MAL, maluri, s. n. 1. Margine (îngustă) de pământ situată (în pantă) de-a lungul unei ape; țărm; p. ext. regiune de lângă o apă. ◊ Expr. A ieși la mal = a duce ceva la bun sfârșit, a o scoate la capăt. A se îneca (ca țiganul sau tocmai) la mal = a renunța sau a fi obligat să renunțe la ceva tocmai când țelul era aproape atins. 2. Perete, margine (abruptă) a unui râu, a unui șanț, a unei gropi. ♦ Râpă, prăpastie. ♦ (Reg.) Ridicătură de pământ mai puțin înaltă decât dealul, având coastele cu povârnișuri repezi sau abrupte. ◊ Expr. Un mal de om (sau de femeie), se spune despre un bărbat (sau o femeie) foarte mare. Cât un mal = (despre ființe) mare, mătăhălos. – Cf. alb. mall „munte”.

MĂLURA, pers. 3 mălurează, vb. I. Refl. (Despre cereale) A se umple de mălură (1), a se înnegri din cauza mălurii, a se îmbolnăvi de mălură. – Din mălură. corectat(ă)

mal¹ sn [At: NEAGOE, ÎNV., ap. GCR I, 165/35 / Pl: ~uri / E: cf alb mall „munte”] 1 (Îvp) Ridicătură de pământ mai puțin înaltă decât dealul având coastele cu povârnișuri repezi Vz colnic, dâlmă, dâmb, măgură, movilă. 2 (Reg; îe) Un deal ș-un ~ Interval mare de timp. 3 (Pfm; îe) A cădea ca un ~ A cădea greoi. 4-5 (Pfm; îljv) Cât ~ul Mare. 6 (înv; îs) ~ de (sau cu) sare Munte de sare Vz ocnă, salină. 7 (Udp „de”, îndicând componența) Grămadă mare. 8 (Pop) Perete, margine abruptă a unei adâncituri de teren Vz râpă. 9 (Pex) Fâșie îngustă de pământ de-a lungul unei adâncituri. 10 (Pop; îlv) A da (pe cineva sau ceva) de ~ A distruge. 11 (Pop; îe) A da carul de ~ A eșua într-o acțiune sau într-o întreprindere. 12 (Reg) Râpă adâncă. 13 Fâșie de pământ de-a lungul unei ape Vz țărm, faleză. 14 (D. ape; îlv) A fi una cu ~ul A se umfla. 15 (Fig; îe) A ieși la ~ A duce ceva la bun sfârșit, a o scoate la capăt. 16 (Pop; îe) L-a scos apa la ~ Se zice când cineva scapă cu bine dintr-o primejdie sau dintr-o nenorocire. 17 (Pop; îe) A se bate ca apa de ~uri A se frământa zadarnic, a nu găsi ieșirea dintr-o situație dificilă. 18 (Îe) A se îneca (tocmai sau ca țiganul) la ~ A da greș într-o acțiune sau a renunța la ceva tocmai când scopul era aproape atins.

mălura vr [At: DAMÉ, T.₂ / V: ~ri / Pzi: 3 mălurează / E: mălură] 1 (D. unele cereale) A se îmbolnăvi de mălură (1). 2 (Reg; d. vița de vie, îf măluri) A căpăta mană. 3 (D. ceapă) A se strica din cauza ploii, a umezelii Vz măna.

mălură sf [At: ȘEZ. XI, 76 / A și: mălură / Pl: ~ri / E: cf gr μέληι] 1 Specie de ciupercă microscopică ce parazitează grâul, secara sau alte graminee, distrugându-le grăunțele și producând în interiorul acestora o pulbere neagră, rău mirositoare, alcătuită din spori (Tilletia). 2 (Reg) Ciupercă microscopică parazită care produce mana viței de vie (Peronospora viticola). 3 Boală a grâului și a altor graminee, cauzată de mălură (1) Si: (reg) tăciune învălit, tăciune plin. 4 (Reg; lpl) Pozne. 5 (Csc) Boabe de grâu sau de alte cereale atacate de mălură (1). 6 (Bot; pop) Neghină (Agrostemma githago). 7 (Prc; csc) Semințe de neghină. 8 (Olt; csc) Resturi murdare ce rămân de la topirea metalelor, de la facerea săpunului etc. 9 (Olt) Murdărie. 10-11 (Bot; reg; îe) ~ra-bălții Peniță (Myriophyllum spicatum și verticillatum).

măluri v vz mălura

mâl sm [At: ȘINCAI, HR. I, 6/8 / V: (reg) moală sf, mol, mul sn / Pl: ~uri / E: ns cf ucr мул] 1 Pământ adus de ape și depus pe mal, pe fundul râurilor sau pe terenuri inundabile Si: aluviune. 2 Pământ noroios format sub acțiunea apei Si: glod, mocirlă, nămol, noroi. 3 (Reg) Lut. 4 Humă.

