19 definiții pentru apostrofă
din care- explicative (12)
- morfologice (3)
- relaționale (2)
- specializate (2)
Dicționare explicative
Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.
APOSTROFĂ1, apostrofe, s. f. 1. Imputare, mustrare adresată cuiva (pe un ton violent). 2. Figură retorică sau de stil prin care oratorul sau scriitorul, întrerupându-și brusc cursul expunerii, se adresează direct unei persoane sau unui lucru personificat. – Din fr. apostrophe, lat. apostropha.
apostrofă1 sf [At: CANTEMIR, IST. 98 / V: (înv; prin confuzie cu apostrof’) apostrof / Pl: ~fe / E: fr apostrophe, lat apostropha] 1 Imputare. 2 Mustrare adresată cuiva (pe un ton violent). 3 Figură retorică prin care emițătorul își întrerupe expunerea adresându-se direct unei persoane sau unui lucru personificat. 4-5 (Pan) Cuvinte de imputare sau de atac, adresate cuiva pe neașteptate. modificată
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
*APOSTROFĂ (pl. -ofe) sf. 1 📖 Figură de retorică prin care ne adresăm de odată, cu ton viu, unei persoane prezente sau avem numai în vedere o persoană absentă, un lucru neînsuflețit ¶ 2 Vorbă aspră, de mustrare: apostrofa moralistului a plătit-o cu sarcasme (CAR.) [fr.].
- sursa: CADE (1926-1931)
- adăugată de Onukka
- acțiuni
APOSTROFĂ1, apostrofe, s. f. 1. Imputare, mustrare adresată cuiva (pe un ton violent). 2. Figură retorică sau de stil prin care oratorul sau scriitorul, întrerupându-și brusc cursul expunerii, se adresează direct unei persoane sau unui lucru personificat. – DIn fr. apostrophe, lat. apostropha.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de cata
- acțiuni
APOSTROFĂ, apostrofe, s. f. Figură retorică prin care vorbitorul sau scriitorul, întrerupîndu-și cursul povestirii, se adresează direct unei persoane sau unui lucru personificat. În poezia «Călin» a lui Eminescu cursul povestirii este întrerupt de următoarea apostrofă: «O, tu grai cu barba-n noduri ca și cîlții cînd nu-i perii. Tu în cap nu ai grăunțe, numai pleavă și puzderii». ♦ Cuvînt de imputare sau de reproș adresat cuiva pe un ton violent. Într-o apostrofă... își varsă tot focul, spunîndu-i o frază atît de caracteristică pentru ea, care a ridicat însă mirarea multor critici. GHEREA, ST. CR. II 260.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
APOSTROFĂ, apostrofe, s. f. Imputare, mustrare adresată cuiva (pe un ton violent). ♦ Figură retorică prin care vorbitorul sau scriitorul, întrerupîndu-și cursul povestirii, se adresează direct unei persoane sau unui lucru personificat. – Fr. apostrophe (lat. lit. apostropha).
- sursa: DLRM (1958)
- adăugată de lgall
- acțiuni
APOSTROFĂ s.f. Procedeu stilistic constînd în întreruperea bruscă a șirului ideilor pentru a se adresa direct unei persoane sau unui lucru. ♦ Mustrare, imputare, reproș (adresat violent cuiva). [< fr. apostrophe, lat. apostropha, gr. apostrophe – întoarcere către].
- sursa: DN (1986)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
APOSTROFĂ s. f. 1. mustrare, reproș. 2. figură retorică constând în întreruperea bruscă a șirului ideilor pentru a se adresa direct unei persoane sau unui lucru. (< fr. apostrophe, gr. apostrophe)
- sursa: MDN '00 (2000)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
APOSTROFĂ ~e f. 1) Figură retorică prin care un vorbitor sau un scriitor se adresează direct cuiva. 2) Cuvinte de reproș (adresate cuiva pe un ton aspru). /<fr. apostrophe, lat. apostropha
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
apostrofă f. 1. figură de retorică prin care oratorul se adresează direct la persoane, la lucruri (personificate); 2. fig. interpelare vie, atac în treacăt.
- sursa: Șăineanu, ed. VI (1929)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
*apostrófă f., pl. e (vgr. apostrophé). Ret. Figura pin care te adresezĭ direct prezenților, viilor, morților saŭ lucrurilor: apostrofa luĭ Cicerone contra luĭ Catilina („Pînă cînd în sfîrșit, Catilina, veĭ abuza de răbdarea noastră?”)
