fugit², ~ă [At: EMINESCU, N. 15 / Pl: ~iți, ~e / E: fugi] 1-12 smf, a Fugar (1- 12). 13 a (D. ochi) Îndreptat într-o direcție Si: pironit.

fugit¹ sns [At: MAT. FOLK. 67 / E: fugi] (Pop) 1-8 Fugă¹ (1-8).

FUGIT, -Ă, fugiți, -te, adj. Care a fugit, care a scăpat. Dezgropau din argea lăzile cu țesături, buduroaiele cu ceară ori cu miere și tot ce-i fusese greu de luat fugitei gospodine. GALACTION, O. I 279. Iacă, un țăran clăcaș pe moșia ce țin în posesie are să-mi facă treizeci zile de lucru și, în loc să fie acolo, se plimbă fugit. BOLINTINEANU, O. 447. Sub pădure grămădită Șeade lumea învelită, Ziua de soare fugită, Noaptea de lună pitită (Casa). GOROVEI, C. 47. ♦ (Substantivat) Persoană care a fugit de undeva; dezertor, evadat, fugar. Vrun fugit din ocnă, care-ți sare-n drum. COȘBUC, P. I 253. Încălecă și zbură... în urma fugiților. EMINESCU, N. 15. ◊ Expr. A da bir cu fugiții v. bir.

fugi vi [At: COD. VOR. 128/12 / Pzi: fug / E: mlp fugire (=fugere)] 1 (Construit, adesea, cu pp „de”, rar „dinaintea”, „din fața”, înv, „de către”) A se depărta repede, spre a evita un pericol. 2 A părăsi în grabă (și pe ascuns) un loc pentru a scăpa de o primejdie, de o constrângere Si: a se refugia. 3 (D. un deținut) A evada. 4 (D. un ostaș) A dezerta. 5 (D. o persoană dintr-o țară cu regim totalitar) A părăsi în mod ilegal țara, pentru a cere azil politic în alt stat. 6 (Îe) A ~ în lume A pleca de acasă (fără să se știe unde). 7 (D. îndrăgostiți) A-și părăsi pe ascuns familia, plecând să trăiască împreună. 8 A se deplasa cu pași repezi, în fugă¹ (8) Si: a alerga (15), a goni. 9 (Îe) A-i ~ (cuiva) pământul (rar, terenul) de sub picioare Se spune când cineva își pierde echilibrul și este gata să cadă. 10 (Fig; îae) Se spune când cineva își pierde cumpătul. 11 (D. lapte și d. alte lichide) A da în foc (când fierbe). 12 (Pop; d. o lăuză; îe) A-i ~ laptele A nu mai avea lapte. 13 (Îe) A-i ~ (cuiva) sufletul A fi inconștient, ca mort. 14 (Îe) A-i ~ (cuiva) sângele (la cap, la inimă) A se congestiona. 15 (Îe) A-i ~ (cuiva) ochii în fundul capului A i se tulbura vederea. 16 (Reg; îe) A ~ din săltate A sălta. 17 (Urmat de determinări introduse prin pp „după”) A alerga pe urmele cuiva pentru a-l ajunge, a-l prinde. 18 (Îe) A-i ~ (cuiva) ochii după cineva A privi insistent, cu admirație, cu dor pe cineva. 19 (Îae) A-i plăcea de cineva. 20 (Îe) A-i ~ (cuiva) ochii pe ceva A nu-și putea fixa privirea pe ceva (din cauza strălucirii sau a unei îmbinări de culori). 21 (Fig; d. vreme sau d. unități de timp) A trece repede. 22 (Fig; d. peisaje din natură) A se perinda prin fața ochilor cuiva care trece în viteză (într-un vehicul sau, în trecut, călare). 23 A se retrage dintr-un loc. 24 (La imperativ) Pleacă! 25 (La imperativ) Du-te repede! 26 (La imperativ) Lasă-mă-n pace! 27 (Fam; îe) Fugi de-aici! Pleacă! 28 (Îae) Nu mai spune! 29 (Fam; îe) Fugi de-acolo! Da' de unde! 30 (Îae) Nici gând să fie așa! 31 (Urmat de determinări introduse prin pp „de”) A se sustrage. 32 (D. obiecte; îe) A-i ~ printre (sau dintre) degete A-i aluneca cuiva ceva din mână. 33 (D. persoane; îae) A scăpa cu abilitate dintr-o împrejurare. 34 (D. persoane; îae) A nu se lăsa prins.