moală³ sf vz mâl

mol⁷ sn vz mâl

mul⁵ s [At: DLR / E: fr moule, ger Mull] (Glg) Humus caracteristic solurilor în care descompunerea masei vegetale se face mai repede decât acumularea ei.

mul² sn vz mâl

MAL, maluri, s. n. 1. Margine (îngustă) de pământ situată (în pantă) de-a lungul unei ape; țărm; p. ext. regiune de lângă o apă. ◊ Expr. A ieși la mal = a duce ceva la bun sfârșit, a o scoate la capăt. A se îneca (ca țiganul) la mal = a renunța sau a fi obligat să renunțe la ceva tocmai când țelul era aproape atins. 2. Perete, margine (abruptă) a unui râu, a unui șanț, a unei gropi. ♦ Râpă, prăpastie. ♦ (Reg.) Ridicătură de pământ mai puțin înaltă decât dealul, având coastele cu povârnișuri repezi sau abrupte. ◊ Expr. Un mal de om (sau de femeie), se spune despre un bărbat (sau o femeie) foarte mare. Cât un mal = (despre ființe) mare, mătăhălos. – Cf. alb. mall „munte”.

MĂLURA, pers. 3 mălurează, vb. I. Refl. (Despre cereale) A se umple de mălură (1), a se înnegri din cauza mălurii, a se îmbolnăvi de mălură. – Din mălură.

MAL, maluri, s. n. 1. Fîșie, margine îngustă de pămînt de-a lungul unei ape; țărm; p. ext. regiune de la marginea unei ape. Îi venea să se arunce peste bord... să înoate, să zboare pînă la celălalt mal al Dunării. BART, E. 184. Pe malurile Senei, în faeton de gală, Cezarul trece palid, în gînduri adîncit. EMINESCU, O. I 61. ◊ Expr. Din mal în mal = (despre o apă) de la o margine la alta, pe toată porțiunea albiei. [Gîrla] se umflă din mal în mal, parc-ar fi Dunărea. REBREANU, R. I 74. A se îneca (tocmai) la mal = a se da (sau a fi) bătut sau învins, ori a renunța la ceva tocmai cînd țelul era aproape atins. Cum se poate să se lase ea să se înece tocmai la mal! ISPIRESCU, E. 59. A ajunge la mal v. ajunge. 2. Peretele unei gropi, al unei rîpe, al unui șanț etc. Cînd sărea peste cîte un șanț, malu se prăbușea în urma lor. BUJOR, S. 127. ♦ Rîpă. Și să-mi alergați La valea adîncă La poteca strîmtă, La răscruce-n deal, La muche de mal. TEODORESCU, P. P. 498. ◊ Expr. A da de mal (pe cineva sau ceva) = a prăpădi, a nimici. Cu informațiuni ca ale dumitale, dăm de mal gazeta. CARAGIALE, O. II 297. ♦ (Regional) Deal. ◊ Expr. (A fi gras, mare etc.) Cît malul! sau Cît un mal = (despre ființe) (a fi) foarte mare, foarte gras, mătăhălos. Am un cal, Cît un mal. TEODORESCU, P. P. 241. Mal de om (sau de femeie) = namilă de om (sau de femeie), bărbat (sau femeie) mare din cale-afară. Olivanca, un mal de femeie, cu un ochi umflat, gemea într-un colț. CAMILAR, N. II 301. Nu vezi că-i coșcogemite mal de om? DUNĂREANU, CH. 223.

MĂLURA, pers. 3 mălurează, vb. I. Refl. (Despre cereale) A se îmbolnăvi de mălură.

MĂLURĂ s. f. Boală a griului și a altor păioase, cauzată de o ciupercă microscopică, care distruge sămînța, umplînd boabele cu o pulbere de culoare neagră, formată din sporii ciupercii. ♦ (Cu sens colectiv) Boabe atinse de această boală; pulberea neagră din interiorul lor. Cu o traistă de boabe, mai mult mălură și neghină, ne-am ales. STANCU, D. 99. Ca mălura de negri sînt ochii ei duioși. COȘBUC, P. II, 195. – Accentuat și: mălură.

