alcov, alcovuri s. n. casă de toleranță

BAYLE [bel], Pierre (1647-1706), filozof francez. A opus superstițiilor ateismul, iar în numele realismului și toleranței a promovat un protestantism reflexiv. A influențat gîndirea filozofică din sec 18, în special pe enciclopediști („Dicționar istoric și critic”).

bordel s.n. Local unde se practică prostituția; casă de toleranță, de prostituție; lupanar. • pl. -uri. /<fr. bordel, it. bordello.

BORDEL s. lupanar, casă de prostituție, casă de toleranță, (înv.) tractir.

BUNĂTATE. Subst. Bunătate, omenie, omenire (înv.), cumsecădenie, blîndețe, blajinătate (rar), mansuetudine (livr.), bonomie (livr.). Mărinimie, magnanimitate (livr.), generozitate, galantonie (fam., rar), larghețe, dărnicie; binefacere, filantropie; altruism. Indulgență, îngăduință, îndurare, milă, milostenie, milostivire, miluire, compătimire, compasiune (livr.), toleranță, tolerantism, clemență (livr.), caritate, iertare, iertăciune (înv. și pop.), umanitarism, umanitate. Dragoste, prietenie, iubire, afecțiune. Cordialitate, bunăvoință, proeresis (grecism înv.), voie vegheată (înv.), afabilitate, solicitudine, amabilitate. Om de bine, bonom (livr.); binefăcător, binevoitor, filantrop, altruist. Adj. Bun, binevoitor, uman, omenos, omenesc (înv. și pop.), inimos, de inimă, cu inimă, de omenie, cumsecade, generos, galanton (fam.), galant, larg (fig.), culant, amabil, inimos, omenit (înv.), blînd, mansuet (rar), blajin, bun la suflet (inimă), bun ca pîinea caldă, de miere, de zahăr, bun ca sînul mamei, bun de pus la rană. Mărinimos, magnanim (livr.), generos, darnic, miluitor (înv.), binefăcător, benefic, filantropic; altruist, cu inima largă. Indulgent, înțelegător, îndurător, îngăduitor, milos, milostiv, tolerant, clement (livr.), caritabil, iertător. Cordial, afabil, amical, prietenos, prietenesc. Vb. A fi bun, a fi om de inimă, a fi bun la inimă, a avea inimă bună (largă), a fi plin de omenie, a fi omul (pîinea) lui Dumnezeu. A face un bine (cuiva), a dărui, a dona, a face pomană, a milui (înv.), a da (ceva) cu mîneci largi. A se îndura, a ierta, a cruța, a se milostivi. A iubi, a simpatiza, a privi pe cineva cu ochi buni, a dori (cuiva) binele. Adv. Cu bunătate, cu bunăvoință, cu duhul blîndeții, cu buna, cu omenie, cu generozitate; cu dragă inimă, cu toată inima, din inimă, ca de la om la om, omenește. V. dărnicie, dragoste, iertare, milă, moralitate, omenie, prietenie.

BURNET [bə:nit], Sir Frank Macfarlane (1899-1985), imunolog australian. Cercetări privind cultivarea virusului gripal pe embrion de găină, toleranța imunologică dobîndită, bolile autoimune. Premiul Nobel pentru medicină și fiziologie (1960), împreună cu P.B. Medawar.

CASĂ s. 1. clădire, construcție, imobil, zidire, (înv.) ziditură. (O ~ modestă.) 2. adăpost, așezare, cămin, domiciliu, locuință, sălaș, (reg.) sălașnă, (Transilv., Ban. și Bucov.) cortel, (înv.) locaș, mutare, mutat, odaie, sat, sălășluință, sălășluire, ședere, șezămînt, șezut, (fig.) bîrlog, cuib, culcuș. (Unde își are ~?) 3. (BIS.) casa Domnului = biserică, (înv.) sfinție, sfințire. 4. (FIN.) casă de amanet = lombard. 5. (MED.) casă de nebuni = balamuc, ospiciu, casă de sănătate; casă de sănătate = a) sanatoriu; b) balamuc, ospiciu, casă de nebuni. 6. casă de prostituție = bordel, lupanar, casă de toleranță, (înv.) tractir; casă de toleranță = bordel, lupanar, casă de prostituție, (înv.) tractir. 7. (TIPOGR.) (rar) caște. (~ de litere.) 8. cămin, familie, (rar) menaj. (Are ~ grea.) 9. (IST.) dinastie. (Regi din ~ capețiană.) 10. căsătorie, căsnicie, menaj, (livr.) mariaj, matrimoniu, (rar) gospodărie, (pop.) însoțire, (înv.) maritagiu, (grecism înv.) sinichesion. (Are o ~ fericită.)

CASĂ s. 1. clădire, construcție, imobil, zidire, (înv.) ziditură. (O ~ modestă.) 2. v. locuință. 3. casa Domnului v. biserică. 4. (FIN.) casă de amanet v. lombard. 5. casă de nebuni v. ospiciu; casă de sănătate = a) v. sanatoriu; b) v. ospiciu. 6. casă de prostituție = bordel, lupanar, casă de toleranță, (înv.) tractir; casă de toleranță v. casă de prostituție. 7. (TIPOGR.) (rar) caște. (~ de litere.) 8. cămin, familie, (rar) menaj. (Are ~ grea.) 9. v. dinastie. 10. v. căsnicie.

ciment n. 1. amestecătură de cărămidă pisată cu var pentru tencuiala unei zidiri; 2. fig. legătură trainică: toleranța religioasă, e cimentul societăților.

CÎMP (lat. campus; unele sensuri după fr.) s. n. 1. Suprafață mare de pămînt, de obicei, plană, destinată agriculturii; șeș, cîmpie; totalitatea ogoarelor din jurul unei comune. ◊ Munca cîmpului = lucrarea pămîntului. ◊ Artilerie de cîmp = artilerie dotată cu tunuri și obuziere care pot fi deplasate numai la șeș sau pe un teren puțin accidentat. ◊ Loc. În plin cîmp sau în cîmp deschis = sub cerul liber, departe de orice așezare omenească. ◊ Expr. A(-și) lua (sau a apuca) cîmpii = a) a porni orbește, fără țintă; b) a înnebuni, a o lua razna. ◊ A bate cîmpii = a divaga ♦ (GEOGR.) Porțiune de cîmpie, nefragmentată, situată între două văi principale (ex. C. Colentinei). ◊ C. de dune = porțiune de teren rezultată din îngemănarea dunelor, barcanelor etc. ◊ C. de pietre = cîmp alcătuit din blocuri sau sfărîmături adeseori mobile, formate prin dezagregare pe pantele slab înclinate. ◊ C. de gheață = masă întinsă și neîntreruptă de gheață formată din blocuri, care, mărindu-și dimensiunile, se contopesc; aisfild. 2. (METEOR.) C. baric = distribuția în spațiu a presiunii atmosferice la un moment dat. Pe hărțile sinoptice de la sol se reprezintă prin izobare, iar pe cele de la înălțime prin izohipse. ◊ C. de înaltă presiune v. anticiclon; c. de joasă presiune v. ciclon. 3. (MILIT.) C. de luptă = porțiune de teren pe care se duc acțiuni de luptă cu inamicul terestru. ◊ C. de tragere = a) porțiune de teren amenajată pentru executarea exercițiilor militare cu cu trageri; b) unghi orizontal sau vertical în limitele căruia poate executa trageri o gură de foc numai prin modificarea poziției țevii, fără deplasarea afetului. ◊ C. de mine = porțiune de teren sau de apă pe care s-au plantat mine pentru a împiedica trecerea inamicului. ◊ C. de observare = spațiu cuprins cu privirea sau cu un aparat optic în limitele căruia se desfășoară o activitate de observare. ◊ C. vizual = porțiune de spațiu cîtă poate fi cuprinsă cu privirea. ♦ (FILOZ.) C. ideologic = ansamblul metodelor, conceptelor și obiectelor care desemnează limitele istorice în interiorul cărora se elaborează o știință, o doctrină, o creație culturală etc. ◊ C. epistemologic = ansamblul schemelor sau configurațiilor inconștiente dintr-o perioadă istorică dată ce stau la temelia cunoașterii. ◊ C. de activitate = domeniu de activitate; limitele între care se desfășoară o activitate. 4. (FIZ.) Regiune în spațiu în care fiecărui punct i se asociază o mărime fizică bine determinată (ex. c. acustic, c. de viteze etc.); mărimea (scalară, vectorială, tensorială sau spinorială) care caracterizează starea locală a acestei regiuni. ♦ Regiune din spațiu în care se pot exercita pondero-motoare asupra corpurilor. Ex. c. gravitațional (v. gravitațional), c. electric (v. electric), c. magnetic (v. magnetic) etc. ♦ Formă a materiei prin intermediul căreia are loc interacțiunea dintre particule (ex. c. electromagnetic, c. mezonic etc.). 5. Mulțime de valori ale uneia sau ale mai multor mărimi variabile. ◊ C. de toleranțe = intervalul dintre valorile maximă și minimă admise în care se poate găsi dimensiunea efectivă a unei piese. 6. (MED.) C. operator = porțiune de piele special pregătită pentru o intervenție chirurgicală. ♦ Fîșie de pînză sterilă care delimitează plaga operatorie. 7. (ARTE PL.) Fond în limitele căruia poate fi reprezentată o imagine pastică, un motiv ornamental etc. ♦ Suprafața colorată a scutului pe care se înscriu armele. ♦ (CINEMAT.) Spațiu delimitat în care este cuprinsă imaginea pe o peliculă cinematografică. 8. (INFORM.) Componentă adresabilă a unei structuri date. 9. (MAT.) Corp comutativ (ex. Cîmpul lui Galois). ◊ C. de evenimente = perechea formată dintr-o mulțime de evenimente aleatoare (numite evenimente elementare) și un clan (corp) borelian de părți ale acesteia.

CLÁSĂ (< fr.) s. f. 1. grup de obiecte, fenomene sau de ființe cu însușiri comune care satisfac o condiție sau un criteriu dat. V. gen. 2. (SOCIOL.) C. socială = ansamblu de persoane și grupuri ocupând aceeași poziție socio-economico-culturală (nivel de viață, interese economice, comunitate de cultură etc.) pe scara ierarhică a societății (c. conducătoare, c. de mijloc, c. muncitoare, c. țărănească). 3. Colectiv de elevi, de obicei de aceeași vîrstă și cu aceeași pregătire, care învață în cursul unui an școlar după aceeași programă de învățămînt; sală în care au loc lecțiile cu un astfel de colectiv. ♦ Unitate organizatorică într-un institut de artă, care cuprinde elevii unui profesor, indiferent de anul de studiu în care se află aceștia. 4. (BIOL.) Categorie sistematică de organisme subordonată încrengăturii cuprinde mai multe ordine. 5. (MAT.) C. de echivalență = mulțimea elementelor unei mulțimi date ce sînt într-o relație de echivalență cu un element precizat al mulțimii date. ◊ C. de resturi modulo p = mulțimea numerelor naturale care împărțite la p dau același rest. ◊ C. a sistemului zecimal de numerație = fiecare dintre grupele de cîte trei cifre considerate de la dreapta la stînga, ale numerelor întregi cu mai multe cifre (prima este numită clasa unităților, a doua este clasa miilor, a treia este clasa milioanelor etc.). 6. (TEHN.) C. de izolație = noțiune ce caracterizează materialele izolante, stabilind temperatura maximă pînă la care acesta rezistă. ◊ C. de precizie = a) diviziune a unui sistem de toleranțe standardizat, caracterizat prin mărimea abaterilor-limită admisibile față de dimensiunea nominală a unei piese; b) mărime caracteristică pentru precizia unui instrument de măsură, egală cu eroarea maximă exprimată în procente din întreaga scară de măsură. 7. Categorie a vagoanelor, a compartimentelor de tren, a cabinelor de vapor etc. după gradul de confort. 8. Rang, grad, categorie, stabilite după valoare, după merit. ◊ C. de sol = unitate taxonomică superioară în pedologie, înglobînd tipurile de sol cu același orizont diagnostic (ex. molisoluri, spodosoluri etc.). ◊ C. spectrală = grupare de stele ale căror spectre se aseamănă, stabilită prin compararea intensității unor perechi de linii spectrale de absorbție a hidrogenului. Există 11 c.s. (W, O, B ș.a.). Sin. tip spectral.

CONSTANTIN CEL MARE (Flavius Valerius Constantinus), împărat roman (306-337). Înfrîngînd pe Maxențiu (312) și pe Liciniu (324) a devenit suveran al întregului Imp. Roman. A desăvîrșit reformele politice, militare și sociale inițiate de Dioclețian, perfecționînd sistemul dominatului; a facilitat consolidarea creștinismului ca religie de stat (edictul de toleranță de la Milano, și convocarea primului conciliu ecumenic de la Niceea, 325). A întărit Limesul dunărean și a mutat cap. imp. la Constantinopol (330), oraș fundat de el.

CONVIVIALITATE s. f. opțiune pentru mese care reunesc mai mulți convivi; (p. ext.) ansamblu de relații de toleranță între persoane sau grupuri aparținând aceleiași societăți. (<fr. convivialité, engl. conviviality)

Cristina Prenumele feminin Cristina, foarte frecvent astăzi în onomastica europeană, reproduce lat. Christína – masc. Christínus, ambele atestate încă din sec. 4 e.n. La origine derivate cu suf. -inus, -ina de la Christus, numele în discuție sînt paralele lui → Cristian, Cristiana, dar spre deosebire de acestea, care multă vreme au fost folosite numai cu valoare de substantive comune, Christínus și Christína sînt de la început specializate ca nume personale. Semnificația creștină clară explică de ce numele sînt atestate numai după anul 325, cînd împăratul Constantin cel Mare întrunește la Niceea prima adunare ecumenică a creștinilor de după decretarea toleranței religioase (edictul de la 313 î.e.n.). Devenit nume calendaristic și păstrînd mai ales amintirea unei martire din perioada împăratului Dioclețian, Cristína se răspîndește în onomastica tuturor popoarelor europene (la popoarele slave vecine care au preluat numele din greacă, forma este Hristina, așa cum apare, de ex., în pomelnicul de la Horodiște din 1484). Cărstina, Crăstina și masc. Cîrstin, atestate în vechile noastre documente, trădează influența slavă în ceea ce privește tratamentul lui -r-, pe cîtă vreme actualul Cristina (Cristin mult mai rar din cauza concurenței lui Cristian), scris uneori și Christina, este identic cu forma din latină și limbile moderne din apusul Europei. Ca hipocoristice apar: Crista, Tina, Cristi (folosit astăzi și pentru feminin). ☐ Engl. Christina, fr. Christine, it. Cristina, germ. Kristine, magh. Krisztina, Kriszta, bg. Hristina, Kristina.

DECLARAȚIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI, document internațional adoptat de O.N.U. la 10 dec. 1948. Prevede respectarea drepturilor și libertăților omului și cuprinde o enumerare a acestora. Ziua adoptării declarației se celebrează în fiecare an ca „Ziua drepturilor omului”. PREAMBUL Considerând că recunoaștem demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor lor egale și inalienabile constituie fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume, Considerând că ignorarea și disprețuirea drepturilor omului au dus la acte de barbarie și care revoltă conștiința omenirii și că făurirea unei lumi în care ființele umane se vor bucura de libertatea cuvântului și și a convingerilor și vor fi eliberate de teamă și mizerie a fost proclamată drept cea mai înaltă aspirație a oamenilor, Considerând că este esențial ca drepturile omului să fie ocrotite de autoritatea legii pentru ca omul să nu fie silit să recurgă, ca soluție extremă, la revoltă împotriva tiraniei și asuprii, Considerând că este esențial a se încuraja dezvoltarea relațiilor prietenești între națiuni, Considerând că în Carta popoarelor Organizației Națiunilor Unite au proclamat din nou credința lor în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și în valoarea persoanei umane, drepturi egale pentru bărbați și femei și că au hotărât să favorizeze progresul social și îmbunătățirea condițiilor de viață în cadrul unei libertăți mai mari, Considerând că statele membre s-au angajat să promoveze în colaborare cu Organizația Națiunilor Unite respectul universal și efectiv față de drepturile omului și libertățile fundamentale, precum și respectarea lor universală și efectivă, Considerând că o concepție comună despre aceste drepturi și libertăți este de cea mai mare importanță pentru realizarea deplină a acestui angajament, ADUNAREA GENERALĂ proclamă PREZENTA DECLARAȚIE UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI ca ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele și toate națiunile, pentru ca toate persoanele și toate organele societății să se străduiască, având această declarație permanent în minte, ca prin învățătură și educație să dezvolte respectul pentru aceste drepturi și libertăți și să asigure prin măsuri progresive, de ordin național și internațional, recunoașterea și aplicarea lor universală și efectivă, atât în sânul popoarelor statelor membre, cât și al celor din teritoriile aflate sub jurisdicția lor. Articolul 1. Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt înzestrare cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de altele în spiritul fraternității. Articolul 2. Fiecare om se poate prevala de toate drepturile și libertățile proclamate în prezenta declarație fără nici un fel de deosebire ca, de pildă, deosebirea de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, de origine națională sau socială, avere, naștere sau orice alte împrejurări. În afară de aceasta, nu se va face nici o deosebire după statutul politic, juridic sau internațional al țării sau al teritoriului de care ține o persoană, fie că această țară sau teritoriu sunt independente, sub tutelă, neautonome, sau supuse vreunei limitări de suveranitate. Articolul 3. Orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea personală. Articolul 4. Nimeni nu va fi ținut în sclavie, nici în servitute; sclavajul și comerțul cu sclavi sunt interzise sub toate formele sale. Articolul 5. Nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. Articolul 6. Fiecare om are dreptul să i se recunoască pretutindeni personalitatea juridică. Articolul 7. Toți oamenii sunt egali în fața legii și au, fără nici o deosebire, dreptul la o egală protecție a legii. Toți oamenii au dreptul la o protecție egală împotriva oricărei discriminări care ar viola prezenta declarație și împotriva oricărei provocări la o asemenea discriminare. Articolul 8. Orice persoană are dreptul la satisfacția efectivă din partea instanțelor juridice naționale competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce-i sunt recunoscute prin constituție sau lege. Articolul 9. Nimeni nu trebuie să fie arestat, deținut sau exilat în mod arbitrar. Articolul 10. Orice persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil și public de către un tribunal independent și imparțial care va hotărî fie asupra drepturilor și obligațiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzări în materie penală îndreptată împotriva sa. Articolul 11. 1. Orice persoană acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul să fie presupusă nevinovată până când vinovăția sa va fi stabilită în mod legal în cursul unui proces public în care i-au fost asigurate toate garanțiile necesare apărării sale. 2. Nimeni nu va fi condamnat pentru acțiuni sau omisiuni care nu constituiau, în momentul când au fost comise, un act cu caracter penal conform dreptului internațional sau național. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai grea decât aceea care era aplicabilă în momentul când a fost săvârșit actul cu caracter penal. Articolul 12. Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viața sa personală, în familia sa, în domiciliul sau în corespondența sa, nici al atingeri aduse onoarei și reputației sale. Orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri. Articolul 13. 1. Orice persoană are dreptul de a circula în mod liber și de a-și alege reședința în interiorul granițelor unui stat. 2. Orice persoană are dreptul de a părăsi orice țară, inclusiv a sa, și de a reveni în țara sa. Articolul 14. 1. În caz de persecuție, orice persoană are dreptul de a căuta azil și de a beneficia de azil în alte țări. 2. Acest drept nu poate fi invocat în caz de urmărire ce rezultă în mod real dintr-o crimă de drept comun sau din acțiuni contrare scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite. Articolul 15. 1. Orice persoană are dreptul la o cetățenie. 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetățenia sa sau de dreptul de a-și schimba cetățenia. Articolul 16. 1. Cu începere de la împlinirea vârstei legale, bărbatul și femeia, fără nici o restricție în ce privește rasa, naționalitatea sau religia, au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie. Ei au drepturi egale la contractarea căsătoriei, în decursul căsătoriei și la desfacerea ei. 2. Căsătoria nu poate fi încheiată decât cu consimțământul liber și deplin al viitorilor soți. 3. Familia constituie elementul natural și fundamental al societății și are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului. Articolul 17. 1. Orice persoană are dreptul la proprietate. atât singură, cât și în asociație cu alții. 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa. Articolul 18. Orice om are dreptul la libertatea gândirii, de conștiință și religie; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea, singur sau împreună cu alții, atât în mod public, cât și în mod privat, prin învățătură, practici religioase, cult și îndeplinirea riturilor. Articolul 19. Orice om are dreptul la libertatea opiniilor și exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiuni din afară, precum și libertatea de a căuta, de a primi și de a răspândi informații și idei prin orice mijloace și independent de frontierele unui stat. Articolul 20. 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire și de asociere pașnică. 2. Nimeni nu poate fi silit să facă parte din dintr-o asociație. Articolul 21. 1. Orice persoană are dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice ale țării sale, fie direct, fie prin reprezentanți liber aleși. 2. Orice persoană are dreptul de acces egal la funcțiile publice din țara sa. 3. Voința poporului trebuie să constituie baza puterii de stat; această voință trebuie să fie exprimată prin alegeri nefalsificate, care să aibă loc în mod periodic prin sufragiu universal, egal și exprimat prin vor secret sau urmând o procedură echivalentă care să asigure libertatea votului. Articolul 22. Orice persoană, în calitatea sa de membru al societății, are dreptul la securitatea socială; ea este îndreptățită ca prin efortul național și colaborarea internațională, ținându-se seama de organizarea și resursele fiecărei țări, să obțină realizarea drepturilor economice, sociale și culturale indispensabile pentru demnitatea sa și libera dezvoltare a personalității sale. Articolul 23. 1. Orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii sale, la condițiile echitabile și satisfăcătoare de muncă, precum și la ocrotirea împotriva șomajului. 2. Toți oamenii, fără nici o discriminare, au dreptul la salariu egal pentru muncă egală. 3. Orice om care muncește are dreptul la o retribuire echitabilă și satisfăcătoare care să-i asigure atât lui, cât și familiei sale, o existență conformă cu demnitatea umană și completată, la nevoie, prin alte mijloace de protecție socială. 4. Orice persoană are dreptul de a întemeia sindicate și de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale. Articolul 24. Orice persoană are dreptul la odihnă și recreație, inclusiv la o limitare rezonabilă a zilei de muncă și la concedii periodice plătite. Articolul 25. 1. Orice om are dreptul la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea și bunăstarea lui și a familiei sale, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuința, îngrijirea medicală, precum și serviciile sociale necesare; el are dreptul la asigurare în caz de șomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrânețe sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistență; în urma unor împrejurări independente de voința sa. 2. Mama și copilul au dreptul la ajutor și ocrotire deosebite. Toți copiii, fie că sunt născuți în cadrul unei căsătorii sau în afara acesteia, se bucură de aceeași protecție socială. Articolul 26. 1. Orice persoană are dreptul la învățătură. Învățământul trebuie să fie gratuit. cel puțin în ceea ce privește învățământul elementar și general. Învățământul tehnic și profesional trebuie să fie la îndemâna tuturor, iar învățământul superior trebuie să fie de asemenea egal, accesibil tuturor, pe bază de merit. 2. Învățământul trebuie să urmărească dezvoltarea deplină a personalității umane și întărirea respectului față de drepturile omului și libertățile fundamentale. El trebuie să promoveze înțelegerea, toleranța, prietenia între toate popoarele și toate grupurile rasiale sau religioase, precum și dezvoltarea activității Organizației Națiunilor Unite pentru menținerea păcii. 3. Părinții au dreptul de prioritate în alegerea felului de învățământ pentru copiii lor minori. Articolul 27. 1. Orice persoană are dreptul de a lua parte în mod liber la viața culturală a colectivității, de a se bucura de arte și de a participa la progresul științific și la binefacerile lui. 2. Fiecare om are dreptul la ocrotirea intereselor morale și materiale care decurg din orice lucrare științifică, literară sau artistică al cărei autor este. Articolul 28. Orice persoană are dreptul la o orânduire socială și internațională în care drepturile și libertățile expuse în prezenta declarație pot fi pe deplin înfăptuite. Articolul 29. 1. Orice persoană are îndatoriri față de colectivitate, deoarece numai în cadrul acesteia este posibilă dezvoltarea liberă și deplină a personalității sale. 2. În exercitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigur cuvenita recunoaștere și respectare a drepturilor și libertăților altora și ca să fie satisfăcute justele cerințe ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică. 3. Aceste drepturi și libertăți nu vor putea fi în nici un caz exercitate contrar scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite. Articolul 30. Nici o dispoziție a prezentei declarații nu poate fi interpretată ca implicând pentru vreun stat, grupare sau persoană dreptul de a se deda la vreo activitate sau de a săvârși vreun act îndreptat spre desființarea unor drepturi sau libertăți enunțate în prezenta declarație.

DESFRÎU. Subst. Desfrîu, desfrînare, dezmăț, deșănțare, destrăbălare; corupție, depravare, depravațiune, imoralitate, amoralitate, amoralism, stricăciune, perdiție; decădere, degradare, pierzanie (pop.), prăbușire (fig.), periciune (înv., fig.). Viciu (fig.), perversitate, perversiune, pervertire. Frivolitate, libertinaj; senzualitate, senzualism, erotism, erotomanie, nimfomanie, libidinozitate, lascivitate; promiscuitate; pornografie, obscenitate. Orgie, bacanală. (fig.), saturnalii (fig.). Prostituție, prostituare. Om decăzut, desfrînat, stricat, pervers, satir, rufian (livr.). Erotoman; nimfomană. Femeie stricată, stricată, desfrînată, perversă, prostituată. Bordel, casă de toleranță, casă de prostituție, lupanar. Adj. Desfrînat, rufianesc (rar), dezmățat, destrăbălat, deșănțat, depravat, imoral, amoral, stricat, corupt; decăzut, degradat, descompus (fig.). Vicios, viciat (fig.), pervers, pervertit. Frivol, libertin, ușuratic, senzual, libidinos, erotoman, lasciv; promiscuu (livr.), pornografic, obscen, trivial, indecent; orgiac (rar), orgiastic (livr.). Stricător, corupător. Coruptibil, viciabil. Vb. A trăi în desfrîu, a duce o viață desfrînată, a fi desfrînat, a sări peste garduri; a se dezmăța, a se deșănța (rar), a se destrăbăla, a se desfrîna (rar), a se deprava, a se strica, a-și face de cap, a se perverti, a se vicia (fig); a se prostitua. A strica, a corupe, a deprava, a vicia, a perverti, a duce la desfrîu, a duce la perdiție, a prostitua. A se ține de orgii. Adv. (În mod) imoral, desfrînat, deșănțat. V. imoralitate.

DIS- (DIZ-) „dificil, anormal, greu, defectuos; tulburare, dificultate, greutate”. ◊ gr. dys „rău, greu, neplăcut” > fr. dys-, germ. id., engl. id., it. dis- > rom. dis- și diz-. □ ~acuzie (v. -acuzie), s. f., dificultate a auzului; ~afie (v. -afie), s. f., tulburare a simțului tactil; ~artrie (v. -artrie), s. f., tulburare de vorbire manifestată prin imposibilitatea exprimării corecte a cuvintelor; ~artroză (v. -artroză), s. f., stare de mobilitate anormală a unei articulații; ~bazie (v. -bazie), s. f., tulburare a actului motor al mersului; ~bulie (v. -bulie), s. f., simptom psihic caracterizat prin lipsă de voință; ~calculie (v. -calculie), s. f., tulburare manifestată în învățarea calculului; ~centric (v. -centric), adj., deplasat de la centru; ~chezie (v. -chezie), s. f., defecație dificilă; ~chinezie (~kinezie) (v. -chinezie), s. f., proces patologic caracterizat prin alterarea mecanismelor de reglare a activității motorii a organelor contractile; sin. paralizie incompletă; ~ciclie (v. -ciclie), s. f., nume generic pentru tulburările circulatorii; ~colie (v. -colie₁), s. f., tulburare în metabolismul pigmenților biliari; ~condroplazie (v. condro-, v. -plazie), s. f., tulburare a procesului de osificare a cartilajelor; ~corie (v. -corie₁), s. f., deformare a pupilei; ~crazie (v. -crazie), s. f., tulburare în compoziția și în reacțiile diferitelor umori și țesuturi ale organismului; ~crinie (v. -crinie), s. f., tulburare în funcționarea glandelor endocrine; ~cromatic (v. -cromatic), adj., 1. Care are o culoare anormală. 2. Care produce alterarea culorilor; ~cromatopsie (v. cromat/o-, v. -opsie), s. f., imposibilitatea de a distinge culorile; ~cromazie (v. -cromazie), s. f., discromie cutanată; ~cromie (v. -cromie), s. f., tulburare în pigmentarea normală a pielii; ~cronometrie (v. crono-, v. -metrie₁), s. f., tulburare de coordonare cinetică, proprie sindromului cerebelos; ~diadocochinezie (~diadocokinezie) (v. diadoco-, v. -chinezie), s. f., dificultate de a executa sincron și cu repeziciune mișcări de succesiune ritmică; ~dipsie (v. -dipsie), s. f., dificultate în deglutiția lichidelor; ~embriogenezie (v. embrio-, v. -genezie), s. f., perturbare morfologică sau metabolică prenatală, cu substrat genetic sau nutrițional; ~embrioplazie (v. embrio-, v. -plazie), s. f., malformație de origine embrionară a unui organ; ~enterie (dizenterie) (v. -enterie), s. f., boală infectocontagioasă, caracterizată prin dureri, ulcerații ale intestinelor și prin diaree cu sînge; ~ergie (v. -ergie), s. f., stare patologică a sugarului, caracterizată prin scăderea toleranței digestive și prin diminuarea rezistenței față de infecții; ~estezie (v. -estezie), s. f., perturbare a percepției senzațiilor; ~fagie (v. -fagie), s. f., dificultate la înghițirea alimentelor; ~fazie (v. -fazie), s. f., tulburare a vorbirii; sin. afazie; ~femie (v. -femie), s. f., tulburare a pronunțării cuvintelor; ~fonie (v. -fonie₁), s. f., tulburare temporară sau permanentă a timbrului și a intensității vocii; sin. răgușeală; ~fonografie (v. fono-₁, v, -grafie), s. f., tulburare a limbajului scris; ~forie (v. -forie), s. f., tulburare a dispoziției afective, caracterizată prin insatisfacție, prin tristețe penibilă și prin iritabilitate; ~frazie (v. -frazie), s. f., schizofazie*; ~genezie (v. -genezie), s. f., tulburare în reproducere sau în dezvoltare; ~genic (v. -genic), adj., care este pe cale de degenerare; ~geuzie (v. -geuzie), s. f., tulburare a simțului gustativ; ~gnozie (v. -gnozie), s. f., tulburare a funcțiilor de cunoaștere; ~grafie (v. -grafie), s. f., tulburare patologică a scrisului; ~hernie (v. -hernie), s. f., tulburare sau alterație sanguină; ~lalie (v. -lalie), s. f., tulburare a pronunțării cuvintelor; ~lexie (v. -lexie), s. f., tulburare nervoasă, constînd în dificultatea de a citi și de a înțelege un text; ~logie (v. -logie₁), s. f., tulburare de conținut și de formă a vorbirii, datorită unor modificări psihopatologice; ~megalopsie (v. megal/o-, v. -opsie), s. f., iluzie vizuală care constă în impresia că obiectele sînt alungite sau lățite în jurul propriului ax; ~melie (v. -melie), s. f., dezvoltare anormală a membrelor; ~menoree (v. meno-, v. -ree), s. f., tulburare a fluxului menstrual însoțită de dureri; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., imposibilitate de a dimensiona și de a ghida precis mișcările; ~mimie (v. -mimie), s. f., tulburare a capacității de exprimare prin gesturi inimice; ~mnezie (v. -mnezie), s. f., perturbare a memoriei; ~morfie (v. -morfie), s. f., diformitate congenitală sau cîștigată; ~morfofobie (v. morfo-, v. -fobie), s. f., tulburare de ordin psihic constînd în ideea obsesivă de a avea un defect fizic inestetic, de obicei al feței; ~morfogeneză (v. morfo-, v. -geneză), s. f., proces care duce la apariția formelor și structurilor anormale ale materiei vii; ~morfogenic (v. morfo-, v. -genic), adj., (despre un factor) care provoacă anomalii morfologice; ~morfologie (v. morfo-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază malformațiile la plante și animale; ~odie (v. -odie₁), s. f., miros fetid produs de unele secreții; ~odont (v. -odont), adj., (despre țîțîna cochiliei) cu dinți reduși sau regresați pînă la dispariție; ~ontogeneză (v. onto-, v. -geneză), s. f., tulburare a dezvoltării embrionare normale; ~opie (v. -opie), s. f., slăbirea acuității vizuale; ~opsie (v. -opsie), s. f., tulburare a vederii; ~orexie (v. -orexie), s. f., perturbare a poftei de mîncare; ~organoplazie (v. organo-, v. -plazie), s. f., tulburare patologică în dezvoltarea totală a complexului morfofuncțional caracteristic unui organ; ~ortografie (v. orto-, v. -grafie), s. f., tulburare a însușirii ortografiei; ~osmie (v. -osmie₁), s. f., perturbare a simțului olfactiv; ~ostoză (v. -ostoză), s. f., osificare defectuoasă a cartilajelor fetale; ~pareunie (v. -pareunie), s. f., dureri violente în timpul actului sexual la femeie; sin. algopareunie; ~pepsie (v. -pepsie), s. f., tulburare a procesului de digestie; ~plastie (v. -plastie), s. f., înfățișare defectuoasă, congenitală sau dobîndită, a unui organ anatomic extern; ~plazie (v. -plazie), s. f., anomalie în dezvoltarea țesuturilor, organelor sau regiunilor anatomice; ~pnee (v. -pnee), s. f., tulburare respiratorie de origine cardiacă sau nervoasă; ~pragie (v. -pragie), s. f., manifestare dureroasă a unei funcții anatomice; ~praxie (v. -praxie), s. f., incapacitate de a executa mișcări coordonate, ca urmare a unor leziuni ale creierului; sin. apraxie; ~rafie (v. -rafie), s. f., lipsa sudurii anatomice; ~ritmie (v. -ritmie), s. f., ansamblul modificărilor anormale ale ritmului electroencefalogramei; ~tanasie (v. -tanasie), s. f., moarte dificilă, cu comă grea și dureri prelungite; ~termie (v. -termie), s. f., tulburare a termoreglării organismului uman; ~timie (v. -timie), s. f., modificare în sens depresiv a tonusului afectiv; ~tocie (~tochie, ~tokie) (v. -tochie), s. f., naștere dificilă; ~tonie (v. -tonie), s. f., 1. Dereglare a tonusului funcțional al sistemului nervos vegetativ. 2. Tulburare în reglarea inervației tonice a musculaturii netede sau striate; ~topie (v. -topie), s. f., anomalie în situarea unui organ anatomic; ~trofic (v. -trofic), adj., 1. (Despre lacuri) Sărac în materii nutritive. 2. Cu organe omoloage, inegal dezvoltate; ~trofie (v. -trofie), s. f., stare patologică a nutriției țesuturilor sau a organelor; ~urie (v. -urie), s. f., greutate la urinare.

DISERGIE s. f. tulburare funcțională. ◊ stare patologică a sugarului prin scăderea toleranței digestive și diminuarea rezistenței față de infecții. (< fr. dyssergie)

disonanță, relație succesivă sau (mai ales) simultană de sunete a căror audiție produce o impresie dezagreabilă, de dezechilibru, încordare și care implică „mișcare” în raport cu consonanța*. Determinarea teoretică (implicit acustică) a d. este intim legată de aceea a consonanței, încât tratarea în sine a noțiunii este dictată de necesități în primul rând metodologice. ♦ Din punct de vedere istoric (stilistic), d. impune totuși unele distincții tehnice căci, în fond, nu atât situația consonanței este controversabilă de-a lungul unei succesiuni de stiluri componistice, cât mai ales aceea a d. care a constituit teatrul unor treptate, uneori radicale schimbări de optică. ♦ S-ar putea admite că în mai toate stilurile ce au culminat cu acela al clasicismului* d. au fost considerate secundele* mari și mici, septimele* mari și mici și toate intervalele* mărite și micșorate (deși în anumite situații provocate de enarmonie (2) o secundă mărită poate deveni terță* mică iar o terță micșorată secunda mare etc.). Tratarea d. și principalele ei reguli au fost stabilite încă în cadrul contrapunctului* (în special al celui înflorit), prin pași tipici de secundă care, după situația în care se produc, se numesc: note de pasaj*, broderie*, întârziere*, anticipație* și cambiată*. În linii mari, sub forma notelor străine de acord*, aceiași pași de secundă sunt tipici și pentru armonie (III, 1, 2), ei reprezentând modalitatea rezolvării* d. În afară de aceste accepții de d., în armonie, consonante sunt trisonurile (după teoria funcțională riemanniană numai cele ale T, D și S) dar disonante sunt acordurile formate prin suprapunerea a mai mult de două terțe, situație în care deși componentele acordului (terțele) sunt considerate consonante, rezultanta lor – acordurile de septimă, nonă* etc. – sunt disonante. Tocmai consonanta relativă (imperfectă) a terței creează acest paradox al unui grad în plus în tolerarea d., în timp ce, așa cum remarcă unele tratate (S. Karg-Elert), toleranța este cu un grad mai restrânsă în cazul consonanțelor propriu-zise, încât sunt suficiente numai două cvinte perfecte suprapuse și executate armonic pentru a da naștere unei d. Atonalismul* și dodecafonia* au anulat practic contradicția consonanță-d., „stilurile” acestea putând fi considerate stiluri disonante (consonanța cunoscând o situație de excepție, mult inferioară frecvenței d. în vechile stiluri), ceea ce dovedește, o dată în plus, relativitatea statutului d., inexistența unor criterii precise privind proporțiile „admise” ale unui „amestec” al consonanțelor cu d.

