HAR, (2) haruri, s. n. 1. (În religia creștină) Grație divină acordată omului. ◊ Expr. (Cu sensul religios atenuat sau pierdut) Har Domnului! exclamație prin care cineva își exprimă satisfacția pentru reușita unui lucru; slavă Domnului! ♦ Puterea sacramentală a preoților de a oficia actele de cult. 2. Calitate, însușire, dispoziție naturală care face pe cineva sau ceva vrednic de admirație; p. ext. talent, vocație. 3. (Înv.) Răsplată acordată cuiva ca un semn de bunăvoință, ca o favoare deosebită. – Din sl. chari.

har² sn [At: CORESI, EV. 622 / Pl: ~uri / S și: (înv) ghar / E: vsl кѣарь] 1 Însușire care face pe cineva vrednic de admirație. 2 Grație divină acordată omului. 3 (Îe) ~ Domnului! Mulțumită lui Dumnezeu. 4 Putere sacramentală a preoților de a oficia actele de cult. 5 Bunăvoință acordată cuiva din îndurare. 6 (Înv; îe) A afla ~ înaintea cuiva A obține bunăvoința cuiva. 7 (Înv) Milă. 8 Dar. 9 (Îe) A da în ~ A dărui. 10 (Înv; îe) A lua în ~ numele Domnului A comite o blasfemie. 11 (Înv; îe) În ~ Domnului Fără motiv. 12 Rost. 13 (Înv; îe) A ști ~ul unui lucru A se pricepe la ceva.

HAR (pl. -aruri) sn. 1 Calitate sau dar sufletesc care face pe cineva sau ceva mai frumos, mai plăcut, vrednic de admirat, grație, farmec, nuri; grația divină, dar dumnezeesc: a frumuseții haruri goale, ce simțirile-i adapă (EMIN.); se lățise vîlva... de bunătatea și ~ul cel mîntuitor al sfîntului (VLAH.) ¶ 2 Favoare, hatîr: îl rugă, drept ~, să-i lase vătășia de vînători (ODOB.); el aflase ~ înaintea lui Vodă, pentru glumele lui cele nevinovate (ISP.) ¶ 3 Dar, prinos ¶ 4 Mulțumită, slavă [vsl. < gr.].

HAR, haruri, s. n. 1. (În religia creștină) Dar², ajutor spiritual, grație divină acordată omului. ◊ Expr. (Cu sensul religios atenuat sau pierdut) Har Domnului! exclamație prin care cineva își exprimă satisfacția pentru reușita unui lucru; slavă Domnului! ♦ Puterea sacramentală a preoților de a oficia actele de cult. 2. Calitate, însușire, dispoziție naturală care face pe cineva vrednic de admirație; p. ext. talent, vocație, dar². 3. (Înv.) Dar² sau răsplată acordată cuiva ca un semn de bunăvoință, ca o favoare deosebită. – Din sl. chari.

HAR, haruri, s. n. 1. (Arhaizant) Calitate, însușire, dispoziție naturală care face pe cineva sau ceva vrednic de admirație, plăcut. V. grație, farmec. O mlădiere, o ușurință a mișcării, asemenea salturilor neașteptate dar pline de har ale sălbăticiunii tinere. DUMITRIU, V. L. 7. A frumseții haruri goale ce simțirile-i adapă, Încăperile gîndirii mai nu pot să le încapă. EMINESCU, O. I 79. 2. (Învechit) Dar sau răsplată acordată cuiva ca un semn de bunăvoință, ca o favoare deosebită. Tînărul, închinîndu-se adînc la Mihnea, îl rugă, drept har, să-i lase vătășia de vînători. ODOBESCU, S. I 75. ◊ Fig. Nilul... varsă bogatul său har. NEGRUZZI, S. II 284. 3. (În religia creștină; de obicei determinat prin «divin» sau «dumnezeiesc») Dar, ajutor spiritual pe care cei credincioși cred că divinitatea îl acordă omului. ◊ Expr. (De obicei cu sensul religios atenuat sau șters) Har domnului! = exclamație prin care cineva își exprimă satisfacția pentru reușita unui lucru sau pentru o situație bună; slavă domnului! ♦ Puterea sacramentală a preoților de a oficia actele de cult.