MÎL, mîluri, s. n. 1. Rocă formată din depuneri argiloase aduse de ape și depuse pe fundul albiei, pe malul sau în apropierea unui rîu, pe o cîmpie sau o vale inundabilă. V. nămol. Mîlul vînăt prindea și el coajă împietrită. DUMITRIU, N. 288. Infanteria romînească părăsi gropile, revărsîndu-se pe brînci, ca o ciudată apă plină de bolovani, trunchiuri și mîluri. CAMILAR, N. I 431. Întreaga faună fără număr, fiica mîlului primordial, se frămînta într-o monstruoasă bucurie sub tremurul ploii de primăvară. SADOVEANU, N. F. 74. Lichid cu substanțe solide și mărunte în suspensie, provenite din prepararea mecanică umedă a minereurilor sau din alte operațiuni metalurgice.

MAL s.n. (Med.) Stare de boală, rău, maladie. [< fr. mal, cf. lat. malum – rău].

MAL² s. n. stare de boală, rău, maladie. (< fr. mal, lat. malum)

MAL ~uri n. 1) Margine de pământ de-a lungul unei ape. 2) Loc aflat în imediata apropiere a unei ape. ◊ Din ~ în ~ a) pe toată întinderea, cât ține apa de la un capăt la celălalt; b) de la un capăt la celălalt; de la început până la sfârșit. ◊ A ieși (sau a ajunge) la ~ a scăpa teafăr; a scăpa din încurcătură. ◊ A se îneca tocmai la ~ a suferi o nereușită tocmai când scopul părea atins. /Cuv. autoht.

A SE MĂLURA se ~ează intranz. A se îmbolnăvi de mălură; a fi atins de mălură. /Din mălură

MĂLURĂ f. 1) Boală care atacă unele plante graminee, cauzată de ciuperci parazite ce distrug conținutul boabelor, formând în interiorul lor o pulbere neagră. 2) Ciupercă microscopică care produce această boală. 3) Pulberea neagră din interiorul boabelor atacate de această ciupercă. [G.-D. mălurii; Acc. și mălură] /cf. ngr. méluri

MÂL ~uri n. Depunere formată din particule de substanțe minerale și vegetale pe fundul unui bazin de apă; nămol. /cf. ucr. mul

mal n. țărm stâncos: pe malul mării, râului, lacului; a da de mal, a dovedi, a prăpădi. [Dial. Muscel, mal, deal = albanez MALĬ, munte].

măl n. 1. nomol; 2. humă cu care sătenii spoiesc casele. [Cf. poL MUL, noroiu].

mălură f. boală de grâu, numită și tăciune: mălura din grâu se alege la râu PANN. [Derivat din măl, nomol, boala prefăcând substanță făinoasă a cerealelor într’o pulbere neagră].

mal n., pl. urĭ (rudă cu alb. malĭ, munte. Țărm, pămîntu cu care se mărginește o apă: malu rîuluĭ, al laculuĭ, al măriĭ. Pămînt care se înalță ca un mal de rîŭ: un mal s’a surpat peste lucrătoriĭ care lucraŭ în șanț. Fig. Om foarte înalt și robust. A da de mal, 1. a ajunge la mal, 2. a da de rîpă, a arunca de pe mal în jos și (fig.) a răpune, a doborî. A ajunge la mal, a ajunge la loc sigur. A te îneca ca Țiganu la mal, a face fiasco tocmaĭ cînd eraĭ aproape de reușită.

mălură f., pl. ĭ (cp. cu ngr. mélurĭ, gărgăriță care roade cerealele). O boală a cerealelor produsă de o cĭupercă parazită (tillétia). – Un grăunte de grîŭ atacat de mălură e ceva maĭ întunecat la coloare, ĭar cînd îl strivim, ĭese un praf negru care pute a pește împuțit și care se compune din sporiĭ cĭuperciĭ. Ca să ferim grînele de această boală trebuĭe să le punem într’o soluțiune de sulfat de cupru de 2 saŭ 3% în ainte de a le semăna. Mălura bălțiĭ, peniță, o plantă (V. peniță). La Boc. și Cdr. mălúră. Și mólură (saŭ molúră?). V. și molotru și tăcĭune.

mîl (Mold.), mol (Trans.) și mul (Maram.) n., pl. urĭ (vsl. molŭ, măcinătură; sîrb. mulj, nomol; rut. mil, gen. molu; pol. mul, mîl, miel, bancă de nisip. V. nomol). Nomol, pămînt disolvat în apă saŭ depus de apă.

mol, V. mîl.

