APERTO adj. inv., adv. (muz.) 1. (despre sunete) deschis. 2. (despre instrumente de suflat) fără surdină. (< it. aperto)

APERTO adj. invar., adv. (Muz.; despre sunete) Deschis; (despre instrumente de suflat) fără surdină. [< it. aperto].

armoniu (< it. armonio, armonium; fr., engl. harmonium; germ. Harmonium), instrument muzical cu claviatură*, construit pe principiul tuburilor sonore (v. orgă) în care coloana de aer este pusă în vibrație de oscilația periodică (v. vibrație) a unei ancii* metalice libere (care un acoperă întreaga deschidere a tubului). Preocuparea pentru realizarea unui instr. care să păstreze posibilitățile coloristice de care dispune orga, dar să aibă dimensiuni mult mai reduse și o sonoritate delicată, traversează întregul sec. 19. În 1840, inventatorul fr. Alexandre Debain patentează harmonium-ul, instr. în a cărui concepție reunește toate cuceririle predecesorilor săi (Gabriel Joseph Grenie, Voit von Schweinfurt, Payer ș.a.) cu adăugarea a 4 registre (II, 1) timbrale. Perfecționări ulterioare sunt aduse de J. Alexandre, Martin V. Mustel ș.a. Partea exterioară a mecanicii a. cuprinde: claviatura [care în mod obișnuit are o extindere de 5 octave, Do-do⁴], butoanele (care la instr. uzuale acționează asupra celor 4 serii de tuburi sonore de construcție diferită, corespunzând celor 4 registre timbrale de 8, 16, 4 picioare (2)) și pedalierul*. Pentru emiterea sunetului este determinat în primul rând timbrul*, apoi, prin acțiunea simultană a pedalelor (ce acționează burdufurile) și a clapelor, aerul conținut în burdufuri este dirijat asupra anciilor din tuburi, care sunt, astfel, puse în vibrație. A. dispune de posibilitatea de a varia presiunea aerului din burdufuri cu ajutorul pedalelor, de a reda efecte de tremolo*, surdină*, prelungirea sunetului, precum și de a amplifica volumul sonor (fie cuplând mai multe octave*, fie printr-un dispozitiv de valve acționat cu genunchii). Prin dimensiunile sale mult mai mici decât ale oricărei orgi, prin prețul său convenabil, a. este preferat acesteia din urmă; este mult utilizat în scopuri didactice. Pentru a. au scris C. Franck, A. Guilmant, A. Eler și G. Mahler (care îl utilizează în Simfonia a -VIII-a, alături de orgă).

bol s.n. 1 Cocoloș. ◊ Bol alimentar = cocoloș rezultat din mestecarea alimentelor cu salivă în cavitatea bucală. 2 Vas de metal sau ceramică în formă de calotă sferică; cupă. 3 (muz.) Surdină din cupe mobile din metal sau cauciuc. • pl. -uri. /<fr. bol, lat. bolus; cf. gr. βῶλος „bulgăr”.

BOL¹ s. n. 1. cocoloș. ♦ ~ alimentar = pastă din alimentele amestecate în gură cu salivă. 2. vas de metal sau ceramică în formă de calotă sferică; cupă. 3. (muz.) surdină din cupe mobile, din metal sau cauciuc. (< fr. bol)

bol¹ sn [At: PAMFILE, I. C. 382 / Pl: ~uri / E: fr bol] 1 Cocoloș. 2 (Îs) – alimentar Cocoloș rezultat din alimentele mestecate în cavitatea bucală. 3-4 Vas (semi)rotund. 5 (Muz) Surdină mobilă în formă de cupă metalică sau de cauciuc.

