MÚNTE, munți, s. m. 1. Ridicătură a scoarței pământului mai mare decât dealul, de obicei stâncoasă și depășind înălțimea de 800 de metri. ◊ Expr. Prin munți și văi = peste tot, pretutindeni, pe tot întinsul. ♦ Regiune, zonă muntoasă. 2. Fig. Grămadă, cantitate mare (și înaltă) din ceva; morman. ♦ Om foarte înalt (și solid). 3. (În sintagma) Munte de pietate = întreprindere de credit specializată în acordarea de credite pe baza amanetării obiectelor de uz personal; casă de lombard. – Lat. mons, -tem.

MÚNTE, munți, s. m. 1. Ridicătură a scoarței pământului mai mare decât dealul, de obicei stâncoasă și depășind înălțimea de 800 de metri. ◊ Expr. Prin munți și văi = peste tot, pretutindeni, pe tot întinsul. ♦ Regiune, zonă muntoasă. 2. Fig. Grămadă, cantitate mare (și înaltă) din ceva; morman. ♦ Om foarte înalt (și solid). 3. (În sintagma) Munte de pietate = întreprindere capitalistă de credit specializată în acordarea de credite pe baza amanetării obiectelor de uz personal; casă de lombard. – Din lat. mons, -tem.

MÚNTE, munți, s. m. 1. Ridicătură a scoarței pămîntului mai mare decît dealul, de obicei stîncoasă și depășind înălțimea de 800 de metri. În fața noastră, munții Dobrogei stăteau nemișcați, cu frunțile posomorite, la spatele pădurilor de sălcii și mlaștinilor întinse. DUNĂREANU, N. 28. Cînd să pună mîna pe dînsa, zbîr! pe vîrful unui munte și se ascunde după o stîncă. CREANGĂ, P. 268. Cîmpii frumoase, împrejurate de munți verzi, se întindeau mai mult decît putea prinde ochiul. RUSSO, O. 24. E un brad în munte, Cu crăci verzi, cu verde frunte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 29. ◊ (În metafore și comparații, pentru a exprima proporțiile neobișnuite ale unui lucru) Un munte de om. ▭ Un val ca un munte. DRĂGHICI, R. 34. ◊ Loc. adj. De munte = de la munte. Sub un ulm Aluta cată să se culce, Și cu flori de munte face fraged pat. BOLINTINEANU, O. 86. Atunce falnic omul ridică a sa frunte Și-n ceruri cu mîndrie ațintă ochiul său. Ființa lui se-nalță ca vulturul de munte. ALECSANDRI, P. I 125. (În raport cu regiunea Moldovei și a Munteniei) De peste munți = din Transilvania. Romînii de peste munți. ◊ Expr. Prin munți și văi = peste tot. Munte de gheață = ghețar plutitor. ♦ (Popular) Loc de pășune. Turmele de-și aduna Și la munte le pornea. TEODORESCU, P. P. 513. 2. Fig. Grămadă, cantitate mare de ceva. Pe lîngă zidurile uzinei, adevărați munți de oțel și fier, de fontă și aramă. STANCU, U.R.S.S. 195. Mihai porni înapoi pe solul turcesc.. trimițînd sultanului vorbe pașnice și, în secret, făgăduind munți de aur. BĂLCESCU, O. II 273. 3. (Numai în expr.) Munte de pietate = casă de amanet în țările burgheze. Cocoșul ținea loc ceasornicului amanetat la muntele de pietate. C. PETRESCU, C. V. 23.

múnte s. m., pl. munți

múnte s. m., pl. munți

MÚNTE s. (GEOGR.) 1. masiv, (înv.) codru, promontoriu. (~ții Bucegi.) 2. munte de gheață v. aisberg.

múnte (múnți), s. m. – Ridicătură de pămînt mai mare decît dealul; lanț montan. – Mr., istr. munte, megl. munti. Lat. montem (Pușcariu 1128; Candrea-Dens., 1169; REW 5664), cf. it., sp., port. monte, prov., fr. mont, cat. munt. Se folosește în Trans. cu sensul special de „pășune”, cf. sp. monte „pădure”. – Der. Muntenia s. f. (Valahia); muntean, adj. (de la munte); muntean, s. m. (locuitor al Munteniei); muntenesc, adj. (muntean, valah); muntenește, adv. (ca în Valahia); muntenism, s. n. (particularitate lingvistică din Muntenia); munticel, s. m. (colină), cf. muncel; muntar, s. m. (Trans., mulgător de vaci și oi care pasc); muntos, adj. (de munte), pe care Pușcariu 1229 îl derivă direct din lat. montuōsus. – Din rom. provine pol. multanka „flaut”, din numele propriu muntenia (Miklosich, Slaw. Elem., 22; Candrea, Elemente, 403).

MÚNTE ~ți m. 1) Ridicătură a scoarței pământului mai mare decât dealul, cu înălțimi care depășesc, în general, 800 de metri. ◊ ~ de gheață ghețar plutitor; aisberg. Prin ~ți și văi peste tot; pretutindeni. 2) fig. Cantitate mare de ceva; grămadă; morman. /<lat. mons, ~is

munte m. ridicătură mare de pământ (ce trece peste 300 metri): cel mai înalt munte al globului e Everest; 2. fig. grămadă mare: munte de zăpadă, de ghiață. [Lat. MONTEM].

Munte (St.) m. numele popular al Muntelui Athos.

múnte m. (lat. mons, mŏntis, munte; it. sp. pg. monte, vsp. muent, pv. fr. mont, cat. munt. V. mondir). Mare ridicătură de pămînt naturală, ca: Ceahlău, Omu ș. a. Pl. Șir de munțĭ, ca Alpiĭ, Carpațiĭ ș. a. Fig. Mare grămadă: munțĭ de grîŭ. Un om cît un munte, un om înalt și robust. Munte de pietate (it. monte di pietà: monte, „depozit”, și pietà, „milă”), așezămînt de împrumut pe amanet fără dobîndă supt [!] controlu statuluĭ p. a feri poporu de exploatarea cămătarilor. (Primu munte de pietate s´a înființat la Perugia, în Italia, la 1462, ĭar în Germania la Nürnberg în 1498). Prov. Munte cu munte se´ntîlnește, dar încă om cu om, e posibil să te maĭ întîlneștĭ cu cineva după maĭ mult timp. V. colnic, deal, dîmb, măgură.

cantábri smp [At: DEX² / E: fr Cantabres] Veche populație din Spania, supusă de romani după o îndelungată rezistență.

curéchi-de-múnte (plantă erbacee) s. m.

drob-de-múnte (arbust) s. m., pl. drobi-de-múnte

!garoáfă-de-múnte s. f., g.-d. art. garoáfei-de-múnte; pl. garoáfe-de-múnte

!garofíță-de-múnte s. f., g.-d. art. garofíței-de-múnte; pl. garofíțe-de-múnte

găínă-de-múnte s. f., g.-d. art. găínii-de-múnte; pl. găíni-de-múnte

liliác-de-múnte (plantă) (-li-ac) s. m., pl. liliéci-de-múnte

!micsándră-de-múnte (plantă) s. f., g.-d. art. micsándrei-de-múnte; pl. micsándre-de-múnte

múnte-de-pietáte (-pi-e-) s. m., art. múntele-de-pietáte