HOTĂ, hote, s. f. Construcție de zidărie, de metal sau de sticlă, așezată deasupra unei surse de substanțe nocive gazoase pentru a le colecta și a le evacua, printr-un coș sau printr-un canal de ventilație. ♦ Aparat electrocasnic prevăzut cu filtre pentru a absorbi aburul și mirosurile. – Din fr. hotte.

hotă² sf vz jotă

hotă¹ sf [At: DEX / Pl: ~te / E: fr hotte] (Aht) 1 Parte inferioară, trapezoidală, a vetrei. 2 Construcție de zidărie, de metal sau de sticlă, făcută deasupra unui cămin, a unei plite etc. pentru a colecta și a evacua, printr-un coș sau printr-un canal de ventilație, gazele de ardere, aburul etc.

hoț, hoață [At: ANON. CAR. / Pl: ~i, ~țe / E: nct] 1 smf Persoană care fură Si: (înv) fur Cf bojogar, borfaș, coțcar, găinar, potlogar. 2 smf (Îs) ~ de codru Tâlhar. 3 smf (Înv; îs) ~ de bună dimineață Hoț care intră în locuințele oamenilor prin ferestrele deschise în zorii zilei (mai ales vara). 4 smf (Îs) ~ de buzunare Hoț care fură de prin buzunare, în locuri aglomerate. 5 smf (Prt; îas) Hoț mărunt, de valori mici Si: găinar. 6 smp (Îc) De-a ~ii Joc de copii. 7-8 smf, a (Fig; fam; cu admirație) (Persoană) care iese ușor din încurcătură, dovedind multă abilitate Si: hoțoman, isteț, șiret, ștrengar. 9 a Care fură. 10 a Necinstit. 11 sf (Ent) Nume al unei insecte care trăieșe prin locuințele oamenilor.

jotă sf [At: DN³ / P: ho~ / Pl: ~te / E: sp jota] 1 Dans popular spaniol cu mișcări repezi și cu acompaniament de castaniete, în care perechile dansează față în față pe loc. 2 Melodie după care se execută dansul jota (1).

oț^[1], oață sn vz hoț

HOTĂ, hote, s. f. Construcție de zidărie, de metal sau de sticlă, făcută deasupra unui cămin, a unei plite etc. pentru a colecta și a evacua, printr-un coș sau printr-un canal de ventilație, gazele de ardere, aburul etc. – Din fr. hotte.

HOTĂ, hote, s. f. Construcție de zidărie, de metal sau de sticlă, făcută deasupra unui cămin, a unei plite etc. pentru a colecta și evacua pe coș gazele de ardere, aburul etc.

HOȚ, HOAȚĂ, hoți, hoațe, s. m. și f. 1. Persoană care fură. Cum v-am povestit la crîșmă, au năzuit doi hoți la parale. SADOVEANU, B. 110. Aista are să-ți spargă casa ș-are să te prade; aista-i un hoț. HOGAȘ, DR. II 151. Te pradă hoții. ȘEZ. III 116. Și mă scoate, dacă poți, De prin mîni, de pe la hoți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 318. ◊ Hoț de codru v. codru. Hoț de drumul mare v. drum. ♦ (Adjectival) Care fură; (cu sens atenuat) viclean, perfid. Păcat de dragostea noastră Că e lumea rea și hoață, Îmblă-n față să ne-o scoață. ALECSANDRI, P. P. 278. 2. (Familiar, cu o nuanță de ușoară mustrare și uneori de admirație) Ștrengar, șiret. Rada-i mare hoață, Poate satul tot să-l scoață Din sărit. COȘBUC, P. I 98. Ce văd? Iar hoțu cel de Leonaș? ALECSANDRI, T. I 217. Să-mi aleg... [o fată] Cu fața de ardeleancă, Cu ochii ca o șerpoaică Și hoață ca o vulpoaică. ȘEZ. IV 219.

HOTĂ² s.f. v. jotă.

HOTĂ¹ s.f. (Arhit.) Partea de jos, evazată, a vetrei. ♦ Construcție de zid, de metal etc. așezată deasupra unei surse de gaze pentru a le colecta și elimina printr-un coș de ventilație. [< fr. hotte].

JOTĂ s.f. Dans popular spaniol cu mișcare repede și acompaniament de castaniete, la care perechile dansează față în față pe loc; melodia acestui dans. [Pron. ho-, var. (rar) hotă s.f. / < sp. jota].