BOL s.n. 1. Cocoloș. ◊ Cocoloș alimentar = cocoloș format din alimentele amestecate în gură cu salivă. 2. Ceașcă sferică simplă. 3. (Muz.) Surdină din cupe mobile, din metal sau cauciuc. [Pl. -luri. / < fr. bol, cf. gr. bolos – bulgăr, masă].

bouché (cuv. fr. [buʃe], „închis, îndesat, înăbușit”) 1. joc. b. (fr. jeu b.) termen care desemnează „jocul” căpăcelelor de la extremitățile superioare ale tuburilor de orgă*. Principalele jocuri sunt sons-bourdon, flautul mare, flautul, dublat flaut, quintaton-ul. Tubul b. reproduce octava* inferioară a tubului descoperit, de aceeași lungime. 2. Sunetul produs la corn*, asemănător cu cel produs prin surdină*, prin introducerea mâinii în pavilion*. Sunetul b. este cu 1/2 ton mai jos decât cel real. Echiv. it. chiuso.

BOZIE, bozii, s. f. Boz. De emoție, în surdină, Subt un snop de bozie, O păstaie de sulcină A făcut explozie. TOPÎRCEANU, B. 48. – Pronunțat: -zi-e.

clarinet (it. clarinetto; engl. clarinet; fr. clarinette; germ. Klarinette; abrev.: cl.), instrument de suflat, din lemn cu ancie* simplă. Se mai construiește din ebonită, din metal sau din material plastic. El se compune din următoarele părți: muștiucul*, pe care se fixează ancia cu un inel special sau cu o ață specială; butoiul, care face legătura dintre muștiuc și corpul instr.; corpul superior, în care se găsesc patru orificii și mai multe clape care sunt acționate de degetele mâinii stângi a instrumentistului; corpul inferior, în care se găsesc trei orificii și mai multe clape care sunt acționate de degetele mâinii drepte a instrumentistului; pavilionul*, prin care se emit sunetele. ♦ Cu 3.000 de ani în urmă, la egipteni, exista un instr. asemănător c.: corp cilindric fără pavilion și cu ancie simplă. De asemenea, un astfel de instr. găsim la arabi (zummara; v. și zurnă), la indieni (magudi) și la anamiți (cai-ken-doi). În Europa, în perioada Renașterii*, se întâlnea un instr. pop. fr., denumit chalumeau*. Corno di basetto* este și el înrudit cu c. Johann C. Denner (Nürberg, 1665-1707), adăugând câteva clape, a transformat instr. pop. într-un instr. profesional. Apoi Iwan Müller (1786-1854) perfecționează instr., construind un c. cu 13 clape. Frederic Beer (1794-1838) înființează o școală de c. Hyacinthe Klosé (1808-1880), discipolul lui F. Beer, în colaborare cu M.A. Buffet, au adoptat c. sistem „Böhm” (v. flaut). Gossec introduce c. în orch. Operei din Paris (1753), iar Vivaldi îl introduce în orch. operei din Italia. În 1758 c. este introdus în orch. de către reprezentanții orch. din Mannheim*, după care apare în fanfarele (6) militare germ. și austr. Orch. Operei din Viena îl adoptă în 1787, Och. Gewandhaus din Leipzig în 1792, iar orch. din Dresda în 1794. C. se împarte în mai multe categorii și formează o familie numeroasă: a) c. mic (it. piccolo), acordat* în la bemol, construit din metal argintat, are o lungime de 25 cm, se utilizează foarte rar în orch. simf.; c. mic în mi bemol, cu o lungime de 42,9 cm, se folosește în orch. simf. pentru efecte speciale, dar se întrebuințează frecvent în fanfară; c. mic în re a ieșit complet din uz. b) C. mare, acordat în do, cu o lungime de 51,7 cm, se utilizează în orch. simf. (pentru efecte speciale); c. în si bemol, cu o lungime de 59 cm, este cel mai mult utilizat din întreaga familie, atât în orch. simf. cât și în fanfară; c. în la, cu o lungime de 62,7 cm, se folosește mai rar (partea lui se execută, de obicei, cu c. în si bemol prin transpoziție*); c. în sol, denumit clarinetto d’amore, nu se mai întrebuințează cu toate că are un timbru plăcut. c) C. alto acordat în fa are o sonoritate frumoasă, însă este utilizat foarte puțin în orch.; aceeași soartă o are și c. alto în mi bemol. d) C. bas (abrev.: cl. b.) în si bemol are pavilionul și muștiucul din metal, iar forma lui este asemănătoare cu cea a saxofonului*. Este folosit frecvent în orch. simf. datorită timbrului său deosebit. Menționăm că școala germ. notează acest instr. în cheia* fa, iar școala fr. îl notează în cheia sol; c. bas acordat în la este pe cale de a ieși total din uz. e) C. contrabas, cu o lungime de 276 cm, se aseamănă cu fagotul*. Apare foarte rar în orch. simf. din cauza tehnicii sale greoaie (Schönberg l-a folosit în Gurrelieder). ♦ La c. surdina* constă dintr-un trunchi de con confecționat din carton presat sau material plastic, de cca. 2-3 mm grosime, în care, spre deosebire de tipul obișnuit de surdină, se introduce instr. Două orificii laterale permit mâinilor să intre în interiorul conului pentru a susține și manevra instr. Când se cântă la c. introdus complet în corpul surdinei, toate sunetele își schimbă sonoritatea pe întregul ambitus*: sunetele din registrul (1) acut și supraacut devin mai puțin, penetrante, mai puțin stridente; chiar și timbrul devine mai voalat; mai catifelat, mai discret, dând impresia de depărtare.