1) mul, V. mîl.

mal s. n., pl. maluri

mălura (a se ~) (pop.) vb. refl., ind. prez. 3 se mălurează, imperf. 3 pl. se mălurau; conj. prez. 3 să se mălureze; ger. mălurându-se

!mălură (boală a cerealelor; ciupercă) s. f., g.-d. art. mălurii; pl. măluri

mâl s. n., pl. mâluri

mal s. n., pl. maluri

!mălura (a se ~) (pop.) vb. refl., ind. prez. 3 se mălurează

mălură/mălură s. f., g.-d. art. mălurii/mălurii; pl. măluri/măluri

mâl s. n., pl. mâluri

mal s. n., pl. maluri

mălura vb., ind. prez. 3 sg. mălurează

mălură/mălură s. f., g.-d. art. mălurii/mălurii, pl. măluri/măluri

mâl s. n., pl. mâluri

mălură

MAL s. 1. v. țărm. 2. coastă, țărm. (Pe ~ul Oceanului Atlantic.)

MAL s. v. ponor, prispă, râpă, văgăună.

MĂLURA-BĂLȚII s. v. peniță.

MĂLURĂ s. (FITOP.) (reg.) tăciune. (Boala plantelor numită ~.)

MĂLURĂ s. v. năgară, neghină, zizanie.

MÂL s. 1. nămol, (pop.) mâlitură. (~ de pe fundul unei ape.) 2. v. noroi.

RUPTURI-DE-MAL s. pl. v. ciuin, odagaci, săpunariță.

MAL s. (GEOGR.) 1. liman, litoral, margine, țărm, (inv.) pristăniște, vad. (~ Mării Negre.) 2. coastă, țărm. (Pe ~ Oceanului Atlantic.)

mal s. v. PONOR. PRISPĂ. RÎPĂ. VĂGĂUNĂ.

mălura-bălții s. v. PENIȚĂ.

MĂLURĂ s. (reg.) tăciune. (Boala plantelor numită ~.)

mălură s. v. NĂGARĂ. NEGHINĂ. ZIZANIE.

MÎL s. 1. nămol, (pop.) mîlitură. (~ de pe fundul unei ape.) 2. mocirlă, nămol, noroi, (rar) noroială, (înv. și reg.) moceriță, (reg.) glod, mocioarcă, năglod, nămală, pahnă, tău, tină, (prin Transilv. și Maram.) moceră. (Era mult ~ pe drum.)

rupturi-de-mal s. pl. v. CIUIN. ODAGACI. SĂPUNARIȚĂ.

mal (maluri), s. n. – 1. (Munt.) Deal, colină. – 2. Țărm, rivieră. – Mr. mal „morman”, meal „țărm”. Origine necunoscută. Coincide cu alb. malj „munte”, dar nu poate fi explicat cuvîntul rom. prin alb. S-a considerat cuvînt autohton (Miklosich, Slaw. Elem., 10; Hasdeu, Cuv. din bătrîni, I, 288; Meyer 256; Philippide, II, 720; Densusianu, Hlr., 17; Pascu, I, 190; Rosetti, II, 59; A. Badía Margarit, Mal „roca” en toponimia pirenáica catalana, în Actas I reunión toponimica pirenáica, Zaragoza 1949, 35-38; H. Krahe, Die Sprache der Illyrier, I, Wiesbaden 1955, 101), și s-a pus în legătură cu toponimul dac Malva, cf. Dacia Malvensis, cu iliricul Dimallum, și cu let. mala. Originea sl. (mĕlŭ „teren argilos”, cf. Cihac, II, 183) este improbabilă. Sensul de „colină”, pe care îl menționează cu rezerve Tiktin, este curent în Muscel și Dîmbovița, în ciuda absenței lui din dicționare. Prezența lui l final, înainte intervocalic, arată clar că nu se poate considera un cuvînt moștenit. E posibil să ne gîndim la o rădăcină expresivă; în acest caz ar fi cuvînt identic cu maldac, s. n. (Mold., morman, grămadă, teanc) a cărui der. din ngr. μανδάϰη (Cihac, II, 672; Philippide, Principii, 107) este nesigură; der. măldăci, vb. (a așeza un morman în așa fel încît să pară mai bogat decît este); și cu maldăr (var. Mold. maldur), s. n. (grămadă, morman), care s-a încercat să fie legat, cu puțină probabilitate, de germ. Malter „măsură de capacitate pentru cereale”, prin intermediul pol. maldr (Cihac, II, 184; Berneker, II, 11; Pascu, Arch. Rom., VII, 559) sau de tc. maldar „bogat” (Popescu-Ciocănel 37; T. Papahagi, GS, VII, 295). Der. măluros, adj. (muntos); mălurean, s. m. (muntean); măluștean, s. n. (Mold., deal); măldărar, s. m. (unul din cei 40 de servitori care aprovizionau cu fîn grajdurile domnești), sec. XVIII; măldări (var. mălduri), vb. (a îngrămădi). Mag. mál pare să provină din rom. (Drăganu, Dacor., 206; cf. împotrivă lui L. Treml, Études hongr., VI, 375).