ERASM din Rotterdam (Erasmus Desiderius) (pseud. lui Gerhard Gerhards) (c. 1466-1536), umanist renascentist olandez. Preot catolic. Prof. la Cambridge. A editat opere ale clasicilor greci și latini și scrieri ale Părinților Bisericii; a tradus în latină „Noul Testament”. A susținut Reforma, dar s-a opus protestantismului denunțând concepția despre predestinare a lui Luther și apărând toleranța și liberul arbitru. Prin învățătura sa, expusă în scrieri satirice și eseuri, a influențat profund cultura umanistă europeană („Elogiul nebuniei”, „Adagii”, „Colocvii”, „Diatriba despre liberul arbitru”).

EURIBIONT, -Ă adj. (Biol.; despre organisme; op. stenobiont) Care prezintă o largă toleranță față de variațiile mari ale factorilor de mediu. [Pron. -bi-ont. / < fr. eurybionte, cf. gr. eurys – larg, bios – viață].

evanghelie f. 1. («buna-vestire») legea lui Crist, învățătura sa; 2. fiecare din cărțile ce conțin vieața și învățăturile Mântuitorului; 3. colecțiunea celor patru evanghelii formând Noul Testament; 4. partea evangheliei ce se citește sau se cântă la leturghie; 5. fig. anunțare solemnă: evanghelia toleranței.

FAMILIARISM s. n. Atitudine de nepermisă îngăduință, de intimitate și prietenie neprincipială între membrii unui colectiv, în prejudiciul disciplinei în muncă și împiedicînd folosirea criticii și autocriticii. Principialitatea este dușmanul familiarismului, al fățărniciei, al lingușirii, al favoritismului și al toleranței reciproce, la care se dedau oamenii, uitînd de îndatoririle sociale. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 92, 9/3. ♦ Atitudine familiară, prietenească, îngăduitoare. Numai generalul Dardalat, obișnuit cu familiarismul lui Boierescu, a încercat să întrerupă de două ori și s-a pomenit admonestat foarte fin, dar categoric. REBREANU, R. II 227.

FÉNELON [fenəlɔ], François de SALIGNAC [saliñác], de la Mothe (1651-1715), scriitor și prelat francez. Arhiepiscop de Cambrai (1695). Preceptor al ducelui de Burgundia pentru care a scris mai multe cărți, între care „Aventurile lui Telemac”, operă didactică inspirată de „Odiseea”, și „Dialogurile morților”. Autor de scrieri teologice, unele cu accent polemic, în care apără doctrina cvietismului, precum „Explicarea maximelor sfinților”, carte condamnată de papalitate. A scris și un „Tratat despre educația fetelor”, promovând idei pedagogice foarte moderne prin toleranța lor.

GALACTION, Gala (pseud. lui Grigore Pișculescu) (1879-1961, n. Didești, jud. Teleorman), scriitor român. Preot. Acad. (1947). Prof. la facultățile de teologie din Cernăuți și București. Întreaga sa operă este străbătută de spiritul iubirii de oameni, al carității și al toleranței. Analist al pasiunilor violente și al crizelor sufletești, nuvelele sale excelează prin tensiune dramatică, îmbinând fantasticul magic cu tratarea realistă („De la noi la Cladova”, „Moara lui Călifar”, „Gloria Constandini”, „La Vulturi”, „Lângă apa Vodislavei”). Romanele („Roxana”, „Papucii lui Mahmud”, „Doctorul Taifun”) surprind frământări moral-umanitariste cu implicații religioase. A tradus Biblia (în colab. cu Vasile Radu). Memorialistică („Jurnal”).

GALERIU (Caius Galerius Valerius Maximianus), împărat roman (293-311). Unul dintre principalii inițiatori ai campaniei de persecuție împotriva creștinilor. A promulgat, cu câteva zile înainte de moarte, un edict de toleranță (311) față de creștini.

GUSTAV (GUSTAF), numele a șase regi ai Suediei. Mai importanți: 1. G. I Vasa (numit anterior Gustav Eriksson), rege (1523-1560). Întemeietorul dinastiei Vasa, sun a cărei conducere Suedia și-a dobândit independența, înlăturând suzeranitatea Danemarcii. A introdus Reforma (1527-1529). G. II Adolf Vasa, rege (1611-1632). A reformat statul suedez, reînnoind structurile economice și învățământul. A creat armata națională. Mare comandant de oști. Cu o armată bine organizată, a purtat războaie cu Danemarca (1611-1613), Rusia (1613-1617) și Polonia (1621-1629), asigurând hegemonia Suediei în N Europei; a participat la Războiul de 30 de ani împotriva Habsburgilor, asupra cărora a obținut mai multe victorii (la Breitenfeld, 1631); a murit în bătălia victorioasă de la Lützen (1632). 3. G. III, rege (1771-1792). A domnit în spiritul despotismului luminat, abolind tortura, acordând libertatea presei (1774) și toleranța religioasă (1781). 4. G IV Adolf, rege (1950-1973) din dinastia fundată de J. B. Bernadotte.

IERTARE. Subst. Iertare, iertat, iertăciune (înv. și pop.), îndurare, remisiune (livr.), cruțare; îngăduință, îngăduială, îngăduire, indulgență, clemență (livr.), toleranță, tolerare. înțelegere, înduioșare, milă, miluță (dim.,pop.), milostenie (înv.), miluire, milostivire, milosîrdie (înv.), îmbunare, înduplecare. Bunătate, blîndețe, generozitate, omenie, omenire (înv.), bunăvoință, cumsecădenie, mărinimie, larghețe, caritate, umanitate, umanitarism, tolerantism, filantropie. Scuză, păsuire, păsuială, răgaz, îngăduință (fam., rar), amînare, răbdare. Scutire, absolvire, pardon (înv.), dezvinovățire, dezvinuire (rar), disculpare; amnistiere, amnistie, grațiere, achitare, reabilitare. Tolerant, binevoitor, umanitarist, filantrop. Adj. Iertător, îngăduitor, îndurător, cruțător (rar), indulgent, clement (livr.), tolerant, înțelegător, răbdător. Bun, blînd, generos, omenos, de omenie, omenit (înv.), uman, binevoitor, cumsecade, de treabă, culant, amabil, larg (fig.), mărinimos, umanitar, caritabil, filantropic; milos, milostiv. Scuzabil, tolerabil, admisibil, suportabil, acceptabil. Amnistiabil. Reabilitat. Vb. A ierta, a se îndura, a cruța; a tolera, a îngădui, a fi îngăduitor, a fi indulgent, a trece cu vederea, a fi clement, a fi tolerant, a da dovadă de mărinimie, a avea inimă mare. A înțelege, a da dovadă de înțelegere, a avea înțelegere, a se înduioșa, a se îndupleca, a se îmbuna, a se milostivi, a-i fi milă, a milui (înv.). A scuza, a găsi scuze; a păsui, a da răgaz, a amîna. A achita, a scuti, a pardona (înv.), a absolvi, a lăsa în pace, a lăsa (pe cineva) în plata Domnului (a lui Dumnezeu), a disculpa, a dezvinovăți, a dezvinui (rar); a amnistia, a grația, a reabilita. Adv. Cu iertare, cu îngăduință, cu îndurare; cu duhul blîndeții; cu bunătate, cu înțelegere. V. bunătate, milă, omenie.

INDULGENȚĂ s. f. 1. atitudine îngăduitoare față de greșeli; toleranță, îngăduință. 2. document dat de papă pentru iertarea păcatelor credincioșilor în schimbul unei sume de bani. (< fr. indulgence, lat. indulgentia)

INDULGENȚĂ s.f. 1. Atitudine îngăduitoare față de greșeli; toleranță, îngăduință, bunătate. 2. Document dat de papă pentru iertarea păcatelor credincioșilor în schimbul unei sume de bani. [Cf. fr. indulgence, lat. indulgentia].

INDULGENȚĂ s. 1. iertare, îndurare, îngăduință, milostivire, (livr.) clemență. (Cere cu umilință ~.) 2. îngăduință, îngăduire, toleranță, (rar) tolerantism, (pop.) îngăduială, (înv.) răbdare. (Manifestă prea multă ~.)

indulgență sf [At: NEGRUZZI, S. I, 341 / V: ~ghenție, ~ghinție / Pl: ~țe / E: fr indulgence, lat indulgentia] 1 Atitudine îngăduitoare față de greșeli Si: bunătate, îngăduință, toleranță. 2 Iertare totală sau parțială a păcatelor pe care biserica catolică o acordă credincioșilor ei în schimbul unei sume de bani. 3 (Ccr) Document ce conține textul rugăciunilor care trebuie să fie spuse pentru a obține această iertare.

INDULGENȚĂ, (2) indulgențe, s. f. 1. Atitudine îngăduitoare față de greșeli; toleranță, îngăduință. Cu toată indulgența auditoriului, trupa de amatori făcu un mare fiasco, NEGRUZZI, S. i 341. De indulgența mea acum să profitați, ALEXANDRESCU, M. 184. 2. (În biserica catolică) Iertare de păcate acordată credincioșilor în schimbul unei sume de bani.

INDULGÉNȚĂ (< fr., lat.) 1. Atitudine îngăduitoare față de greșelile cuiva; toleranță, îngăduință. 2. (În dreptul roman) Grațiere acordată cu prilejul unei solemnități. 3. (REL.) Act de iertare a păcatelor acordat credincioșilor catolici, inițial în schimbul penitenței publice sau al unor opere de binefacere, iar, ulterior, în schimbul unei sume de bani. I. aveau un caracter temporar și puteau fi totale (iertarea tuturor păcatelor), care erau acordate de Papă, și parțiale (iertarea anumitor păcate), ce puteau fi date și de înalți ierarhi ai Bisericii. În sec. 16, în timpul papei Leon X, comerțul cu i. a proliferat abuziv, ceea ce a constituit unul dintre principalele motive folosite de Luther, care le-a atacat cu violență, în inițierea Reformei. Conciliul de la Trento (1562) a interzis practica vânzării i., iar în 1967 papa Paul VI a revăzut modul de acordare și de aplicare a lor.

*intoleránță f., pl. e (lat. intolerantia). Lipsă de toleranță.

intoleranță f. lipsă de toleranță.

INTOLERANȚĂ, intoleranțe, s. f. 1. Lipsă de toleranță, de îngăduire. Din poema...«Savonarola», alăturea de vederi înalte, iese un suflu de intoleranță, de sectarism. GHEREA, ST. CR. I 175. 2. (Med.) Incapacitatea de a suporta unele medicamente. Intoleranță pentru sulfamide.

Intoleranță ≠ îngăduință, toleranță

INTOLERANȚĂ s. f. 1. lipsă de toleranță. 2. incapacitate organică de a suporta un medicament, un aliment, un grefon etc. (< fr. intolérance)

INTOLERANȚĂ ~e f. 1) Caracter intolerant; lipsă de toleranță; neîngăduință. 2) Atitudine de intolerant. 3) Inaptitudine a organismului de a tolera unele medicamente, alimente. /<fr. intolérance

INTOLERANȚĂ s.f. 1. Lipsă de toleranță; neîngăduire. 2. Incapacitate organică de a suporta anumite medicamente. [Cf. fr. intolérance, it. intolleranza].

IOSIF (JOSEPH [józef]), numele a doi împărați germani: I. I, rege roman (din 1690), rege la Ungariei și Boemiei și împărat al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană (1705-1711); I. II, rege roman (din 1764), împărat al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană (1765-1790) și rege al Ungariei și Boemiei (1780-1790). Coregent (1765-1780) al mamei sale, Maria Tereza. Adept al absolutismului luminat, în spiritul căruia a efectuat numeroase reforme (secularizarea unor averi mănăstirești, Edictul de toleranță, 1781, desființarea iobăgiei ș.a.); a stimulat dezvoltarea industriei. Politica sa de centralizare și de germanizare a popoarelor supuse a provocat împotrivirea acestora. În timpul domniei sale, și al Mariei Tereza, Bucovina a fost anexată de Habsburgi (1775) și a avut loc marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784).

Iosif m. nume a doi împărați ai Germaniei: IOSIF I, fiul și urmașul lui Leopold I, continuă răsboiul pentru succesiunea Spaniei (1703-1711); IOSIF II, fiul Mariei Terezia, reprezentantul despotismului luminat, introduse reforma, promulgă în 1781 edictul de toleranță și desrobi pe iobagii români din Ardeal (1765-1790).

îngădui (îngădui, îngăduit), vb. – 1. A permite, a lăsa. – 2. A admite, a accepta, a se învoi. – 3. A îndura, a suporta. – 4. A slăbi, a diminua, a domoli. – 5. A ierta, a absolvi, a scuti de (o pedeapsă). – 6. A aștepta, a avea răbdare. – 7. (Refl.) A se înțelege, a se avea bine. Mag. engedni (Cihac, II, 50; Tiktin; DAR; Gáldi, Dict., 93), cf. bg. din Trans. enieduva (Miklosich, Bulg., 121). – Der. îngăduială (var. îngăduință), s. f. (permisiune, voie; concesie; toleranță; cedare; răbdare; păsuire, răgaz); îngăduitor, adj. (tolerant, răbdător); neîngăduitor, adj. (intolerant); neîngăduință, s. f. (intoleranță).

ÎNGĂDUIALĂ s. v. indulgență, îngăduință, îngăduire, toleranță.

îngăduială sf [At: NECULCE, ap. LET. II, 274/37 / P: ~du-ia~ / Pl: ~ieli / E: îngădui + -eală] (Înv) 1 Toleranță. 2 Răbdare. 3 Păsuire. 4 Răgaz. 5 Încetineală. 6 Timp îndelungat.

îngăduială s. v. INDULGENȚĂ. ÎNGĂDUINȚĂ. ÎNGĂDUIRE. TOLERANȚĂ.

ÎNGĂDUIALĂ, îngăduieli, s. f. Îngăduință, toleranță. [Mihai Viteazul] vestit și lăudat prin... dragostea către patrie, îngăduiala către cei asemeni. BĂLCESCU, O. II 27. Orice, cu-ngăduială, Se face cu rînduială. TEODORESCU, P. P. 170.

ÎNGĂDUINȚĂ s. 1. v. încuviințare. 2. autorizație, permisiune, voie. (~ de a face ceva.) 3. bunăvoință, înțelegere, mărinimie, milă, (înv. și pop.) milostenie, (înv.) priință, (turcism înv.) musaadea. (A demonstrat multă ~.) 4. v. iertare. 5. indulgență, îngăduire, toleranță, (rar) tolerantism, (pop.) îngăduială, (înv.) răbdare. (Manifestă prea multă ~.)

ÎNGĂDUINȚĂ s. f. Faptul de a (se) îngădui. 1. Încuviințare, permisiune, voie. Solul de la Rim păru a-și scutura fruntea ca de o umbră și se întoarse iar cătră postelnic, cerîndu-i cu ochii îngăduință să-și urmeze amîndoi sfatul început. SADOVEANU, F. J. 724. Îi adusese [lui Bathori] făgăduieli mărețe de la împăratul și îngăduința căsătoriei lui atît de mult dorită. BĂLCESCU, O. II 54. 2. Indulgență, toleranță. Cei care au atitudine de îngăduință față de chiaburi lovesc în interesele clasei muncitoare și țărănimii muncitoare. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2396. ♦ Înțelegere, bunăvoință reciprocă. Trăiră cîte trei un trai plin de fericire și de îngăduință. ISPIRESCU, L. 132. 3. (Rar, familiar) Păsuire, amînare, răgaz. Îngăduință pentru plata datoriei.

ÎNGĂDUINȚĂ s. 1. acord, aprobare, asentiment, aviz, consimțămînt, consimțire, încuviințare, învoială, învoire, permisiune, voie, voință, vrere, (înv. și reg.) poslușanie, slobozenie, (Mold. și Bucov.) pozvolenie, (înv.) concurs, pozvol, sfat, volnicie. (Nu se face nimic fără ~ lui.) 2. autorizație, permisiune, voie. (~ de a face ceva.) 3. bunăvoință, înțelegere, mărinimie, milă, (înv. și pop.) milostenie, (înv.) priință, (turcism înv.) musaadea. (A demonstrat multă ~.) 4. iertare, indulgență, îndurare, milostivire, (livr.) clemență. (Cere cu umilință ~ lor.) 5. indulgență, îngăduire, toleranță, (rar) tolerantism, (pop.) îngăduială, (înv.) răbdare. (Manifestă prea multă ~.)

ÎNGĂDUINȚĂ f. 1) v. A ÎNGĂDUI și A SE ÎNGĂDUI. 2) Caracter îngăduitor; indulgență; toleranță. 3) Atitudine binevoitoare; armonie. 4) Răgaz pentru îndeplinirea unei obligații; amânare. [G.-D. îngăduinței] /a îngădui + suf. ~ință

îngăduire sf [At: LB / Pl: (rar) ~ri / E: îngădui] 1 Permisiune de a face ceva Si: îngăduit¹ (1). 2-3 Toleranță (reciprocă) Si: (rar) îngăduit¹ (2-3). 4 Bună înțelegere reciprocă Si: (rar) îngăduit¹ (4). 5 Lipsă de rezistență Si: (rar) îngăduit¹ (5). 6 Acceptare a unor concesii Si: (rar) îngăduit¹ (6). 7 Împăcare a două persoane Si: (rar) îngăduit¹ (7). 8 Domolire a intemperiilor Si: (rar) îngăduit¹ (8). 9-10 (A nu considera grave și) a ierta greșelile cuiva Si: (rar) îngăduit¹ (9-10). 11 Mângâiere a cuiva Si: (rar) îngăduit¹ (11). 12 Amânare a termenului de plată a unei datorii Si: (rar) îngăduit¹ (12). 13 Așteptare cu răbdare Si: (rar) îngăduit¹ (13). 14 Lipsă de dușmănie față de cineva Si: (rar) îngăduit¹ (14). 15 Ușurare a situației cuiva Si: (rar) îngăduit¹ (15). 16 Stăpânire de sine Si: (rar) îngăduit¹ (16). 17 Uitare a tot ce este neplăcut Si: (rar) îngăduit¹ (17). 18 Simpatie pentru cineva Si: (rar) îngăduit¹ (18).

ÎNGĂDUIRE s. indulgență, îngăduință, toleranță, (rar) tolerantism, (pop.) îngăduială, (înv.) răbdare. (Manifestă prea multă ~.)

ÎNGĂDUITOR ~oare (~ori, ~oare) 1) (despre persoane) Care îngăduie; caracterizat prin toleranță față de abaterile de la normă; indulgent; iertător; tolerant. 2) (despre manifestări ale oamenilor) Care vădește bunătate; caracterizat prin bunătate; blajin; blând. /a îngădui + suf. ~tor

laxism sn [At: DN³ / E: fr laxisme] 1 Doctrină filozofică, politică sau teologică bazată pe ideea suprimării interdicțiilor. 2 (Pex) Tendință spre toleranță excesivă.

liant s.m. 1 (tehn.) aglomerant. Liantul are proprietatea de a lega între ele particulele, firele sau fâșiile unui material 2 fig. <fig.> ciment. Toleranța este liantul societății.