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
apostrof2 sn vz apostrofă1
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
Dicționare morfologice
Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).
apostrofă (figură retorică) s. f., g.-d. art. apostrofei; pl. apostrofe
- sursa: DOOM 3 (2021)
- adăugată de gall
- acțiuni
apostrofă (imputare) s. f., g.-d. art. apostrofei; pl. apostrofe
- sursa: DOOM 2 (2005)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
apostrofă (imputare) s. f., g.-d. art. apostrofei; pl. apostrofe
- sursa: Ortografic (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
Dicționare relaționale
Indică relații între cuvinte (sinonime, antonime).
APOSTROFĂ s. v. apostrofare.
- sursa: Sinonime (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
APOSTROFĂ s. apostrofare. (~ la adresa cuiva.)
- sursa: Sinonime82 (1982)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
Dicționare specializate
Explică înțelesuri specializate ale cuvintelor.
apostrofă (gr. apostrophe „întoarcere către”), figură retorică prin care oratorul (autorul) își întrerupe, deodată, firul expunerii, pentru ca, stăpânit de un sentiment puternic, să se adreseze unei (unor) persoane prezente, absente ori moarte, unui lucru neînsuflețit, cu o întrebare, cu o exclamație ori cu o afirmație sentențioasă (P): „ Voi sunteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni [...] La Paris, în lupanare de cinisme și de lene Cu femeile-i pierdute în orgiile-i obscene, Acolo v-ați pus averea, tinerețile la stos... Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?” (Eminescu)
- sursa: DFS (1995)
- adăugată de Ladislau Strifler
- acțiuni
APOSTROFĂ (< fr. apostrophe < lat. apostropha < gr. apostrophe, întoarcere) Procedeu stilistic, retoric, care constă în întreruperea expunerii, pentru ca vorbitorul să se adreseze direct cuiva, de față sau absent (persoane, ființe, obiecte). Folosirea interogației și exclarnației în apostrofă imprimă acesteia mai multă putere de convingere, mai multă vioiciune, iar în cuprinsul unui discurs mai multă pondere argumentației. Ex. „Ce mai poți aștepta, Catilina, dacă nici noaptea, cu întunericul ei, nu poate ascunde adunările voastre nelegiuite, dacă nici casa particulară, în care vă adunați, nu poate închide între pereți glasurile conjurației tale, dacă toate ies la lumină și izbucnesc?” (CICERO, Catilinare) Apostrofa apare și în creația poetică: Ex. Cum nu vii tu, Țepeș Doamne, ca, punînd mîna pe ei, Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei...? (M. EMINESCU, Scrisoarea III) Oltule, care-ai fost martor vitejiilor trecute, Și puternici legioane pe-a ta margine-ai privit, Cine oar' poate să fie omul care te-a-ngrozit? (GR. ALEXANDRESCU, Umbra lui Mircea. La Cozia) Apostrofa mai este numită și invocație retorică. În vorbirea obișnuită, prin extindere, apostrofa are sensul de înfruntare pe un ton violent, de unde expresia: M-a apostrofat...
- sursa: MDTL (1979)
- adăugată de Anca Alexandru
- acțiuni
substantiv feminin (F1) Surse flexiune: DOR | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular |
|
|
plural |
|
| |
genitiv-dativ | singular |
|
|
plural |
|
| |
vocativ | singular | — | |
plural | — |
substantiv neutru (N24) Surse flexiune: DOR | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular |
|
|
plural |
|
| |
genitiv-dativ | singular |
|
|
plural |
|
| |
vocativ | singular | — | |
plural | — |
apostrofă, apostrofesubstantiv feminin
- 1. Imputare, mustrare adresată cuiva (pe un ton violent). DEX '09 DEX '98 DLRLC DN MDN '00sinonime: apostrofare reproș
- Într-o apostrofă... își varsă tot focul, spunîndu-i o frază atît de caracteristică pentru ea, care a ridicat însă mirarea multor critici. GHEREA, ST. CR. II 260. DLRLC
-
- 2. Figură retorică sau de stil prin care oratorul sau scriitorul, întrerupându-și brusc cursul expunerii, se adresează direct unei persoane sau unui lucru personificat. DEX '09 DEX '98 DLRLC DN
- În poezia «Călin» a lui Eminescu cursul povestirii este întrerupt de următoarea apostrofă: «O, tu grai cu barba-n noduri ca și cîlții cînd nu-i perii. Tu în cap nu ai grăunțe, numai pleavă și puzderii».
-
etimologie:
- apostrophe DEX '09 DLRM DN
- apostropha DEX '09 DLRM DN