APOSTROFĂ¹, apostrofe, s. f. 1. Imputare, mustrare adresată cuiva (pe un ton violent). 2. Figură retorică sau de stil prin care oratorul sau scriitorul, întrerupându-și brusc cursul expunerii, se adresează direct unei persoane sau unui lucru personificat. – Din fr. apostrophe, lat. apostropha.

apostrofă¹ sf [At: CANTEMIR, IST. 98 / V: (înv; prin confuzie cu apostrof’) apostrof / Pl: ~fe / E: fr apostrophe, lat apostropha] 1 Imputare. 2 Mustrare adresată cuiva (pe un ton violent). 3 Figură retorică prin care emițătorul își întrerupe expunerea adresându-se direct unei persoane sau unui lucru personificat. 4-5 (Pan) Cuvinte de imputare sau de atac, adresate cuiva pe neașteptate. modificată

*APOSTROFĂ (pl. -ofe) sf. 1 📖 Figură de retorică prin care ne adresăm de odată, cu ton viu, unei persoane prezente sau avem numai în vedere o persoană absentă, un lucru neînsuflețit ¶ 2 Vorbă aspră, de mustrare: apostrofa moralistului a plătit-o cu sarcasme (CAR.) [fr.].

APOSTROFĂ¹, apostrofe, s. f. 1. Imputare, mustrare adresată cuiva (pe un ton violent). 2. Figură retorică sau de stil prin care oratorul sau scriitorul, întrerupându-și brusc cursul expunerii, se adresează direct unei persoane sau unui lucru personificat. – DIn fr. apostrophe, lat. apostropha.

APOSTROFĂ, apostrofe, s. f. Figură retorică prin care vorbitorul sau scriitorul, întrerupîndu-și cursul povestirii, se adresează direct unei persoane sau unui lucru personificat. În poezia «Călin» a lui Eminescu cursul povestirii este întrerupt de următoarea apostrofă: «O, tu grai cu barba-n noduri ca și cîlții cînd nu-i perii. Tu în cap nu ai grăunțe, numai pleavă și puzderii». ♦ Cuvînt de imputare sau de reproș adresat cuiva pe un ton violent. Într-o apostrofă... își varsă tot focul, spunîndu-i o frază atît de caracteristică pentru ea, care a ridicat însă mirarea multor critici. GHEREA, ST. CR. II 260.

APOSTROFĂ, apostrofe, s. f. Imputare, mustrare adresată cuiva (pe un ton violent). ♦ Figură retorică prin care vorbitorul sau scriitorul, întrerupîndu-și cursul povestirii, se adresează direct unei persoane sau unui lucru personificat. – Fr. apostrophe (lat. lit. apostropha).

APOSTROFĂ s.f. Procedeu stilistic constînd în întreruperea bruscă a șirului ideilor pentru a se adresa direct unei persoane sau unui lucru. ♦ Mustrare, imputare, reproș (adresat violent cuiva). [< fr. apostrophe, lat. apostropha, gr. apostrophe – întoarcere către].

APOSTROFĂ s. f. 1. mustrare, reproș. 2. figură retorică constând în întreruperea bruscă a șirului ideilor pentru a se adresa direct unei persoane sau unui lucru. (< fr. apostrophe, gr. apostrophe)

APOSTROFĂ ~e f. 1) Figură retorică prin care un vorbitor sau un scriitor se adresează direct cuiva. 2) Cuvinte de reproș (adresate cuiva pe un ton aspru). /<fr. apostrophe, lat. apostropha

apostrofă f. 1. figură de retorică prin care oratorul se adresează direct la persoane, la lucruri (personificate); 2. fig. interpelare vie, atac în treacăt.

*apostrófă f., pl. e (vgr. apostrophé). Ret. Figura pin care te adresezĭ direct prezenților, viilor, morților saŭ lucrurilor: apostrofa luĭ Cicerone contra luĭ Catilina („Pînă cînd în sfîrșit, Catilina, veĭ abuza de răbdarea noastră?”)

apostrof² sn vz apostrofă¹

apostrofă (figură retorică) s. f., g.-d. art. apostrofei; pl. apostrofe

apostrofă (imputare) s. f., g.-d. art. apostrofei; pl. apostrofe

apostrofă (imputare) s. f., g.-d. art. apostrofei; pl. apostrofe

APOSTROFĂ s. v. apostrofare.

APOSTROFĂ s. apostrofare. (~ la adresa cuiva.)

apostrofă (gr. apostrophe „întoarcere către”), figură retorică prin care oratorul (autorul) își întrerupe, deodată, firul expunerii, pentru ca, stăpânit de un sentiment puternic, să se adreseze unei (unor) persoane prezente, absente ori moarte, unui lucru neînsuflețit, cu o întrebare, cu o exclamație ori cu o afirmație sentențioasă (P): „ Voi sunteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni [...] La Paris, în lupanare de cinisme și de lene Cu femeile-i pierdute în orgiile-i obscene, Acolo v-ați pus averea, tinerețile la stos... Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?” (Eminescu)

APOSTROFĂ (< fr. apostrophe < lat. apostropha < gr. apostrophe, întoarcere) Procedeu stilistic, retoric, care constă în întreruperea expunerii, pentru ca vorbitorul să se adreseze direct cuiva, de față sau absent (persoane, ființe, obiecte). Folosirea interogației și exclarnației în apostrofă imprimă acesteia mai multă putere de convingere, mai multă vioiciune, iar în cuprinsul unui discurs mai multă pondere argumentației. Ex. „Ce mai poți aștepta, Catilina, dacă nici noaptea, cu întunericul ei, nu poate ascunde adunările voastre nelegiuite, dacă nici casa particulară, în care vă adunați, nu poate închide între pereți glasurile conjurației tale, dacă toate ies la lumină și izbucnesc?” (CICERO, Catilinare) Apostrofa apare și în creația poetică: Ex. Cum nu vii tu, Țepeș Doamne, ca, punînd mîna pe ei, Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei...? (M. EMINESCU, Scrisoarea III) Oltule, care-ai fost martor vitejiilor trecute, Și puternici legioane pe-a ta margine-ai privit, Cine oar' poate să fie omul care te-a-ngrozit? (GR. ALEXANDRESCU, Umbra lui Mircea. La Cozia) Apostrofa mai este numită și invocație retorică. În vorbirea obișnuită, prin extindere, apostrofa are sensul de înfruntare pe un ton violent, de unde expresia: M-a apostrofat...