clavecin (< clavecin; it. arpicordo, clavicembalo; germ. Kielflügel, Klavizymbal; engl. harpsichord), instrument cordofon cu claviatură* deosebit de răspândit în sec. 16-18, având ca strămoș îndepărtat probabil clavicordul* fără bare. Cutia de rezonanță*, de forma unei aripi, era așezată pe picioare. Coardele. duble metalice, cu extinderea între Do (Fa) – do³ erau ciupite cu ajutorul penelor acționate printr-un mecanism legat de una, două sau chiar trei manuale* cromatice*, 5-8 pedale (1) de 4’, 8’, 16’, surdină etc. Prin cuplarea manualelor și a pedalelor extinderea c. mari ajungea între Fa₁ – fa³. Tipurile cele mai pop. erau spineta (it. spinetta; fr. épinette; germ. Spinett), de formă trapezoidală, virginalul (engl. virginal), de formă dreptunghiulară și claviciterium *, cu coardele așezate vertical. Un instr. de dimensiuni mari, denumit gravicembalo (it.) avea un dispozitiv de 6’. În muzica instr. și orchestrală a barocului*, c. a jucat un rol deosebit de important ca instr. solistic și de acomp. În zilele noastre este din nou utilizat în formațiile de muzică veche, dar și-a gășit locul și în unele partituri contemporane.

COPERTO adv. (muz.) în surdină, închis, acoperit. (< it. coperto)

corda (cuv. it. „coardă”; fr. corde) 1. În muzica pentru pian, prin indicația una c. („o coardă”) se cere utilizarea pedalei* stângi (de surdină*) care determină ca acțiunea ciocănelelor să se producă, printr-o dislocare, asupra unei singure coarde în loc de trei; due corde („două coarde”), rar utilizată, indică apăsarea pe jumătate a aceleiași pedale, determinând lovirea a câte două coarde. Revenirea la normal se indică prin tre corde* sau tutte le corde. 2. În partida* instr. cu coarde, una c. indică executarea unui pasaj pe o singură coardă, spre a se obține o maximă omogenitate a sunetelor. V. sul (și sulla); poziție (2).