LIBERALISM n. 1) Curent ideologic și social-politic care promovează inițiativa privată, ce se opune comunismului și dirijismului. 2) fig. Toleranță excesivă. /<fr. libéralisme

liberalism sn [At: AR (1830), 115¹/32 / Pl: (rar) ~e / E: fr libéralisme] 1-2 (Atitudine sau) tendință caracterizată prin promovarea ideilor de libertate (1) individuală și de egalitate în viața socială. 3 (Asr) Practică prin care se promovează ideile de libertate (1) individuală și de egalitate în viața socială. 4 Doctrină politică și economică burgheză caracterizată prin lupta împotriva feudalismului și pentru acordarea libertăților individuale. 5 Atitudine de toleranță excesivă, înțelegere și bunăvoință față de cineva Si: liberalitate (3), (rar) împăciuitorism.

LUPANAR s. bordel, casă de prostituție, casă de toleranță, (înv.) tractir.

lupanar s.n. bordel, casă de prostituție (v. casă¹), casă de rendez-vous (v. casă¹), casă de toleranță (v. casă¹), <pop. și fam.> curvărie, <reg.> școrlit, <înv.> casă de curvăsărie (v. casă¹), casă de curvie (v. casă¹), casă publică (v. casă¹), tractir, <glum.> hagialâc, <arg.> hogeag, <ieșit din uz> stabiliment.

MARMONTEL [marmõtél], Jean-François (1723-1799), scriitor francez. Autor al articolelor de literatură din „Enciclopedia franceză”, adunate ulterior în volumul „Elemente de literatură”. Romane în care pledează pentru toleranță religioasă („Bélisaire”) și se pronunță împotriva sclaviei („Incașii”). Librete pentru opere și operete (Rameau, Dauvergne, Grétry, Cherubini, Puccini), publicate în „Povestiri morale”. Memorii.

MAXIMILIAN, numele a doi împărați germani: M I, rege roman (1486-1419) și împărat al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană (1493-1519). A dus o politică de întărire a autorității centrale, iar pe plan extern, de extindere a dominației habsburgice în Europa apuseană. Prin tratate și căsătorii, a pregătit intrarea sub dominația casei de Habsburg a Spaniei (inclusiv posesiunile italiene și coloniile), a Boemiei și Ungariei. În timpu său, au început războaiele cu Franța pentru stăpânirea Italiei (Războaiele italiene, 1494-1559). M. II, rege roman (din 1562), rege al Boemiei, Ungariei și împărat al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană (1564-1576). În Ungaria, s-a lovit de opoziția nobilimii, partizană a lui Ioan Sigismund Zápolya. În 1573, a înăbușit o puternică răscoală țărănească în Croația. Politică de toleranță religioasă față de protestanți.

MEDAWAR [médəuə], Sir Peter Brian (1915-1987), biolog și imunolog britanic. Prof. univ. la Birmingham și Londra. Studii în domeniul culturilor de țesuturi și al grefelor de piele. A descoperit toleranța imunologică câștigată. Premiul Nobel pentru fiziologie și medicină (1960), împreună cu F.M. Burnet.

MENDELSSOHN [méndəlszo:n], Moses (pe numele adevărat Moses Dessau) (1729-1786), filozof german de origine iudaică. Prieten cu Lessing. Exponent al iluminismului moderat german. Adept al teoriilor lui Leibniz, promotor al toleranței religioase. Cunoscut îndeosebi pentru studiul său despre estetică, care a exercitat o anumită influență asupra lui Kant, S-a străduit să reformeze și să modernizeze iudaismul. Lucrări: „Dialoguri filozofice”, „Asupra principiilor fundamentale ale artelor frumoase și ale științelor”.

MILĂ. Subst. Milă, miluță (dim., pop.), milostivire, îndurare, milostenie (înv.), milosîrdie (înv.), mizericordie (livr.), mizerație (livr.), comizerație (rar), compătimire, părere de rău, compasiune (livr.); iertare, iertăciune (înv. și pop.), indulgență, îngăduință, toleranță, clemență (livr.); caritate, filantropie. Bunătate, bunăvoință, blîndețe, generozitate, mărinimie. Adj. Milos, milostiv, cu inimă, îndurător, mizericordios (livr.), compătimitor; iertător, indulgent, tolerant, clement (livr.); uman, caritabil, filantropic. Bun, binevoitor, blînd, generos, mărinimos. Vrednic de milă, vrednic de plins, deplorabil, jalnic, lamentabil. Vb. A fi milos, a avea inimă bună (de aur), a fi bun la inimă (cu inima bună), a-i fi milă de cineva, a se îndura, a-i părea rău de cineva, a compătimi, a căina, a deplînge, a deplora (rar), a plînge cuiva de milă; a i se face milă, a se muia la inimă, a fi cuprins de milă, a i se rupe cuiva inima (sufletul), a se înduioșa, a se milostivi, a se îndura; a ierta. A găsi milă, a găsi compasiune, a găsi îndurare. A fi vrednic de milă, a fi vrednic de plîns, a face (a produce) cuiva milă, a înduioșa. Adv. Din milă, de mila cuiva; cu milă, cu compasiune. V. bunătate, iertare, omenie, regret.

MORUS (MORE [mo:]), Sir Thomas (1478-1535), gânditor umanist și om politic englez. Unul dintre întemeietorii socialismului utopic. Lord-cancelar (1529-1532). Fiind catolic, a refuzat să depună jurământ de credință regelui ca „șef suprem” al bisericii anglicane. Arestat, judecat și decapitat din ordinul lui Henric VIII, pentru că s-a împotrivit reformelor bisericești promovate de acesta. În lucrarea sa, „Utopia” (1516), a descris, în opoziție cu societatea engleză contemporană lui, o lume ideală, bazată pe toleranță și egalitate între toți membrii ei. Alte lucrări: „Viața lui Pico della Mirandola”, „Răspuns către Luther”. Canonizat (1935). Sărbătorit la 22 iun.

NAȚIONALIST, -Ă 1 adj., s. m. și f. I. adj. 1. (Învechit, rar) Național (1). Poftitori de binele de comun naționalișt care s-ar îndura a plăti tipografilor. țichindeal, a. m. xvi/15. 2. Care susține naționalismul (2), caracterizat prin naționalism, privitor la naționalism. v. șovin. Tendințele naționaliste, toleranța față de greșeli și lipsuri, lipsa de tărie morală, îngîmfarea constituie condiții prielnice pentru infiltrarea în rîndurile noastre a agenților dușmanilor. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV¹. 422. II. s. m. și f. 1. (Învechit) Adept al naționalismului (1). v. patriot. Multe din afară și dinlontru împedecări a unei mai bonă cultivire a învățătorilor stătea împotrivă și împreunarea poterilor a tuturor naționalistelor era de lipsă. man. înv. II/19. Domnia ta ești cel dintîi carele ai alergat, gata fiind a da ajutori unui naționalist. petrovici, p. viii/6. Nu numai eu singur, ci mulți naționaliste români sînt cărora vrerea domniei tale cea bună... le-au adus ajutoriu. teodorovici, i. n/1. Un număr mare de naționaliști simțesc cu fierbințală și știu de ce avem trebuință neapărată. gt (1838), 4¹/32. În unele clipe era naționalistul cel mai înfocat. agîrbiceanu, a. 218. Belciug era mare naționalist. rebreanu, i. 108. În „Românii și poezia lor”, Alecsandri laudă pe țăran și-l idealizează... el nu vorbește ca democrat, ci ca naționalist. IBRĂILEANU, SP. CR. 146. 2. Adept al naționalismului (2). dicț. – Pronunțat: -ți-o-. – pl.: naționaliști, -ste. – Și : (învechit) naționalișt, -ă adj., naționaliste subst. pl. – Din lat. nationalista, it. nazionalista, germ. Nationalist, fr. nationaliste. – Pentru naționalișt, cf. magh. nácionalista.

neînțelegător, ~oare a [At: PSALT. 20 / V: (pfm) nen~ / Pl: ~i, ~oare / E: ne- + înțelegător] 1 Care nu manifestă înțelegere, toleranță pentru ceva sau cineva. 2 (Reg) Încăpățânat. 3 (Înv) Neînțeles².

NENE s. m. 1. (Învechit și regional) Tată. M-au părăsît neanea ș-am rămas de mamă. dosoftei, ps. 83/5. Eu-s, neaneo, hiică-ta Eufrosina. id. v. s. septembrie 27^v/8. Am avut o giumătate de mo(a)ră partea no(a)stră moșie dre(a)ptă făcut(ă) de neanea din pajiști. (a. 1686). ștefanelli, d. c. 10. Mamă, zi să vie nenea Ca să-mi mai scuture lenea. pann, p. v. i, 107/16. Și socru-tău nu ți-i nene, Să-ți deie faguri de miere. marian, nu. 246. Ridică hobotul tău Și-i vedea pe socru-tău Și ți-a părea tată-tău. Ba! poate-i și mai frumos, Numai nu-i așa milos Cum al tău nene ți-a fost. id. ib. 637. Are să mă deie nenea, cu bună samă, după acest țigan pogăn! sbiera, p. 125, cf. com. din bilca-rădăuți și din straja-rădăuți. Cînd rămîn pruncii de nene, Străinei îs făr’de vreme. bîrlea, C. P. 120, cf. T. PAPAHAGI, m. 227, COMAN, GL., alrm i/II h 212. ♦ spec. (Regional) Tată vitreg. alrm i/ii h 214. ♦ (Regional; la pl.) Părinți (Cotîrgași-Vatra Dornei). șez. ii, 209. Nu-i cum iera pi vremea cîn neni, moșî (părinții și bunicii) noștri iera tiniri ca noi. ib. 2. (Popular) Termen de respect folosit pentru a vorbi cu (sau despre) un frate mai în vîrstă; (popular) neică (1). v. bade. cf. valian, v., POLIZU, COSTINESCU, DDRF, BARCIANU, ALEXI, W., pușcariu, l. r. i, 48. Dă-mi și mie roșcove, nene! stancu, d. 40, cf. h ii 256. Chivuța se-nspâimînta Și cătră nen’ său grăia. jarnfk-bîrseanu, d. 492. Au, nene și frățioare! Ce fuse și ăst păcat, D-arde foc la noi in sat?! păsculescu, l. p. 209, alr i/ii h 162, alrm i/ii h 224. Tata Lungul, Mama Lata, Nenea Fluierătoru (Coșul, vatra, fumul), teodorescu, p. p. 225, cf. gorovei, c. 107. ♦ Spec. (Regional) Frate vitreg. alrm i/ii h 223. 3. (Regional) Termen de respect folosit de nepoți pentru a vorbi cu (sau despre) un unchi. Pe mine însă nu cuteza să mă ceară nenea Ghiță al popii, deși îmi era unchi. f (1906), 4. Nenea Antonache era fratele mamei. brătescu-voinești, Î. 25, cf. alrm i/ii h 232, 233. 4. (Familiar) Termen de respect folosit (de obicei de cei mai tineri) pentru a vorbi cu (sau despre) un bărbat (mai) în vîrstă; (popular) neică (2), (regional) nană¹. v. bade, moș (I 2). Eu așa am grăit cu nenea Enache (a. 1752). iorga, s. d. xII, 61. Neane, dar ești tu cu minte! Ce duci cînele în spate? țichindeal, f. 348/2. Rău îmi pare, nea cutare și cutare, Că îmi uitai ca pămîntul. pann, h. 50/22. Să venim la istoria d-tale, nene Bogonos. negruzzi, s. i, 224. Ha, ha, ha!... răpide mi-l luași pe bietul dorobanț, nene. alecsandri, t. 400. Mă! spune lui nen' tu Chiriac nu uite de ce ne-a fost vorba. caragiale, t. ii, 19, cf. 17. Nea Budulea... avea un picior mai scurt decît celălalt. slavici, n. i, 147. Da unde te duci, nene George? ispirescu, l. 139, cf. f (1906), 4. Avusese cîteva, discuții cu nenea Tomiță, care o recomandase pe Evantia. bart, e. 319. Nenea Vasilescu și tovarășii lui au cîte-o încăpere, în fundul magazinului. arghezi, b. 44. Pot demonta tractorul și noaptea pe întuneric și îl fac la loc pe pipăite cu ochii legați, dacă mă ajută nea Prodan la carburator, galan, b. ii, 63. Las' că și nenea Gherasim, cîrmaciul, cu toate că strigă uneori cu asprime, are o inimă, să nu-i găsești pereche în lume. tudoran, p. 171, cf. 18. Mă băiete, scoal în sus și pune un scaun lui nean’ tău Matei sub picioare. preda, î. 76, cf. 107. Mîine o să meargă la nenea Dobre. barbu, ș. n. 12. Fluieră i făcuse nenea Pahon. reteganul, p. i, 14. Într-un papuc și-o opincă, lipa, lipa nea Stănică, se zice despre omul leneș. cf. pann, p. v. i, 155/20. Vorbi și nenea Ion, că este și el om sau vorbi și nea Vlad, că-i și el din sat, se zice despre omul prost (care se amestecă într-o discuție), zanne, p. vi, 160, cf. 88, 162, 163, 169, 253, 274, 441, 442. ◊ (Glumeț) Nenea Acul, țața Ața își pierdură dimineața Pe un cot de postav sau șeviot. arghezi, s. p. 27. ◊ (Apelativ familiar pe care și-l dă o persoană mai în vîrstă, vorbind cu cineva mai tînăr) Știi dumneata că d-atunci trebuie să fie aproape șaptezeci de ani? – Or fi, nento, îmi răspunse el. ghica, s. 15. ◊ Nenea Martin = moș Martin, v. moș (I 2). Oare nu cumva nenea Martin a dat raita pe la d-ta pe-acasă? creangă, p. 31, cf. candrea, f. 265. De frică, i se îmmoaie labele lui nenea Martin și cade. rădulescu-codin, Î. 86. ♦ (Prin Olt.) Unul dintre numele dracului. Te ia nen’ tu. arh. Olt. xxi, 271. 5. Termen de adresare prin care se exprimă dezaprobarea, surprinderea neplăcută. Vasăzică ai prins... cîți ai zis. Păi asta se cheamă pescuit, nene? sebastian, t. 19. La horă, nene, cu țăranii, în mijlocul poporului. t. popovici, se. 508. 6. (Familiar) Termen întrebuințat în cursul unei povestiri sau conversații și care, fără a fi adresat unei persoane anumite, exprimă mirare, satisfacție etc.; (popular) neică (4). Și cînd venea ea, nene, dobora copacii. ispirescu, l. 5, cf. 78, 130, 213. Se-ntind, nene, de căldură, De le-ajung genunchii-n gură. coșbuc, p. ii, 48. Cînd ceața să ridica, Ei, nene, să pomenea Din inima cîmpului, În buricul pămîntului. păsculescu, l. p. 212. 7. (Argotic) Stăpîn al unei case de toleranță sau proxenet, codoș. v. pește¹. „Am să mă fac nene”, răspunse, m. i. caragiale, c. 116, cf. bul. Fil. ii, 206, 211, vii, 282, scl 1963, 24. – pl.: (rar) neni. – art.: nenea. gen. dat.: lui nenea. voc. și: (învechit) neaneo. – Familiar, urmat de adj. pos. pers. 2 și 3 sg.: nen’ tău, nen’ tu, (rar) nean’ tău (cu voc. nento), nen’ său, nen’ su. – Și: (formă prescurtată) nea, (învechit) neăne s. m. – cf. bg. неня , scr. nena.

nene s. m. sg. 1. unchi. 2. patron al unei case de toleranță. 3. apelativ adresat unui bărbat mai în vârstă.

nene sm [At: DOSOFTEI, P. S. 83/5 / G-D: lui ~a / Vc și: (înv) neaneo / V: (abr) nea, (înv) neane / Pl: (rar) ~ni / E: cf bg неня, srb nena] 1 (Îrg) Tată. 2 (Reg; spc) Tată vitreg. 3 (Reg; lpl) Părinți. 4 (Pop) Termen de respect folosit pentru a vorbi cu sau despre un frate mai în vârstă Si: (pop) neică Vz bade. 5 (Reg; spc) Frate vitreg. 6 (Reg) Termen de respect folosit de nepoți pentru a vorbi cu sau despre un unchi. 7 (Fam) Termen de respect folosit de obicei de cei mai tineri pentru a vorbi cu sau despre un bărbat mai în vârstă Si: (reg) nană (6), (pop) neică (3) Vz bade, moș. 8 (Fam; îs) ~a Martin Urs. 9 (Olt; euf) Diavol. 10 Termen de adresare prin care se exprimă dezaprobarea, surprinderea neplăcută. 11 (Fam) Termen folosit în cursul unei povestiri sau conversații și care, fără a fi adresat cuiva anume, exprimă mirare, satisfacție etc. Si: (pop) neică (7). 12 (Arg) Stăpân al unei case de toleranță. 13 (Arg) Proxenet.

NEPILDUIT, -Ă, nepilduiți, -te, adj. (Învechit) Unic, fără precedent. Se distinsese prin o toleranță religioasă nepilduită în celelalte state catolice. HASDEU, I. V. XVIII. Rezultatul acestei neauzite, nepilduite și deșănțate revizuiri ne este astăzi supus spre aprobare. KOGĂLNICEANU, S. A. 128.

nesuferință s.f. (înv.) 1. faptul de a nu putea suferi pe cineva sau ceva; lipsă de simpatie, de toleranță; aversiune. 2. nerăbdare.

nesuferință sf [At: BUDAI-DELEANU, Ț. 148 / Pl: ~țe / E: ne- + suferință] (Înv) 1 Lipsă de simpatie, de toleranță față de cineva sau de ceva Si: aversiune. 2 Nerăbdare (5).

OMENIE. Subst. Omenie, omenire (înv.), umanitarism, umanitate, dragoste de oameni. Bunătate, cumsecădenie, generozitate, noblețe, nobilitate (înv.), mărinimie, dărnicie, larghețe; altruism. Blîndețe, blajinătate (rar). Bunăvoință, îngăduială, îngăduință, îngăduire, indulgență, clemență (livr.), toleranță. Milă, milostivire, milosirdie (înv.), milostenie (înv.), mizericordie (livr.), compătimire, compasiune (livr.), înțelegere, îndurare; iertare, iertăciune (înv. și pop.). Caritate, binefacere, filantropie. Atenție, grijă, solicitudine. Umanitarist; filantrop, binefăcător. Adj. Omenos, omenit (înv.), uman, umanitar. Bun, cumsecade, generos, nobil, mărinimos, darnic, larg (fig.). Blînd, blajin. Binevoitor, omenesc (înv. și pop.), îngăduitor, indulgent, clement (livr.), tolerant. Milos, milostiv, mizericordios (livr.), compătimitor, înțelegător, îndurător, iertător. Caritabil, binefăcător, filantropic. Atent, grijuliu, grijitor (reg.), grijnic (înv.). Frățesc, patern. Vb. A fi omenos, a fi plin de omenie. A ști (la) omenie, a ști ce-i omenia. Adv. Omenește, cu omenie, frățește. V. atenție, bunătate, cordialitate, dărnicie, iertare, milă, politețe, prietenie.

PARADIABÉT (< fr.) s. n. Stare patologică asemănătoare diabetului zaharat, dar provocată de cauze extrapancreatice (hiperfuncție cortisuprarenală, insuficientă hepatică etc.) și caracterizată printr-o toleranță scăzută la glucide și uneori prin glicozurie.

