HAR, (2) haruri, s. n. 1. (În religia creștină) Grație divină acordată omului. ◊ Expr. (Cu sensul religios atenuat sau pierdut) Har Domnului! exclamație prin care cineva își exprimă satisfacția pentru reușita unui lucru; slavă Domnului! ♦ Puterea sacramentală a preoților de a oficia actele de cult. 2. Calitate, însușire, dispoziție naturală care face pe cineva sau ceva vrednic de admirație; p. ext. talent, vocație. 3. (Înv.) Răsplată acordată cuiva ca un semn de bunăvoință, ca o favoare deosebită. – Din sl. chari.

har² sn [At: CORESI, EV. 622 / Pl: ~uri / S și: (înv) ghar / E: vsl кѣарь] 1 Însușire care face pe cineva vrednic de admirație. 2 Grație divină acordată omului. 3 (Îe) ~ Domnului! Mulțumită lui Dumnezeu. 4 Putere sacramentală a preoților de a oficia actele de cult. 5 Bunăvoință acordată cuiva din îndurare. 6 (Înv; îe) A afla ~ înaintea cuiva A obține bunăvoința cuiva. 7 (Înv) Milă. 8 Dar. 9 (Îe) A da în ~ A dărui. 10 (Înv; îe) A lua în ~ numele Domnului A comite o blasfemie. 11 (Înv; îe) În ~ Domnului Fără motiv. 12 Rost. 13 (Înv; îe) A ști ~ul unui lucru A se pricepe la ceva.

HAR (pl. -aruri) sn. 1 Calitate sau dar sufletesc care face pe cineva sau ceva mai frumos, mai plăcut, vrednic de admirat, grație, farmec, nuri; grația divină, dar dumnezeesc: a frumuseții haruri goale, ce simțirile-i adapă (EMIN.); se lățise vîlva... de bunătatea și ~ul cel mîntuitor al sfîntului (VLAH.) ¶ 2 Favoare, hatîr: îl rugă, drept ~, să-i lase vătășia de vînători (ODOB.); el aflase ~ înaintea lui Vodă, pentru glumele lui cele nevinovate (ISP.) ¶ 3 Dar, prinos ¶ 4 Mulțumită, slavă [vsl. < gr.].

HAR, haruri, s. n. 1. (În religia creștină) Dar², ajutor spiritual, grație divină acordată omului. ◊ Expr. (Cu sensul religios atenuat sau pierdut) Har Domnului! exclamație prin care cineva își exprimă satisfacția pentru reușita unui lucru; slavă Domnului! ♦ Puterea sacramentală a preoților de a oficia actele de cult. 2. Calitate, însușire, dispoziție naturală care face pe cineva vrednic de admirație; p. ext. talent, vocație, dar². 3. (Înv.) Dar² sau răsplată acordată cuiva ca un semn de bunăvoință, ca o favoare deosebită. – Din sl. chari.

HAR, haruri, s. n. 1. (Arhaizant) Calitate, însușire, dispoziție naturală care face pe cineva sau ceva vrednic de admirație, plăcut. V. grație, farmec. O mlădiere, o ușurință a mișcării, asemenea salturilor neașteptate dar pline de har ale sălbăticiunii tinere. DUMITRIU, V. L. 7. A frumseții haruri goale ce simțirile-i adapă, Încăperile gîndirii mai nu pot să le încapă. EMINESCU, O. I 79. 2. (Învechit) Dar sau răsplată acordată cuiva ca un semn de bunăvoință, ca o favoare deosebită. Tînărul, închinîndu-se adînc la Mihnea, îl rugă, drept har, să-i lase vătășia de vînători. ODOBESCU, S. I 75. ◊ Fig. Nilul... varsă bogatul său har. NEGRUZZI, S. II 284. 3. (În religia creștină; de obicei determinat prin «divin» sau «dumnezeiesc») Dar, ajutor spiritual pe care cei credincioși cred că divinitatea îl acordă omului. ◊ Expr. (De obicei cu sensul religios atenuat sau șters) Har domnului! = exclamație prin care cineva își exprimă satisfacția pentru reușita unui lucru sau pentru o situație bună; slavă domnului! ♦ Puterea sacramentală a preoților de a oficia actele de cult.

HAR, haruri, s.n. 1. (În religia creștină) Dar, ajutor spiritual pe care divinitatea l-ar acorda omului. ◊ Expr. (cu sensul religios atenuat sau pierdut) Har domnului ! = exclamație prin care cineva își exprimă satisfacția pentru reușita unui lucru; slavă domnului! ♦ Puterea sacramentală a preoților de a oficia actele de cult. 2. (Înv. și arh.) Calitate, însușire, dispoziție naturală care face pe cineva sau ceva vrednic de admirație. 3. (Înv.) Dar sau răsplată acordată cuiva ca un semn de bunăvoință, ca o favoare deosebită. – Slav (v. sl. charĭ <gr.).

