mont¹ sm [At: ALEXI, W. / V: (reg) munt / Pl: ~uri, (reg) ~e / E: bont] 1 (Reg) Mică ridicătură de pământ pe un loc plan. 2 Morman, grămadă de lemne, piatră, lut etc. 3 Parte proeminentă a unui os sau articulație. 4 (Spc) Proeminență patologică a unui os sau a unei articulații, îndeosebi la degetul gros de la picior. 5 (Reg) Parte superioară a labei piciorului. 6 (Reg) Rădăcină a cozii vitelor. 7 Parte care rămâne dintr-un membru amputat Si: ciot. 8 (Reg) Membru nedezvoltat, închircit. 9 (Reg) Obiect prea scurt.

mont² sn [At: VAIDA / V: ~ur, munt / Pl: ~uri, ~e, (reg) moante / E: mag mont] (Trs; mpl) 1 Rămășiță. 2 (Spc) Ceea ce rămâne după ce s-a stors mustul din struguri sau după ce s-a fiert rachiul din fructe. 3 (Pex) Băutură făcută din monturi 4 (Reg) Zaț de la cafea.

MONT, monturi, s. n. Bucata care rămîne după retezarea unei mîini, a unui picior etc., ciot; capătul sau extremitatea unui os sau ieșitura anormală a unui os prin piele. Își zdrobi o lacrimă cu montul arătătorului. CAMILAR, N. II 403. Acel bărbat... avea trupul ușor strîmbat, cu spatele umflat de un mont într-o parte. SADOVEANU, F. J. 516.

MONT s.n. (Geol.) Formă de relief din jurasic, reprezentată printr-o culme muntoasă care se suprapune unui anticlinal. [< fr. mont, cf. lat. mons – munte].

MONT s. n. 1. formă de relief reprezentată printr-o culme muntoasă care se suprapune unui anticlinal. 2. proeminență patologică a unui os, a unei articulații. (< fr. mont)

MONT ~uri n. 1) Parte rămasă după amputarea unei mâini sau a unui picior. 2) Proeminență patologică a unui os sau a unei articulații. /Din bont

mont n., pl. urĭ (var. din bont). Proeminență produsă de un os la picĭor, la mînă orĭ la față.

montur sm vz mont² corectat(ă)

munt¹ sn vz mont¹

munt² sn vz mont²

mont s. n., pl. monturi

mont s. n., pl. monturi

mont s. n., pl. monturi

mont (monturi), s. n. – 1. Capăt al unui obiect, mai ales a unui membru scurtat; ciot. – 2. Vîrf, buric de deget. – 3. Rest, reziduu, rebut. Var. expresivă din bont (Scriban). Der. din mag. mont „tescovină, foloștină” (Drăganu, Dacor., VIII, 136) s-ar putea da numai pentru ultimul sens al cuvîntului. Cf. mot-.

MONT BLANC [mõn blã] (MONTE BIANCO), masiv muntos în Alpii Occidentali (Alpii Savoiei), cel mai înalt din Europa, situat la granița dintre Franța și Italia. Alcătuit din roci cristaline. Alt. max.: 4.807 m. Ghețari (Mer-de-Glace, Argentièrem Brenva ș.a.). Observator astronomic și meteorologic. Zonă de alpinism. Pe sub M.B., s-a construit (1965) un tunel pentru trafic rutier de 11,6 km, între Franța și Italia. Escaladat pentru prima oară de Jacques Balmat și M.G. Paccard la 8 aug. 1786.

MONT CENIS [mõ sənis] V. Cenis.

MONT PERDU [mõ perdü], denumirea franceză a masivului Monte Perdido.

MONT-DORE [mõ dor], masiv muntos în Masivul Central, în Franța, între bazinele râurilor Loara și Garonne, reprezentând restul unui vulcan terțiar, puternic tectonizat. Alt. max.: 1.885 m (vf. Puy de Sancy, cel mai înalt vf. din Masivul Central). Izvoare termale. Pășunat. Turism.

MONT-SAINT-MICHEL [mõ-sẽ-miʃél], mică insulă în NV Franței, pe coasta normandă, cu alt. de 90 m și un perimetru de 900 m, legată de țărm printr-un dig. Locuită încă din sec. 6 de călugări. La începutul sec. 8, episcopul Aubert de Avranches a construit aici capela Saint-Michel, care s-a dezvoltat, ulterior, într-un monument de arhitectură medievală, devenind unul dintre cele mai frecventate locuri turistice din Franța. Abație benedictină (966), biserica Notre-Dame-sous-Terre.