corn (fr. cor; germ. Horn; it. corno; sp. trompa), instrument de suflat din alamă, alcătuit din ambușură*, corpul c. (tubul propriu-zis) la care sunt atașate 3-4 ventile* și pavilionul*. Întinderea reală a c. este: Si bemol₁ – fa². Se notează în cheia* sol cu o cvintă* mai sus decât ceea ce se aude real, iar în cheia fa cu o cvartă* mai jos decât ceea ce se aude real. Există c. acordați în fa, mi bemol sau în si bemol. C. actual este atât în fa cât și în mi bemol, datorită celui de al patrulea ventil care poate urca acordajul (1) cu o cvartă. Acest tip este denumit c. dublu și este cel mai frecvent folosit. Există și c. triplu care poate fi acordat în fa, în si bemol și în mi bemol, printr-un al cincelea ventil. În orch. simf. sunt folosiți de obicei patru c. dubli, grupați 1-3 și 2-4, primii cântând în registrul (I) acut, iar ceilalți în cel grav. În partitură* se notează pe două portative* plasate între partida* de suflători* de lemn și partida celorlalte alămuri. Prin sonoritatea sa dulce c. face și timbral trecerea (legătura) între cele două compartimente ale instr. de suflat, lemne și alămuri. Intensitatea* sunetelor c. poate fi variată; redusă, prin aplicarea surdinei* sau prin introducerea mâinii drepte în pavilion [bouche (2)]; o intensitate* mai puternică* se obține, dimpotrivă, prin întoarcerea instr. cu pavilionul în sus. Până în sec. 19 se folosea c. natural (germ. Naturhorn, Waldhorn; fr. cor d’harmonie, „c. de armonie”), un instr. fără orificii și clape (v. și corno da cacia; corno di postiglione), ale cărui sunete – rotunde și catifelate – se obțineau numai pe scara armonicelor* naturale (până la armonicul 16). Principala dificultate a c. natural era alegerea instr. în funcție de tonalitatea (2) de bază și schimbarea efectivă a acestuia în timpul execuției [acordajele (I) cele mai frecvente fiind în do, si, si bemol, la, la bemol, sol, fa diez, fa, mi, mi bemol, pentru registrele înalte și medii, în re, re bemol, do, si, si bemol și la pentru cele grave], dificultate parțial remediabilă odinioară prin adăugarea tuburilor de schimb*. La 1815, Stölzel inventează c. cromatic cu două pistoane* (ventile); apoi se trece la cornul cu 3 pistoane care este adoptat astfel în orch., dând o mai largă posibilitate de folosință a c., cu noi și variate efecte expresive și desfășurări tehnice. C. își păstrează totuși principala funcție de tranziție până în epoca lui Debussy (excepție face muzica lui Wagner). Cariera solistică a c. este destul de lungă (în concerte și piese de cameră de Haydn, Mozart, Beethoven, Schubert, Schumann, Strauss, Poulenc, Hindemith), dar abia în sec. 20 c. capătă întrebuințări solistice care îl așează alături de tehnica de virtuozitate a trp. Influența jazzului*, care pătrunde în muzica simf. mai ales prin muzica lui Stravinski, se face simțită și în partiturile dedicate c., care nu-și pierde însă nici nota romantică. Lucrări de Weber, Rossini, Wagner, Bruckner, Brahms, Ceaikovski, R. Strausss, Mahler, Schönberg, Respighi, Casella, Stravinski integrează solo*-uri de c. caracteristice, cu motive* și teme* pregnante. Din literatura concertantă românească contemporană se pot cita concertele pentru c. și orch. de Iuliu Mureșianu și Leib Nachmann.

Dämpfer (cuv. germ.) v. surdină.

dirty tones (JAZZ) (cuv. engl. argotic [’də:rti] „sunete murdare”), sunete de o sonoritate voit aspră, rugoasă, „gâjâită”, obținute la instrumentele de alamă prin folosirea surdinelor* și o perturbare controlată a emisiunii sunetului. Ellington întrebuințează d.t. în scopul exacerbării expresiei în lucrările de stil „junglă” (jungle Style). Se pot obține și la cl. sau sax. Sin.: growl.