FUGI, fug, vb. IV. Intranz. 1. A se deplasa cu pași repezi, a se mișca iute într-o direcție, a merge în fugă; a alerga, a goni. Fug caii, duși de spaimă, și vîntului s-aștern, Ca umbre străvezie ieșite din infern. EMINESCU, O. I 98. Ipate... își fură copilul din covățică... și fuge cu dînsul acasă. CREANGĂ, P. 173. Mihnea-ncalecă, calul său tropotă, Fuge ca vîntul; Sună pădurile, fîșîie frunzele, Geme pămîntul. BOLINTINEANU, O. 74. ◊ Fig. Zările se pierdeau într-o ceață ușoară spre care tremurau și fugeau parcă unde mărunte de lumină. SADOVEANU, O. V 505. Norii fugeau goniți de vînturile din înălțimi. GÎRLEANU, L. 41. ◊ (La imperativ sg., face narațiunea mai vie) Cît p-aci să puie zînele mîna pe ei. Și fugi, zînele după dînșii. ISPIRESCU, L. 164. ◊ Expr. A-i fugi (cuiva) pămîntul de sub picioare, se zice cînd cineva își pierde echilibrul și e gata să cadă sau, fig., cînd cineva se simte pierdut, cînd își pierde cumpătul. Simt că-mi fuge pămîntul de sub picioare și... dau să cad pe spate. CARAGIALE, O. II 312. A fugi mîncînd pămîntul = a fugi foarte repede. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «după») A urmări în fugă, a alerga pe urmele cuiva pentru a-l ajunge, pentru a-l prinde. ◊ Expr. A-i fugi (cuiva) ochii după cineva = a nu-și mai putea lua ochii de la cineva, a privi insistent, cu admirație, cu dor, cu dorința de a poseda etc. A-i fugi (cuiva) ochii pe ceva = a nu-și putea fixa privirea pe ceva, a-i luneca cuiva privirea pe ceva (din cauza strălucirii sau a unei îmbinări de culori). Femeia ceea are acum o tipsie de aur și o cloșcă de aur, cu puii tot de aur, așa de frumoși, de-ți fug ochii pe dînșii. CREANGĂ, P. 99. 3.. Fig. (Despre vreme în general sau despre unități de timp) A trece repede, a se scurge. Vremea fuge pe nesimțite. ▭ Sînt veacuri de cînd unii după alții anii fug. DAVILA, V. V. 189. 4. Fig. (Despre peisaje din natură) A se perinda (ca urmare a unei iluzii optice) prin fața ochilor cuiva care trece în viteză mare (călare sau într-un vehicul). Pădurea fugea în două părți, desfăcută ca două aripi. SADOVEANU, O. IV 385. Trecem ca o săgeată prin lumea de arini, fuge tăpșanul cu satu-n spinare, fug oștile de arbori și stîncile speriate. VLAHUȚĂ, O. A. II 165. Arald pe un cal negru zbura, și dealuri, vale în juru-i fug ca visuri. EMINESCU, O. I 92. 5. A părăsi în grabă (și pe ascuns) un loc pentru a scăpa de o primejdie, de o constrîngere, de o situație neplăcută; (despre un deținut) a evada; (despre un oștean) a dezerta. Capii mișcării... fugiră. SADOVEANU, O. I 420. Iată-i, înconjoară Garda ce-i urmase de cînd au fugit. BOLINTINEANU, O. 103. Alexandru Lăpușneanul... fugind la Constantinopol, izbutise a lua oști turcești. NEGRUZZI, S. I 137. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» și arătînd primejdia care trebuie evitată) Fugi tu de mine, fugi, căci eu Nu pot fugi de tine! COȘBUC, P. II 220. Părăsit-au a lor cuiburi ș-au fugit de zile rele. ALECSANDRI, P. A. 111. ♦ (Despre îndrăgostiți) A-și părăsi familia, plecînd să trăiască împreună cu cineva. Are o fată care a fugit cu un chelner. C. PETRESCU, C. V. 259. Hai să fugim împreună, fiindcă părinții noștri se scumpesc pentru două sălașe de țigani. ALECSANDRI, T. I 55. ◊ Expr. A fugi în lume = a pleca departe (fără să se știe unde). Hai ș-om fugi în lume, Doar ni s-or pierde urmele Și nu ne-or ști de nume. EMINESCU, O. I 176. De urît mă duc de-acasă Și urîtul nu mă lasă; De urît să fug în lume, Urîtul fuge cu mine. CREANGĂ, P. 141. ♦ A se depărta, a se retrage dintr-un loc. Fugi, dragă, din ferești, Nu stă o fată mare în ochii bărbătești. ALECSANDRI, T. II 102. ◊ Expr. (Familiar) Fugi de aici! = a) pleacă! dă-mi pace!; b) nu mai spune! ce tot spui! (Eliptic) Fugi, Ninico, cine ți-a băgat în cap prostii de astea? VLAHUȚĂ, O. A. III 85. Fugi de-acolo! = nici gînd să fie așa! da de unde! ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») A se sustrage, a se eschiva, a evita. Fugea de frigul și umezeala dinăuntru, iar căsuța babei i se părea un palat. DUNĂREANU, N. 24. Dar tu, copilă, fii cuminte Și fugi de dragoste în mai! IOSIF, PATR. 65. Moș Nichifor fugea de cărăușie, de-și scotea ochii. CREANGĂ, P. 107. Să fugă toți de tine, toți, chiar ș-ai tăi copii. ALECSANDRI, T. II 171. ◊ Expr. A fugi printre (sau dintre) degete = a-i aluneca cuiva din mînă; fig. a se strecura cu dibăcie dintr-o împresurare, a nu se lăsa prins. Îi în stare să le fugă dintre degite, ca o șopîrlă. ALECSANDRI, T. II 20. – Forme gramaticale: (gerunziu) fugind și (rar) fugînd (ALEXANDRESCU, P. 149).

