APOSTROFĂ¹, apostrofe, s. f. 1. Imputare, mustrare adresată cuiva (pe un ton violent). 2. Figură retorică sau de stil prin care oratorul sau scriitorul, întrerupându-și brusc cursul expunerii, se adresează direct unei persoane sau unui lucru personificat. – Din fr. apostrophe, lat. apostropha.

apostrofă¹ sf [At: CANTEMIR, IST. 98 / V: (înv; prin confuzie cu apostrof’) apostrof / Pl: ~fe / E: fr apostrophe, lat apostropha] 1 Imputare. 2 Mustrare adresată cuiva (pe un ton violent). 3 Figură retorică prin care emițătorul își întrerupe expunerea adresându-se direct unei persoane sau unui lucru personificat. 4-5 (Pan) Cuvinte de imputare sau de atac, adresate cuiva pe neașteptate. modificată

apostrofă² sf vz apostrof

*APOSTROFĂ (pl. -ofe) sf. 1 📖 Figură de retorică prin care ne adresăm de odată, cu ton viu, unei persoane prezente sau avem numai în vedere o persoană absentă, un lucru neînsuflețit ¶ 2 Vorbă aspră, de mustrare: apostrofa moralistului a plătit-o cu sarcasme (CAR.) [fr.].

APOSTROFĂ¹, apostrofe, s. f. 1. Imputare, mustrare adresată cuiva (pe un ton violent). 2. Figură retorică sau de stil prin care oratorul sau scriitorul, întrerupându-și brusc cursul expunerii, se adresează direct unei persoane sau unui lucru personificat. – DIn fr. apostrophe, lat. apostropha.

APOSTROFĂ, apostrofe, s. f. Figură retorică prin care vorbitorul sau scriitorul, întrerupîndu-și cursul povestirii, se adresează direct unei persoane sau unui lucru personificat. În poezia «Călin» a lui Eminescu cursul povestirii este întrerupt de următoarea apostrofă: «O, tu grai cu barba-n noduri ca și cîlții cînd nu-i perii. Tu în cap nu ai grăunțe, numai pleavă și puzderii». ♦ Cuvînt de imputare sau de reproș adresat cuiva pe un ton violent. Într-o apostrofă... își varsă tot focul, spunîndu-i o frază atît de caracteristică pentru ea, care a ridicat însă mirarea multor critici. GHEREA, ST. CR. II 260.

APOSTROFĂ, apostrofe, s. f. Imputare, mustrare adresată cuiva (pe un ton violent). ♦ Figură retorică prin care vorbitorul sau scriitorul, întrerupîndu-și cursul povestirii, se adresează direct unei persoane sau unui lucru personificat. – Fr. apostrophe (lat. lit. apostropha).

APOSTROFĂ s.f. Procedeu stilistic constînd în întreruperea bruscă a șirului ideilor pentru a se adresa direct unei persoane sau unui lucru. ♦ Mustrare, imputare, reproș (adresat violent cuiva). [< fr. apostrophe, lat. apostropha, gr. apostrophe – întoarcere către].

APOSTROFĂ s. f. 1. mustrare, reproș. 2. figură retorică constând în întreruperea bruscă a șirului ideilor pentru a se adresa direct unei persoane sau unui lucru. (< fr. apostrophe, gr. apostrophe)

APOSTROFĂ ~e f. 1) Figură retorică prin care un vorbitor sau un scriitor se adresează direct cuiva. 2) Cuvinte de reproș (adresate cuiva pe un ton aspru). /<fr. apostrophe, lat. apostropha

apostrofă f. 1. figură de retorică prin care oratorul se adresează direct la persoane, la lucruri (personificate); 2. fig. interpelare vie, atac în treacăt.

*apostrófă f., pl. e (vgr. apostrophé). Ret. Figura pin care te adresezĭ direct prezenților, viilor, morților saŭ lucrurilor: apostrofa luĭ Cicerone contra luĭ Catilina („Pînă cînd în sfîrșit, Catilina, veĭ abuza de răbdarea noastră?”)