DONDĂNI, dondănesc, vb. IV. 1. Intranz. A vorbi singur, încet și nedeslușit, (mai ales pentru a-și arăta o nemulțumire); a bombăni, a bodogăni, a mormăi. Și tot așa dondănind el din gură, iaca se trezește dinaintea lui c-un drac, ce ieșise din iaz. CREANGĂ, P. 48. ◊ Tranz. Omul cu planete sosește tîrziu, legănîndu-se. S-a oprit la cîrciumă, e vesel, dondăne ceva fără șir. C. PETRESCU, Î. II 122. ♦ A spune vorbe fără legătură; a învăța pe de rost o lecție, repetînd-o de obicei cu voce scăzută și fără a înțelege, a memoriza mecanic. Unii dondăneau ca nebunii, pînă-i apuca amețeală. CREANGĂ, A. 84. ♦ Tranz. (Rar, determinat prin «la cap») A bate pe cineva la cap, a-l bodogăni, a-l pisa. Duminica trecută am fost eu să-l văd pe bunicul – țipa la el bunica... ÎI dondănea la cap. STANCU, D. 251. 2. Tranz. A spune vorbe de clacă, a îndruga verzi și uscate; a flecări, a palavragi. În sfîrșit, ce-or fi mai dondănit ei și cît or mai fi dondănit, că numai iată se face ziuă! CREANGĂ, P. 255. Odată mergeau pe drum patru oameni. Cum dondăneau ei ba unele, ba altele, iată zăresc venind spre ei o comoară. ȘEZ. XVII 226. 3. Tranz. (Neobișnuit) A cînta încetișor, în surdină; a fredona. Cei doi cai de la căruță pășteau liniștiți troscotul șanțului, în timp ce căruțașul, dondănind un cîntec, îi ștergea de sudoare cu un șomoiog de paie. CAMILAR, N. I 435. ◊ Intranz. Viu între acoperișuri era doar glasul moșului Chiril, care sfîrșise treaba și se așezase la poarta așezărilor popești, dondănind din fluier și din cuvînt. CAMILAR, N. I 331. – Prez. ind. și: pers. 3 sg. dondăne. – Variantă: dondăi (CREANGĂ, P. 59) vb. IV.

încet, ~eată [At: NECULCE, ap. LET. II, 374/7 / V: (îvr) cet, ceată / Pl: ~eți, ~e / E: ml *qu(i)etus, -a, -um] 1 a (D. mișcări, acțiuni; îoc iute, repede) Cu viteză redusă Si: domol, lin, liniștit. 2 a (D. oameni) Care reacționează cu întârziere. 3 a Delicat. 4 a (D. timp) Care trece greu. 5 a (D. oameni) Care face ceva în ritm lent. 6 a (D. judecată, gândire) Care raționează cu greutate. 7 s (Înv) Liniște. 8 s (Înv) Vreme liniștită. 9 av Fără grabă Si: alene, pe nesimțite, potolit. 10 av (Exclamativ; îe) Încet! încet (domnule)! Nu te înfuria. 11-12 av (Îlav) ~-~ sau cu ~ul, cu ~ul, ori -ul cu ~ul, (înv) pre ~(ul), sau pren~(-), ori prin cet(ul), sau pe ~ul (Treptat și) cu mare atenție. 13-14 a, av (D. sunete, melodii etc.) (Care este) cu intensitate scăzută, abia auzit. 15 av În surdină. 16 av Cu glas coborât Si: molcom. 17 a Blând. 18 a Pașnic.

JUNGLE-STYLE /GENGL-STAIL/ s. n. stil de jaz orchestral care utilizează sonoritățile stridente sau acelea obținute cu ajutorul unor surdine speciale. (< engl. jungle-style)

