mont² sn [At: VAIDA / V: ~ur, munt / Pl: ~uri, ~e, (reg) moante / E: mag mont] (Trs; mpl) 1 Rămășiță. 2 (Spc) Ceea ce rămâne după ce s-a stors mustul din struguri sau după ce s-a fiert rachiul din fructe. 3 (Pex) Băutură făcută din monturi 4 (Reg) Zaț de la cafea.

mont¹ sm [At: ALEXI, W. / V: (reg) munt / Pl: ~uri, (reg) ~e / E: bont] 1 (Reg) Mică ridicătură de pământ pe un loc plan. 2 Morman, grămadă de lemne, piatră, lut etc. 3 Parte proeminentă a unui os sau articulație. 4 (Spc) Proeminență patologică a unui os sau a unei articulații, îndeosebi la degetul gros de la picior. 5 (Reg) Parte superioară a labei piciorului. 6 (Reg) Rădăcină a cozii vitelor. 7 Parte care rămâne dintr-un membru amputat Si: ciot. 8 (Reg) Membru nedezvoltat, închircit. 9 (Reg) Obiect prea scurt.

montur sm vz mont² corectat(ă)

montură sf [At: BUDAI-DELEANU, T. V. 145 / V: (înv) mundur sn, mundură, mun~ / Pl: ~ri / E: ger montur, fr monture] 1 (Înv; Trs) Echipament militar. 2 (Trs; îf mundur) Calabalâc. 3 (Frî) Animal de călărie. 4 Parte a unui sistem tehnic, a unui obicet etc. în care se montează una sau mai multe piese. 5 (Spc) Garnitură de metal în care se fixează o piatră prețioasă sau o bijuterie.

mundur sn vz montură

mundură sf vz montură

munt² sn vz mont²

munt¹ sn vz mont¹

muntură sf vz montură

MONT, monturi, s. n. Bucata care rămîne după retezarea unei mîini, a unui picior etc., ciot; capătul sau extremitatea unui os sau ieșitura anormală a unui os prin piele. Își zdrobi o lacrimă cu montul arătătorului. CAMILAR, N. II 403. Acel bărbat... avea trupul ușor strîmbat, cu spatele umflat de un mont într-o parte. SADOVEANU, F. J. 516.

MONTURĂ, monturi, s. f. Parte accesorie a unui sistem tehnic (mașină, aparat, instrument etc.) în care se montează o piesă și care o menține la locul ei; mod de fixare a pietrelor prețioase într-o bijuterie; piesă de metal care fixează o piatră prețioasă într-o bijuterie (inel, cercei, broșă) sau care adăpostește mecanismul unui ceasornic. Montura era după moda anilor 1840-1850, copiată de altfel după exemplare autentice. C. PETRESCU, A. 325.

MONT s.n. (Geol.) Formă de relief din jurasic, reprezentată printr-o culme muntoasă care se suprapune unui anticlinal. [< fr. mont, cf. lat. mons – munte].

MONTURĂ s.f. Parte dintr-un dispozitiv tehnic în care se montează o piesă. ♦ Felul în care sunt fixate pietrele prețioase ale unei bijuterii. [< fr. monture].

MONT s. n. 1. formă de relief reprezentată printr-o culme muntoasă care se suprapune unui anticlinal. 2. proeminență patologică a unui os, a unei articulații. (< fr. mont)

MONTURĂ s. f. parte dintr-un dispozitiv tehnic în care se montează o piesă. ◊ piesă de metal în care sunt fixate pietrele prețioase ale unei bijuterii. (< fr. monture, germ. Montur)

MONT ~uri n. 1) Parte rămasă după amputarea unei mâini sau a unui picior. 2) Proeminență patologică a unui os sau a unei articulații. /Din bont

MONTURĂ ~i f. 1) Parte dintr-un sistem tehnic în care se montează o piesă. 2) Garnitură prețioasă a unei bijuterii. [G.-D. monturii] /<germ. Montur, fr. monture

mont n., pl. urĭ (var. din bont). Proeminență produsă de un os la picĭor, la mînă orĭ la față.

