2 intrări

25 de definiții (maximum 20 afișate)

arată toate definițiile

amorțíre sf [At: BĂLCESCU, M. V. 580 / Pl: ~ri / V: (înv) amur- / E: amorți] 1 Încremenire. 2 (Fig) Adormire. 3 (Fig) Oprire. 4 (Fig) Stingere. 5 Insensibilitate. 6 (Fig) Amuțire. 7-8 (Fig) Pierdere a vioiciunii (sau a puterii). 9 Hibernare. 10 (Fig) înghețare pe deasupra Si: amorțit1 (10). 11 (Fig) Atenuare. 12 (Fig) Încetare. 13 (Fig) Indiferență.

AMORȚÍRE, amorțiri, s. f. Faptul de a amorți; amorțeală; fig. indiferență, inerție. – V. amorți.

AMORȚÍRE, amorțiri, s. f. Faptul de a amorți; amorțeală; fig. indiferență, inerție. – V. amorți.

AMORȚÍRE, amorțiri, s. f. Faptul de a amorți. 1. Stare trecătoare de insensibilitate, de nemișcare a trupului sau a unei părți a trupului; amorțeală. Amorțirea mîinii.Fig. Numai pîrîul, minat cu grăbire, în calea lui... mai însemna, în amorțirea universală, eterna mișcare a vieții în vinele adormite ale lucrurilor. HOGAȘ, M. N. 132. Totul zace-n neclintire, în adîncă amorțire. ALECSANDRI, P. A. 95. 2. Fig. Indiferență, inerție, inactivitate.

AMORȚÍRE, amorțiri s. f. Faptul de a amorți; amorțeală; fig. indiferență, inerție.

amorțíre s. f., g.-d. art. amorțírii; pl. amorțíri

amorțíre s. f., g.-d. art. amorțírii; pl. amorțíri

Amorțire ≠ dezmorțire

amorțire f. 1. înțepenire; 2. fig. letargie.

amorțíre f. Acțiunea de a amorți. Starea celuĭ amorțit. Fig. Decadență: amorțirea literaturiĭ.

amorțí [At: (a. 1669) ap. GCR I, 184 / V: (înv) amur- / Pzi: -țesc, (reg) -țăsc, (îrg) amurt / E: lat* ammortire] 1 vi (D. oameni) A încremeni. 2 vi (Fig) A adormi. 3 vi (D. o. acțiune) A se opri. 4 vi (D. foc) A se stinge. 5 vi (D. ființe, d. corpul lor sau d. o parte a corpului lor; fig d. oase) A deveni insensibil. 6 vi (Spc; d. oameni) A amuți. 7 vt (Îe) A ~ gura A încetat cu gălăgia. 8-9 vt (D. suflet, sentimente sau dureri; fig) A-și pierde vioiciunea (sau puterea). 10 vi (D. unele animale) A intra în perioada de hibernare. 11 vt (Fig; d. apă, zăpadă) A îngheța ușor, pe deasupra. 12 vt (Fig) A face să se atenueze. 13 vt (Fig) A face să înceteze.

AMORȚÍ, amorțesc, vb. IV. Intranz. (Despre ființe, despre corpul sau despre o parte a corpului lor) A pierde temporar capacitatea de a reacționa la excitarea din afară, a deveni insensibil. ♦ (Despre unele animale) A intra în perioada de hibernare. ♦ Fig. A-și pierde vigoarea, a slăbi în intensitate. – Lat. *ammortire (= admortire).

AMORȚÍ, amorțesc, vb. IV. Intranz. (Despre ființe, despre corpul sau despre o parte a corpului lor) A pierde temporar capacitatea de a reacționa la excitarea din afară, a deveni insensibil. ♦ (Despre unele animale) A intra în perioada de hibernare. ♦ Fig. A-și pierde vigoarea, a slăbi în intensitate. – Lat. *ammortire (= admortire).

