ÎNCUVIINȚARE, încuviințări, s. f. Acțiunea de a încuviința și rezultatul ei; aprobare, consimțământ, asentiment. [Pr.: -vi-in-] – V. încuviința.

încuviințare sf [At I. NEGRUZZI, S. I. 241 / Pl: ~țări / E: încuviința] 1 Punere de acord cu cineva. 2 (Rar) Acordare cuiva a unui avantaj cerut. 3 Aprobare. 4 Permisiune.

ÎNCUVIINȚARE, încuviințări, s. f. Acțiunea de a încuviința și rezultatul ei; aprobare, consimțământ, asentiment. – V. încuviința.

ÎNCUVIINȚARE, încuviințări, s. f. Acțiunea de a încuviința și rezultatul ei; aprobare, consimțămînt, permisiune. Ceilalți visau, moțăind din cap a încuviințare. DUMITRIU, V. L. 50. Oamenii murmurau cuvinte de încuviințare. SADOVEANU, O. VII 122. Mitropoliții, la înscăunarea lor, luase drept obicei a cere și încuviințarea patriarhului de Constantinopoli. NEGRUZZI, S. I 241.

încuviințáre f., pl. ărĭ. Aprobare, admisiune, permisiune.

ÎNCUVIINȚA, încuviințez, vb. I. Intranz. A fi de acord. ♦ Tranz. A consimți, a permite. [Pr.: -vi-in-] – În + cuviință.

încuviința [At: I. NEGRUZZI, S. II, 150 / Pzi: ~țez / E: în- + cuviință] 1 vi A fi de acord. 2 vt A permite. 3 vt (Rar) A acorda cuiva un avantaj cerut.

ÎNCUVIINȚA, încuviințez, vb. I. Intranz. A fi de acord. ♦ Tranz. A consimți, a permite. – În + cuviință.

ÎNCUVIINȚA, încuviințez, vb. I. Intranz. A aproba; a fi de acord. Dă-le drumul să intre! încuviința nașul. PAS, Z. I 176. Atunci e bine, încuviință franțuzul. SADOVEANU, Z. C. 8. Adevărat, încuviință vecinul din dreapta. C. PETRESCU, C. V. 115. ♦ Tranz. (Construit cu dativul) A îngădui, a permite; a-și da consimțămîntul. Au încuviințat fetei sale celei mai mari să se primble cu el. SBIERA, P. 89.

A ÎNCUVIINȚA ~ez tranz. 1) A susține exprimându-și acordul; a aproba; a consimți. Propunerea a fost ~ată. 2) (acțiuni) A da voie (să se efectueze sau să aibă loc); a îngădui; a permite. [Sil. -vi-in-] /în + cuviință

încuviințà v. a aproba. [V. cuviință].

încuviințéz v. tr. (d. cuviință). Aprob, admit, permit: împăratu a încuviințat ca oastea să se odihnească treĭ zile.

încuviințare (desp. -vi-in-) s. f., g.-d. art. încuviințării; pl. încuviințări

încuviințare (-vi-in-) s. f., g.-d. art. încuviințării; pl. încuviințări

încuviințare s. f. (sil. -vi-in-), g.-d. art. încuviințării; pl. încuviințări

încuviința (a ~) (desp. -vi-in-) vb., ind. prez. 1 sg. încuviințez, 3 încuviințează; conj. prez. 1 sg. să încuviințez, 3 să încuviințeze

încuviința (a ~) (-vi-in-) vb., ind. prez. 3 încuviințează

încuviința vb. (sil -vi-in-), ind. prez. 1 sg. încuviințez, 3 sg. și pl. încuviințează

încuviința

încuviințez.

încuviințare, încuviințări s. f. (intl.) 1. palmă grea, pumn greu. 2. lovitură dată cu palma sau pumnul.

ÎNCUVIINȚARE s. 1. v. aprobare. 2. acord, aprobare, asentiment, aviz, consimțământ, consimțire, îngăduință, învoială, învoire, permisiune, voie, voință, vrere, (livr.) accept, (înv. și reg.) poslușanie, slobozenie, (Mold. și Bucov.) pozvolenie, (înv.) concurs, pozvol, sfat, volnicie. (Nu se face nimic fără ~ lui.)

ÎNCUVIINȚARE s. 1. acceptare, admitere, aprobare, consimțire. (~ scoaterii la concurs a unui post vacant.) 2. acord, aprobare, asentiment, aviz, consimțămînt, consimțire, îngăduință, învoială, învoire, permisiune, voie, voință, vrere, (înv. și reg.) poslușanie, slobozenie, (Mold. și Bucov.) pozvolenie, (înv.) concurs, pozvol, sfat, volnicie. (Nu se face nimic fără ~ cuiva.)

ÎNCUVIINȚA vb. v. aproba.

ÎNCUVIINȚA vb. a accepta, a admite, a aproba, a consimți, a se îndupleca, a îngădui, a se învoi, a lăsa, a permite, a primi, (livr.) a concede, (înv. și pop.) a se prinde, (înv. și reg.) a se pleca, (Mold. și Bucov.) a pozvoli, (înv.) a aprobălui, a mulțumi, a ogodi. (A ~ să scoată la concurs postul vacant.)

Încuviințare ≠ dezaprobare

A încuviința ≠ a dezaproba, a reproba, a respinge