maqam (maqām, maqom, makam [otoman], mugham), concept al teoriei muzicale și poetice orientale arabo-islamice, cu diverse accepțiuni, care acoperă o mare varietate de fenomene: mod*, formă*, scară (v. gamă), mers melodic, gen (III), cântec, ciclu, alcătuire etc. Primele două sensuri sunt cele mai frecvente A. Ca mod, m. se caracterizează prin următoarele aspecte: 1. material sonor organizat în scară; 2. selecționarea din acest material a unor grupe de 3, 4 sau 5 sunete temei al unor formule (1, 3) melodice creatoare de mod; 3. funcții diverse ale sunetelor în formule: principale, secundare, inițiale, finale; 4. ierarhia formulelor melodice: principale sau secundare; 5. ierarhia m.: principale și derivate; 6. construirea m. prin succesiunea diversă a formulelor, cu respectarea tendinței melodice generale; 7. funcția formulei principale: afirmarea acesteia în momentele cele mai importante aservite expresiei ethosului (2) propriu m. respectiv; 8. adoptarea în m. a unor note străine și trecerea spre formule străine, după afirmarea celor proprii; revenirea în final la acestea din urmă (v. metabolă). Materialul sonor e dat de sunetele finale* ale m. – cu excepția primei note (yakah, adevărată „cvartă burdonică” pentru primul m. rast); – denumirile sunetelor nu respectă octava*, ci se desfășoară pe două octave intermediare, care, ca și unele sunete fundamentale, adoptă o înălțime microdivizionară. Unele m. au o structură microintervalică*, altele adoptă fie diatonia* fie cromatica*. Sensul ascendent sau descendent al melodiei este determinant pentru înălțimea unor sunete microintervalice. Legato-ul indică grupele de sunete ce alcătuiesc formulele tri-, tetra- și penta-cordale*. Primele trei m. citate sunt deosebit de reprezentative, prin tetracordurile* care le definesc, fiind prezente în multe culturi arabo-islamice. M. Rast, de o formă tetracordală disjunctivă, este modul prototip al sistemului, fiind privit ca atare în teoria medievală, unde avea o structură conjunctă*. Teoria modernă, începând cu D. Cantemir, atribuie celui de-al doilea mod, Bayati (Dugiah, în nomenclatura sa) o prevalență expresivă, atât ca m. principal, cât și ca treaptă finală a multor m. și cadențe (1) modale. Unele moduri derivate din Bayati au mare frecvență în practica modernă. Teoria modernă arabo-islamică adoptă sistemul temperat* al octavei alcătuite din 24 de sferturi de ton egale, modalitate de notație comună tuturor, care lasă libertatea fiecărei etnii de a intona, în același cadru semiografic orientativ, propriile sale micro-diviziuni. Acestea prezintă o mare varietate, determinată de fărâmițarea religioasă, politică, etnică, socială a culturilor orient. Acest sistem temperat determină în structura m. intervale de 3/4 de ton, mai rar 5/4 de ton, de aceea lumea modală arabo-islamică a fost denumită ca artă a treisferturilor de ton; iar notația intervalelor adoptă T = secundă mare (Ton); M = ton mijlociu (3/4) și S = semiton. Intervalul specific creator de mod al m. este terța* micro-divizionară, din Rast, situată în spațiul dintre terța minoră (300 de cenți) și cea majoră (400 de cenți), deci la înălțimea temperată de 350 de cenți. Calculele