A FUGI fug intranz. 1) A se deplasa cu viteză; a alerga. 2) A alerga pe urmele cuiva. 3) A ocoli în fel și chip; a se eschiva. 4) A pleca întrerupând orice relații. 5) fig. (despre timp, fenomene naturale) A trece foarte repede. Timpul fuge. Norii fug. 6) (despre deținuți) A scăpa prin fugă (și pe ascuns); a evada. ~ din închisoare. 7) fam. (despre lichide) A da în foc. /<lat. fugire

fugì v. 1. a se depărta repede, mai ales de frică: dușmanul fuge: 2. a trece iute: timpul fuge; 3. a se feri: fugi de cei răi; fugi deacolo! exclamațiune ce exprimă o neîncredere ironică. [Lat. FUGIRE].

fug, a -í v. intr. (lat. pop. fŭgire, cl. fúgere; it. fuggire, eng. fr. fuir, sp. huir, pg. fugir). Mă depărtez alergînd, maĭ ales de frică: calu fuge, dușmaniĭ fug. Trec ĭute: timpu fuge. Evit, mă feresc: fugĭ de omu răŭ! Fugĭ de aicĭ (saŭ de acolea!), dă-te la o parte, (fig.) tacĭ, nu maĭ vorbi: fugĭ de acolea cu frica asta! Fugĭ! Loc! La o parte! În lăturĭ! A-țĭ fugi ochiĭ după ceva, a sorbi din ochĭ, a nu ști ce să priveștĭ maĭ întîĭ de frumuseță.

fugi (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. fug, 3 sg. fuge, imperf. 1 fugeam; conj. prez. 1 sg. să fug, 3 să fugă; imper. 2 sg. afirm. fugi

fugi (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. fug, imperf. 3 sg. fugea; ger. fugind

fugi vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. fug, imperf. 3 sg. fugea; ger. fugind

fug, -geam 1 imp., -gind ger.

FUGIT s. v. dezertor.

FUGIT s. v. evadat.

fugit s. v. DEZERTOR.

FUGIT s. evadat. (Un ~ din închisoare.)

