montură sf [At: BUDAI-DELEANU, T. V. 145 / V: (înv) mundur sn, mundură, mun~ / Pl: ~ri / E: ger montur, fr monture] 1 (Înv; Trs) Echipament militar. 2 (Trs; îf mundur) Calabalâc. 3 (Frî) Animal de călărie. 4 Parte a unui sistem tehnic, a unui obicet etc. în care se montează una sau mai multe piese. 5 (Spc) Garnitură de metal în care se fixează o piatră prețioasă sau o bijuterie.

MONTURĂ, monturi, s. f. Parte accesorie a unui sistem tehnic (mașină, aparat, instrument etc.) în care se montează o piesă și care o menține la locul ei; mod de fixare a pietrelor prețioase într-o bijuterie; piesă de metal care fixează o piatră prețioasă într-o bijuterie (inel, cercei, broșă) sau care adăpostește mecanismul unui ceasornic. Montura era după moda anilor 1840-1850, copiată de altfel după exemplare autentice. C. PETRESCU, A. 325.

MONTURĂ s.f. Parte dintr-un dispozitiv tehnic în care se montează o piesă. ♦ Felul în care sunt fixate pietrele prețioase ale unei bijuterii. [< fr. monture].

MONTURĂ s. f. parte dintr-un dispozitiv tehnic în care se montează o piesă. ◊ piesă de metal în care sunt fixate pietrele prețioase ale unei bijuterii. (< fr. monture, germ. Montur)

MONTURĂ ~i f. 1) Parte dintr-un sistem tehnic în care se montează o piesă. 2) Garnitură prețioasă a unei bijuterii. [G.-D. monturii] /<germ. Montur, fr. monture

*montúră f., pl. ĭ (fr. monture, it. montura. V. mondir, montez). Ceĭa ce servește la suportat partea principală: montura unuĭ feresteŭ (toată partea afară de pînza care roade lemnu), montura uneĭ ochene (tot afară de lințĭ). Munca montatoruluĭ.

mundur sn vz montură

mundură sf vz montură

muntură sf vz montură

montură s. f., g.-d. art. monturii; pl. monturi corectat(ă)

montură s. m., g.-d. art. monturii; pl. monturi

montură s. f., g.-d. art. monturii; pl. monturi

montură, -turi.

MONTURĂ s. f. I. (Învechit, prin Transilv.) Echipament (militar). Slab sau tare, acum de o samă să ține, Cînd are montură cum să cuvine. BUDAI-DELEANU, T. V. 145. Dar țiganii noștri credea tare Și vîrtos, că munteni acei fură Ce pe dînși venisă să- i omoare Îmbrăcați în turcească muntură. id. Ț. 207. Ei, a striga ș-a juca începură, Ș-a căra din tabără. . . Tot feliu de armă și mundură. id. ib. 285. Nu aveți nici arme, nici munițiune, nici monture de ajuns în magazinele împărătești. BARIȚIU, P. A. II, 317. Regimentele împărătești râmase ori trecute mai tîrziu la unguri nu apucaseră a schimba sau, cum am zice, a-și maghiariza montura. id. ib. 438. ♦ (Prin Transilv., în forma mundur) Bagaj, calabalîc. Fieștecare își ia munduru, nimic nu rămine la acea stînă. CHEST. V 9/26, cf. com. din LUPȘA-TURDA. II. (Franțuzism rar) Animal de călărie. Cf. ALEXI, W., CADE. III. Parte a unui sistem tehnic, a unui obiect etc., în care se montează una sau mai multe piese. Monturi de lemn pentru perii, pensule, bidinele. NICA, L. VAM. Monturi pentru ceasornice de buzunar, complete, fără mecanism, lucrate din metale comune. id. ib. Monturi speciale de porțelan. IONESCU-MUSCEL, ȚES. 85. ♦ S p e c. Garnitură (de metal) în care se fixează o piatră prețioasă sau o bijuterie. Montura era după moda anilor 1840-1850, copiată de altfel după exemplare autentice. C. PETRESCU, A. 325. Orașul strălucește în razele soarelui sudic ca o piatră prețioasă într-o montură monumentală. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2 402. – Pl.: monturi și (învechit) monture. – Și: (învechit) muntură, mundúră s. f., mundúr s. n. – Din (I-III) germ. Montur, (II-III) fr. monture. – Pentru formele cu -d-, cf. m u n d i r.