HAR, haruri, s.n. 1. (În religia creștină) Dar, ajutor spiritual pe care divinitatea l-ar acorda omului. ◊ Expr. (cu sensul religios atenuat sau pierdut) Har domnului ! = exclamație prin care cineva își exprimă satisfacția pentru reușita unui lucru; slavă domnului! ♦ Puterea sacramentală a preoților de a oficia actele de cult. 2. (Înv. și arh.) Calitate, însușire, dispoziție naturală care face pe cineva sau ceva vrednic de admirație. 3. (Înv.) Dar sau răsplată acordată cuiva ca un semn de bunăvoință, ca o favoare deosebită. – Slav (v. sl. charĭ <gr.).

HAR ~uri n. 1) (în credința creștină) Grație divină acordată omului. ~ dumnezeiesc. 2) Calitate naturală care trezește admirație. 3) poet. Aptitudine naturală deosebită; dar; talent; vocație. /<sl. chari

har n. 1. grație, favoare: a frumseții haruri goale EM.; 2. grație divină, dar dumnezeesc acordat omului spre a face binele și a evita răul. [Gr. mod.].

1) har n., pl. urĭ (ngr. și vgr. háris, grație, vsl. harĭ, bg. sîrb. har. V. hărăzesc, heretisesc, harnic). Vechĭ. Grație, farmec. Grație divină, dar, calitate: haru unuĭ preut. Bunăvoință, favoare, îndurare, milă: din haru luĭ Dumnezeu. Beneficiŭ, folos: ce har dacă...? Dar, prinos. Mulțămită, slavă: har Domnuluĭ. A ști haru unuĭ lucru, a te pricepe să umbli cu el, a-ĭ ști rostu, ogodu.

hâr¹ i [At: HEM 3234 / P: hârr / E: fo] Imită un: 1 Zgomot produs de mecanisme vechi, care nu mai funcționează bine. 2 Zgomot produs de organele respiratorii bolnave. 3 Mârâituri de animale întărâtate. 4 (Fig) Zgomot cu care se întărâtă oamenii. 5 Zgomot cu care se alungă animalele. 6 (Îe) Că(-i) ~, că(-i) mâr Exprimă încurcarea cuiva în explicații neconvingătoare.

HÎR ! interj. 1 Imită mîrîitul cîinelui sau al pisicii: (pisica) se chiamă hîrîitoare, n’auzi cum face ~! ~! (ISP.) ¶ 2 Imită sunetul produs de organele de respirație, cînd sînt bolnave ¶ 3 Ⓟ Că ~ ! că mîr ! 👉 MÎR.

HÎR interj. 1. Onomatopee care redă mîrîitul cîinilor cînd sînt întărîtați. ◊ Expr. Că hîr, că mîr sau hîr încoace, hîr încolo = că-i cîr, că-i mîr, v. cîr. Că nu știu ce, zîce el, că hîr, că mîr... PREDA, Î. 82. Hîr încolo, hîr încoace, – intră omu-ntr-o crîșmă. SADOVEANU, P. S. 16. Că hîr, că mîr, bietul băiat nu se lăsa: ba că nu merg, ba că n-am furat nimic, păcatele mele. DELAVRANCEA, S. 100. 2. Onomatopee care redă zgomotul produs de unele mecanisme. Ceasornicul începu a hîrîi – hîrr! – apoi prinse a bate. SADOVEANU, P. 112. – Pronunțat de obicei cu r prelungit.

hard adj. (americanism) Puternic ◊ „Se pare că este un porno-hard, adică «fără perdea», de aceea este un film interzis spectatorilor sub, doar, 16 ani.” R.l. 1 X 93 p. 2; v. și disco

porno-hard sint. s. 1993 (americanism) v. hard

HÂR interj. 1) (se folosește, prelungit, pentru a reda hârâitul câinelui). 2) (se folosește pentru a reda zgomotul produs de unele mecanisme uzate sau organele respiratorii în cazul unor boli). /Onomat.