matematice ale autorilor arabi medievali îi atribuiau valori diverse, întemeiați pe practica muzicală a epocii: 355 Ct (Al-Farabi, sec. 9-10), 342 Ct (Ibn-Sina, sec. 10-11), 384 Ct (Safi-al-Din, sec. 13). Până în sec. 9 (Al-Kindi), teoria orient. nu cunoaște decât sistemul intervalelor pitagoreice: terța minoră = 294 Ct, iar terța majoră = 408 Ct, alături de celelalte 10 intervale ale octavei*. Descoperind noi intervale, autorii medievali vor adopta octava de 17, respectiv de 22 micro-diviziuni. Unii autori moderni (Turcia, Iran) vor adopta sistemul lui Safi-al-Din apropiat de valorice pitagoreice, alți autori sunt fideli sistemului arab al lui Al-Farabi și Ibn-Sina caracterizat prin valori apropiate de 1/4 de ton (Egipt, Siria). În teoria psaltică românească (v. bizantină, muzică), unele concepții microintervalice prezintă sisteme de sursă orient. Anton Pann (1845) adoptă octava de 22 diviziuni, cu cele trei intervale ale gamei: T = 4, M = 3, S = 2 diviziuni, terța neutră constitutivă de mod având valoarea de 381 Ct, iar Macarie (1823) împarte octava în 68 diviziuni și adoptă pentru intervalele scării: T = 12, M = 9, S = 7 diviziuni, terța neutră fiind de 357 Ct. Ceea ce deosebește sistemul psaltic de cel arab este structura scărilor, de ex.: T M S T T M S pentru glasul VIII și T M M T T M M pentru primul m. Rast. ♦ B. Ca formă, m. este o succesiune de piese vocale sau instr. construită după anumite tipare melodice, ritmice, în care o parte introductivă are menirea de a stabili modul principal care să domine suita și modurile derivate ce pot fi adoptate în părțile ei, în conexiune cu elementele ritmice. Mai cu seamă zona de N a Orientului arabo-islamic cultivă această accepțiune a termenului, sin. în acest sens cu fasl (turc) și wasla (arab). În Irak, forma de m. e o grupă de melodii alcătuită din trei părți: introducere (tahrir), secvențe mediane (aușal și miyanat) și o încheiere (taslim). În Iran forma e numită (ca și modul) „dastgah” și e dominată de cântecele awaz, parțial improvizatorice, cu revenirea ciclică a unor formule principale de anumit etos modal; iar în Azerbaidjan, în forma mugam, de influență persană, domină cântecele strofice tasnif, încadrate într-o structură rapsodică, încheiată cu motive instr. de dans (reng). În Uzbekistan și Tadjikistan, în forma makom domină cântecele šuba, iar structura melodico-ritmică e dată de o tradiție fundamentală în sec. 18, cea a sistemului šasmakom, al celor șase moduri, înșirate în timpul execuției, care reia denumirile m.: navo, rost, dugoh, buzruk, segoh, irok. Către 1700, D. Cantemir, trasează principiile formei de m. (fasl), ca suită vocală sau instr. Suita vocală o alcătuiește din: taksîm (formă liberă ca ritm și melodie), beste, kiar și semai (formă variațională ce preia tiparul de „beste” sau „kiar”), iar, în suita instr. introduce taksîm, 1-2 peșrefuri* și un sâz semâ-isî final. Aceste părți ale suitei pot fi, după Cantemir, tri-, tetra- sau penta-strofice, cu sau fără refren*. În recitalul tradițional, Cantemir prezintă o suită instr. urmată de o suită vocală, un nou „semai” instr. și în final, pe pedala (2) în surdină a corzilor de „armonie”, un taksîm vocal.