PARTIDUL NAȚIONAL-ȚĂRĂNESC (P.N.Ț.), partid care constituie, la București (10 oct. 1926), în urma fuziunii Partidului Țărănesc (creat în dec. 1918, în Vechiul Regat), condus de Ion Mihalache, cu Partidul Național (înființat în mai 1881) din Transilvania, în frunte cu Iuliu Maniu. La conducerea Delegației Permanente a fost ales Iuliu Maniu, secondat de Ion Mihalache, ca vicepreședinte, iar ca membri: Nicolae Lupu, Alexandru Vaida-Voevod, Paul Brătășanu, Mihai Popovici și Virgil N. Madgearu. P.N.Ț. a cuprins în rândurile sale marea majoritatea a țărănimii, o parte a intelectualității, precum și meseriași, mici comercianți, muncitori; a promovat o ideologie nouă – țărănismul, care preconiza asigurarea primatului agriculturii în viața economică a „statului țărănesc”. În programul P.N.Ț. se regăsesc problemele vieții economice și social-politice ale țării, cum ar fi: necesitatea adoptării unei noi Constituții, care să garanteze drepturile și libertățile democratice, responsabilitatea ministerială și a funcționarilor publici, reforma administrativă pe baza autonomiei locale, unificarea legislativă, reorganizarea justiției, inclusiv a celei militare, întărirea armatei, organizarea industriei de război, organizarea producției agricole, dezvoltarea cooperației, credite ieftine pentru țărani, încurajarea industriei bazată pe izvoarele de energie ale țării, sprijinirea industriei țărănești, stabilizarea monetară și echilibrul bugetar, recunoașterea unor drepturi pentru muncitori, între care și acela de a se organiza în sindicate, instrucția publică, dezvoltarea învățământului primar, agricol, comercial și industrial, precum și a învățământului universitar, garantarea libertății de conștiință, libertatea și protecția cultelor recunoscute, o politică externă întemeiată, în primul rând, pe menținerea și consolidarea raporturilor cu foștii Aliați din Primul Război Mondial, îndeplinirea cinstită și loială a tratatelor, stabilirea de relații normale cu toate statele și în chip deosebit cu statele vecine. În timpul celor două guvernări național-țărăniste (1928-1931; 1932-1933), a căror activitate a fost puternic afectată de consecințele profunde ale crizei mondiale (1929-1933), au fost promovate un șir de măsuri menite să revigoreze economia națională, concomitent cu atragerea, în virtutea doctrinei „porților deschise”, a capitalului străin într-o seamă de activități economice, orientare de care s-a îndepărtat în anii celei de-a doua guvernări, când s-a adoptat o politică vamală protecționistă. În condițiile crizei economice din anii 1929-1933 au loc frământări sociale, dintre care se detașează greva minerilor din Lupeni (1929), precum și grevele muncitorilor petroliști de pe Valea Prahovei și ale ceferiștilor de la Atelierele „Grivița” din București (ian.-febr. 1933), împotriva cărora, pentru restabilirea ordinii, guvernul a recurs la represiunea armată. De-a lungul existenței sale, P.N.Ț., n-a fost scutit de erori, aprecieri și orientări neconforme cu realitatea, fapt ce s-a repercutat negativ în menținerea unității rândurilor sale sau în pierderea încrederii și influenței în rândul electoratului. Astfel, P.N.Ț. a cunoscut, din varii motive (structură socială eterogenă, deosebire de vedere în modul de abordare a problemelor economice, sociale și politice; conflicte de ordin personal etc.), unele sciziuni; desprinderea în febr. 1927 a grupului condus de dr. N. Lupu și constituirea sub președenția acestuia a Partidului Țărănesc (în mart. 1934, revine în rândurile P.N.Ț.-ului); în apr. 1927 o grupare, în frunte cu Grigore Filipescu, se înscrie în Partidul Poporului; în apr. 1930 gruparea condusă de C. Stere părăsește partidul și se constituie Partidul Țărănesc-Democrat. Frământările din P.N.Ț. se adâncesc mai ales după proclamarea ca rege al lui Carol II (la realizarea căruia P.N.Ț. și conducătorul său, Iuliu Maniu, în acel timp prim-ministru, a avut un rol important). În iul. 1932, Grigore Iunian demisionează din funcția de vicepreședinte al partidului, punând bazele Partidului Țărănesc-Radical (nov. 1932); în mai 1935, gruparea condusă de Alexandru Vaida-Voevod, exclusă din P.N.Ț. pentru orientarea de dreapta, înființează organizația Frontul Românesc; în dec. 1935, gruparea condusă de Demetru I. Dobrescu se retrage din P.N.Ț., constituindu-se în Comitetele Cetățenești; în dec. 1937, gruparea de „centru”, în frunte cu Armand Călinescu, consimțind să participe, la cererea regelui, în guvernul O. Goga, este îndepărtată din partid; la 23 febr. 1945, Anton Alexandrescu creează Partidul Național Țărănesc, care a intrat în guvernul Petru Groza, iar în ian. 1946, dr. N. Lupu părăsește P.N.Ț., punând bazele Partidului Țărănesc-Democrat. În perioada 1934-1937, P.N.Ț.. a fost cea mai importantă forță politică de opoziție împotriva guvernului liberal, condus de Gheorghe Tătărescu. La 25 nov. 1937 s-a încheiat un pact de neagresiune electorală între Iuliu Maniu, președintele P.N.Ț., și Corneliu Zelea Codreanu, șeful Mișcării legionare la care a aderat Gheorghe Brătianu, președintele Partidului Liberal-georgist și apoi gruparea lui lui C. Argentoianu și cu Partidul Evreiesc, cu scopul înfrângerii liberalilor în alegerile din dec. 1937. După instaurarea regimului autoritar al regelui Carol II, activitatea partidelor politice, inclusiv a P.N.Ț., a fost interzisă. În condițiile regimului Ion Antonescu, P.N.Ț. a aprobat acțiunea militară de eliberare a Bucovinei și nordului Bucovinei ocupate, în 1940, de U.R.S.S. și de pregătire a armatei pentru dezrobirea părții de nord-est a Transilvaniei, anexată de Ungaria, în baza Dictatului de la Viena (aug. 1940). După lovitura de stat (23 aug. 1944), P.N.Ț., alături de celelalte partide democratice tradiționale, a dus o politică de restaurare în România a unui regim democratic, de stăvilire a procesului de sovietizare a țării. În urma alegerilor din nov. 1946 (câștigate de țărăniști, dar falsificate de comuniști), autoritățile au intensificat ofensiva împotriva P.N.Ț. – cel mai puternic partid la acea dată – culminând cu dizolvarea partidului (29 iul. 1947), arestarea liderilor, în frunte cu Iuliu Maniu și Ion Mihalache, majoritatea găsindu-și sfârșitul în închisori și lagăre de muncă. Unii fruntași ai partidului au continuat să activeze în emigrație, iar câțiva în țară. La 22 dec. 1989, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Gabriel Țepelea, Nicolae Ionescu-Galbeni lansează un apel pentru intrarea în legalitate a partidului, iar la 28 dec. 1989 are loc unirea P.N.Ț. cu Partidul Creștin Democrat, sub denumirea Partidul Național Țărănesc-Creștin Democrat (P.N.Ț.-C.D.); se adoptă și o declarație programatică privind obiectivele partidului: instaurarea democrației, introducerea unei economii libere și libertatea religioasă. Partidul a fost reînscris oficial la 7 ian. 1990, fiind prima formațiune politică legal-constituită după evenimentele din dec. 1989. Președinte provizoriu: Corneliu Coposu. Delegația Permanentă a partidului desemnează (6 apr. 1990) pe Ion Rațiu candidat la președenția țării. Participând la alegerile legislative (20 mai 1990), P.N.Ț.C.D. a obținut un procentaj modest de numai 2,56% pentru Adunarea Deputaților și 2,50% pentru Senat, trimițând în Parlament 12 deputați și un senator, iar candidatul partidului la prezidențiale, Ion Rațiu s-a situat pe locul trei, cu 4,29% din voturi. Primul Congres al P.N.Ț.C.D. (24-26 sept. 1990) alege forurile de conducere (președinte: Corneliu Coposu) și aprobă Statutul și Programul. Ca orientare politico-doctrinară, este reprezentantul curentului creștin-democrat în România, având ca principii fundamentale: morala creștină, patriotismul luminat, democrația și dreptatea. În programele partidului se regăsesc idei ca: privatizarea întregii economii, înființarea de bănci agricole, descentralizare și autonomie locală, restitutio in integrum a proprietății, acolo unde este posibil sau acordarea de despăgubiri, respectarea principiului separării puterilor în stat, depolitizarea justiției, armatei, poliției, toleranța față de minoritățile naționale, reconstrucția morală a societății bazate pe trei instituții tradiționale: familia, școala și biserica, refacerea deplinei unități naționale, cultivarea legăturilor cu românii de pretutindeni, integrarea în structurile europene și euro-atlantice. P.N.Ț.C.D. a luat parte, alături de alte partide politice, la constituirea (15 dec. 1990) Convenției Naționale pentru Instaurarea Democrației (C.N.I.D.), iar la 26 nov. 1991, împreună cu partidele din C.N.I.D. și o parte a formațiunilor civice din Forumul Democratic Antitotalitar (F.D.A.R.) au pus bazele Convenției Democratice din România (C.D.R.; din 1992, după retragerea liberalilor, Convenția Democrată Română). La alegerile legislative (27 sept. 1992), C.D.R. s-a situat pe locul doi, cu 20% din voturi pentru Camera Deputaților și 20,2% pentru Senat, P.N.Ț.C.D.-ului revenindu-i 41 de mandate de deputați și 21 de senatori, iar Emil Constantinescu, candidat al C.D.R. la alegerile prezidențiale s-a clasat pe locul doi, în primul tur de scrutin, cu 31,24% din voturi, iar în turul al doilea a fost învins de Ion Iliescu, candidatul F.D.S.N., care a întrunit 61,4% din voturi. În urma decesului lui Corneliu Coposu (11 nov. 1995), Congresul al II-lea al partidului (19-21 ian. 1996) l-a ales pe Ion Diaconescu în funcția de președinte, adoptând, totodată programul politic și o rezoluție privind viitoarea strategie a partidului. Participând la alegerile locale (iun. 1996), C.D.R. a obținut un deosebit succes, clasându-se pe locul doi, cu 12,02% din mandatele de primari, 16,38% din mandatele pentru consilierii locali și 17,87% din mandate pentru consilierii județeni; la alegerile legislative (3 nov. 1996), C.D.R. a obținut 30,17% din voturi pentru Camera Deputaților și 30,70% din voturi pentru Senat, P.N.Ț.C.D.-ului revenindu-i 83 de mandate de deputați și 27 de senatori. În guvernul de coaliție C.D.R.-U.S.D.-U.D.M.R., potrivit algoritmului stabilit, P.N.Ț.C.D. a deținut postul de premier (Victor Ciorbea, Radu Vasile și a sprijinit desemnarea independentului politic, Mugurel Isărescu) și majoritatea portofoliilor guvernamentale. Pe fondul retragerii de către Biroul de Conducere, Coordonare și Control (B.C.C.C.) al P.N.Ț.C.D. a sprijinit politic (mart. 1998 și, respectiv dec. 1999) premierilor Victor Ciorbea și Radu Vasile se produce sciziunea P.N.Ț.C.D., primul punând bazele partidului Alianța Națională Creștin Democrată (A.N.C.D.), iar cel de-al doilea Partitul Popular din România (P.P.D.R.). La ședința Delegației Permanente (28-30 ian. 2000), s-a stabilit strategia partidului pentru alegerile locale, s-a modificat Statutul (B.C.C.C. a fost transformat în Biroul Permanent) și s-au efectuat schimbări la nivelul conducerii (Ioan Mureșan – promovat prim-vicepreședinte, Remus Opriș – secretar general). La alegerile locale (iun. 2000), C.D.R. a obținut rezultate modeste: 4,98% pentru mandatele de primari, 6,97% pentru consilieri locali și 9,08% pentru consilieri județeni, la care s-a adăugat ruperea de către liberali a legăturilor cu C.D.R. În aceste condiții, în vederea alegerilor legislative și prezidențiale, P.N.Ț.C.D. a luat inițiativa constituirii unei noi alianțe politice – Convenția Democrată Română 2000 (7 aug.), în componența U.F.D., F.E.R., la care au aderat Partidul Moldovenilor (17 aug.) și A.N.C.D. (20 aug.), iar pentru alegerile prezidențiale a susținut candidatura premierului independent, Mugurel Isărescu. La alegerile legislative (26 nov. 2000), Convenția Democrată Română 2000 a obținut 5,04% pentru Camera Deputaților și 5,29% pentru Senat, procente insuficiente pentru o alianță care trebuia să realizeze 10% din totalul voturilor valabil exprimate pentru a intra în Parlament. În urma eșecului înregistrat în alegeri, conducerea P.N.Ț.C.D., în frunte cu președintele Ion Diaconescu, asumându-și responsabilitatea își dă demisia colectivă. Congresul extraordinar al partidului (19-20 ian. 2001) alege o nouă conducere (președinte Andrei Marga, prim-vicepreședinte Vasile Lupu, secretar general, Cătălin Chiriță, președinte de onoare Ion Diaconescu), care-și propune restructurarea și restabilirea popularității partidului. După un început promițător (elaborarea unui nou statut și a unui nou program, înființarea Institutului de Studii Creștin-Democratice, semnarea la 6 mart. 2001 a protocolului de fuziune prin absorbție a A.N.C.D. de către P.N.Ț.C.D. etc.), președintele Andrei Marga demisionează din cauza obstrucțiilor permanente a unor membri ai Biroului Executiv Central. În aceste condiții de gravă criză, Delegația Permanentă (7 iul. 2001) alege ca președinte interimar pe Victor Ciorbea și suspendă din funcțiile de conducere pe Vasile Lupu și Cătălin Chiriță; aceștia respingând hotărârile luate de Delegația Permanentă, anunță convocarea unui Congres Extraordinar la 17 aug. 2001. La 14 aug. 2001, are loc un Congres Extraordinar, care pe baza moțiunii „Forța Unității”, alege pe Victor Ciorbea președinte al P.N.Ț.C.D. și anulează toate hotărârile luate începând de la Congresul din ian. 2001, validând, în același timp, excluderea din partid a celor din gruparea V. Lupu-C. Chiriță. Congresul din 17-19 aug. 2001, întrunit din inițiativa lui Lupu și Chiriță, hotărăște crearea Partidului Popular-Creștin, dar Tribunalul a decis să dea câștig de cauză grupării V. Ciorbea, considerată reprezentanta legală a P.N.Ț.C.D. În cursul anului 2002 și începutul lui 2003, conducerea P.N.Ț.C.D. a inițiat un program de măsuri, în vederea accelerării relansării partidului, ca alternativă creștin-democrată la guvernarea P.S.D. Președinți: Iuliu Maniu (1926-1933; 1937-1947); Ion Mihalache (1933-1937); Corneliu Coposu (1990-1995); Ion Diaconescu (1995-2000); Andrei Marga (ian.-iul. 2001); Victor Ciorbea (2001-2004); Gheorghe Ciuhandu (2004-2007). Editează publicația: „Dreptatea” (1927-1938; 1944-1945; 1946-1947; reapare săptămânal din 1990, cu întreruperi).

