montură sf [At: BUDAI-DELEANU, T. V. 145 / V: (înv) mundur sn, mundură, mun~ / Pl: ~ri / E: ger montur, fr monture] 1 (Înv; Trs) Echipament militar. 2 (Trs; îf mundur) Calabalâc. 3 (Frî) Animal de călărie. 4 Parte a unui sistem tehnic, a unui obicet etc. în care se montează una sau mai multe piese. 5 (Spc) Garnitură de metal în care se fixează o piatră prețioasă sau o bijuterie.

MONTURĂ, monturi, s. f. Parte accesorie a unui sistem tehnic (mașină, aparat, instrument etc.) în care se montează o piesă și care o menține la locul ei; mod de fixare a pietrelor prețioase într-o bijuterie; piesă de metal care fixează o piatră prețioasă într-o bijuterie (inel, cercei, broșă) sau care adăpostește mecanismul unui ceasornic. Montura era după moda anilor 1840-1850, copiată de altfel după exemplare autentice. C. PETRESCU, A. 325.

MONTURĂ s.f. Parte dintr-un dispozitiv tehnic în care se montează o piesă. ♦ Felul în care sunt fixate pietrele prețioase ale unei bijuterii. [< fr. monture].

MONTURĂ s. f. parte dintr-un dispozitiv tehnic în care se montează o piesă. ◊ piesă de metal în care sunt fixate pietrele prețioase ale unei bijuterii. (< fr. monture, germ. Montur)

MONTURĂ ~i f. 1) Parte dintr-un sistem tehnic în care se montează o piesă. 2) Garnitură prețioasă a unei bijuterii. [G.-D. monturii] /<germ. Montur, fr. monture

*montúră f., pl. ĭ (fr. monture, it. montura. V. mondir, montez). Ceĭa ce servește la suportat partea principală: montura unuĭ feresteŭ (toată partea afară de pînza care roade lemnu), montura uneĭ ochene (tot afară de lințĭ). Munca montatoruluĭ.

mundur sn vz montură

mundură sf vz montură

muntură sf vz montură

montură s. f., g.-d. art. monturii; pl. monturi corectat(ă)

montură s. m., g.-d. art. monturii; pl. monturi

montură s. f., g.-d. art. monturii; pl. monturi

montură, -turi.