AMORȚÍ, amorțesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre ființe și despre corpul sau o parte a corpului lor) A deveni, pentru un timp, fără simțire, insensibil, a rămîne ca mort; a înțepeni. Mi-a amorțit piciorul. ◊ Atunci își luă Trifon pălăria [fermecată] din cap și toți amorțiră ca morții. RETEGANUL, P. I 10. ◊ Fig. După izbucnirea de furie, coana Eleonora amorțise iar. DUMITRIU, B. F. 52. Iarna veni viforoasă și plină de semne de spaimă. Pînă și marea-n neastîmpăr acum amorțise la țărmuri. ANGHEL-IOSIF, C., M. II 100. ◊ Tranz. Femeia a urmat să-l domolească [pe demonul mărilor], suflînd asupra lui... pînă ce l-a amorțit în afundul somnului. SADOVEANU, D. P. 106. 2. (Despre animalele care hibernează) A intra în perioada de hibernare. Ursul amorțește în timpul iernii. 3. Fig. A-și pierde puterea, a slăbi în intensitate. După suferiri multe, inima se-mpietrește... simțirea amorțește. ALEXANDRESCU, P. 79. ◊ A încetini, a lîncezi. Adevărul este că munca noastră nu se cuvine să amorțească niciodată. SADOVEANU, P. M. 140. ♦ Tranz. A domoli, a potoli. Hotărîră a amorți suferința prin vesela petrecere. NEGRUZZI, S. I 218.

AMORȚÍ, amorțesc, vb. IV. Intranz. (Despre ființe, despre corpul sau despre o parte a corpului lor) A deveni insensibil; a înțepeni. ♦ (Despre unele animale) A intra în perioada de hibernare. ♦ Fig. A-și pierde puterea, a se diminua. – Lat. *ammortire (= admortire).

amorțí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. amorțésc, imperf. 3 sg. amorțeá; conj. prez. 3 să amorțeáscă

amorțí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. amorțésc, imperf. 3 sg. amorțeá; conj. prez. 3 sg. și pl. amorțeáscă

AMORȚÍ vb. 1. a insensibiliza. (Anestezicul ~ țesutul dureros.) 2. a înțepeni, a paraliza. (Gerul îi ~ buzele.)

A amorți ≠ a se dezmorți

amorțí (amorțésc, amorțít), vb. – A deveni insensibil; a lăsa în nesimțire; a înțepeni. – Mr. amurțăscu, amurțire, megl. anmurțǪs. Lat. *ammŏrtῑre (Pușcariu 83; Candrea-Dens., 1178; REW 186; Körting 216; Meyer, Alb. St., IV, 86); cf. it. ammortire, prov., fr., v. sp. amortir. Uz general (ALR, I, 150). Der. amorțeală, s. f.; amorțitor, adj. (care amorțește); amorțitură, s. f. (amorțeală).

Intrare: amorțire
amorțire substantiv feminin
substantiv feminin (F107)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular amorțire amorțirea
plural amorțiri amorțirile
genitiv-dativ singular amorțiri amorțirii
plural amorțiri amorțirilor
vocativ singular
plural
Intrare: amorți
verb (VT401)
Surse flexiune: DOR
infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) amorți amorțire amorțit amorțind singular plural
amorțește amorțiți
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) amorțesc (să) amorțesc amorțeam amorții amorțisem
a II-a (tu) amorțești (să) amorțești amorțeai amorțiși amorțiseși
a III-a (el, ea) amorțește (să) amorțească amorțea amorți amorțise
plural I (noi) amorțim (să) amorțim amorțeam amorțirăm amorțiserăm, amorțisem*
a II-a (voi) amorțiți (să) amorțiți amorțeați amorțirăți amorțiserăți, amorțiseți*
a III-a (ei, ele) amorțesc (să) amorțească amorțeau amorți amorțiseră
* Formă nerecomandată sau greșită – (arată)