până¹ [At: PSALT. HUR. 48^r/10 / V: (îrg) pănă, pără, păr, pân, (înv) pană, păn, (reg) par, pânî, pâră, pene, pună / E: ml paene-ad] 1 pp Exprimă delimitarea unei întinderi sau a unei deplasări în funcție de un reper spațial mai mult sau mai puțin precis Hai până afară să discutăm. 2 pp (Îlpp) De sus ~ jos, de jos ~ sus Arată extinderea completă pe verticală a unei arii spațiale. 3 pp Planul spațial delimitativ este asociat cu punctul de localizare a unei circumstanțe Du-te până afară, unde te așteaptă el. 4 pp (Îlpp) ~ unde Exprimă un punct de localizare foarte îndepărtat al reperului de atins Mergi ~ până unde vezi cu ochii. 5 pp (Îc) ~ de Arată că delimitarea reperului final al acțiunii coincide cu punctul inițial al unei alte extinderi spațiale Mirosul se simțea ~ de unde veneam. 6 pp (Îc) ~ pe Arată că delimitarea extinderii acțiunii se face în funcție de atingerea unui plan luat ca reper Curge până pe podea. 7 pp (Îc) ~ de pe Exprimă depărtarea reperului spațial ales, care este și punctul inițial al unei extinderi Mirosul se simțea până de pe deal. 8 pp (Îc) ~ la Arată că reperul final este o destinație precisă sau un nivel atins, privit ca posibilitate maximă Au ajuns până la hotare. 9-10 pp (Îlpp; îlav) ~ la sfârșit, ~ la capăt (Exprimă faptul că reperul acțiunii sau stării este precizat) de către limita finală. Am stat până la sfârșit. 11 pp (Îcr de, din) Arată că starea, acțiunea este cuprinsă complet între limitele extreme ale unei arii E ud de la cap până la picioare. 12 pp (Îc) ~ de la, ~ de pe la, ~ din Delimitează depărtarea dintre o poziție oarecare și un reper spațial al limitei inițiale a unei extinderi Vin nuntași până de (pe) la Zalău. 13 pp (Îc) ~ pe la Arată că delimitarea întinderii, deplasării este aproximată în funcție de atingerea unui nivel de extindere sau destinație A plouat până pe la Bran. 14 pp (Îc) ~ în, ~ întru Exprimă faptul că delimitarea deplasării este precizată după situarea în cuprinsul unui plan spațial, al unui interior Urcară până în turn. 15 pp (Îlpp) ~ peste, ~ dincolo de Arată că delimitarea deplasării este precizată prin depășirea unui reper spațial Du-te până dincolo de drum. 16 pp (Îlpp) ~ de peste, ~ de dincolo de Exprimă depărtarea dintre o poziție și un plan spațial plasat înaintea începutului unei distanțe precizate Au venit până de dincolo de Olt. 17 pp (Îc) ~ spre, ~ înspre, ~ către Arată că delimitarea întinderii este precizată prin perspectiva unui reper spațial Curtea se întindea până spre marginea pădurii. 18 pp (Îc) ~ dinspre, ~ despre Exprimă depărtarea dintre o poziție și un reper spațial în perspectiva căruia este plasat punctul inițial al unei extinderi Ploaia a înaintat până dinspre Cluj. 19 pp (Îc) ~ prin Arată că delimitarea deplasării se face prin intrarea în cuprinsul unui reper spațial A ajuns până prin părțile noastre. 20 (Îc) ~ de prin Arată că delimitarea se face luând ca repere spațiale mai multe puncte de demarcare a unei extinderi Vin oameni până de prin toate colțurile țării. 21 pp (Îc) ~ după, ~ pe după, ~ deasupra, ~ sub Exprimă faptul că delimitarea este precizată după diferite planuri de orientare la un reper spațial S-a ridicat până deasupra norilor. 22 pp (Îlpp) ~ aproape de, ~ alături de, ~ lângă Exprimă faptul că delimitarea se precizează față de învecinarea cu un reper spațial Veni până lângă el. 23 c (Îcr de, de la, din) Arată că delimitarea întinderii sau deplasării se face prin prezența unei circumstanțiale spațiale De la noi și până se termină lotul experimental. 24 pp (Îcr de, de la, din) Exprimă încetarea duratei acțiunii după un reper temporal de simultaneitate, posterioritate sau anterioritate la un moment oarecare al vorbirii De azi până mâine să termini. 25 pp (Îcr de, de la, din) Arată că delimitarea temporală este un reper final ce indică o zi, o parte a ei, o săptămână, un anotimp Pleacă din oraș de vineri seara și până duminică dimineața. 26 c Exprimă faptul că planul temporal delimitativ este asociat momentului desfășurării unei circumstanțiale A muncit până am venit eu. 27 c (Îlc) ~ când, ~ ce, (înv) ~ unde, (îvr) ~ când ce Exprimă faptul că momentul împlinirii unui fapt este luat ca reper final Așteaptă-mă până când mă întorc. 28 pp (Îc) ~ de Delimitează durata unei stări de fapt gândită prin raportare la contrariul ei, în intervalul dintre un anumit moment și determinarea temporală anterioară Până de curând, trăia. 29 pp (Îc) ~ pe Exprimă momentul încetării acțiunii, stării după un termen care indică o zi, o parte a ei, o săptămână, un anotimp etc. Să lăsăm până la iarnă. 30 pp (Îc) ~ la Exprimă momentul încetării acțiunii după un reper temporal care reprezintă aspectul maxim al delimitării ei A stat la oraș până la 10 ani. 31 pp (Îac) Exprimă reperul temporal al expirării duratei ca punct de orientare pentru desfășurarea unei acțiuni Sunt trei ore până la masă. 32 pp (Îac) Arată că demarcarea temporală a expirării duratei este un termen în care se crede că ar fi posibilă efectuarea unui fapt Așteaptă până la calendele grecești. 33-34 pp (Îlpp; îlav) ~ la (Arată ideea de expirare a unui interval de timp, indicată de o limită neexprimată, dar subînțeleasă ca sigură) Cât se poate de repede Până una alta, pleacă. 35-36 pp (Îlpp; îlav) ~ la sfârșit, ~ la urmă, ~ la capăt, ~ la căpătâi, (înv) ~ la cumplit (Exprimă limita absolută de demarcare a expirării duratei acțiunii, stării) În cele din urmă Am stat până la sfârșit. 37 pp (Înv; îlpp) ~ la curând Arată ideea de rapiditate prin indicarea unei limite de expirare într-un viitor apropiat. 38 (Înv; îc) ~ de la Exprimă incidența cu o demarcare temporală anterioară după care se apreciază trecerea la o stare de fapt, prin raportare la contrariul ei Până de la o vreme, văzând că plouă, nu mai așteptă. 39 pp (Îc) ~ pe la Precizează momentul încetării acțiunii sau stării prin aproximarea apropierii de un reper temporal ca ultim termen al expirării Până pe la toamnă se va rezolva. 40 pp (Îc) ~ de pe la Exprimă un reper temporal față de imediata depășire a căruia este aproximată durata petrecerii unei stări de fapt, prin raportare la contrariul ei Până de pe la Crăciun a nins. 41 pp (Îc) ~ în, ~ întru Arată că momentul încetării acțiunii, stării este precizat de o demarcare temporală prin împlinirea unei durate maxime Mă judec până în pânzele albe. 42 pp (Îac) Arată că demarcarea temporală a împlinirii unei durate este privită ca reper de orientare pentru o acțiune, o stare Evoluția omenirii până în viitorul ei cel mai îndepărtat. 43 pp (Îac) Exprimă faptul că demarcarea temporală a duratei este prezentată ca termen în care are loc sau ar fi posibilă efectuarea a ceva E gata până într-o lună. 44 pp (Îlpp) ~ peste, ~ dincolo de Exprimă momentul încetării acțiunii, precizat prin depășirea unei durate Până peste o oră vin. 45 pp (Îlpp) ~ de peste, ~ de dincolo de Delimitează intervalul dintre un moment oarecare și un plan temporal de dinaintea începutului duratei precizate Aducea argumente până de dincolo de anii revoluției. 46 pp (Îc) ~ din Delimitează intervalul dintre un moment și unitatea temporală în care se încadrează momentul sau datarea inițială a ceva Până din cele mai vechi timpuri a fost ocupația lor de bază. 47 pp (Îae) Arată că momentul de datare inițială a unui fapt coincide cu momentul încetării altuia Până din anul începerii războiului, nu cunoscuse foamea. 48 pp (Îc) ~ prin, ~ spre, ~ înspre, ~ către Arată că momentul încetării acțiunii, stării, este aproximat din perspectiva unui reper de orientare temporală Te aștept până spre ora zece. 49 pp (Înv; îc) ~ despre, ~ de către Arată că momentul încetării acțiunii, stării, este delimitat de acela al demarării inițiale a unui reper de orientare temporală Acolo au stat până despre toamnă. 50 pp (Îc) ~ după Arată că momentul încetării acțiunii, stării, este delimitat prin posterioritate față de o unitate temporală Am așteptat până după ora trei. 51 pp (Îlpp) ~ aproape de Exprimă faptul că momentul încetării acțiunii, stării este delimitat prin anterioritate față de o unitate temporală Timp urât până aproape de Paști. 52 pp (Îc) ~ între Arată că momentul încetării acțiunii, stării, este delimitat prin intercalarea într-o perioadă demarcată de două unități temporale Activitatea sa s-a extins până între cele două războaie. 53 pp (Îc) ~ a Arată că momentul încetării acțiunii, stării, este delimitat de durata unui fapt a cărui încheiere este limita temporală finală Plecăm până a nu răsări soarele. 54 c Arată că încetarea duratei acțiunii, stării, coincide cu momentul încetării unei alte acțiuni, stări, corelate direct Dormi până mai ai timp. 55 c Exprimă faptul că încetarea unui interval inițiat din momentul vorbirii este delimitată în funcție de durata a ceva petrecut în acest răstimp Stai un minut, până îmi iau cartea. 56 c Exprimă faptul că încetarea acțiunii, stării, este raportată la manifestarea reală sau potențială a ceva care o succede A dispărut până să mă uit la el. 57 c Arată că încetarea acțiunii, stării, este marcată prin trecerea la un stadiu, un fapt care justifică întreruperea acestora Au mers împreună până au ajuns acasă. 58 c Arată că încetarea intervalului de timp scurs din momentul vorbirii este delimitată de producerea a ceva Va trece timp până ne vom reîntâlni. 59 c (Îcn) Exprimă faptul că încetarea unei restricții, a lipsei manifestării unui fapt este condiționată de împlinirea altuia, care îl anticipează Până nu faci foc, nu iese fum. 60 pp Arată că evaluarea maximă a intensității unei stări, unei situații, fixează cu o limită locală sau temporală punctul de unde nu mai este posibilă admiterea acesteia Până aici ți-a fost! 61 pp (Îlpp) ~ unde, ~ când Evaluează în interogații retorice, momentul de încheiere a ceva ca pe o limită exagerată, abuzivă Până când te joci așa cu mine? 62 pp (Îlpp) ~ și, ~ chiar așa Evaluarea maximă a aprecierii este făcută prin evidențierea voită a caracterului aparte Până și vara ți-e frig. 63 pp (Îc) ~ de Arată că evaluarea maximă a intensității unui fapt, unei situații reiese din considerarea globală a numărului de repetări la un moment dat Poți repeta până de trei ori. 64 pp (Îc) ~ pe Exprimă faptul că evaluarea maximă a intensității unui fapt, unei stări reiese din tangența cu limita de declanșare a consecinței Iți iert multe, dar nici până pe acolo încât să minți. 65 pp (Îc) ~ la Arată că evaluarea maximă a intensității unui fapt, a unei situații reiese din considerarea modului de actualizare în corelație cu posibilitatea absolută de atins la un moment dat Crește până la cer puterea sa. 66-67 pp (Îlpp; îlav) ~ la sfârșit, ~ la urmă, ~ la urma urmelor (Exprimă atingerea limitei decisive, ce permite trecerea de la o stare la alta) în cele din urmă Vei accepta până la sfârșit. 68 pp (Îc) ~ la Exprimă atingerea sau intenția de a atinge limita de epuizare a modului de manifestare sau săvârșire a ceva A plătit până la ultimul ban. 69 pp (Îlpp) ~ la un punct Arată evaluarea valabilității criteriului pentru aprecierea a ceva Are dreptate până la un anumit punct. 70 pp (Îc) ~ la Evaluează atingerea limitei infime în însușirea unor cunoștințe A învățat carte până la glezne. 71 pp (Îlav) De la mână ~ la gură Într-un timp neobișnuit de scurt. 72 pp (Îcr de la) Exprimă unanimitatea unor elemente dispuse progresiv sau regresiv într-o ierarhie sau între limite antagonice Toți s-au bucurat de la mic până la mare. 73 pp (Îc) ~ la Evaluează, prin generalizare numerică, plafonul maxim până la care se poate aproxima mărimea unei cantități Au fost până la 50 de persoane. 74 pp (Îac) Evaluează nivelul ultim în considerarea progresivă a elementelor de același fel Până la șase rude. 75 pp (Îac) Evaluează nivelul ultim atins în dispunerea prin ordonare a elementelor de același fel A încercat să intre la facultate până la a patra oară. 76 pp (Îc) ~ de Evaluează, prin măsurare, gradația maximă, în sens pozitiv sau negativ, atinsă la un moment dat A accelerat până la 150 km pe oră. 77 pp (Îc) ~ în, ~ întru Evaluează valoarea maximă a intensității de manifestare a unui fapt, a unei situații, prin îndeplinirea lor integrală Sătul până în gât. 78 pp (Îcr din) Exprimă încadrarea totală a elementelor dispuse între limite antinomice, în săvârșirea sau suportarea a ceva I-a spus totul, din fir până în păr. 79 pp (Îlav) ~ într-atât(a), ~ în așa măsură, (înv) ~ cât(ă), ~ în atât(a) (Evaluează gradul ultim al cantității, în corelație cu o consecință reală sau posibilă) În cel mai înalt grad Se enervase până în așa măsură, că nu putea vorbi. 80 pp (Îc) ~ peste Evaluează maximumul intensității unei stări, situații prin depășirea unei limite de suportabilitate sau toleranță L-am suportat până peste orice limită. 81 c Evaluează intensificarea maximă în efectuarea a ceva, prin atigerea unei limite ce nu poate fi depășită Dansează până transpiră. 82 c Evaluează imposibilitatea înfăptuirii unui lucru, prin extinderea locală sau temporală infinită Proști vor fi până e lumea.

PERMISIV, -Ă adj. care manifestă o mare toleranță față de comportamentul nonconformist; îngăduitor, tolerant. (< fr. permissif)

*permisivitate (toleranță) s. f., g.-d. art. permisivității

permisivitate (toleranță) s. f., g.-d. art. permisivității

POPORANÍSM (< poporan) s. n. Curent social-politic de orientare democratică, cu implicații literare, apărut în România la sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20 ca o expresie a pozițiilor micii burghezii, orășenești și rurale, ostilă atât proprietății moșierești, cât și celei capitaliste, precum și ca o reacție a unei părți a intelectualității față de problemele sociale ale țărănimii și de cerințele modernizării României. Întemeindu-și doctrina pe ideile despre specificul economiei rurale țărănești și despre imposibilitatea dezvoltării capitalismului în țările lipsite de debușeuri externe, p. considera că în România poate avea viitor numai industria bazată pe prelucrarea produselor agricole, țărănimea fiind elementul de bază al dezvoltării sociale și factorul hotărâtor în crearea culturii naționale. Pe plan cultural, p., teoretizat de G. Ibrăileanu și C. Stere, a promovat, în descendența ideologiei pașoptiste, afirmarea specificității naționale și a recomandat scriitorilor interes și simpatie pentru țărănime, cerând însă o recreare veridică a realului („originalitate în artă și realism în zugrăvirea vieții țărănești”). Manifestând toleranță față de numeroase modalități estetice, p. a respins atât idilismul și pitorescul fals al sămănătorismului, cât și „literatura decadentă”. Fără să creeze efectiv un curent literar, p. a determinat, în operele unor scriitori grupați în jurul revistei „Viața românească”, o serie de teme și atitudini literare: apologia vieții naturale, datoria intelectualului și responsabilitatea scriitorului față de țărănime, inspirația folclorică etc.

PUICĂ, Maricica (n. 1950, Iași), atletă română. Campioană olimpică (3.000 m) și medaliată cu bronz (1.500 m) la Los Angeles (1984). Campioană mondială la cros (Glasgow – 1978, Roma – 1982, New York – 1984). Multiplă recordmană mondială, europeană și națională și în alte probe (2.000 m, 1 milă). Ambasador național pe lângă C.I.O. pentru sport, toleranță și spirit sportiv.

RATZINGER [rátsiŋər], Joseph (n. 1927), prelat german. Papă (19 apr. 2005-28 febr. 2013), sub numele de Benedict XVI. Arhiepiscop de München și cardinal (1977). Prefect al Congregației pentru doctrina creștină (1981). A prezidat comisia de redactare a „catehismului universal” publicat în 1992. Teologia sa este o sinteză între tomism, personalism și o nouă teologie a lui Henri de Lubec și Hans Urs von Balthasar („Spiritul liturghiei”, „Adevăr și toleranță”, „Credință creștină și religiile lumii”). Militează pentru păstrarea tradițiilor în Biserica Catolică.

RAUM FÜR ALLE HAT DIE ERDE (germ.) pământul are loc pentru toți – Schiller, „Der Alpenjäger”. Pledoarie pentru toleranță și omenie.

RĂBDARE s. v. chin, durere, indulgență, încercare, îngăduință, îngăduire, nădejde, patimă, păs, pătimire, speranță, suferință, toleranță.

răbdare s. v. CHIN. DURERE. INDULGENȚĂ. ÎNCERCARE. ÎNGĂDUINȚĂ. ÎNGĂDUIRE. NĂDEJDE. PATIMĂ. PĂS. PĂTIMIRE. SPERANȚĂ. SUFERINȚĂ. TOLERANȚĂ.

RĂZBOAIELE RELIGIOASE DIN FRANȚA (1562-1598), nume dat războaielor dintre catolici și protestanții calvini (numiți în Franța hughenoți). Edictul de toleranță din 17 ian. 1562 acorda protestanților libertatea cultului religios, ceea ce a provocat reacția partidei catolice. Uciderea protestanților calvini de la Wassy (1 mart. 1568) a declanșat seria celor opt războaie, întrerupte de scurte armistiții. Un moment dramatic al acestor confruntări l-a constituit masacrarea hughenoților din Paris în Noaptea Sf. Bartolomeu (23/24 aug. 1572). În timpul luptelor au murit atât ducele de Guise (1550-1588), conducătorul catolicilor cât și al Ligii Sfinte (dec. 1588), precum și regele Henric al III-lea asasinat la 1 aug. 1589. Henric III de Navarra, conducătorul hughenoților și urmașul legitim (din 1572) al lui Henric III al Franței, îi succede la tron la 2 aug. 1589, ca Henric IV (încoronat la 27 febr. 1594), întemeind dinastia regală a Bourbonilor. El îmbrățișează confesiunea catolică (iul. 1593), aducând pacea în Regatul Franței. La 13 apr. 1598 Edictul din Nantes acorda libertatea cultului protestant și garantarea drepturilor civile, juridice, politice și militare pentru hughenoți, în regat.

Rhododendron augustinii Hemsl. Specie originară din China. Înflorește primăvara. Flori în culori variate, de la albastru-lavand-pal pînă la bleu-violet, unele cu gîtul verde și cu stamine roșii, altele cu gîtul roșcat-purpuriu. Majoritatea formelor sînt suficient de rezistente pentru plantarea în zone reci și unele forme au oarecare toleranță față de calcar. În această specie sînt incluși și mulți rododendroni albaștrii din care sau obținut mulți hibrizi. Arbust cu frunze persistente, lanceolate, cca 4 m înălțime.