PERDIDO, Monte ~ (MONT PERDU) [mõ perdü], vârf în M-ții Pirinei, în NE Spaniei, în apropierea graniței cu Franța. Alt.: 3.355 m.

MONT s. v. rămășiță, rest.

MONT s. ciot. (~ al mâinii.)

mont s. v. RĂMĂȘIȚĂ. REST.

MONT s. ciot. (~ al mîinii.)

mont, monturi, s.n. (reg.) 1. Fructe puse la macerat înainte de a fi fierte (pentru a se obține băuturi spirtoase). 2. Reziduu, rebut. 3. Resturile din fructe ce rămân după ce se fierbe horinca; borhot, slad. 4. Grâu cu monturi sau grâu monturos (în Strâmtura și Vișeu); grâu fără pleavă, dar amestecat cu resturi, neghină, de dat la păsări. – Din magh. mont „tescovină” (Drăganu, după DER; MDA).

mont, -uri, s.n. – 1. Fructe puse la macerat înainte de a fi fierte. 2. Rest, reziduu, rebut. Resturile din fructe ce rămân după ce se fierbe horinca; borhot, slad (ALR 1971: 462). Grâu cu monturi sau grâu monturos (în Strâmtura și Vișeu); Grâu fără pleavă, dar amestecat cu resturi, neghină, de dat la păsări (ALR 1973: 827). – Din magh. mont „tescovină” (Drăganu cf. DER, MDA).

MONT¹ s. n. 1. (Regional) Mică ridicătură de pămînt pe un loc șes (Coșbuc-Năsăud). CHEST. IV 90/264. ♦ Morman, grămadă, movilă (de lemne, de piatră, de lut etc.) (Coșbuc-Năsăud). Cf. CHEST. IV 90/264. Ce-ai strîns atîta mont de lemne ? ib. ◊ (Prin exagerare) Ai făcut un mont de coleșă. ib. ◊ (Ca termen de comparație pentru un om leneș, tont) Abia te clătești, ca un mont. ib. 2. Os, parte a unui os sau articulație proeminentă; s p e c. proeminență patologică a unui os sau a unei articulații, îndeosebi la degetul gros de la picior (v. ouăle picioarelor). Se răsucise tot timpul pe pămîntul gol, în colțurile și monturile oaselor, SADOVEANU, O. X, 206, cf. XM, 685. Își zdrobi o lacrimă cu montul arătătorului. CAMILAR, N. II, 403, cf. id. C. P. 131, ALR I 1 759/402. 3. (Regional) Partea superioară a labei piciorului. Cf. ALEXI, W. 4.(Regional) Podul palmei. Cf. ALEXI, W., ALR II/I h 50/514, 520, 537. 5. (Regional) Rădăcina cozii vitelor. Cf. TDRG. 6. Parte care rămîne dintr-un membru tăiat, ciuntit; ciot. Au picat palmele de la încheietură jos și el au rămas ciunt, numai cu monturile de mîni. SBIERA, P. 31, cf. com. din STRAJA-RĂDĂUȚI. Omul care nu are o mînă, ci numai jumătate, se zice că are un mont. A V 18, cf. VI 26. ♦ (Regional) Membru nedezvoltat, închircit. Paseri erau, dar ar fi trebuit să fie boboci. Aveau monturi de aripi și puf, dar mișcau niște picioare lungi și niște ciocuri uriașe. SADOVEANU, O. VI, 628. ♦ (Regional) Obiect prea scurt (Baia-Fălticeni). Cf. ȘEZ. XX, 137. – Pl.: monturi și (regional) monte (ALR I 1 103/552). – Și: (regional) munt s. n. ALR II/I h 50/520. – Din bont, prin substituirea lui b cu m. Cf. GRAUR, E. 21.

MONT² s. n. (Transilv., mai ales la pl.) Rest, rămășiță; s p e c. ceea ce rămîne după ce s-a stors mustul din struguri sau după ce s-a fiert rachiul din fructe; p. e x t. băutură făcută din aceste resturi. Cf. VAIDA. Monturi de drojdie. ALR I 1 719/255, cf. 1 719/251, 343. Rachiu din moante. ALR II 6 347/334, cf. 6 139/272, 310, ALRM SN I h 160, MAT. DIALECT, I, 285. ♦ (Regional) Drojdie (de la cafea) (Zagra-Năsăud). PAȘCA, GL. Au rămas niște monturi de cafea neagră. id. ib. - Pl.: monturi și monte (ALR II 6 239/279, 6 347/279, LEXIC REG. 9), moante. - Și: móntur (ALR II 6 159/284) s. m., munt (ib. 6 139/310, 6 357/310) s. n. – Din magh. mont.