mălură (măluri), s. f. – Tăciune, ciupercă parazită a grîului (Tilletia tritici). Probabil ngr. μελέρι, μέλουρι „gărgăriță” (Scriban). – Der. mălurit, adj. (atacat de mălură); mălurici, s. m. (plantă, Orobus niger), numită așa pentru că la uscare devine neagră, ca acoperită de mălură; măluros, adj. (cu mălură).

mîl (mîluri), s. n. – (Mold.) Nămol, clisă. Sl., cf. pol., rut., slov. mul, sb. mulj (Miklosich, Slaw. Elem., 30; Cihac, II, 183; Tiktin). Cf. nămol, podmol. – Der. mîli, vb. (Mold., Trans., a înnămoli); mîlos, adj. (Mold., Trans., cu nămol): mîlitură, s. f. (noroi).

mâl, (engl. = ooze) dep. sedimentar act., neconsolidat, cu textură fină, pelitică și compoziție foarte variabilă: m. argilos, m. silicios, m. cu globigerine, m. sapropelic, m. cu sulfuri etc. M. este caracteristic, practic, tuturor mediilor de sedimentare, dar ocupă supr. considerabile în zonele batiale și abisale ale Oceanului Planetar. Prin litificare, m. trec în argile, marne, silicolite.

mal, maluri, s.n. – 1. Argilă de culoare albastru-cenușie, folosită în medicina empirică (Dăncuș). 2. Țărm. ♦ (onom.) Mal, nume de familie cu frecvență redusă în Maramureș. – Et. nec. (DER); cf. alb. mall „munte” (DEX, MDA); cuv. autohton (Hasdeu, Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș, Vraciu, Miklosich), cf. alb. mali „munte, deal”, din rad. i.-e. *mela- „a se ridica, a se arăta” (Russu, 1970:175). Cuv. rom. > magh. mál (Drăganu, cf. DER).

MALU CU FLORI, com. în jud. Dâmbovița, situată pe cursul superior al Dâmboviței; 2.924 loc. (2000). Muzeu cu colecții de istorie și etnografie (în satul M. cu F.). Pomicultură. Biserici cu același hram, Sf. Nicolae, în satele M. cu F. (1857) și Capu Coastei (1878).

MALU MARE, com. în jud. Dolj, situată în Câmpia Romanați, pe stg. Jiului; 4.753 loc. (2000). Stație de c. f. (în satul M.M.). Creșterea porcinelor. Viticultură. În satul Preajba se află casa lui Stan Jianu (sec. 18) și biserica având dublu hram – Sf. Ștefan și Sf. Gheorghe (1778-1779, refăcută în 1833), cu picturi murale interioare de factură brâncovenească.

mal! interj. (cart.) cărțile au fost distribuite în mod eronat.

