ironie sf [At: ALEXANDRESCU, M. 32 / Pl: ~ii / E: fr ironie] 1 Vorbă, frază, expresie sau afirmație etc. care conține o batjocură la adresa cuiva sau a ceva, folosind semnificații opuse sensului lor obișnuit Si: persiflare, zeflemea. 2 (Îe) ~ia sorții Joc neașteptat al întâmplării.

IRONÍE, ironii, s. f. Vorbă, frază, expresie care conține o ușoară batjocură, folosind cuvinte opuse celor gîndite; zeflemea, persiflare. E dușman al vorbelor de prisos. Brusc și drept. Simplicitate sănătoasă, demnitate bărbătească, ironie lipsită de răutate. SADOVEANU, E. 242. Maria îi răspunse cu o ironie înmuiată de tristețea ochilor negri, mari. CAMIL PETRESCU, N. 138. Dispreț, ironii și ură întîlneau pretutindenea. BART, E. 302. ◊ Expr. Ironia soartei = joc neașteptat al întîmplării, care pare dictat de o intenție malițioasă conștientă.

IRONÍE s.f. 1. Cuvânt, frază conținând o ușoară batjocură, folosind semnificații opuse sensului lor obișnuit; zeflemea, persiflare. ◊ Ironia soartei = situație intervenită contrar tuturor așteptărilor, ca un joc neașteptat al întâmplării. 2. Categorie estetică și filozofică desemnând expresii sau imagini cu semnificații opuse sensului obișnuit, în scopul ridiculizării disimulate. ♦ Figură de stil prin care se enunță ceva pentru a se înțelege contrariul. [Gen. -iei. / < fr. ironie, cf. it., lat. ironia, gr. eironeia – întrebare].

IRONÍE s. f. 1. persiflare. ◊ ironie a sorții = situație intervenită contrar tuturor așteptărilor, ca un joc neașteptat al întâmplării. 2. categorie estetică și filozofică, desemnând expresii sau imagini cu semnificații opuse sensului obișnuit, în scopul ridiculizării disimulate. ◊ figură de stil prin care se enunță ceva pentru a se înțelege contrariul. (< fr. ironie, lat. ironia)

IRONÍE ~i f. Vorbă conținând o ușoară batjocură (la adresa cuiva sau a ceva). ◊ ~a soartei joc al întâmplării, care pare a fi o urmare a unei intenții rele. [G.-D. ironiei] /<lat. ironia, gr. eironeia

ironie f. 1. batjocură fină; 2. figură de retorică prin care se zice contrarul de ceea ce vrea să se dea a înțelege.

*ironíe f. (vgr. eironeia, lat. ironia, întrebare naivă făcută cu scop de a-țĭ bate joc, cum avea obiceĭ să facă filosofu Socrate; ironie). Bătaĭe de joc, luare în rîs pin vorbe contrare la ceĭa ce cugețĭ tu (de ex.: vulpea zise măgaruluĭ: mintosule, de unde viĭ?) Fig. Contrast întîmplător care seamănă a bătaĭe de joc (cum ar fi un mare navigator înecat într’o baltă): ironie a soarteĭ.

ironíe s. f., art. ironía, g.-d. art. ironíei; pl. ironíi, art. ironíile

ironíe s. f., art. ironía, g.-d. art. ironíei; pl. ironíi, art. ironíile

IRONÍE s. persiflare, zeflemea, (rar) persiflaj, (fig.) împunsătură, înțepătură, pișcătură, șfichi, șfichiuitură. (O ~ cu adresă precisă.)

IRONIE s. persiflare, zeflemea, (rar) persiflaj, (fig.) împunsătură, înțepătură, pișcătură, șfichi, șfichiuitură. (O ~ cu adresă precisă.)

ironie (gr. eironeia „ironie”), figură retorică prin care se enunță cel mai adesea o apreciere pozitivă ori chiar o laudă simulată, pentru a se înțelege că este vorba de o persiflare ori chiar de o batjocură, sau, uneori, de o apreciere negativă simulată în locul celei pozitive, la adresa unei persoane (A): „Ne-ați venit apoi, drept minte o sticluță de pomadă, Cu monoclu-n ochi, drept armă bețișor de promenadă, [...] Iar în schimb cu-averea toată vr-un papuc de curtezană... O, te-admir, progenitură de origine romană!” (Eminescu) Sin. illusio.

IRONIE (< fr. ironie < lat. ironia < gr. eironeia, ironie; simulare) Figură de stil, folosită și în oratorie, caracteristică prin ușoara sau amabila batjocorire a unei persoane, a unui obiect sau a unei idei, rezultat al ciocnirii a două judecăți: una exprimată, socotită ca neadevărată și alta subînțeleasă, cea adevărată. Denumita și antifrază, ea exprimă contrariul de ceea ce ar trebui să se înțeleagă. Ex. CAȚAVENCU: „Ei, cum să-l trimiți în Cameră, nene, pe stimabilul?” (I.L. CARAGIALE, O scrisoare pierdută) Ex. Ne-ați venit apoi, drept minte, c-o sticluță de pomadă, Cu monoclu-n ochi, drept armă, bețișor de promenadă, Veștejiți fără de vreme, dar cu creier de copil Drept șființ-avînd în minte vreun bal din Bal-Mabil, Iar în schimb cu-averea toată vreun papuc de curtezană. O, te-admir progenitură de origine romană! (M. EMINESCU, Scrisoarea III) Ironia este exteriorizată nu numai prin cuvinte, dar și prin tonul cu care se rostește fraza. Ironia fină și plină de sens capătă denumirea de ironie socratică, ironie folosită de Soerate în ridiculizarea adversarilor lui. Cînd aceasta ascunde o laudă sub aparența ridiculizării sau invers, ea capătă denumirea de asteism (< gr. asti, oraș). Acest fel de ironie, implică, în formularea ei, o oarecare urbanitate.

IRONIE bășcălie, harneală, mișto, tiflă.