APOSTROF, apostrofuri, s. n. Semn ortografic în formă de virgulă, care marchează dispariția accidentală în rostire a unor sunete. [Var.: apostrofă s. f.] – Din fr. apostrophe, lat. apostrophus.

apostrof¹ sn [At: NEGRUZZI, S. I. 266 / V: (după fr) ~ă (pl -e) / Pl: ~e, (rar) ~oafe, ~uri / E: fr apostrophe, lat apostrophus] (Grm) Semn ortografic de forma unei virgule, așezat în partea de sus a cuvântului, prin care se notează eliziunea unuia sau a mai multor sunete, de obicei, a unor vocale.

apostrof² sn vz apostrofă¹

apostrofa v [At: I. NEGRUZZI, S. I, 367 / Pzi: ~fez / E: fr apostropher] A vorbi cuiva pe un ton mustrător.

*APOSTROF (pl. -ofuri) sn. 📖 Semnul ' care arată suprimarea unei litere [fr.].

*APOSTROFA (-ofez) vb. tr. A vorbi cuiva (în spec. cu ton aspru, de mustrare): mă întorc să văd cine mă apostrofează și dau cu ochii de lordul Ald (I.-GH.) [fr.].

APOSTROF, apostrofuri, s. n. Semn ortografic în formă de virgulă, care marchează absența accidentală în rostire a unor sunete. [Var.: apostrofă s. f.] – Din fr. apostrophe, lat. apostrophus.

APOSTROF, apostrofuri, s. n. Semn ortografic de forma unei virgule, care se pune în partea de sus a cuvîntului pentru a arăta absența accidentală în rostire a unor sunete. 4În «dom’le» sincopa silabei este însemnată prin apostrof. În «las’ pe mine» apostroful marchează absența sunetului «ă».

APOSTROFA, apostrofez, vb. I. Tranz. A adresa cuiva o apostrofă, o mustrare, a-i vorbi pe un ton aspru, mustrător. [Eminescu] apostrofează clasele de sus. IBRĂILEANU, SP. CR. 175. ◊ Fig. Părea că toate [broaștele] laolaltă apostrofează luna, Că fiecare broască se ceartă cu o stea. TOPÎRCEANU, S. A. 59.

APOSTROF, apostrofuri, s. n. Semn ortografic de forma unei virgule, care se pune în partea de sus a unui cuvînt, pentru a arăta absența accidentală în rostire a unor sunete. – Fr. apostrophe (lat. lit. apostrophus).

APOSTROFA, apostrofez, vb. I. Tranz. A adresa cuiva o mustrare, a mustra pe cineva (cu ton violent). – Fr. apostropher.

APOSTROF s.n. Semn ortografic în formă de virgulă (’), care marchează absența accidentală a unor sunete sau litere. [Pl. -uri. / < fr. apostrophe, cf. lat. apostrophus, gr. apostrophos].

APOSTROFA vb. I. tr. A vorbi cuiva aspru, a mustra. [< fr. apostropher].

APOSTROF s. n. semn ortografic în formă de virgulă (’) care marchează absența accidentală a unor sunete ori silabe. (< fr. apostrophe, lat. apostrophus, gr. apostrophos)

APOSTROFA vb. tr. a adresa cuiva o mustrare, a dojeni, a critica. (< fr. apostropher)

APOSTROF ~uri n. Semn ortografic, în formă de virgulă, care marchează dispariția accidentală a unui sunet. [Sil. -pos-trof] /<fr. apostrophe, lat. apostrophus

A APOSTROFA ~ez tranz. (persoane) A supune unei apostrofe; a întrerupe brutal făcând o observație aspră. /<fr. apostropher

apostrof n. semnul omiterii unei vocale: n’am în loc de nu am.

apostrofà v. 1. a adresa vorba direct; 2. a adresa cuiva vorbe supărătoare, mustrătoare.

