MONTURĂ s. f. I. (Învechit, prin Transilv.) Echipament (militar). Slab sau tare, acum de o samă să ține, Cînd are montură cum să cuvine. BUDAI-DELEANU, T. V. 145. Dar țiganii noștri credea tare Și vîrtos, că munteni acei fură Ce pe dînși venisă să- i omoare Îmbrăcați în turcească muntură. id. Ț. 207. Ei, a striga ș-a juca începură, Ș-a căra din tabără. . . Tot feliu de armă și mundură. id. ib. 285. Nu aveți nici arme, nici munițiune, nici monture de ajuns în magazinele împărătești. BARIȚIU, P. A. II, 317. Regimentele împărătești râmase ori trecute mai tîrziu la unguri nu apucaseră a schimba sau, cum am zice, a-și maghiariza montura. id. ib. 438. ♦ (Prin Transilv., în forma mundur) Bagaj, calabalîc. Fieștecare își ia munduru, nimic nu rămine la acea stînă. CHEST. V 9/26, cf. com. din LUPȘA-TURDA. II. (Franțuzism rar) Animal de călărie. Cf. ALEXI, W., CADE. III. Parte a unui sistem tehnic, a unui obiect etc., în care se montează una sau mai multe piese. Monturi de lemn pentru perii, pensule, bidinele. NICA, L. VAM. Monturi pentru ceasornice de buzunar, complete, fără mecanism, lucrate din metale comune. id. ib. Monturi speciale de porțelan. IONESCU-MUSCEL, ȚES. 85. ♦ S p e c. Garnitură (de metal) în care se fixează o piatră prețioasă sau o bijuterie. Montura era după moda anilor 1840-1850, copiată de altfel după exemplare autentice. C. PETRESCU, A. 325. Orașul strălucește în razele soarelui sudic ca o piatră prețioasă într-o montură monumentală. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2 402. – Pl.: monturi și (învechit) monture. – Și: (învechit) muntură, mundúră s. f., mundúr s. n. – Din (I-III) germ. Montur, (II-III) fr. monture. – Pentru formele cu -d-, cf. m u n d i r.