agále av [At: ISPIRESCU, U. 53 / E: ngr ἀαγια] Fără grabă.

AGÁLE adv. Fără grabă, încetinel, domol. V. alene. Iată se-ntoarseră cîrduri pribege, Vîslind agale. DEȘLIU, G. 29. După miezul nopții, vifornița se mai liniști. Săniile cu fîn porniră iar agale prin noapte. SADOVEANU, O. II 227. Plini de praf, rupți de-oboseală, Legănați pe cai agale, Trec pe drum ca niște umbre Și doinesc încet de jale. IOSIF, V. 91. De pe coastă, pe sub ulmi, Se coboară mieii-n vale, Obosit și blînd popor! Și, cîntînd, pășește-agale O copilă-n urma lor. COȘBUC, P. I 157. (Uneori repetat, cu intenții stilistice) Hercule se întorcea acasă agale, agale, cu corăbiile. ISPIRESCU, U. 53.

AGÁLE adv. Fără grabă; domol. – Ngr. agalia.

AGÁLE adv. Fără grabă; pe îndelete; alene; lin; domol; încet. /<ngr. agalia

agale adv. pop. încetișor, alene: se întorcea acasă agale agale ISP. [Gr. mod. AGÁLI].

agále și agálea (ea dift.) adv. (ngr. agáli și agálĭa, a. î.). Fam. Încet, fără grabă: venea agale. V. alene.

agá sf vz agă

agă sm [At: URECHE, ap. LET. I, 105/14 / V: aga (pl ~le) / Pl: agi / E: tc aga] (Înv) 1 Titlu dat comandantului din armata otomană. 2 Titlu dat comandantului pedeștrilor însărcinați cu paza orașului de reședință, iar ulterior șefului agiei. 3-4 Persoană care avea titlul de agă (1-2). 5 (Îrg) Om nepoliticos. corectată

baș-aga sm [At: E. VĂCĂRESCU, ap. ȘIO / Pl: baș-agale / E: tc bașaga] (Tcî) 1-3 (Persoană cu) rangul de (întâiul eununc al haremului sultanului). 4-6 (Îppl) (Persoană cu) rangul de (primul căpitan comandant al unui detașament de turci).

ÁGĂ, agi, s. m. (Înv.) 1. Ofițer (comandant) din armata otomană. 2. Titlu dat comandantului pedeștrilor însărcinați cu paza orașului de reședință, iar ulterior șefului agiei. 3. Persoană care avea titlul de agă (1, 2). [Var.: agá (pl. agale) s. f.] – Din tc. ağa.

BAȘ-AGÁ, baș-agale, s. m. Comandant al unui detașament din armata otomană. – Din tc. bașağa.^[1]

ÁGĂ, agi, s. m. (Înv.) 1. Ofițer (comandant) din armata otomană. 2. Titlu dat comandantului pedeștrilor însărcinați cu paza orașului de reședință, iar ulterior șefului agiei. 3. Persoană care avea titlul de agă (1, 2). [Var.: agá, agale s. f.] – Din tc. ağa.

BAȘ-AGÁ, baș-agale, s. m. Comandant al unui detașament din armata otomană. – Din tc. bașağa.

ÁGĂ, agi, s. m. (Învechit și arhaizant) 1. Ofițer din vechea armată otomană înainte de secolul al XIX-lea; ofițer inferior (începînd de la 1826, o dată cu reorganizarea armatei otomane). Noul mare vizir adună îndată la divan pe toți vizirii... precum și pe agii ianicerilor și ai bulucilor. BĂLCESCU, O. II 66. Turcii-n casă nemerea, Maică-sa așa vorbea: Poftiți, agă, de ședeți. BIBICESCU, P. P. 264. 2. (În secolul al XIX-lea) Șef al agiei, avînd atribuțiile prefectului de poliție de mai tîrziu. Scrie tu... ordinul de arestuire și exil, și dă hîrtia în mina agăi. ALECSANDRI, T. 1413. – Variantă: (1) agá, agale (ODOBESCU, S. I 436, BĂLCESCU, O. II 48), s. f.

ÁGĂ s. f. v. agă.

BAȘ-AGÁ, baș-agale, s. n. (Învechit și popular; rar la pl.) Ofițer în armata otomană. Da-n caic cine era? Era căpitan-pașa, Baș-agaua turcilor. ALECSANDRI, P. P. 124.

ÁGĂ, agi s. m. (Înv.) 1. Ofițer din armata otomană. 2. Șef al agiei, având atribuțiile prefectului de poliție de mai târziu. [Var.: agá, agale, s. f.] – Tc. aga.

BAȘ-AGÁ, baș-agale, s. m. (Înv. și pop.) Ofițer în armata otomană. – Tc. baș-aga.