HOTĂ s. f. 1. partea de sus, evazată, a unei vetre. 2. construcție de zid, de metal etc. deasupra unei surse de gaze pentru a le colecta și evacua printr-un coș de ventilație. (< fr. hotte)

JOTĂ [HO-] s. f. dans popular spaniol de perechi, cu mișcare rapidă, la care perechile dansează față în față pe loc, în acompaniament de castaniete, chitară, tamburină etc.; melodia corespunzătoare. (< sp. jota)

hotă s. f. Instalație deasupra unei plite, mașini de gătit etc. prin care se evacuează gazele, aburii ◊ „Practic, hota absorbantă a fost transformată în depozit de lemne, iar ventilația în piesă decorativă.” I.B. 15 III 74 p. 2 (din fr. hotte; LTR; DEX, DN3; cuvântul este mai vechi)

jota s. f. (cuv. sp.) Dans popular spaniol (aragonez) în trei timpi ◊ „Un balet-pretext pentru mari trupe ale lumii de a demonstra eleganța cu care își poate permite un stil de dans clasic să absoarbă frumusețea violentă, orgolioasă a unei jota aragoneze, a unui zapateado andaluz, a unei seguidilla.” Săpt. 14 II 75 p. 5 [pron. hota] (cf. fr. jota; DN3, DEX-S)

HOȚ ~i m. 1) Persoană care fură. 2) și adjectival fam. Ființă șireată și poznașă; viclean; șiret; șmecher. /Orig. nec.

hoț m. cel ce fură; hoț de codru. [Origină necunoscută].

hoț m. (probabil, din răd. slavă hot- și hvat-, de unde vine poftă și înșfac [Bern. 1, 398 și 407]. Cp. și cu înhaț și cu moț, pin aluz. la căcĭula moțată a hoților orĭ a Moților din Ardeal. D. hoț numele Huțanilor saŭ Huțulilor în Bucov.). Fur, acela care fură. Fig. Fam. Epitet glumeț unuĭ șiret. – Fem. hoață și hoțoaĭcă, pl. e. – În vest și oț (VR. 1927, 5, 156, de doŭă orĭ). V. tîlgar.

oț, V. hoț.

hotă s. f., g.-d. art. hotei; pl. hote

hoț s. m., pl. hoți

jotă [j pron. sp. h] s. f., g.-d. art. jotei; pl. jote

hotă s. f., g.-d. art. hotei; pl. hote

hoț s. m., pl. hoți

!jotă (hisp.) [j pron. h] s. f., g.-d. art. jotei; pl. jote

hotă (constr.) s. f., pl. hote

hoț s. m., pl. hoți

jotă (dans) s. f. [j pron. sp. h]

hoț.

hoț (hoți), s. m. – 1. Persoană care fură. – 2. Persoană ageră, isteață. Origine obscură, probabil expresivă. Pare a aparține aceleiași rădăcini expresive haț, cf. hățaș, s. m. (Bucov., hoț). Variația vocalică nu e rară în cazuri de interpretare expresivă, cf. hală și hoală, hanță și hoarță, handră și hoandră, hăis și hois, etc. Pentru identitatea formală a numelui cu interjecția cf. cioc, dop, hop. Originea expresivă a fost indicată încă de Hasdeu, Istoria critică, I, 2, p. 294, dar nu pare să fi fost acceptată. Celelalte ipoteze sînt departe de a fi convingătoare: din sl. zlodĕi „malefic” (Cihac, II, 141); de la o rădăcină sl. *chop-, de unde și rus. chopitĭ „a prinde”, cu suf. sl. -ĭcĭ, de unde *hopț (Densusianu, GS, IV, 153); de la rădăcina sl. *hot-, cf. poftă (Scriban). De aici pare a proveni numele huțani sau huțuli, populație carpatică din Galiția, care vorbește ruteana, dar care nu pare a fi de origine slavă. (După Rozwadowski, apud Vasmer, I, 324, acest nume ar fi got. guta „got”, transmis prin intermediul rut.; însă această ipoteză nu pare posibilă). Der. hoață, s. f. (femeie care fură); hoțoaică, s. f. (hoață; prăjină de scuturat fructele); hoțesc, adj. (de hoți); hoțește, adv. (ca hoții; pe ascuns); hoțiș, adv. (hoțește); hoți, vb. (a duce viață de hoț; a fura); hoție, s. f. (furt; jaf; fraudă); hoțime, s. f. (bandă de hoți); hoțoman, s. m. (hoț), cu suf. expresiv -man; hoțomănie, s. f. (bandă de hoți); hoțomănesc, adj. (de hoți); pohoț, s. m. (hoț), în Mold., cu suf. po- ce indică excelența, cuvîntul pe care Cihac, II, 272, îl glosează prin „libertin” și îl pune în legătură cu sl. pochotinŭ; pohoață, s. f. (femeie rea), pe care Pascu, Arch. Rom., VI, 231, îl pune greșit în legătură cu pațachină, prin intermediul unei forme incerte *pohoahă; pahonț (var. pohonț), s. m. (termen de batjocură pentru soldații ruși), cuvînt pus în legătură de către Tiktin cu rus. pĕhotinec „infanterist”, și de către Scriban cu rus. pogonecĭ „ștafetă”, cf. honț.