HAR ~uri n. 1) (în credința creștină) Grație divină acordată omului. ~ dumnezeiesc. 2) Calitate naturală care trezește admirație. 3) poet. Aptitudine naturală deosebită; dar; talent; vocație. /<sl. chari

har n. 1. grație, favoare: a frumseții haruri goale EM.; 2. grație divină, dar dumnezeesc acordat omului spre a face binele și a evita răul. [Gr. mod.].

1) har n., pl. urĭ (ngr. și vgr. háris, grație, vsl. harĭ, bg. sîrb. har. V. hărăzesc, heretisesc, harnic). Vechĭ. Grație, farmec. Grație divină, dar, calitate: haru unuĭ preut. Bunăvoință, favoare, îndurare, milă: din haru luĭ Dumnezeu. Beneficiŭ, folos: ce har dacă...? Dar, prinos. Mulțămită, slavă: har Domnuluĭ. A ști haru unuĭ lucru, a te pricepe să umbli cu el, a-ĭ ști rostu, ogodu.

2) hart, hárta, hárto și hártu (ung. hátra, înapoĭ) interj. adresată vitelor (cailor, boilor) ca să se dea la o parte (la dreapta saŭ la stînga), după cum nazat înseamnă „înapoĭ”. În hart, în lăturĭ, la o parte: vizitiu potrivi căpețeala caluluĭ din hart și se uită la cer (Sandu Aldea, Sămăn. XV, 870); pluta, repezindu-se în hart, intră voĭnicește în strîmtoare (Vlăh. Rom. Pit. 248). – Se zice: hart (sud), harta (nord), harto și hartu (Mold. sud), har și harí (Mold.) și harc (Ml.). V. hărtuĭesc.

har s. n., (calități) pl. haruri

har s. n., (calități) pl. haruri

har s. n., pl. haruri

har (haruri), s. n. – Grație divină. – Mar. hare. Ngr. χάρις (Roesler 578; DAR), în parte prin intermediul sl. chari. Sec. XVI. – Der. harnic, adj. (înv., recunoscător; capabil; activ, harnic), cu suf. -nic, ca puternic de la putere (după Cihac, II, 136, urmat de DAR; Densusianu, GS, I, 350; Candrea; Scriban, din sl. charinŭ, cf. bg. haren „frumos”, neharen „leneș”; după ipoteza greșită a lui Diculescu 180, în legătură cu suedezul arnig „harnic”); neharnic, adj. (înv., nedemn; leneș); hărnici, vb. (a munci activ, a-și da silința); hărnicie, s. f. (capacitate, activitate, hărnicie). Cf. hărăzi, haram.

HAR US NUUR (CHAR US NUUR), lac în V Mongoliei, alcătuit din două bazine lacustre, situat la 1.157 m alt., la poalele M-ților Altaiul Mongol. Supr.: 1,49 mii km². Ad.: 4-5 m. În el se varsă râul Kobdo (Chovd).

HAR s. 1. v. milă. 2. v. grație. 3. v. slavă. 4. v. aptitudine. 5. v. dar.

HAR s. 1. (BIS.) ajutor, grație, îndurare, milă, milostivire, (înv. și pop.) milostenie, (înv.) milcuire, milosîrdie, miloste, milostivenie, milostivnicie. (~ divin s-a aplecat asupra lui.) 2. (BIS.) dar, favoare, grație, (înv.) măiestrie. (Crede în ~ divin.) 3. (BIS.) mulțumire, mulțumită, slavă. (Aduce ~ divinității.) 4. aplecare, aplicație, aptitudine, atracție, chemare, dar, înclinare, înclinație, înzestrare, pornire, predilecție, predispoziție, preferință, talent, vocație, (livr.) propensiune, (pop.) tragere, (înv.) aplecăciune, plecare. (Și-a demonstrat din plin ~ pentru...) 5. calitate, dar, însușire. (Are ~ de a provoca rîsul.)

HAR s.n. În loc. adv. (Olt., Trans. N, Trans. SV) În har = degeaba, zadarnic. B: Tune. În har sau în zălud. MARDARIE, 260. C: Ce vă tulburați în deșert? Ce vă gîlciăviți în har? MOL. 1706¹, 102^r. Nu lua numele Domnului Dumnezeului tău în har. D¹, 19^r. Etimologie: sl. harĭ, ngr. háris. Cf. a f e t e l e (d e – ~), cinste (î n ~), hieba (î n ~), zălud (î n ~).