MAL¹ s. n. 1. (Învechit și popular) Ridicătură de pămînt mai puțin înaltă decît dealul, avînd coastele cu povîrnișuri repezi. V. c o l n i c, dîlmă, dîmb, măgură, movilă. Văzu 4 capete de aspidă, unde să iviră din malul acela. NEAGOE, ÎNV., ap. GCR I, 165/35. Oastea leșascâ ce ave cu sine o au tocmit mai la cîmp, despre Șcheia, pe supt un mal. M. COSTIN, O. 46. Precum munții cei înalți și malurile ceale înalte, cînd să năruiesc de vreo parte, precît sînt mai înalți, pre atîta și durăt fac mai mare cînd să pornesc. M. COSTIN, ap. GCR I, 199/28. După o jumătate de ceas, ajunserăm pe un mal ridicat și plin de flori. ALECSANDRI, O. P. 12. Și să-mi alergați La valea Adîncă, La poteca Strîmtă, La răscruce-n deal, La muche De mal. TEODORESCU, P. P. 498. ◊ (Ca termen de comparație, sugerînd proporțiile exagerate) Vezi cîte un hodorogit, d-abia să tîrăște, și trăiește, parcă l-a uitat moartea, și o fată cît un mal se duce-n cîteva zile. CARAGIALE, O. VII, 262. Cît malu m-aș face..., de mi-ar șiui pă la ureche vestea că... , cu mic cu mare, și-au îndulcit inima. JIPESCU, O. 21. Unii abia așteaptă Ignatul, să-și taie grăsunul cît malul. DELAVRANCEA, S. 7. Am un cal Cît un mal. TEODORESCU, P. P. 241, cf. ZANNE, P. II, 580, 767, CIAUȘANU, GL. ◊ (Ca epitet, precedînd termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”) Nu vezi că-i coșcogemite mal de om? DUNĂREANU, CH. 223. Olivanca, un mal de femeie, cu un ochi umflat, gemea într-un colț. CAMILAR, N. II, 301. Mal de femeie. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ◊ Expr. Un deal ș-un mal = interval mare de timp. Mai ie un dial ș-un mal pînă la primăvarî. ALR I 1385/746. ♦ (Adverbial, pe lîngă verbul „a cădea”) Ca un mal¹ (1), greoi. Împiedicîndu-se d-un bostan. . . , cade mal peste . . . copilași. SĂM. I, 387. Cade mal peste trupurile celorlalți. CIOCÎRLAN, P. P. 97, cf. DR. IV, 730. ♦ (Învechit) Mal de (sau cu) sare = munte de sare. V. o c n ă, s a l i n ă. Păzitorii malurilor cu sare (a. 1830). DOC. EC. 459. În sud... Să află malurile de sare (a. 1830). ib. 460, cf. 457. ♦ (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „de” și indicînd componența ) Grămadă (mare). Sentimentul de belșug și senzația coloristică sînt maxime pentru cine se află deodată în fața unui mal de știuleți de porumb. CONTEMP. 1961, nr. 782, 2/7, cf. H XI 322, ALR SN I h 33. O rîdicat un mal di pămînt. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. 2. (Popular) Perete, margine (rîpoasă) a unei adîncituri de teren (v. r î p ă); p. e x t. fîșie îngustă de pămînt de-a lungul unei adîncituri. Cf. LB. Sus, pe malul lunecos Și-n tăcerea adîncită, Satan urlă furios. ALECSANDRI, P. I, 11. Cînd sărea peste cîte un șanț, malul se prăbușea în urma lui. BUJOR, S. 127. A luat poteca de pe malul șanțului, pe lîngă salcîmi. POPA, V. 110. Lîngă drum bătut de sănii Unde malul stă să cadă, Vede urme de dihănii. TOPÎRCEANU, B. 17. Munții s-or cutremura, Maluri mari că s-or surpa. TEODORESCU, P. P. 627. ◊ (Prin exagerare) Cele patru degete țapene ale dreptei sale. . . surpau din malul mămăligei. HOGAȘ, M. N. 69. ◊ E x p r. A da (pe cineva sau ceva) de mal = a nimici, a prăpădi; a da de rîpă, v. r î p ă. Domnule Caracudi, nu merge așa! Cu informațiuni ca ale dumitale, dăm de mal gazeta. CARAGIALE, M. 54. Au fost în stare să dea de mal un zmeu așa de spurcat. ap. DDRF. (Glumeț) Joacă hora și bătuta, brîul și chindia, de dîrdîie pâmîntul, pînă dă de mal pe toți flăcăii satului. CARAGIALE, S. N. 129. A da carul de mal = a eșua într-o acțiune sau într-o întreprindere. Cf. ZANNE, P. V, 131. ♦ (Regional) Rîpă adîncă, prăpastie. Cf. ALR I 394/610, 898, 922, A V 26, 35. Cînd o oaie dă de mal, toate se duc după ea, se spune despre un om care imită fără discernămînt pe alții. Cf. ZANNE, P. I, 570. 