ROMA 1. Capitala Italiei și centrul ad-tiv al reg. Lazio, situată în apropierea țărmului de V al Pen. Italice, pe ambele maluri ale fl. Tibru, la 28 km de gura de vărsare a acestuia în M. Tireniană, extinsă pe colinele Campidoglio (Capitolină), Palatino, Aventino, Quirinale, Viminale, Esquilino și Celio. R. include în arealul său statul independent Città del Vaticano (0,44 km²) și ins. Tiberina (pe Tibru); 2,3 mil. loc. (2005). Important nod de comunicații (aeroporturile „Leonardo da Vinci” și Ciampino; numeroase gări feroviare ș.a.) și pr. centru politic, economic, financiar-bancar, comercial, de transport, cultural-științific, de învățământ, turistic (c. 12 mil. turiști anual) și religios (Vatican). Metrou (inaugurat în 1955). Ind. metalurgică, a constr. de mașini (mașini agricole și de transport, utilaj energetic și electrotehnic), chimico-farmaceutică, poligrafică, pielăriei și încălțămintei, textilă și de confecții, de prelucr. a lemnului, cosmeticii, alim. Important centru al producției cinematografice (studiourile „Cinecitta”). Universitate (1303). Academia Națională de Științe; biblioteci. Librăria Universității (1661). Muzee naționale și galerii de artă: Capitolino (1471), cu colecții de sculpturi clasice, Pio Clementino (sculptură greacă și romană), Barracco (sculpturi antice), Muzeul Național Villa Giulia (artă etruscă și italică), Muzeul Național de Artă și Tradiții Populare, Muzeul de Preistorie și Etnografie, Muzeul Palazzo Venezia (artă aplicată), Galeria Națională de Artă Modernă (lucrări ale artiștilor din perioada 1800-1900), Villa Borghese (deschisă publicului în 1902, cu colecții de artă renascentistă), Cabinetul Național de Stampe ș.a. Operă. Orchestră simfonică. Teatre La R. s-au desfășurat Jocurile Olimpice de vară în 1960. Sediul FAO. Numeroase monumente și vestigii romane, paleocreștine, renascentiste ș.a., astfel încât R. poate fi socotită ca un „muzeu în aer liber”. Zidul de fortificație construit în anul 272 d. Hr. (în timpul împăratului Aurelian) în jurul orașului vechi pentru apărarea împotriva invaziei popoarelor migratoare, care se întinde sub forma unui semicerc pe malul dr. al Tibrului, fiind străpuns de numeroase porți, între care Piancina, Pia, San Lorenzo, Porta Maggiore, San Giovanni, San Sebastiano (din care pornește Via Appia Antica), San Paolo, Porta del Popolo (reconstruită în 1561). Piețe notabile: Piața Veneției, dominată de monumentul gigantic din marmură albă, închinat regelui Victor Emmanuel II, primul rege al Italiei unificate, Piața Campidoglio, construită după planurile lui Michelangelo, Piața Colonna, în mijlocul căreia se află columna lui Marc Aureliu, închinată victoriilor armatelor romane, Piața Spaniei, realizată în 1723-1726, cu cele 137 de trepte care duc la biserica Trinità dei Monti (1495), Piața Navona (1651), Piața Poporului (1816-1820), Piața Barberini ș.a. Apeductele dell’Aqua Marcia (144 î. Hr.), dell’Aqua Iulia (sec. 1 î. Hr.), dell’Aqua Virgo (sec. 1 d. Hr.); Podurile Milvio (109 î. Hr.), Fabricio (62 î. Hr.) ș.a. Arcurile de Triumf ale lui Septimiu Sever (203), Constantin (312), Titus (sec. 1) ș.a.; Pantheonul, construit în anul 27 î. Hr. și refăcut în anii 118-125; Mausoleul împăratului August (28 î. Hr.); Termele lui Caracalla (212, cu mozaicuri), ale lui Dioclețian (306) ș.a. Ruinele Forumului Roman, centrul religios, politic și comercial al Romei antice, în care se aflau mai multe temple și bazilicile Emilia (sec. 3 î. Hr.), Giulia (55 î. Hr.), Masenzio (308-312). Forumurile imperiale ale lui Cezar (54 î. Hr.), August (7 î. Hr.) și Traian (111-114, construit după planurile lui Apolodor din Damasc) în care se află Columna lui Traian, monument de 29,78 m înălțime, ridicat în amintirea victoriilor armatelor romane asupra dacilor, acoperit de jur împrejur cu un basorelief în spirală cu scene din timpul războaielor daco-romane; Palatul Domus Augustana, al lui Domițian; Amfiteatrul lui Titus Flavius Vespasianus sau Colosseum, situat la poalele colinelor Palatino și Esquilino, construit în anii 70-80. Bisericile San Marco (336), Santa Maria Maggiore (sec. 5), decorată cu mozaicuri, cu o campanilă înaltă, San Giovanni în Laterano (311-314, restaurată în 1646-1649 de Borromini și în 1735 de A. Galilei) ș.a.; bisericile San Callisto (sec. 2), Santa Costanza (sec. 4), Santa Sabrina (sec. 5), San Stefano-Rotondo (sec. 5), Santa Maria Antiqua (sec. 6-8, cu fresce originare), Santa Maria in Cosmedin (sec. 6-12), în peretele căreia este inclusă celebra Boca de la Verita, Santa Maria in Travestere (sec. 12), San Clemente (1108), San Saba (1205), Santa Maria sopra Minerva (1280), Santa Maria del Popolo (1472-1477), cu fațadele neoclasice, pictată în interior de marii artiști ai Renașterii, San Augustino (1479-1483), San Pietro in Monitorio (1503), bazilica San Pietro (sec. 16-17, consacrată la 18 nov. 1826 de papa Urban VIII) de la Vatican, San Luiggi dei Francesi (1518), Santa Maria degli Angeli (1566), Il Gessù (1568) ș.a.; Palatele Venezia (1455), în stil renascentist, Cancelaria (1511), Farnese (1534-1549), Massimo (1532-1536), Borghese (1560-1614), Chigi (1562), reșed. oficială a primului ministru, Quirinale (sec. 17-18) – veche reșed. de vară a papilor, apoi reșed. regală, iar astăzi reșed. președintelui Republicii, Barberini (1625-1633); castelul San Angelo (1492-1503); Villa Farnesina, cu picturi de Rafael, Villa Medici (1544). Catacombele Romei, datând din anii 100-400, decorate cu picturi murale reprezentând simboluri creștine, renumite fiind cele ale Domitillei (sec. 1), San Callisto (sec. 2), San Sebastiano (sec. 2), Sant’ Agnese (sec. 2) ș.a. Numeroase fântâni monumentale, printre care celebra Fontana di Trevi (1762), monument baroc având în centru statuia lui Okeanos într-un car tras de doi cai de mare și doi tritoni (se spune că cei care aruncă aici monede vor reveni la Roma), Fontana dei Fiumi din Piazza Navona, opera lui Bernini, simbolizând „cele 4 mari fluvii ale lumii” (Dunăre, Gange, Rio de la Plata, Nil). Așezarea pe pe cele șapte coline este atestată arheologic de la începutul Epocii bronzului (c. 1500 î. Hr.), dar, potrivit legendei, a fost întemeiată în c. 735 î. Hr., de Romulus și Remus; statuia lupoaicei (Lupa Capitolina) care alăptează pe cei doi gemeni este considerată simbolul Romei. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. a devenit centrul republicii romane, iar în sec. 1 î. Hr. capitala Imp. Roman – atingând culmea grandorii la sfârșitul sec. 1 și începutul sec. 2; și-a păstrat calitatea până în timpul domniei împăratului Constantin cel Mare, care a trecut-o Constantinopolului (azi Istanbul) în anul 330. Împărțirea Imp. Roman (395 d. Hr.), căderea Imp. Roman de Apus (476) și migrațiunea popoarelor (cucerită și jefuită de vizigoți, 410 și vandali, 455) au dus la decăderea orașului. Din sec. 4 a fost reședință papală, de la sfârșitul sec. 6 protecția a trecut în mâinile Bisericii romane, iar din sec. 8 devine capitală a Statului Papal (până în 1870, cu excepția anilor 1309-1377, când aceasta se mută la Avignon) (v. și Vatican). În 1084 a fost pustiită de normanzi. În timpul răscoalelor populare, conduse de Arnaldo da Brescia și Cola di Rienzo, R. a fost declarată republică (1143-1155 și 1347-1354). R. a cunoscut o perioadă de de mare înflorire în timpul Renașterii. După cucerirea Statului Papal de către francezi, R. s-a proclamat republică (1798-1799), iar între 1809 și 1814 a fost inclusă în Imp. napoleonian. Centru al Republicii Romane (febr.-iul. 1849), instaurată în timpul Revoluției de la 1848-1849. Ocupată de armatele Regatului Italiei (1870), R. a devenit capitala Italiei unificate (de la 26 ian. 1871). În oct. 1922, fasciștii italieni au organizat așa-numitul „marș asupra Romei”, instaurând în Italia dictatura fascistă. R. a fost transformată într-o capitală modernă în anii ’20-’30 ai sec. 20, când a devenit centrul ad-tiv, cultural și al transporturilor țării. Unul dintre principalele centre ale Rezistenței antifasciste italiene. Ocupată de naziști în sept. 1943. Eliberată de trupele anglo-americane la 4 iun. 1944. – Tratatul de la ~, semnat la 25 mart. 1957 de Belgia, Franța, Republica Federală Germania, Italia, Luxembourg și Olanda, prin care se înființa Comunitatea Economică Europeană (Piața Comună) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). 2. ~ (Imp. Roman), stat sclavagist, unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Evoluția sa istorică a cunoscut mai multe perioade. Cea mai veche perioadă din istoria R. este cunoscută sub numele de „perioada regalității”, care ar fi durat, potrivit tradiției, aproximativ două sec. și jumătate (753-509 î. Hr.). Organizarea socială a R. în această perioadă era democrația militară; locuitorii R. (populus romanus) erau împărțiți în trei triburi a câte zece curii, fiecare curie având câte zece ginți. Principalele instituții politice ale statului roman incipient erau adunarea bătrânilor (senatus), adunarea poporului pe curii (comitia curiata), care alegea pe toți magistrații, și regele regele (rex), ales de adunarea poporului. În cursul evoluției sale din această perioadă, populația R. s-a împărțit în patricieni (aristocrația gentilică) și plebei (reprezentanți ai triburilor aservite), amândouă categoriile fiind formate din oameni liberi, sclavia, incipientă, având încă un caracter patriarhal. În sec. 6 î. Hr., Roma a cunoscut o perioadă de dominație politică etruscă, care a influențat tradiția, instituțiile politice și arhitectura sec. următoare. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. (potrivit tradiției romane în anul 509 î. Hr.) la Roma s-a instituit republica, autoritatea regală fiind înlocuită prin aceea a doi magistrați, numiți la început praetori, iar apoi consuli, aleși dintre patricieni, de către adunarea poporului, aleși pe timp de un an de comițiile centuriate și învestiți cu putere absolută. Senatul devine instituție supremă a statului. Istoria internă a statului roman în perioada timpurie se caracterizează prin lupta dintre plebei și patricieni pentru pământ și pentru egalitate în drepturi politice, încheiată în 287 î. Hr. prin Lex Hortensia, a dus la importante modificări în structura socială a statului roman; populația liberă a Romei s-a împărțit în caste (ordines), în fruntea cărora era noua aristocrație (nobilitas), alcătuită din vârfurile patriciene și plebeiene. În a doua jumătate a sec. 5 î. Hr. Roma, dispunând de o excelentă organizare, a inițiat o politică expansionistă în Latium, apoi în Italia. În urma războiului cu coaliția orașelor latine (340-338, 327-304 și 298-290 Î.Hr.), Roma a cucerit întreaga Italie centrală de pe ambii versanți ai Apeninilor. După cucerirea Italiei centrale, Roma a ajuns în conflict cu orașele grecești din sudul Italiei. În urma războiului (280-275 î. Hr.) cu regele Epirului, Pyrrhos, și a asediului Tarentului (272 î. Hr.), Roma a ocupat toată Italia de sud. După ocuparea Italiei și organizarea ei din punct de vedere politic, social-economic și ad-tiv, interesele Romei s-au ciocnit de cele ale Cartaginei. Lupta pentru supremație în bazinul apusean al Mării Mediterane a dus la cele trei războaie denumite, după numele dat de romani cartaginezilor, războaie punice (264-241, 218-201 și 149-141 î. Hr.). În urma Primului Război Punic, Roma a obținut Sicilia, dar forța economică politică și militară a Cartaginei rămânea aproape intactă. În cursul celui de-al Doilea Război Punic (218-201 î. Hr.) armata cartagineză, condusă de Hannibal a invadat Italia, pricinuind armatei romane înfrângeri zdrobitoare la lacul Trasimene (217 î. Hr.) și mai ales la Cannae (216 î. Hr.). Dar tactica temporizatoare elaborată de Fabius Cunctator, precum și campaniile din Spania și Africa, conduse de Publius Cornelius Scipio, au hotărât soarta războiului; Cartagina a suferit o grea înfrângere la Zama (202 î. Hr.) și a pierdut în favoarea Romei toate posesiunile de peste mări. Roma a obținut, în urma celui de-al Doilea Război Punic, hegemonia în bazinul apusean al Mării Mediterane și și-a îndreptat atenția spre răsărit (unde ocupase Iliria). În urma a trei războaie (215-205, 200-197 și 171-168 î. Hr.), Macedonia a fost înfrântă și supusă. După înfrângerea unei mari răscoale antiromane (149-148 î. Hr.) Macedonia a fost transformată în provincie romană, iar în 146 î. Hr., după înfrângerea răscoalei Ligii aheene, orașele grecești au fost subordonate provinciei romane Macedonia. În acest timp, Cartagina s-a refăcut din punct de vedere economic; un nou război, al Treilea Război Punic (149-146 î. Hr.), provocat de romani, a avut drept rezultat zdrobirea Cartaginei (care a fost dărâmată), includerea terit. acesteia în provincia romană Africa. După consolidarea stăpânirii lor în Pen. Balcanică și după zdrobirea Cartaginei, romanii au început ofensiva pentru cucerirea terit. asiatice. În 129 î. Hr., regatul Pergamului și posesiunile sale au fost transformate în provincie romană; aceeași soartă a împărtășit-o Bitinia (Bithynia) în 74 î. Hr. În Asia Mică rămânea liber regatul Pontului, care, sub conducerea lui Mitridate al VI-lea Eupator (111-63 î. Hr.), a închegat în jurul lui o vastă uniune politică îndreptată împotriva Romei. În urma a trei războaie (89-84, 83-81 și 74-63 î. Hr.), Roma a înfrânt pe Mitridate,ocupând toate terit. stăpânite sau controlate de acesta. Creșterea imensă a numărului de sclavi în urma războaielor de cucerire și introducerea pe scară largă a muncii acestora în producție au marcat generalizarea sclaviei la Roma. Consecințele principale ale acestui fapt, eliminarea treptată a producătorilor liberi, concentrarea pământului și formarea latifundiilor, precum și ascuțirea contradicțiilor sociale au provocat o largă mișcare socială pentru înfăptuirea unei reforme agrare, condusă de frații Caius și Tiberius Gracchus. În sec. 2-1 î. Hr. au avut loc puternicele răscoale ale sclavilor din Sicilia (136-132 și 104-101 î. Hr.) și răscoala condusă de Spartacus (73-71 î. Hr.), una dintre cele mai puternice răscoale ale sclavilor cunoscute în istorie. În același timp s-au răsculat și aliații italici ai Romei (Războiul aliaților, 90-88 î. Hr.), care, deși înfrânți, au obținut cetățenia romană, Mișcarea socială a Gracchilor, răscoalele sclavilor, Războiul aliaților, complotul lui Catilina au fost semne ale crizei politice și sociale a republicii romane. Această criză a ieșit mai puternic în evidență în prima jumătate a sec. 1 î. Hr. în războiul civil dintre popularii conduși de Marius și optimații conduși de Sylla. În 64-63 î. Hr. Pontul, Siria și Cilicia devin și ele prov. romane, iar Armenia, Capadocia, Iudeea devin regate clientelare. Între 58 și 52 î. Hr., Cezar cucerește Galia. Hegemonia romană în bazinul răsăritean al M. Mediterane s-a sfârșit în anul 30 î. Hr., prin cucerirea Egiptului. Spre sfârșitul sec. 1 î. Hr. R. a devenit unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Încercând să rezolve criza, sprijiniți de armată, cavaleri și plebei, Pompei, Crassus și Cezar încheie înțelegeri private (triumvirate), în scopul sprijinirii reciproce în lupta împotriva aristocrației senatoriale. Moartea lui Crassus (53 î. Hr.) și ascuțirea conflictului dintre Cezar și Pompei au dezlănțuit războiul civil (49-48 î. Hr.), în urma căruia învingător, Cezar devine conducătorul unic al statului roman. Senatul l-a numit dictator pe 10 ani și tribun pe viață. Reformele înfăptuite de Cezar au netezit calea instaurării imperiului. Lupta pentru putere, care a continuat cu și mai multă violență după asasinarea lui Cezar (44 î. Hr.), s-a sfârșit, după un lung război civil, cu instituirea principatului de către Octavian August (27 î. Hr.). În timpul principatului s-a întărit proprietatea funciară mijlocie și s-au dezvoltat viața orășenească, meșteșugurile și comerțul. În sec. 1 î. Hr. și sec. 1 d. Hr., și mai ales în perioada lui August (numită și „epoca de aur” artei și literaturii romane), cultura romană a atins apogeul. Cele mai remarcabile personalități ale epocii au fost oratorul Cicero, poeții Vergiliu, Horațiu, Ovidiu, istoricii Salustiu, Cezar, Trogus Pompeius, Titus Livius, Tacit cel Bătrân. În sec. 1 d. Hr., în timpul dinastiei iulio-claudice (14-68) și al dinastiei Flavilor (69-96), puterea personală a câștigat teren în dauna autorității tradiționale a Senatului. Au avut loc dese mișcări sociale (în Galia și Spania) și răscoale ale populațiilor supuse, dintre care cea mai puternică a fost aceea din Iudeea (66-70). Sec. 1-2 se caracterizează prin cea mai mare dezvoltare a societății sclavagiste romane, prin întărirea imperiului și prin maxima extindere teritorială. În timpul domniei lui Traian, Adrian, Antoninus Pius, Marcus Aurelius, Imperiul roman atinge culmea puterii sale. El se întindea din Britania până în Arabia și din nordul Mării Negre până în nordul Africii, transformând Marea Mediterană într-o mare interioară („Mare internum”). Instaurația dominației mondiale a Romei a fost însoțită de răspândirea relațiilor sclavagiste într-o măsură necunoscută până atunci. O caracteristică însemnată a perioadei sec. 1-2 a fost întărirea procesului de „romanizare” a provinciilor, unde locul vechilor rânduieli a fost luat de cultura și civilizația superioară a Romei și creșterea rolului provincialilor în viața imperiului. Traian (98-117), primul provincial devenit împărat, i-a înfrânt pe daci în două războaie grele (101-102 și 105-106), transformând cea mai mare parte a Daciei în provincie romană. În sec. 3, Imp. Roman a intrat în criză; pe plan politic, aceasta s-a manifestat în desele schimbări de împărați în urma războaielor civile dintre pretendenți, în slăbirea rolului politic al armatei, în tendințele unor provincii de a se rupe de imperiu (Galia, Hispania, Britania și regatul Palmyrei) și în răscoale ale coloniilor și populațiilor supuse; în această perioadă a început marea mișcare a bagauzilor (sec. 3-5) din Galia și din Hispania. În sec. 3 sunt remarcabile domniile împăraților Septimiu Sever, Aurelian și Dioclețian. În timpul lui Aurelian, administrația romană a părăsit Dacia, sub presiunea goților și a dacilor liberi. Dioclețian (284-305) a instaurat forma de guvernământ a dominatului, formă a monarhiei absolute, care întărea puterea împăratului și a pus capăt pentru moment, prin reformele inițiate, crizei din sec. 3. Începând cu sec. 2, în agricultură, dată fiind lipsa de interes a sclavilor pentru muncă și primejdia folosirii unui prea mare număr de sclavi, a apărut și s-a dezvoltat forma de dependență a populației rurale față de marii proprietari de pământ, cunoscută sub numele de colonat, una dintre cele mai importante manifestări ale crizei sclavagismului. Ca urmare a incursiunilor „barbare” de la granițele imperiului, a anarhiei interne crescânde și a imposibilității puterii centrale de a mai asigura pacea, în sec. 3 centrele vieții economice decad, legăturile comerciale dintre provinciile imperiului se destramă, tendințele centrifuge ale acestora se accentuează. Provinciile încep să ducă o viață aparte, diferențiindu-se; în cadrul lor, latifundiile se transformă în unități economice închise. Constantin cel Mare (306-337) a continuat reformele sociale și politice ale lui Dioclețian; el a împărțit imperiul în patru prefecturi (Galia, Italia, Iliria și Orientul), a mutat capitala la Constantinopol, oraș clădit de el. În anul 313 a dat edictul de toleranță în favoarea creștinismului. Dar, sfâșiat de luptele interne pentru putere, de atacurile popoarelor din afară, Imp. Roman nu mai putea să revină la vechea lui strălucire. La sfârșitul sec. 4, Theodosiu (379-395) a realizat ultima reunire a imperiului sub o singură autoritate. După moartea sa, imperiul s-a împărțit definitiv în formațiunile politice cunoscute sub numele de Imp. Roman de Apus și Imp. Roman de Răsărit. Dezvoltarea acestor două state a fost diferită. În Imp. Roman de Apus, prăbușirea sclavagismului s-a făcut spectaculos și a fost însoțită de războaie, răscoale populare și invazii pustiitoare. Terit. statului s-a redus mereu, tronul a devenit o jucărie în mâinile căpeteniilor „barbare” ale armatei. În anul 410, Roma a fost ocupată și jefuită de vizigoți, conduși de Alaric și în 455 de vandali, conduși de Genseric. În anul 476, ultim,ul împărat roman, Romulus Augustulus, a fost detronat de Odoacru, comandantul mercenarilor germani, și pe teritoriul Italiei s-a constituit primul regat „barbar”. Imp. Roman de Răsărit, cunoscut sub numele de Imp. Bizantin, a continuat să existe până în sec. 15.