*apóstrof n., pl. e (vgr. apóstrophos, f.). Gram. Semnu omiteriĭ (eliziuniĭ) uneĭ vocale saŭ și a uneĭ silabe, ca: n’am, n’aș, dom’le îld. nu am, nu aș, domnule. – Ob. (dar nu maĭ bine) -óf (după fr.), pl. urĭ și oafe. – Fu inventat de un erudit necunoscut la 1533 și întrebuințat întîĭa oară de tipografu Ludovic Meignet din Lyon.

*apostroféz v. tr. (d. apostrofă; fr. apostropher). Mă adresez cuĭva pe un ton aspru: l-a apostrofat în plină ședință.

apostrofă (figură retorică) s. f., g.-d. art. apostrofei; pl. apostrofe

apostrofă (imputare) s. f., g.-d. art. apostrofei; pl. apostrofe

apostrofă (imputare) s. f., g.-d. art. apostrofei; pl. apostrofe

apostrof (semn ortografic) s. n., pl. apostrofuri; (semn grafic) ’

apostrofa (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. apostrofez, 3 apostrofează; conj. prez. 1 sg. să apostrofez, 3 să apostrofeze

apostrof (semn ortografic) s. n., pl. apostrofuri; semn grafic ’

apostrofa (a ~) vb., ind. prez. 3 apostrofează

apostrof (semn ortografic) s. n., pl. apostrofuri

apostrofa vb., ind. prez. 1 sg. apostrofez, 3 sg. și pl. apostrofează

apostrof, -ofe.

apostrof (-oafe), s. n. – Semn ortografic în formă de virgulă, care marchează absența accidentală în rostire a unor sunete. – Var. apostrofă. – Apostrofă, s. f. (apostrofare, mustrare). Gr. ἀποστροφή (sec. XVII, Gáldi 151); și modern din fr. apostrophe. – Der. apostrofa, vb., din fr.

APOSTROFĂ Procedeu al artei oratorice, utilizat și în textul liric / dramatic, prin care vorbitorul / scriitorul / personajul se îndepărtează de la propriul discurs pentru a se adresa unui interlocutor oarecare; figură* retorică și formă de discurs* adresat: Dar pe tine, an tânăr, te văz cu mulțămire! / Pe tine te dorește tot neamul omenesc! (Alexandrescu). Asociată uneori cu exclamația*, apostrofa face parte dintre mijloacele care asigură funcția fatică* a limbajului (vezi FUNCȚIE), introducând în enunț mărcile formale ale contactului dintre emițătorul și receptorul acestuia: cazul vocativ la substantive (comune / proprii), pers. a Il-a la pronume și verb, imperativul la verb. • Procedeu stilistic puternic motivat afectiv, apostrofa poate situa în poziție de receptor al mesajului: un interlocutor prezent (adversarul, în oratorie) sau absent: Nu mă tem de întreruperi, venerabile domnule președinte... Puteți, domnilor, să întrerupeți, pentru că eu am tăria opiniunilor mele (Caragiale); Te duci, ș-am înțeles prea bine / Să nu mă țin de pasul tău (Eminescu); un interlocutor real (nume de persoane din prezent ori trecut) sau imaginar (nume de zei, de divinități creștine): Astfel îți e cântarea, bătrâne Heliade / Cum curge profeția unei Ieremiade (Eminescu); Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie (...) / Tu ai fost divinizarea frumuseții de femeie, / A femeiei, ce și astăzi tot frumoasă o revăd (id.); Doamne, izvorul meu și cântecele mele!/ Nădejdea mea și truda mea! (...) / Tu ești și-ai fost mai mult decât în fire / Era să fii, să stai, să viețuiești (Arghezi); un interlocutor nedefinit: Vezi, orice amintire-i / doar urma unor răni,/prin țări, prin ani primite, / pe la răscruci și vămi (Blaga); obiecte, fenomene naturale, noțiuni abstracte: O, valuri ale sfintei mări, / Luați-mă cu voi! (Eminescu); autorul însuși al mesajului, ca maximă dedublare (sub forma autoadresării sau autodialogului): Mai pasă de ține minte toate cele și acum așa, dacă te slujește capul, bade Ioane (Creangă). Apostrofa se asociază adesea în text cu exclamația*, cu invocația* și cu interogația* retorică; diferența dintre anumite realizări ale apostrofei și exclamației / invocației este greu de făcut. M.M.