FUGI vb. 1. a alerga, a goni, (înv. și reg.) a cure, (reg.) a (se) încura, (Bucov.) a scopci. (Calul ~.) 2. a se căra, (fam.) a se cărăbăni, a se mătrăși, a o șterge, a o tuli. (Au ~ de la locul faptei.) 3. v. refugia. 4. v. evada. 5. v. dezerta. 6. a dispărea, (pop.) a lipsi, (fig.) a o șterge. (~ din fața mea!) 7. v. feri. (~ din calea lui!) 8. v. sustrage.

FUGI interj. pleacă!, (pop.) tiva!, (prin nord-estul Olt.) tiutiu!

FUGI interj. pleacă!, (pop.) tiva!, (prin nord-estul Olt.) tiutiu!

FUGI vb. 1. a alerga, a goni, (înv. și reg.) a cure, (reg.) a (se) încura, (Bucov.) a scopci. (Calul ~.) 2. a se căra, (fam.) a se cărăbăni, a se mătrăși, a o șterge. (Au ~ de la locul faptei.) 3. a pribegi, a se refugia, (înv.) a băjenări, a băjeni. (Au ~ peste munți din pricina năvălitorilor.) 4. a evada, a scăpa. (A ~ din lagăr.) 5. (MIL.) a dezerta, (înv.) a lipsi. (A ~ din cazarmă sau de pe front.) 6. a dispărea, (pop.) a lipsi, (fig.) a o șterge. (~ din fața mea!) 7. a se feri. (~ din calea lui!) 8. a se eschiva, a scăpa, a se sustrage, (rar) a se strecura, (franțuzism) a se refuza, (înv. și reg.) a șovăi, (fam.) a se fofila. (Nu mai poate ~ de la datorie.)

fugi (fug, fugit), vb. – 1. A alerga, a o lua la goană. – 2. A evada, a scăpa din. – 3. A curge, a se scurge, a trece. – 4. A evita, a ocoli. – Mr. fug, fudzu, fudzită, megl., istr. fug. Lat. fŭgῑre, în loc de clasicul fŭgĕre (Pușcariu 662, Candrea-Dens., 665; REW 3550; DAR), cf. alb. fugoń, it. fuggire, fr. fuir, sp. huir, port. fugir. Cf. fugă.

FUGIT IRREPARABILE TEMPUS (lat.) timpul fuge fără să se mai întoarcă – Vergiliu, „Georgica”, III, 284. V. și Eheu! Fugaces... labuntur anni.

GLORIA FUGIENTES MAGIS SEQUITUR (lat.) gloria se ține după cei ce fug de ea – Seneca, „De beneficiis”, 5, 1, 4.

Fugit irreparabile tempus (lat. „Timpul zboară fără reîntoarcere”) – Vergiliu, Georgicele (III, versul 284). Aceeași idee au exprimat-o mulți scriitori de-a lungul vremilor (vezi: Eheu! fugaces… labuntur anni și Die Jahre fliehen). Aici însă accentul se pune pe ireparabil, pe ireversibil și deci pe concluzia că timpul trebuie întrebuințat cu folos. În Valea Frumoasei, Mihail Sadoveanu scrie că pescuitul cu undița era un divertisment al vizitatorilor, dar nu al tuturor, „ci numai al celor puțini, care înțeleg să dea un sens nobil tristului emistih: fugit irreparabile tempus” (Opere, vol. 14, p. 475).

Quand on court après l’esprit, on attrape la sottise (fr. „Cînd fugi după spirit, prinzi prostia”) -spune Montesquieu în Pensées diverses (Cugetări diverse). Sensul este: cînd vrei să fii spiritual cu orice preț, ajungi uneori să debitezi neghiobii. LIT.

a da bir cu fugiții expr. (pop.) a da înapoi în fața unor dificultăți.

a fugi ca tăunul cu paiul expr. a fugi foarte repede.

a fugi de dracul și a da de /peste ta-su / taică-su expr. a da dintr-un necaz într-unul și mai mare.

fugi cu pianul, că se varsă clapele! expr. (iron.) pleacă!

fugi cu ursul, că sperii copiii! expr. pleacă!