*montúră f., pl. ĭ (fr. monture, it. montura. V. mondir, montez). Ceĭa ce servește la suportat partea principală: montura unuĭ feresteŭ (toată partea afară de pînza care roade lemnu), montura uneĭ ochene (tot afară de lințĭ). Munca montatoruluĭ.

mont s. n., pl. monturi

montură s. f., g.-d. art. monturii; pl. monturi corectat(ă)

mont s. n., pl. monturi

montură s. m., g.-d. art. monturii; pl. monturi

mont s. n., pl. monturi

montură s. f., g.-d. art. monturii; pl. monturi

montură, -turi.

mont (monturi), s. n. – 1. Capăt al unui obiect, mai ales a unui membru scurtat; ciot. – 2. Vîrf, buric de deget. – 3. Rest, reziduu, rebut. Var. expresivă din bont (Scriban). Der. din mag. mont „tescovină, foloștină” (Drăganu, Dacor., VIII, 136) s-ar putea da numai pentru ultimul sens al cuvîntului. Cf. mot-.

MONT BLANC [mõn blã] (MONTE BIANCO), masiv muntos în Alpii Occidentali (Alpii Savoiei), cel mai înalt din Europa, situat la granița dintre Franța și Italia. Alcătuit din roci cristaline. Alt. max.: 4.807 m. Ghețari (Mer-de-Glace, Argentièrem Brenva ș.a.). Observator astronomic și meteorologic. Zonă de alpinism. Pe sub M.B., s-a construit (1965) un tunel pentru trafic rutier de 11,6 km, între Franța și Italia. Escaladat pentru prima oară de Jacques Balmat și M.G. Paccard la 8 aug. 1786.

MONT CENIS [mõ sənis] V. Cenis.

MONT PERDU [mõ perdü], denumirea franceză a masivului Monte Perdido.

MONT-DORE [mõ dor], masiv muntos în Masivul Central, în Franța, între bazinele râurilor Loara și Garonne, reprezentând restul unui vulcan terțiar, puternic tectonizat. Alt. max.: 1.885 m (vf. Puy de Sancy, cel mai înalt vf. din Masivul Central). Izvoare termale. Pășunat. Turism.

MONT-SAINT-MICHEL [mõ-sẽ-miʃél], mică insulă în NV Franței, pe coasta normandă, cu alt. de 90 m și un perimetru de 900 m, legată de țărm printr-un dig. Locuită încă din sec. 6 de călugări. La începutul sec. 8, episcopul Aubert de Avranches a construit aici capela Saint-Michel, care s-a dezvoltat, ulterior, într-un monument de arhitectură medievală, devenind unul dintre cele mai frecventate locuri turistice din Franța. Abație benedictină (966), biserica Notre-Dame-sous-Terre.

PERDIDO, Monte ~ (MONT PERDU) [mõ perdü], vârf în M-ții Pirinei, în NE Spaniei, în apropierea graniței cu Franța. Alt.: 3.355 m.

MONT s. v. rămășiță, rest.

MONT s. ciot. (~ al mâinii.)

mont s. v. RĂMĂȘIȚĂ. REST.

MONT s. ciot. (~ al mîinii.)

mont, monturi, s.n. (reg.) 1. Fructe puse la macerat înainte de a fi fierte (pentru a se obține băuturi spirtoase). 2. Reziduu, rebut. 3. Resturile din fructe ce rămân după ce se fierbe horinca; borhot, slad. 4. Grâu cu monturi sau grâu monturos (în Strâmtura și Vișeu); grâu fără pleavă, dar amestecat cu resturi, neghină, de dat la păsări. – Din magh. mont „tescovină” (Drăganu, după DER; MDA).

mont, -uri, s.n. – 1. Fructe puse la macerat înainte de a fi fierte. 2. Rest, reziduu, rebut. Resturile din fructe ce rămân după ce se fierbe horinca; borhot, slad (ALR 1971: 462). Grâu cu monturi sau grâu monturos (în Strâmtura și Vișeu); Grâu fără pleavă, dar amestecat cu resturi, neghină, de dat la păsări (ALR 1973: 827). – Din magh. mont „tescovină” (Drăganu cf. DER, MDA).

MONT² s. n. (Transilv., mai ales la pl.) Rest, rămășiță; s p e c. ceea ce rămîne după ce s-a stors mustul din struguri sau după ce s-a fiert rachiul din fructe; p. e x t. băutură făcută din aceste resturi. Cf. VAIDA. Monturi de drojdie. ALR I 1 719/255, cf. 1 719/251, 343. Rachiu din moante. ALR II 6 347/334, cf. 6 139/272, 310, ALRM SN I h 160, MAT. DIALECT, I, 285. ♦ (Regional) Drojdie (de la cafea) (Zagra-Năsăud). PAȘCA, GL. Au rămas niște monturi de cafea neagră. id. ib. - Pl.: monturi și monte (ALR II 6 239/279, 6 347/279, LEXIC REG. 9), moante. - Și: móntur (ALR II 6 159/284) s. m., munt (ib. 6 139/310, 6 357/310) s. n. – Din magh. mont.

