HÎR interj. 1. Onomatopee care redă mîrîitul cîinilor cînd sînt întărîtați. ◊ Expr. Că hîr, că mîr sau hîr încoace, hîr încolo = că-i cîr, că-i mîr, v. cîr. Că nu știu ce, zîce el, că hîr, că mîr... PREDA, Î. 82. Hîr încolo, hîr încoace, – intră omu-ntr-o crîșmă. SADOVEANU, P. S. 16. Că hîr, că mîr, bietul băiat nu se lăsa: ba că nu merg, ba că n-am furat nimic, păcatele mele. DELAVRANCEA, S. 100. 2. Onomatopee care redă zgomotul produs de unele mecanisme. Ceasornicul începu a hîrîi – hîrr! – apoi prinse a bate. SADOVEANU, P. 112. – Pronunțat de obicei cu r prelungit.