ÎNȚELEPT, -EAPTĂ, înțelepți, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) Care este înzestrat cu înțelepciune, care are mintea clară; cuminte, deștept. ♦ (Substantivat) Gânditor (antic), învățat, savant. ♦ (Despre înfățișarea, acțiunile sau manifestările cuiva) Care exprimă înțelepciune; izvorât din înțelepciune. 2. Prevăzător, chibzuit, stăpânit. – Lat. intellectus.

înțălept, ~eaptă smf, a vz înțelept

înțelept², ~eaptă [At: COD. VOR. 73/11 / V: ~țăl~ / Pl: ~pți, ~e / E: ml intellectus, -a, -um] 1-6 smf, a (Persoană) care este înzestrată cu înțelepciune (2-4). 7 a Inteligent. 8 a (Îvr) Cunoscător al unui lucru. 9 a Prevăzător. 10 a Cumpătat. 11 a (Înv; d. fete și femei) Virgină. 12 a (Înv) Sănătos la minte. 13-14 sm Filozof (antic). 15 a (D. înfățișare, atitudini) Care exprimă înțelepciune. 16 a Izvorât din înțelepciune.

ÎNȚELEPȚII ÎNTÎIU NEVOIA, APOI TREABA CAUTĂ (D. Cantemir) = Cel chibzuit cercetează mai întîiu și apoi lucrează.

SAPIENS NIHIL AFFIRMAT QUOD NON PROBAT (lat.) = Înteleptul nu spune nimic ce nu probează.

ÎNȚELEPT, -EAPTĂ, înțelepți, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) Care este înzestrat cu înțelepciune, care are mintea clară; cuminte, deștept. ♦ (Substantivat) Filozof (antic). ♦ (Despre înfățișarea, acțiunile sau manifestările cuiva) Care exprimă înțelepciune; izvorât din înțelepciune. 2. Prevăzător, chibzuit, stăpânit. – Lat. intellectus.

ÎNȚELEPT, -EAPTĂ, înțelepți, -te, adj. 1. (Despre oameni) Înzestrat cu înțelepciune (1), cu o capacitate superioară de înțelegere și judecare a lucrurilor, pe baza cunoașterii și a experienței; cuminte. Peste ce profesor înțelept și iscusit a dat! CREANGĂ, A. 18. Pune-mă de om cuminte, Om cuminte și-nțelept Dar cu jale mare-n piept! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 307. ◊ (Substantivat) Rostise pe «deocamdată» ăsta, tărăgănîndu-l ca un înțelept. GALAN, B. I 221. (Cu pronunțare regională) O frunte naltă, pleșuvă, încrețită de gîndiri, ochii suri boltiți adînc... îi da arătarea unui înțălept din vechime. EMINESCU, N. 52. Un înțălept... trebuie a îndrepta greșalile altora. DRĂGHICI, R. 13. ♦ (Despre mintea, înfățișarea, acțiunile sau manifestările omului) Care exprimă înțelepciune; plin de înțelepciune, izvorît din înțelepciune, datorit înțelepciunii. Azi de mine poate au nevoie, Suflete, acum fii înțelept! BENIUC, V. 41. [Neculce] în marginile limbii simple și înțelepte, a adunat în cronica lui comori de frumuseți artistice. SADOVEANU, E. 12. Ruben își netezi încet barba și o adîncă întristare era scrisă pe fața lui bătrînă și înțeleaptă. EMINESCU, N. 55. Cumpăna gîndirii ai cumpănit-o drept, Croind pe limba veche al tău sfat înțelept. BELDICEANU, P. 134. 2. Prevăzător, chibzuit. Omul înțelept își cumpără iarna car și vara sanie. ▭ Cred că ea e mai înțeleaptă ca tine și nu va cere despărțirea! REBREANU, R. I 233. ◊ (Adverbial) Socotise totuși că e mai înțelept să înlăture orice prilej de neplăceri neprevăzute. STĂNOIU, C. I. 77.

!înțelept adj. m., s. m., pl. înțelepți; adj. f., s. f. înțeleaptă, pl. înțelepte

înțelept, -leaptă.

ÎNȚELEPT adj., s., adv. 1. adj. (livr. rar) sapient, (pop.) iscusit, (înv.) mândru, preamândru. (Un om ~.) 2. s. filozof, gânditor. (Cei șapte ~ți ai lumii antice.) 3. adj. v. chibzuit. 4. adj. v. judicios. 5. adj. chibzuit, cuminte, deștept, inteligent. (O faptă ~eaptă.) 6. adv. v. chibzuit.

ÎNȚELEPT adj., s., adv. 1. adj. (livr. rar) sapient, (pop.) iscusit, (înv.) mîndru, preamîndru. (Un om ~.) 2. s. filozof, gînditor. (Cei șapte ~ ai lumii antice.) 3. adj. chibzuit, cuminte, socotit, (pop.) mintos. (Om ~.) 4. adj. bun, chibzuit, folositor, gîndit, judicios, rațional, rezonabil, socotit, util, (fig.) sănătos. (Un sfat ~.) 5. adj. chibzuit, cuminte, deștept, inteligent. (O faptă ~.) 6. adv. chibzuit, cuminte, înțelepțește, judicios, rațional. (A procedat ~.)

Înțelept ≠ neghiob, nerod, prost, prostălău, prostănac, tont