3. Fîșie (îngustă) de pămînt, de-a lungul unei ape. V. ț ă r m, f a l e z ă. Răpegiunea apii îndată-l va duce la malul dintîiu, de undi au ieșit. CANTEMiR, ap. GCR I, 327/14. Să facă dovadă la fața locului că amîndouă malurile sînt ale lor (a. 1760). BUL. COM. IST. IV, 201, cf. BUDAi-DELEANU, LEX., LB. Versurile făcute pe malul unui pîrîiaș, la umbra unui copaciu. HELiADE, O. II, 124. Un vuiet depărtat, Ca glasul unei ape ce-neacă-ale ei maluri. ALEXANDRESCU, M. 26. Apriga furtună. . . Se-nalță, se lățește și vîjîie și tună, Zdrobindu-se de mal. ALECSANDRI, P. I, 193, cf. III, 12. Gemea sub maluri rîul. BOLINTiNEANU, O. 6, cf. 427. De-a lui maluri sînt unite cîmpii verzi și țări ferice. EMINESCU, O. IV, 113. Dintre sute de catarge Care lasă malurile, Cîte oare le vor sparge Vînturile, valurile? id. ib. 396. Se aruncă cu calul în apă, o trece înot dincolo de cela mal. CREANGĂ, P. 237, cf. 205. Cînd văzu cloșca păscînd bobocii de rață pe malul bălței, se miră. ODOBESCU, S. III, 13. Dunărea începe să vîjîie mînioasă, e un zbucium ș-un clocot de valuri dintr-un mal în altul. VLAHUȚĂ, O. A. II, 115. Rară E zbaterea apei, cînd valul Atinge cu aripa-i malul. COȘBUC, P. II, 28. Gîrlele... se umflă din mal în mal, parc-ar fi Dunărea. REBREANU, R. I, 74. Râulețele, departe, își sărută malul ud. EFTIMIU, Î. 126. Valurile lepăiesc ușor, și la fiecare lovitură malul se surpă într-o fârîmare ușoară. SADOVEANU, O. III, 80. Curge domol printre maluri înalte, rîpoase. STANCU, U.R.S.S. 159. M-am apropiat de el ca de un mal drag, pe care multă vreme l-am visat. V. ROM. august 1958, 53. De-a întreba unde sînt eu, Tu să-i spui că eu m-am dus Pe malul apei, în sus. ALECSANDRI, P . P. 21. Salcie pletoasă. . . Ce pe mal creștea. TEODORESCU, P. P. 455. Frunză verde de pe mal, Rădiță de către deal, Ce lași vremea-așa uitată? JARNIK-BÎRSEANU, D. 158. ◊ F i g. După malul cel mărginit al vieții întinz a mea vedere. MARCOVICI, C. 10. ◊ Exp r. A fi una cu malul = (despre o apă) a crește, a se umfla, a umple toată albia. Cf. CIAUȘANU, GL. A ieși la mal = a duce ceva la bun sfîrșit, a o scoate la capăt. Cine dă din mâni nu se îneacă, ci iese mai curînd la mal. SBIERA, P. 215 L-a scos apa la mal, se zice cînd cineva scapă cu bine dintr-o primejdie sau dintr-o nenorocire. Cf. ZANNE, P. I, 207. A se bate ca apa de maluri = a se frămînta zadarnic, a nu găsi ieșire dintr-o situație dificilă. Cf. ZANNE, P. I, 207. Să te bați ca apa de maluri. ȘEZ. II, 72. (Cu parafrazarea expresiei) Bătută-s de gînduri Ca vîntul de dealuri, Ca apa de maluri. POP., ap. GCR II, 346. A se îneca (tocmai sau ca țiganul) la mal = a da greș într-o acțiune sau a renunța la ceva tocmai cînd scopul era aproape atins. Cum se poate să se lase, ca să se înece tocmai la mal? ISPIRESCU, L. 59. Să nu te îneci ca țiganu la mal. ȘEZ. II, 72. – Pl.: maluri. – Cf. alb. m a l l „munte”.

