cuminți vtr [At: I. IONESCU, D. 166 / Pzi: ~țesc / E: cuminte] 1-2 vtr A-(și) recăpăta (sau a face să-și recapete) rațiunea. 3-4 vtr A deveni (sau a face să devină) mai serios. 5-6 vtr A (se) învăța minte. 7-8 vtr (D. copii) A (se) liniști. 9-10 vtr A renunța (sau a face să renunțe) la obiceiuri periculoase sau păgubitoare.

CUMINȚI, cumințesc, vb. IV. Refl. A se liniști, a se potoli, a deveni mai așezat; a căpăta minte, a se face mai înțelept, mai serios. De ce nu te cumințești... să vii între ai tăi? CAMILAR, TEM. 57. După cejoat puțin din picioare, [copiii] se cumințesc. C. PETRESCU, Î. II 89. M-am cumințit de-atunci; Rid așa de-arare! COȘBUC, P. I 260 Adie mintea numai c-un deget pe om, și-ndată se cuminți omul nostru. RETEGANUL, P. IV 25. ◊ Tranz. Lasă că te cumințesc eu, să vie Dinu, ș-om vorbi noi, jupîneasă Ilinco! VLAHUȚĂ, O. AL. I 50.

A CUMINȚI ~esc tranz. A face să se cumințească. /Din cuminte

A SE CUMINȚI mă ~esc intranz. 1) A deveni cuminte; a se face ascultător; a se astâmpăra. 2) A deveni (mai) serios și (mai) cumpătat. /Din cuminte

cumințì v. a se înțelepți.

cuminte [At: CORESI, EV. 373 / Pl: ~nți / E: cu + minte] 1 (Pop) a Cu judecată Si: rațional. 2 a Cu purtări bune Si: așezat. 3 a În toate mințile. 4-5 smf, a (Om) care este înțelept. 6-7 smf, a (Om) care este isteț. 8 a Prudent. 9 a (Pop; d. fete și tinere femei) Virgină. 10 a (D. femei) Serioasă (și gospodină). 11 a Liniștit. 12 a (D. copii) Ascultător.

OMUL CUMINTE ÎȘI CUMPĂRĂ VARA SANIE ȘI IARNA CAR (pr.) = Spune chibzuiala omului care se gîndește din vreme la toate.

CUMINTE, cuminți, adj. 1. (Despre persoane, în special despre copii) Cu purtări bune, liniștit, calm, așezat. Cum m-am făcut apoi cuminte Cu vremea ce înainta, Și m-am trezit pe nesimțite Că-mi zice satul: dumneata. GOGA, P. 21. Ai mai văzut v’un băiet cuminte și babă frumoasă? ȘEZ. XI 74. ◊ (Adverbial) Stai cuminte, Petrișor! DAVIDOGLU, M. 10. Masa de invalizi stă acum cuminte în fața mausoleului. SAHIA, N. 19. 2. Cu judecată, deștept, înțelept. Îmi rămase deodată stăruitoare, înaintea ochilor, figura cuminte și deșteaptă a măgărușului meu. SADOVEANU, O. VI 65. Să ne-așezăm în sat la noi, S-avem în deal o casă, Să fiu cel mai cuminte-n sat Și tu cea mai frumoasă. GOGA, P. 41. A fost cuminte om; dar nu știu cum, Așa i-a mers de prost. COȘBUC, P. I 229. Se vedea cît de colo că vorbea cu înțelepciune și supunere. Văzînd împăratul un tînăr așa de cuminte, prinse dragoste de el. ISPIRESCU, L. 22. ◊ Fig. Eu văd de-atîtea dăți Ce cuminte-i firea! COȘBUC, P. I 264. Bistrița, cuminte, îl ocolește [muntele], făcînd un cot larg în dreapta. VLAHUȚĂ, O. AL. I 168. În al umbrei întuneric, Te asamăn unui prinț Ce se uit-adinc în ape Cu ochi negri și cuminți. EMINESCU, O. I 110. ◊ (Adverbial) Nică-și zise-n sine: Nu-i cuminte, nici nu-i bine, Să mă pun cu toții-acum. CASSIAN, în POEZ. N. 111. ◊ (Substantivat) Un nebun arunc-o piatră-n baltă și zece cuminți n-o pot scoate. CREANGĂ, A. 70. ♦ Prevăzător, prudent. Cei doi frați mai cuminți și-au făcut niște ocoale frumoase de răzlogi. SBIERA, P. 1. Iedul cel cuminte tăcea molcum în horn. CREANGĂ, P. 25. ◊ (Adverbial) Ți-ai păstrat cuminte jumătate din avere. CARAGIALE, O. III 61.

CUMINTE ~ți adj. și substantival 1) (despre copii) Care se poartă bine; cu purtări bune. ◊ Fii ~, stai ~! șezi binișor! astâmpără-te. 2) Care are judecată sănătoasă; care este echilibrat. /cu + minte

cuminte a. înțelept, cu judecată, prevăzător. [V. minte].

cumínte adj. (cu și minte). Prudent, deștept: om, femeĭe cuminte; oamenĭ, femeĭ cumințĭ. (Se poate scrie și cu minte, și atuncĭ e invariabil: oamenĭ cu minte).

cumințésc v. tr. Fac cuminte. V. refl. Devin cuminte.

cuminți (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cumințesc, 3 sg. cumințește, imperf. 1 cumințeam; conj. prez. 1 sg. să cumințesc, 3 să cumințească

cuminți (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cumințesc, imperf. 3 sg. cumințea; conj. prez. 3 să cumințească

cuminți vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cumințesc, imperf. 3 sg. cumințea; conj. prez. 3 sg. și pl. cumințească

cuminte adj. m. și f., pl. cuminți

cuminte adv., -ți adj. pl. m. și f. (lucrează cuminte; doi oameni cuminți).

CUMINȚI vb. a (se) astâmpăra, a (se) domoli, a (se) liniști, a (se) potoli, (înv. și reg.) a (se) stăvi, (înv.) a (se) înțelepți. (Te rog să te ~!)

CUMINȚI vb. a (se) astîmpăra, a (se) domoli, a (se) liniști, a (se) potoli, (înv. și reg.) a (se) stăvi, (înv.) a (se) înțelepți. (Te rog să te ~!)

CUMINTE adj., adv. 1. adj. v. ascultător. 2. adj. v. cumpătat. 3. adj. v. echilibrat. 4. adj. v. chibzuit. 5. adj. chibzuit, deștept, inteligent, înțelept. (O faptă ~.) 6. adv. v. chibzuit.

CUMINTE adj., adv. 1. adj. ascultător, bun, docil, plecat, supus, (livr.) obedient, (înv.) ascultoi. (Un copil ~.) 2. adj. astîmpărat, așezat, chibzuit, cumințit, cumpătat, domolit, echilibrat, liniștit, potolit, reținut, rezervat, serios, sobru, stăpînit, temperat. (Om ~.) 3. adj. cumpănit, echilibrat, rațional, rezonabil, (înv.) rezonat. (Om ~.) 4. adj. chibzuit, înțelept, socotit, (pop.) mintos. (Om ~.) 5. adj. chibzuit, deștept, inteligent, înțelept. (O faptă ~.) 6. adv. chibzuit, înțelept, întelepțește, judicios, rațional. (A procedat ~.)

Cuminte ≠ obraznic, neastâmpărat, nebunatic, zălud, zburdalnic, zglobiu