. 6/4. Părerea înaltă... cu cît mai cu mărire se slăvește, cu atîta mai in prăpastie prăvălindu-se se ocărește. odobescu, s. iii, 487, cf. șăineanu. ◊ refl. pas. Nu lăsa noi se fim răi, se nu se ocărească slăvitul numele tău cu noi (a. 1619). gcr i, 55/7. ♦ A mînji, a murdări. Îș ocăra obrazul, feștelindu-l cu frecare de pulbere neagră și cu ungere de tină. aethiopica, 9^r/18. – prez. ind.: ocărăsc și (regional) ocăr. – Și: (învechit și popular) ocări vb. IV. – Din v. sl. οκαριατπ.