2) hart, hárta, hárto și hártu (ung. hátra, înapoĭ) interj. adresată vitelor (cailor, boilor) ca să se dea la o parte (la dreapta saŭ la stînga), după cum nazat înseamnă „înapoĭ”. În hart, în lăturĭ, la o parte: vizitiu potrivi căpețeala caluluĭ din hart și se uită la cer (Sandu Aldea, Sămăn. XV, 870); pluta, repezindu-se în hart, intră voĭnicește în strîmtoare (Vlăh. Rom. Pit. 248). – Se zice: hart (sud), harta (nord), harto și hartu (Mold. sud), har și harí (Mold.) și harc (Ml.). V. hărtuĭesc.

har s. n., (calități) pl. haruri

har s. n., (calități) pl. haruri

har s. n., pl. haruri

hâr interj.

har (haruri), s. n. – Grație divină. – Mar. hare. Ngr. χάρις (Roesler 578; DAR), în parte prin intermediul sl. chari. Sec. XVI. – Der. harnic, adj. (înv., recunoscător; capabil; activ, harnic), cu suf. -nic, ca puternic de la putere (după Cihac, II, 136, urmat de DAR; Densusianu, GS, I, 350; Candrea; Scriban, din sl. charinŭ, cf. bg. haren „frumos”, neharen „leneș”; după ipoteza greșită a lui Diculescu 180, în legătură cu suedezul arnig „harnic”); neharnic, adj. (înv., nedemn; leneș); hărnici, vb. (a munci activ, a-și da silința); hărnicie, s. f. (capacitate, activitate, hărnicie). Cf. hărăzi, haram.

hîr interj. – Exprimă ideea de scrîșnet. – Var. hor, hur. Creație expresivă, cf. lat. hirrire „despre cîini, a mîrîi”, sp. chirriar. – Der. hîrîi, vb. (a scîrțîi, a scrîșni, a mîrîi), cf. cîrîi, mîrîi, sfîrîi (după Cihac, II, 504, din mag. herregni „a mîrîi”); hîrîitor, adj. (care hîrîie); hîrîitoare, s. f. (jucărie, morișcă, zbîrnîitoare); hîrîială, s. f. (mîrîit; tuse, măgărească); hîrîitură, s. f. (scrîșnet, mîrîit); hîrghi, vb. (a scrîșni); hîrgoi, s. n. (bîzoi al cimpoiului), care după Drăganu, Dacor., III, 718, provine din mag. hörgö „horcăială”; hîrghe (var. hîrghie), s. f. (decrepitudine, horcăială); hîrcă, s. f. (cobe, țîfnă; rablă, vechitură, hîrb; țeastă, craniu), cu suf. -că, cf. dupcă, hapcă, japcă, sau formație regresivă de la vb. hîrcîi (după Cihac, II, 135 din sl. charakati „a tuși”; pentru DAR, din sl. *chyrka, de la chyrĭ „boală”, cf. hîră; după Drăganu, Dacor., III, 1088, în loc de *hîrbcă, dim. al lui hîrb, după Diculescu, Elementele, 476, din gr. ὔρχα „oală”; hîrcîi, vb. (a respira horcăit; a gîfîi; a scărpina, a freca), cf. hîrîi, hîrcîi, horcăi și de asemenea bg. hărkam „a sforăi”, sb. hrkati „a sforăi”, rus. chorkatĭ „a freca” etc.); hîrcîială, s. f. (horcăit); hîrcîitură, s. f. (horcăit); hîrcotă, s. f. (prostituată); hîrlă, s. f. (scroafă bătrînă), cu l expresiv; hîrlog, s. m. (porc bătrîn); horăi, vb. (Mold., a sforăi); horăială (var. horăitură), s. f. (Mold., sforăit); horcăi, vb. (a sforăi; a respira horcăit), cf. hîrcîi (după Conev 91 din bg. hărkam, de unde mr. hărchescu, cf. megl. arcătesc); horcăială (var. horcăitură), s. f. (sforăit; horcăit); horcăitor, adj. (care horcăie); horcăilă, s. m. (persoană care sforăie); horcăni (var. horconi, horcoti), vb. (a sforăi); horhăi (var. hărhăi, horhoti), vb. (a se foi, a se agita, a se mișca; a greși), cf. forfoti (după Cihac, II, 506 și DAR din mag. horholni „a linia”); horhot, s. n. (larmă, zgomot); horhotină (var. horholină), s. f. (prostituată), pe care Pascu, Arch. Rom., VII, 559, îl der. din rut. hohol’; horholi, vb. (Trans., a împodobi, a înfrumuseța), cf. corcoli; hură, s. f. (ceartă, scandal; mulțime, forfotă), cf. hîră; hurutui, vb. (Trans., a goni păsările din curte); hurc, s. n. (bătaie, gonire a animalelor, la vînătoare), cf. hîrcă (numele vine de la zgomotul presupus de gonirea animalelor, la vînătoare; formal, trebuie plecat de la *hurcă, cu sing. refăcut); hurcui, vb. (a goni animalele la vînătoare); hurcuială, s. f. (gonire; vînătoare); hurui (var. urui, hurdui), vb. (a scîrțîi, a scrîșni); huruitoare, s. f. (morișcă, zbîrnîitoare); hur(d)uitură, s. f. (scrîșnet, zgomot); hurduca (var. hurducăi), vb. (a scrîșni; a face zgomot; a scutura, a zgîlțîi), pe care Cihac, I, 144, îl pune în legătură cu ceh. hurt „zgomot”; hurducătură, s. f. (scrîșnet); hurduc-burduc (var. hurdu(f)-burdu(f), hurduz-burduz), adv. (pe brînci); hardughie, s. f. (ruină, clădire mare și dărăpănată), der. de la hurduca precum hîrghie de la hîrîi (după Scriban, din ngr. χαρτουργία „fabrică de hîrtie”, ipoteză puțin convingătoare); hardughi, vb. refl. (a sta să cadă; a decădea; a slăbi, a îmbătrîni). – Cf. hîră.