jotă (cuv. sp. [hota]), dans popular spaniol în măsură* de trei timpi, cu o mișcare rapidă. Când este scrisă pentru voce (1) folosește un tempo (2) mai lent. Are caracteristici regionale (j. valenciana, murciana, mahonesa). Cea mai cunoscută este j. aragoneză. (Ex. celebre, în creația lui Glinka și De Falla).

JOTA [hota] (cuv. sp.) Dans popular spaniol, de origine aragoneză, în măsură ternară și cu mișcare foarte vie, care se dansează cu acompaniament de chitară, castaniete, trainglu sau tamburină; melodie corespunzătoare acestui dans.

MAGNI MINORES SAEPE FURES PUNIUNT (lat.) hoții cei mari pedepsesc adesea pe hoții cei mici – Balbus, „Sententiae”, 107.

HOȚ abțibild, achizitor, aghiotant, alonjar, alpinist, aportor, aprod, aspersor, bijboc, bobocel, bojogar, borfaș, caiafă, caracudă, caramangiu, caraulă, carditor, cenușăreasă, chibiț, chichițar, chișer, cioran, ciorditor, circar, ciupitor, cocor, corecționar, croitor, curvă bătrână, digitator, excursionist, găinar, giolar, giurgian, guguștiuc, hârciog, hoț ca o coțofană, hubăr, hultan, ied, inspector, județ, julitor, junior, lăturean, lupache, lupeanu, lupescu, mafler, maimuțar, manglitor, matroz, mânuță de aur, mătreață, oblete, ostreață, palmagiu, panacotar, panacotist, paraditor, pălmar, perpelit, piețar, pungaș, șucăr, ucenic, vastangiu, zarzavagiu, zdrențar.

hoț ca o coțofană expr. hoț înrăit; cleptoman.

hoț de bună dimineața expr. (intl.) spărgător care operează în zorii zilei, pătrunzând în locuințe pe fereastra deschisă de la parterul unei clădiri.

HOȚ s. 1. pungaș, (astăzi rar) prădător, (înv. și reg.) lotru, (reg.) furător, robalău, (înv.) chesăgiu, fur, prădaș, războinic, (fam.) coțcar, (arg.) manglitor, șut, șutitor, teșcar. (~ de buzunare.) 2. v. escroc.

HOȚ s. v. ștrengar.

HOȚ DE MARE s. v. corsar, pirat.

hoț s. v. ȘTRENGAR.

HOȚ s. 1. pungaș, (astăzi rar) prădător, (înv. și reg.) lotru, (reg.) furător, robalău, (înv.) chesăgiu, fur, prădaș, războinic, (fam.) coțcar, (arg.) manglitor, șut, șutitor, teșcar. (~ de buzunare.) 2. escroc, impostor, înșelător, pungaș, șarlatan, șnapan, (rar) pîrlea (art.), (pop. și fam.) pezevenchi, potlogar, (înv. și reg.) mafler, pîrlaci, (reg.) pasmarghiol, potcaș, (Mold., Bucov. și Dobr.) șalvir, (înv.) calpuzan, (înv., în Mold.) șuler, (fam.) coțcar, pehlivan, pișicher, (fig.) panglicar, papugiu, scamator. (Mare ~ mai e și ăsta!)

hoț de mare s. v. CORSAR. PIRAT.