MĂLURÁ vb. I. Refl. 1. (Despre unele cereale) A se umple de mălură (1); a se înnegri din cauza mălurei (1), a se îmbolnăvi de mălură. Cf. DAMÉ, T. ₂. 38, ENC. AGR. III, 659. 2. (Regional, în forma mâluri, despre vița de vie) A căpăta mană. Cf. DAMÉ, T. ₂, 38, ALR II 6 116/682. 3. (Despre ceapă) A se strica (din cauza ploii, a umezelii) ; a putrezi. V. m ă n a. Uneori udatul e bun, alteori insă face ca ceapa să se mălureze, adecă să facă la rădăcină un soi de viermișori cari aduc uscarea. PAMFILE, A. R. 193. – Prez. ind. pers. 3: mălurează. – Și: măluri vb. IV. – V. mălură.

MĂLÚRĂ s. f. 1. Numele mai multor specii de ciuperci microscopice care trăiesc parazite pe grîu, pe secară sau pe alte graminee, distrugîndu-le grăunțele și producînd în interiorul acestora o pulbere neagră, rău mirositoare, alcătuită din spori (Tilletia). Mălura e o ciupercă microscopică ce se face pe grîu; un fel de tăciune ce strică griul. ȘEZ. XV, 67. Sporii mălurii nu se pulverizează, ei sînt unsuroși și se țin grămadă. ENC. AGR. III, 659. ♦ (Regional) Ciupercă microscopică parazită care produce mana viței de vie (Peronospora viticola) (Somo- va-Tulcea). Cf. ALR II 6 116/682. 2. Boală a grîului și a altor graminee, cauzată de mălură (1); (regional) tăciune învălit, tăciune plin. Miezul boabei lovită de mălură, în loc să fie alb și vîrtos, este prefăcut într-o pulbere neagră. I. IONESCU, D. 292. Grîul, pregătit mai nainte de a fi semănat, nu sufere niciodată de mălură. id. ib. 293, cf. CIHAC, II, 642. Grîul suferă de rugină, înroșindu-se paiul, pricinuită din ploi și pîcle mari, de tăciune (malură), cînd se înnegrește spicul, și de hulchire, cînd din pricina negurilor se scurge laptele din boabe. DAMÉ, T. 58, cf. ALEXI, W., ENC. AGR. III. Să deschizi cerurile, Paparudele, Să pornească ploile, Paparudele, Și să ferești holdele, Paparudele, De toate mălurile, Paparudele. TEODORESCU, P. P. 210, cf. BOCEANU, GL., ALR SN I h 45. ♦ (Regional, la pl.) Nebunii, pozne (Lisa- Făgăraș). LEXIC REG. 92. 3. (Cu sens colectiv) Boabe de grîu sau de alte cereale atacate de mălură (1). Cu o traistă de boabe, mai mult mălură și neghină, ne-am ales. STANCU, D. 99. 4. (Popular) Neghină (Agrostemma githago). Cf. DDRF, H XVI 207, 444, ȘEZ. IX, 93, XIV, 139, 165, MAT. FOLK. 203, I. CR. IV, 201, MATEESCU, B. 106. Foaie verde ș-o mălură, Cuculeț de la pădure, Du-te la mîndra și spune. . . GEORGESCU-TISTU, B. 46. Foicică de-o răsură, o răsură, o mălură, Veni cucu-n bătătură. CIAUȘANU, V. 76. Verde de-o mălură, De trei zile-mi cură Ploaie și cu bură. ANT. LIT. POP. I, 304. Pîntre grîu mălura crește. ZANNE, P. I, 190. ♦ P. r e s t r. (Cu sens colectiv) Semințe de neghină. Mălura din grîu s-alege la rîu. ZANNE, P. I, 208. ◊ (Ca termen de comparație) Ca mălura de negri sînt ochii ei duioși. COȘBUC, P. II, 195. 5. (Prin nord-estul Olt. ; cu sens colectiv) Resturi murdare care rămîn de la topirea metalelor, de la facerea săpunului etc. CIAUȘANU, GL. ♦ (Prin vestul Olt.) Murdărie. [Lîna] o spălai pînă ieși toată mălura din ea.BOCEANU, GL. 6. C o m p u s: (Bot.) mălura-bălții = peniță (Myriophyllum spicatum și verticillatum). Cf. PANȚU, PL., CADE. Cu greu se deosebește de cosor, penița, mălura-bălții. SIMIONESCU, FL. 264. – Accentuat și mălură. – Pl.: mâluri. – Cf. gr. μέληρι.

MĂLURÍ vb. IV v. mălura.

MÎL s. n. 1. Pămînt adus de ape și depus pe marginea, pe fundul rîurilor sau pe terenuri inundabile, aluviune; pămînt noroios format sub acțiunea apei, n ă m o l, m o c i r l ă. V. g l o d, n o r o i. Pentru aceea au fost podul mai minunat, pentru că s-au făcut în rîu vînturos și plin de moală. ȘINCAI, HR. I, 6/8. Unii da înot cu caii, alții în mîl rămînea. BELDIMAN, E. 57/31. Au căpuit-o și pe dînsa [mreana], aproape de coada pescuinei, unde se afla ea ascunsă în mîl. SBIERA, P. 119, cf. 176. Mîlul. . . servește ca adăpost și loc de hibernație pentru cele mai multe specii și ouăle lor. ANTIPA, P. 53. Întreaga faună fără număr, fiica mîlului primordial, se frămîntă într-o monstruoasă bucurie subt tremurul ploii de primăvară. SADOVEANU, N. F. 64. Văile apelor sînt întotdeauna primejduite de revărsări și înecuri, cînd fînul mîlește, prinde mîl și, se înțelege, va mirosi a mîl. PAMFILE, A. R. 151. Din cînd în cînd coasa prinde mîl, se mîlește. id. I. C. 142. Săracă inima mea. . . De o-ai pune la izvor, N-ai ști inimă-i sau mol. JARNIK-BÎRSEANU, D. 189. Toate izvoarele De mîluri Și de gloduri Să le curățești. MARIAN, D. 148, cf. id. Î. 115. La fîntînă mol și tină. RETEGANUL, TR. 85, cf. id. CH. 146, DOINE, 276. Părăuț cu apă rece . . . Dare-ar Dumnezeu să sece, Să rămînă numai mol, Cum am rămas io cu dor. HODOȘ, P. P. 146. Tot mulul să mă mulească, Nime să nu mă cunoască, BUD, P. P. 10, cf. MÎNDRESCU, L. P. 104, VASILIU, C. 137, ALR II 5 685/284, A V 9, 56. 2. (Regional) Lut (LB, FRÎNCU-CANDREA, M. 103); humă (ȘĂINEANU, D. U., CHEST. II 86/250). – Pl.: mîluri. – Și: (regional) mol, mul s. n.; moálă s. f. – Cf. ucr. м у л.