serie, mod de ordonare a celor 12 semitonuri* ale gamei* cromatice* temperate*, în vederea realizării, în principiu, a unei unice compoziții de tip dodecafonic* sau serial*. Vizând independența, egalitatea fiecăreia dintre „treptele” sale componente, s. are un caracter pronunțat atonal* și trebuie să fie în așa fel construită încât să evite centrismul unor trepte (T, D) sau funcțiile* (implicit pe cea de sensibilă*, anulată tocmai prin hipertrofierea funcției, ca urmare a cromatizării discursului în muzica post-romantică), o primă regulă de construire a s. fiind aceea a irepetabilității unui sunet înaintea epuizării tututor celor 12 semitonuri; o a doua regulă este aceea a evitării unor succesiuni de intervale* care să sugereze anumite structuri tonale-armonice (de ex. două terțe* succesive de intervale* care să compună un trison, octava*), o anumită toleranță existând totuși cu privire la relațiile modale (v. mod), ce apar sub forma unor tronsoane de s. (subansamble tricordice) (II, 1) sau scurte formule (1) proprii omofoniei* încă de la Webern. Prin natura sa nefuncțională, s. a deschis calea unei gândiri proporționale de tratare, compozitorii apelând din nou la constructivismul Renașterii* și barocului* prin supunerea formei originare a s. unor procedee de variație (I) ca: inversarea, recurența* și recurența inversării. Încă din etapa dodecafoniei, s. a fost aplicată atât melodicului cât și armonicului (aducându-se obiecția, din partea adversarilor noii tehnici că, prin dispunerea sunetelor în ambele dimensiuni, regula nerepetării sunetelor este anulată); în etapa serialismului (a celui integral mai ales), ea a fost extinsă și la parametrii* dinamică (1), timbru*, atac (3).

slobozenie sf [At: (a. 1644) PANAITESCU, O. Ț. 116 / Pl: ~ii / E: slobozi + -enie] 1 (Îvp) Libertate cetățenească și politică. 2 (Înv; îs) Carte de ~ Act prin care se certifică eliberarea din robie. 3 (Înv; îas) Act prin care soțul care părăsește domiciliul conjugal acordă independență celuilalt. 4 (Înv) Stare a țăranilor eliberați din robie. 5 (Înv) Libertate de a acționa conform voinței și dorinței proprii. 6 (Rar) Lipsă de încadrare într-o formă organizată de activitate (serviciu, școală etc.). 7 (Înv; cu determinări care precizează sensul) Libertate a conștiinței, a ideilor, a confesiunilor etc. 8 (Înv) Manifestare liberă. 9 (Înv) Defecare (6). 10 (Înv) Independență națională Si: slobozie (5). 11 (Îvp) Eliberare (din închisoare, din robie, din captivitate etc.) Si: slobozie (6). 12 (Înv) Iertare de datorii. 13 (Rar) Moarte. 14 (Rar) Eliberare psihică. 15 (Îvp; adesea în legătură cu verbele „a cere”, „a da”, „a avea” etc.) Permisiune. 16 (Îvp; îlav) Cu ~ În mod liber. 17 (Înv; șîs carte domnească de ~) Autorizație (2). 18 (Înv) Îndrăzneală. 19 (Înv; îlav) Cu ~, cu toată ~ia Cu îndrăzneală. 20 (Înv; îal) Cu sinceritate. 21 (Înv; îe) A-și da (sau a-și lua) ~ A-și permite. 22 (Înv) Toleranță. 23 (Înv) Concediu (1).

SPINOZA, Baruch (latinizat Benedictus de) (1632-1677), filozof evreu olandez originar din Portugalia. Exclus din comunitatea evreiească pe motiv de erezie; condamnat de Biserica Reformată pentru concepția sa despre toleranță și pace. Având ca model știința fizicii matematice, S. a conceput filozofia ca formulare de axiome (adevăruri certe imposibil de negat) și deducere a consecințelor ce decurg din ele în domeniile care-l preocupă pe filozof. Vrând să-și prezinte deductiv vederile despre ce e bine pentru oameni, , S. a stabilit mai întâi adevărurile despre natura ființelor pe care le-a derivat din adevăruri fundamentale și a început cu ființa absolut infinită a cărei existență nu poate fi logic negată. El a numit această ființă „Dumnezeu sau natura”, ceea ce înseamnă că ea nu este distinctă de lume, existând o singură substanță (monism) și că acest Dumnezeu (mult diferit de cel teist) este imanent lumii. În acest sistem rigid, numai rămâne loc de libertate decât dacă aceasta este identificată cu unitatea rațiunii și a realității („Ethica”, „Theologico-Politicus”) .

stabiliment, stabilimente s. n. (eufem.) bordel, casă de toleranță

STENOHALIN, -Ă adj. (despre organisme acvatice) cu toleranță redusă față de variațiile mari ale salinității apei. (< fr. sténohalin)

SUPRADOZĂ s. f. doză care depășește gradul toleranței organismului; supradozaj. (după fr. surdose)

tolerantism sn [At: COSTINESCU / E: fr tolerantisme] (Îvr) Toleranță (2).

TOLERANTISM s. n. Atitudine de indulgență, de toleranță (religioasă). – Din fr. tolérantisme.

TOLERANTISM s. v. indulgență, îngăduință, îngăduire, toleranță.

tolerantism s. v. INDULGENȚĂ. ÎNGĂDUINȚĂ. ÎNGĂDUIRE. TOLERANȚĂ.

TOLERANTISM s. n. sistem al acelora care preconizează toleranța religioasă. (< fr. tolérantisme)

TOLERANTISM s.n. Toleranță, indulgență în materie de religie. [Cf. fr. tolérantisme].

TOLERANTISM s. n. (Rar) Atitudine de indulgență, de toleranță (religioasă). – Din fr. tolérantisme.

TOLERANȚĂ s. f. 1. atitudine îngăduitoare; îngăduință, indulgență. ◊ casă de ~ = bordel, lupanar. 2. obișnuință sau dispoziție a organismului de a suporta anumite medicamente sau substanțe. ◊ (biol.) însușire a unor organisme de a trăi, de a se dezvolta în condiții nefavorabile de mediu. 3. admiterea unei mici abateri de la greutatea, măsura, calitatea, de la numărul obișnuit al unei mărfi etc. ◊ (tehn.) diferența dintre dimensiunea maximă și cea minimă admisă în prelucrarea unui anumit material și valoarea prescrisă în norme și standarde a acestei dimensiuni. (< fr. tolérance, germ. Toleranz, lat. tolerantia)

*toleránță f., pl. e (lat. tolerantia). Indulgență în privința ideilor saŭ credințeĭ religioase: toleranța Romanilor. Indulgență, îngăduință față de purtarea cuĭva: toleranță oarbă. Calitatea de a suporta medicamentele: toleranța unuĭ bolnav. Indulgența pe care statu o acordă la fabricarea monetelor cînd îs ceva maĭ ușoare saŭ maĭ grele de cît trebuĭe.

toleranță f. 1. indulgență pentru ceea ce nu se poate împiedeca sau nu trebue să fie împiedecat; 2. permisiune ce un guvern acordă a se practica alte culturi în afară de cele recunoscute de Stat; 3. principiu de a nu persecuta din cauza religiunii; 4. dispozițiunea celor ce suportă cu răbdare opiniuni opuse la ale lor.

toleranță s. f., g.-d. art. toleranței; pl. toleranțe

TOLERANȚĂ, toleranțe, s. f. 1. Faptul de a tolera; atitudine îngăduitoare; îngăduință, indulgență. Își au și ei ale lor greșeli și toleranța este reciprocă. SADOVEANU, Z. C. 74. Toleranța religioasă au fost un act pururea cunoscut. RUSSO, S. 74. ◊ Casă de toleranță = bordel. 2. Obișnuință sau dispoziție pe care o are organismul de a suporta anumite medicamente sau substanțe. 3. Abatere admisă de la greutatea, măsura, calitatea unui produs. Să îmbunătățească calitatea, – cei de la furnale cu 25 % față de toleranța admisă. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 159, 10,1.

TOLERANȚĂ s. v. îngăduință.

Toleranță ≠ intoleranță

toleranță sf [At: CALENDARIU (1814), 4/25 / V: (înv) ~ție / Pl: ~țe / E: lat tolerantia, ger Toleranz, fr tolérance] 1 Atitudine îngăduitoare Si: indulgență, îngăduință. 2 (Înv) Admitere a practicării și a altor religii decât cea oficială a statului Si: (îvr) tolerantism. 3 Dispoziție pe care o are organismul de a suporta anumite medicamente, substanțe, condiții de mediu etc. 4 (Teh) Diferență între valoarea maximă și minimă admisibilă pentru o anumită mărime sau dimensiune caracteristică a unui material, piesă sau obiect, exprimând gradul de precizie cu care acestea trebuie realizate. 5 Abatere admisă de la dimensiunea, greutatea, calitatea etc. prevăzută pentru un anumit produs. 6 (Îs) Casă de ~ Stabiliment în care se practică prostituția Si: bordel.

TOLERANȚĂ s.f. 1. Faptul de a tolera; îngăduință, indulgență. ♦ Casă de toleranță = bordel, lupanar. 2. Obișnuință sau dispoziție a organismului de a suporta anumite medicamente sau substanțe. 3. Admiterea unei mici abateri de la greutatea, de la măsura, de la calitatea, de la numărul obișnuit al unei mărfi etc. ♦ (Tehn.) Diferența dintre dimensiunea maximă și minimă admisă în prelucrarea unui anumit material și valoarea nominală a acestei dimensiuni. [Cf. fr. tolérance].

TOLERANȚĂ s. indulgență, îngăduință, îngăduire, (rar) tolerantism, (pop.) îngăduială, (înv.) răbdare. (Manifestă prea multă ~.)

TOLERANȚĂ ~e f. 1) Atitudine de om tolerant; îngăduință; indulgență. ~ religioasă. ◊ Casă de ~ bordel; lupanar. 2) Abatere admisă de la greutatea, măsura sau calitatea unei mărfi. 3) Obișnuință a unui organism de a suporta un medicament. /<fr. tolérance

toleranță s. f., g.-d. art. toleranței; pl. toleranțe

toleranță s. f., g.-d. art. toleranței; pl. toleranțe

toleranție sf vz toleranță

tract (-turi), s. n. – Drum important. Lat. tractum, prin intermediul rus. trakt (Cihac, II, 418). – Der. trata (var. tracta), vb. (a negocia, a dispune; a discuta, a comunica; a se purta, a se comporta; a se supune unui tratament, a numi, a califica; a ospăta, a cinsti), din it. trattare, fr. traiter și var. înv. după lat. tractare; trată, s. f. (cambie), din it. tratta; tratat (var. înv. tractat), s. n., din it. trattato și mai înainte (sec. XVIII) din pol., rus. traktat; tratație, s. f. (ospăț, invitație); tratament, s. n., după fr. traitment; tractir, s. n. (han, birt; bordel, casă de toleranță), din rus. traktir < it. trattoria (Cihac, II, 418; Sanzewitsch 211); tractirgiu, s. m. (hangiu, birtaș), în Mold.; tractament, s. n. (rezoluție, dispoziție; invitație, ospăț), din germ. Traktament (Tiktin), sec. XIX, înv.; tractirui, vb. (a trata, a discuta, a dezbate), înv., din germ. traktieren; maltrata, vb., din fr. maltraiter.

TRACTIR s. v. birt, bordel, casă de prostituție, casă de toleranță, han, lupanar, ospătărie.

tractir sn [At: DIONISIE, C. 179 / V: (reg) ~aft~, ~aht~ / Pl: ~e, ~uri, (îvr) ~i sm / E: rs трактир] 1 (Înv) Han² (2). 2 (Înv) Tratație (cu mâncare și băutură) Si: cinste, ospătare. 3 (Înv; îe) A sta în ~ A se ține de petreceri. 4 (Reg) Casă de toleranță Si: bordel. 5 (Reg; îe) A se certa ca la ~ A se certa fără jenă.

tractir s. v. BIRT. BORDEL. CASĂ DE PROSTITUȚIE. CASĂ DE TOLERANȚĂ. HAN. LUPANAR. OSPĂTĂRIE.

țață [At: POLIZU / V: ța / Pl: ~țe / E: ngr τσάτσα] 1 (Reg) Mătușă. 2-3 (Reg) Termen de respect folosit la țară pentru a vorbi cu (sau despre) o soră mai mare, cu (sau despre) o mătușă, o verișoară Si: lele, (reg) țaică² (2-3), țâțaie (2-3). 4-5 (Reg) Termen cu care se adresează o persoană (tânără) unei femei mai în vârstă sau cu care vorbește despre aceasta Si: lele, (reg) țaică² (4-5), țâțaie (4-5). 6 Termen folosit de o femeie referindu-se la sine însăși, când se adresează unui copil Si: țaică² (6). 7 (Reg) Termen de alintare dat de un bărbat femeii iubite Si: mândră, iubită. 8 Termen folosit de o femeie referindu-se la sine însăși când se adresează iubitului sau când vorbește despre el Si: țaică² (7). 9 (Dep) Epitet dat unei femei flecare. 10 (Dep) Epitet dat unei femei vulgare, lipsite de gust și de finețe Si: mahalagioaică, mahalagiță. 11 (Arg) Patroană a unei case de toleranță Si: proxenetă. 12 (Bot; reg; îc) ~ Marghioala Rujă-galbenă (Rudbeckia laciniata).

vătășoaie sf [At: I. GOLESCU, C. / V: (înv) ~tăjo~ / Pl: ~ / E: vătaș + -oaie] 1 (Olt) Vătășiță (1). 2 (Reg) Vorniceasă (12) la nuntă. 3 (Reg) Vătășiță (3). 4 (Olt) Patroană a unei case de toleranță. 5-6 (Înv) Vătășiță (4-5).

vot s.n. I 1 Exprimare a opiniei cetățenilor unui stat în legătură cu alegerea reprezentanților lor în organele de conducere. ◊ Drept de vot = drept al alegătorului de a-și exprima voința pentru alegerea reprezentanților în organele reprezentative ale statului într-o adunare deliberantă, într-un corp politic etc.; sufragiu. Nici nu mai are drept de vot, de cînd și-a măritat fata... Nu i-a dat casele de zestre? (CAR.). 2 Opinie exprimată de membrii unei adunări constituite în legătură cu o candidatură, cu o inițiativă, cu o hotărîre etc.; adeziune dată în acest scop; sufragiu. Vei auzi în Camera Comunelor multe discursuri frumoase, unele îți vor schimba părerile, vezi ca nici unul să nu-ți schimbe votul (STEINH.). 3 Operație, act prin care populația unei țări, a unei regiuni etc., membrii unei adunări deliberante sau ai unui corp politic își exprimă voința, opțiunea cu ocazia unor alegeri, a unor dezbateri sau a luării unor decizii; rezultatul acestei operații. Ce sigur era de izbîndă, și cu ce palpitații aștepta descoperirea scrutinului! N-a avut în total decît șapte voturi (VLAH.). ◊ Expr. A(-și) da votul (sau voturile) ori a-i da (cuiva) votul (sau voturile) = a-și exprima voința, opțiunea cu ocazia unor alegeri, a luării unor decizii etc. Voi, creștinii din Omida, trebuie să ne dați votul pînă la unul (STANCU). 4 (adesea cu determ. care indică felul, conținutul, scopul) Modalitate prin care membrii unui corp electoral, ai unei adunări deliberative, ai unor organizații etc. își exprimă opțiunea. ◊ Vot deschis = vot care se exprimă public, prin ridicare de mîini. Vot universal = sistem de votare în care dreptul de vot este acordat tuturor cetățenilor majori ai unei țări; sufragiu universal. V-a rugat să primiți să faceți parte dintr-un guvern care ar duce la convocarea unei adunări constituante, în vederea expropierii și a votului universal (CA. PETR.). Vot direct = vot exprimat în mod nemijlocit, prin participarea fiecărui cetățean la urnă. Oare cu legea din 1866 n-am experimentat și colegiile numeroase ca și cele restrînse, cele cu vot direct ca și cele cu două graduri de votațiune? (EMIN.). Vot deliberativ = vot al cărui rezultat este obligatoriu. Vot consultativ = vot al cărui rezultat nu este obligatoriu, reprezentînd o formă de sprijin dată activității unui organ de stat sau unei organizații obștești. Vot de încredere = vot prin care parlamentul se declară de acord cu politica sau cu un act al guvernului. Vot de neîncredere = vot prin care parlamentul se desolidarizează de politică sau de un act al guvernului, acesta fiind obligat să abdice. Vot de blam = sancțiune prin care o colectivitate organizată își manifestă prin vot dezaprobarea față de o acțiune, de o atitudine etc. a unui membru al ei. La 6 martie, Ministerul Moldovei primise un vot de blam din partea Adunărei acelei țări, pentru călcarea aceleiași formalități (XEN.). Vot cu bile v. bilă. Vot informativ v. informativ. Vot de învestitură v. învestitură. ◊ Expr. A pune la vot = (despre legi, amendamente, decizii etc.) a supune aprobării, hotărîrii membrilor unei adunări deli- berante sau ai unui corp politic. Pusă apoi la vot, propunerea lui Maiorescu de a rămîne la vechea pronunțare a fost primită prin aclamație (E. LOV.). A da vot de încredere v. încredere. 5 (și buletin de vot) Foaie de hîrtie scrisă sau tipărită care cuprinde numele candidaților (și siglele partidelor) și care este folosită în procesul votării. Doi agenți sanitari... lucrează la stampilarea buletinelor de vot (UL.). II 1 Promisiune, făgăduință solemnă făcută unei zeități sau lui Dumnezeu în semn de mulțumire pentru îndeplinirea unei rugăminți. Poate deodat-amîndoi biruiau..., Dacă-ntinzîndu-și spre mare grăbitele palme Cloantus N-ar fi rugat plîngător și cu voturi pe zei, să-i ajute (COȘB.). 2 Promisiune, jurămînt făcut de bunăvoie unei zeități sau lui Dumnezeu; angajament, legămînt religios. Atala este creștină și destinată prin vot fecioriei (PER.). 3 Dorință, voie. Votul lui Voltaire s-a realizat; toleranța s-a întronizat în învățămînt (LAU.). • pl. -uri. și votum s.n. /<lat. vōtum, -i, germ. Votum, fr. vote, it. voto.

whig [wig] adj., s.m. 1 adj. Partidul Whig= grupare politică britanică, formată la sfîrșitul sec. 16 și devenită partid în sec. 18, partizană a libertății parlamentare, a toleranței religioase, a intereselor comerciale și industriale etc., care a constituit nucleul partidului liberal, format în sec. 19. Nu zicem că atitudinea partidului whig va fi cu totul opusă celei păzite de partidul tory (EMIN.). 2 s.m. Membru al acestui partid care se opunea partidului tory și care avea convingeri politice antiabsolutiste. • /<engl. Whig.