apostrofă (gr. apostrophe „întoarcere către”), figură retorică prin care oratorul (autorul) își întrerupe, deodată, firul expunerii, pentru ca, stăpânit de un sentiment puternic, să se adreseze unei (unor) persoane prezente, absente ori moarte, unui lucru neînsuflețit, cu o întrebare, cu o exclamație ori cu o afirmație sentențioasă (P): „ Voi sunteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni [...] La Paris, în lupanare de cinisme și de lene Cu femeile-i pierdute în orgiile-i obscene, Acolo v-ați pus averea, tinerețile la stos... Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?” (Eminescu)

APOSTROFĂ (< fr. apostrophe < lat. apostropha < gr. apostrophe, întoarcere) Procedeu stilistic, retoric, care constă în întreruperea expunerii, pentru ca vorbitorul să se adreseze direct cuiva, de față sau absent (persoane, ființe, obiecte). Folosirea interogației și exclarnației în apostrofă imprimă acesteia mai multă putere de convingere, mai multă vioiciune, iar în cuprinsul unui discurs mai multă pondere argumentației. Ex. „Ce mai poți aștepta, Catilina, dacă nici noaptea, cu întunericul ei, nu poate ascunde adunările voastre nelegiuite, dacă nici casa particulară, în care vă adunați, nu poate închide între pereți glasurile conjurației tale, dacă toate ies la lumină și izbucnesc?” (CICERO, Catilinare) Apostrofa apare și în creația poetică: Ex. Cum nu vii tu, Țepeș Doamne, ca, punînd mîna pe ei, Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei...? (M. EMINESCU, Scrisoarea III) Oltule, care-ai fost martor vitejiilor trecute, Și puternici legioane pe-a ta margine-ai privit, Cine oar' poate să fie omul care te-a-ngrozit? (GR. ALEXANDRESCU, Umbra lui Mircea. La Cozia) Apostrofa mai este numită și invocație retorică. În vorbirea obișnuită, prin extindere, apostrofa are sensul de înfruntare pe un ton violent, de unde expresia: M-a apostrofat...

APOSTROF ['] Semn ortografic*. în ortografia* românească actuală are următoarele utilizări: a) indică absența accidentală a unor sunete în pronunțarea neliterară (populară, familiară) sau în rostirea persoanelor cu deficiențe de articulare; se plasează la începutul ori la sfârșitul unui cuvânt (fiind precedat, respectiv urmat de pauza albă*) și în interiorul cuvântului ([Jneața < bună dimineața, făr['] de < fără de, sal[']tare < salutare, ca[']e < care – pronunțare graseiată a consoanei [r] – etc.); segmentele de expresie sonoră care apar în vecinătate imediată (ca urmare a rostirii incomplete) nu formează silabă; b) (mai ales în stilul publicistic) indică facultativ omiterea primei (primelor) cifre în notația anilor calendaristici ([']916 sau 916 < 1916, [']95 sau 95 < 1995); între apostrof și grupul de cifre nu se lasă pauză albă; c) apare în nume proprii străine și în neologisme neadaptate, care păstrează grafia (vezi scriere) originară (O['] Connor, five o[']clock). C.S.

APOSTROF s. n. (< fr. apostrophe, lat., gr. apostrophos): semn ortografic în formă de virgulă (’), care marchează apocopa sau sincopa unui sunet sau a unei silabe, fără ca prin aceasta să se formeze silabă între sunetele ajunse alăturate. De exemplu: „Las’ pe mine” (absența lui ă); „Cin’ ți-a dat-o?” (absența lui e); „Ce faci, dom’le?” (absența silabei -nu-); „Un’ s-a dus?” (absența silabei -de); „Am obosit cu trebur’le astea” (sincopa vocalei i) etc.

APOSTROFĂ s. v. apostrofare.

APOSTROFĂ s. apostrofare. (~ la adresa cuiva.)

APOSTROFA vb. v. certa.