cuminte [At: CORESI, EV. 373 / Pl: ~nți / E: cu + minte] 1 (Pop) a Cu judecată Si: rațional. 2 a Cu purtări bune Si: așezat. 3 a În toate mințile. 4-5 smf, a (Om) care este înțelept. 6-7 smf, a (Om) care este isteț. 8 a Prudent. 9 a (Pop; d. fete și tinere femei) Virgină. 10 a (D. femei) Serioasă (și gospodină). 11 a Liniștit. 12 a (D. copii) Ascultător.

CUMINTE, cuminți, adj. 1. (Despre persoane, în special despre copii) Cu purtări bune, liniștit, calm, așezat. Cum m-am făcut apoi cuminte Cu vremea ce înainta, Și m-am trezit pe nesimțite Că-mi zice satul: dumneata. GOGA, P. 21. Ai mai văzut v’un băiet cuminte și babă frumoasă? ȘEZ. XI 74. ◊ (Adverbial) Stai cuminte, Petrișor! DAVIDOGLU, M. 10. Masa de invalizi stă acum cuminte în fața mausoleului. SAHIA, N. 19. 2. Cu judecată, deștept, înțelept. Îmi rămase deodată stăruitoare, înaintea ochilor, figura cuminte și deșteaptă a măgărușului meu. SADOVEANU, O. VI 65. Să ne-așezăm în sat la noi, S-avem în deal o casă, Să fiu cel mai cuminte-n sat Și tu cea mai frumoasă. GOGA, P. 41. A fost cuminte om; dar nu știu cum, Așa i-a mers de prost. COȘBUC, P. I 229. Se vedea cît de colo că vorbea cu înțelepciune și supunere. Văzînd împăratul un tînăr așa de cuminte, prinse dragoste de el. ISPIRESCU, L. 22. ◊ Fig. Eu văd de-atîtea dăți Ce cuminte-i firea! COȘBUC, P. I 264. Bistrița, cuminte, îl ocolește [muntele], făcînd un cot larg în dreapta. VLAHUȚĂ, O. A. II 168. În al umbrei întuneric, Te asamăn unui prinț Ce se uit-adinc în ape Cu ochi negri și cuminți. EMINESCU, O. I 110. ◊ (Adverbial) Nică-și zise-n sine: Nu-i cuminte, nici nu-i bine, Să mă pun cu toții-acum. CASSIAN, în POEZ. N. 111. ◊ (Substantivat) Un nebun arunc-o piatră-n baltă și zece cuminți n-o pot scoate. CREANGĂ, A. 70. ♦ Prevăzător, prudent. Cei doi frați mai cuminți și-au făcut niște ocoale frumoase de răzlogi. SBIERA, P. 1. Iedul cel cuminte tăcea molcum în horn. CREANGĂ, P. 25. ◊ (Adverbial) Ți-ai păstrat cuminte jumătate din avere. CARAGIALE, O. III 61.

CUMINTE ~ți adj. și substantival 1) (despre copii) Care se poartă bine; cu purtări bune. ◊ Fii ~, stai ~! șezi binișor! astâmpără-te. 2) Care are judecată sănătoasă; care este echilibrat. /cu + minte

cuminte a. înțelept, cu judecată, prevăzător. [V. minte].

cumínte adj. (cu și minte). Prudent, deștept: om, femeĭe cuminte; oamenĭ, femeĭ cumințĭ. (Se poate scrie și cu minte, și atuncĭ e invariabil: oamenĭ cu minte).

OMUL CUMINTE ÎȘI CUMPĂRĂ VARA SANIE ȘI IARNA CAR (pr.) = Spune chibzuiala omului care se gîndește din vreme la toate.

cuminte adj. m. și f., pl. cuminți

cuminte adv., -ți adj. pl. m. și f. (lucrează cuminte; doi oameni cuminți).

CUMINTE adj., adv. 1. adj. v. ascultător. 2. adj. v. cumpătat. 3. adj. v. echilibrat. 4. adj. v. chibzuit. 5. adj. chibzuit, deștept, inteligent, înțelept. (O faptă ~.) 6. adv. v. chibzuit.

CUMINTE adj., adv. 1. adj. ascultător, bun, docil, plecat, supus, (livr.) obedient, (înv.) ascultoi. (Un copil ~.) 2. adj. astîmpărat, așezat, chibzuit, cumințit, cumpătat, domolit, echilibrat, liniștit, potolit, reținut, rezervat, serios, sobru, stăpînit, temperat. (Om ~.) 3. adj. cumpănit, echilibrat, rațional, rezonabil, (înv.) rezonat. (Om ~.) 4. adj. chibzuit, înțelept, socotit, (pop.) mintos. (Om ~.) 5. adj. chibzuit, deștept, inteligent, înțelept. (O faptă ~.) 6. adv. chibzuit, înțelept, întelepțește, judicios, rațional. (A procedat ~.)

Cuminte ≠ obraznic, neastâmpărat, nebunatic, zălud, zburdalnic, zglobiu