MONT¹ s. n. 1. (Regional) Mică ridicătură de pămînt pe un loc șes (Coșbuc-Năsăud). CHEST. IV 90/264. ♦ Morman, grămadă, movilă (de lemne, de piatră, de lut etc.) (Coșbuc-Năsăud). Cf. CHEST. IV 90/264. Ce-ai strîns atîta mont de lemne ? ib. ◊ (Prin exagerare) Ai făcut un mont de coleșă. ib. ◊ (Ca termen de comparație pentru un om leneș, tont) Abia te clătești, ca un mont. ib. 2. Os, parte a unui os sau articulație proeminentă; s p e c. proeminență patologică a unui os sau a unei articulații, îndeosebi la degetul gros de la picior (v. ouăle picioarelor). Se răsucise tot timpul pe pămîntul gol, în colțurile și monturile oaselor, SADOVEANU, O. X, 206, cf. XM, 685. Își zdrobi o lacrimă cu montul arătătorului. CAMILAR, N. II, 403, cf. id. C. P. 131, ALR I 1 759/402. 3. (Regional) Partea superioară a labei piciorului. Cf. ALEXI, W. 4.(Regional) Podul palmei. Cf. ALEXI, W., ALR II/I h 50/514, 520, 537. 5. (Regional) Rădăcina cozii vitelor. Cf. TDRG. 6. Parte care rămîne dintr-un membru tăiat, ciuntit; ciot. Au picat palmele de la încheietură jos și el au rămas ciunt, numai cu monturile de mîni. SBIERA, P. 31, cf. com. din STRAJA-RĂDĂUȚI. Omul care nu are o mînă, ci numai jumătate, se zice că are un mont. A V 18, cf. VI 26. ♦ (Regional) Membru nedezvoltat, închircit. Paseri erau, dar ar fi trebuit să fie boboci. Aveau monturi de aripi și puf, dar mișcau niște picioare lungi și niște ciocuri uriașe. SADOVEANU, O. VI, 628. ♦ (Regional) Obiect prea scurt (Baia-Fălticeni). Cf. ȘEZ. XX, 137. – Pl.: monturi și (regional) monte (ALR I 1 103/552). – Și: (regional) munt s. n. ALR II/I h 50/520. – Din bont, prin substituirea lui b cu m. Cf. GRAUR, E. 21.

MONTURĂ s. f. I. (Învechit, prin Transilv.) Echipament (militar). Slab sau tare, acum de o samă să ține, Cînd are montură cum să cuvine. BUDAI-DELEANU, T. V. 145. Dar țiganii noștri credea tare Și vîrtos, că munteni acei fură Ce pe dînși venisă să- i omoare Îmbrăcați în turcească muntură. id. Ț. 207. Ei, a striga ș-a juca începură, Ș-a căra din tabără. . . Tot feliu de armă și mundură. id. ib. 285. Nu aveți nici arme, nici munițiune, nici monture de ajuns în magazinele împărătești. BARIȚIU, P. A. II, 317. Regimentele împărătești râmase ori trecute mai tîrziu la unguri nu apucaseră a schimba sau, cum am zice, a-și maghiariza montura. id. ib. 438. ♦ (Prin Transilv., în forma mundur) Bagaj, calabalîc. Fieștecare își ia munduru, nimic nu rămine la acea stînă. CHEST. V 9/26, cf. com. din LUPȘA-TURDA. II. (Franțuzism rar) Animal de călărie. Cf. ALEXI, W., CADE. III. Parte a unui sistem tehnic, a unui obiect etc., în care se montează una sau mai multe piese. Monturi de lemn pentru perii, pensule, bidinele. NICA, L. VAM. Monturi pentru ceasornice de buzunar, complete, fără mecanism, lucrate din metale comune. id. ib. Monturi speciale de porțelan. IONESCU-MUSCEL, ȚES. 85. ♦ S p e c. Garnitură (de metal) în care se fixează o piatră prețioasă sau o bijuterie. Montura era după moda anilor 1840-1850, copiată de altfel după exemplare autentice. C. PETRESCU, A. 325. Orașul strălucește în razele soarelui sudic ca o piatră prețioasă într-o montură monumentală. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2 402. – Pl.: monturi și (învechit) monture. – Și: (învechit) muntură, mundúră s. f., mundúr s. n. – Din (I-III) germ. Montur, (II-III) fr. monture. – Pentru formele cu -d-, cf. m u n d i r.