HAR US NUUR (CHAR US NUUR), lac în V Mongoliei, alcătuit din două bazine lacustre, situat la 1.157 m alt., la poalele M-ților Altaiul Mongol. Supr.: 1,49 mii km². Ad.: 4-5 m. În el se varsă râul Kobdo (Chovd).

HARD BOP [ha:d bap] (cuv. engl.) s. n. Stil al jazului modern, apărut modern, apărut prin 1955, ca o formulă de compromis între inovațiile be bop-ului și ale stilului cool (prea intelectualizat). Îmbogățește formulele armonice și orchestrale ale be bop-ului, reabilitând totodată trăsăturile primordiale de hot și swing ale jazului. Reprezintă forma cea mai vie și mai dinamică a jazului modern.

HARD COPY [ha:d kopi] (cuv. engl.) s. n. V. disc, ~ fix.

HARD PAN [há:d pæn] (cuv. engl.) s. n. Strat de pământ compact, impermeabil, format la fundul brazdei ca urmare a tasării acesteia de brăzdarul plugului, ce împiedică pătrunderea rădăcinii plantelor în adâncime.

HAR s. 1. v. milă. 2. v. grație. 3. v. slavă. 4. v. aptitudine. 5. v. dar.

HAR s. 1. (BIS.) ajutor, grație, îndurare, milă, milostivire, (înv. și pop.) milostenie, (înv.) milcuire, milosîrdie, miloste, milostivenie, milostivnicie. (~ divin s-a aplecat asupra lui.) 2. (BIS.) dar, favoare, grație, (înv.) măiestrie. (Crede în ~ divin.) 3. (BIS.) mulțumire, mulțumită, slavă. (Aduce ~ divinității.) 4. aplecare, aplicație, aptitudine, atracție, chemare, dar, înclinare, înclinație, înzestrare, pornire, predilecție, predispoziție, preferință, talent, vocație, (livr.) propensiune, (pop.) tragere, (înv.) aplecăciune, plecare. (Și-a demonstrat din plin ~ pentru...) 5. calitate, dar, însușire. (Are ~ de a provoca rîsul.)

HÂR interj. mâr!

HÎR interj. mîr!

HAR s.n. În loc. adv. (Olt., Trans. N, Trans. SV) În har = degeaba, zadarnic. B: Tune. În har sau în zălud. MARDARIE, 260. C: Ce vă tulburați în deșert? Ce vă gîlciăviți în har? MOL. 1706¹, 102^r. Nu lua numele Domnului Dumnezeului tău în har. D¹, 19^r. Etimologie: sl. harĭ, ngr. háris. Cf. a f e t e l e (d e – ~), cinste (î n ~), hieba (î n ~), zălud (î n ~).