mârâi, mârâi v. t., v. i. 1. a informa, a denunța. 2. a protesta în surdină.

mezza-voce (loc. it. [medtsa voce] „cu jumătate de voce”) indicație de interpretare, în partiturile* vocale, prin care se cere cântarea cu forță redusă, aproape de piano* La vocile bărbătești, indică și cântarea în falset*. ♦ La instr. de coarde, m. indică o execuție cu un sunet de intensitate scăzută, apropiat de cel obținut prin utilizarea surdinei*.

MÎRÎÍ vb. IV. I n t r a n z. 1. (Despre cîini) A scoate un șir de sunete guturale, aspre, hîrîite, exprimînd de obicei iritarea, nemulțumirea. Cf. POLIZU. Clini ce mírîiesc Cînd văd alți cîini că apucă oasele ce ei ochesc. BOLLIAC, O. 107, cf. PONTBRIANT. D., CIHAC, II, 203, LM. Bubico se uită la mine și mîrîie-n surdină. CARAGIALE, O. II, 96, cf. 95. Miclăuș stătu în loc mîrîind ca în preajmă de vînat. ODOBESCU, S. III, 183. Cînele a-nceput Mîrîind să miște capul. COȘBUC, P. I, 251, cf. 252, BARCIANU, ALEXI, W. Ce mîrîi, cîne ! accentele divine Ce- acuma-ntregul suflet îmi robesc, Cu note d-astea nu se potrivesc. GORUN, F. 51, cf. ȘĂINEANU, D. U. Avea o droaie de căței albi. . . care mîrîiau, lătrau, săreau. BRĂESCU, A. 28. Un cîne alb, ciobănesc, se alătura de noi mîrîind, apoi se liniști, trăgîndu-se lîngă bătrîn. SADOVEANU, O. IV, 242. Cînele mîrîia încet, prelung; îl auzeam prin păreți, prin geamuri. id. ib. 481. La umbră, sub masă, un cîine flocos visa mîrîind prin somn. BART, E. 20. Niște cîni hămăiau și mîrîiau înfricoșați. CAMILAR, N. I, 94, cf. 86, H I 286, IV 56, V 4, com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. Tranz. Se uită la Bercu cu răbdarea cu care un dulău bătrîn îngăduie unui cotei să-l mîrîie. D. ZAMFIRESCU, ap. TDRG. ◊ (Despre alte animale) Cînd m-am întors (motanul) . . . ronțăia mîrîind. BRĂESCU, A. 59. Iepurele mîrîie. H X 499. Cu socotința că-i motanul meu . . . îl prind și-l încep a-l netezi. . . Zamfirachi, ori de cîte ori îl netezeam, mîrîia și miona încetișor. ȘEZ. I, 147. Dracu să răzbia, Dẑi la urs scăpa. Ursul mărăia, Pră dracu-l skipa. ARH. FOLK. III, 101, cf. MAT. DIALECT. I, 138. 2. P. a n a l. (Despre oameni; peiorativ) A scoate sunete caracteristice (ca semn de nemulțumire, enervare); p. e x t. a vorbi neclar, încet, printre dinți, a bombăni, a mormăi. Cf. LB. Nu vorbea cum trebuie, ci numai mîrîia. CAZIMIR, GB. 221. Să știi c-a primit și ea răvaș ! – A primit, mîrîi morarul. Îmi spuse mai nainte la circiumă poștașul. SADOVEANU, M. C. 76. S-a tîmpit turcul din amor, mîrîia mereu Alecu Vulpe. CAMIL PWTRESCU, O. III, 83, cf.126, STANCU, D. 339, CAMILAR, N. I, 366. „S-or fi pus la masă și e rușine să venim cînd mănîncă”, a mîrîit tata. PAS, Z. I, 176, cf. POMPILIU, B. 17; ȘEZ. VII, 182. Iar Stanislav mîrîia, Casa de se detuna. MAT. FOLK. 83, cf. com. MARIAN, ALR II/I h 31. ◊ (Despre ființe mitologice închipuite ca niște oameni) [Ielele] trec piste sate, Mult mai trufașe Merg la orașe. Hîrîie, Mîrîie, Duduie, Zguduie. I. VĂCĂRESCUL, P. 343/26. ◊ F i g. Peste satele tupilate în dosul perdelelor de pomi, tunetul mîrîia mînios. T. POPOVICI, SE. 59. ♦ T r a n z. A spune ceva în silă, pe un ton morocănos, nemulțumit. Nicolaie Dragoș mîrîi ceva, dar cum vorbeau mulți deodată și tot strigînd de-a valma, nu i se auzi glasul, ci i se vedeau numai dinții, albi și puternici ca niște colți de cîine care mușcă. REBREANU, R. II, 93. O aproba stingher, neconvins, cu un soi de politeță speriată, mîrîind vag un început de răspuns pe care nu izbutea nicicum să-l articuleze. GALAN, B. II, 43. ♦ A protesta, a cîrti. În multe părți, țăranii stau liniștiți, dar nu vor să iasă la muncă și tot mîrîie. CARAGIALE, O. VII, 66. A cărat mereu, de dimineață pînă seară, ce i-a poruncit stâpînul. . . A răbdat huiduieli și lovituri fără să mîrîie, parcă n-ar fi avut sînge în vine. REBREANU, NUV. 100. Era abia după cununie. Dar mai pe urmă fata împăratului începu a cam mîrîi și a cîrti, că ei nu-i îndămînă aice de șezut. SBIERA, P. 43. ♦ (Despre copii mici) A plînge, a scînci, a miorlăi. Începu iar să mîrîie, dar iar încetă singur, plictisit. N-avea chef de plîns cu temei. REBREANU, NUV. 243, cf. ALR I 82/61, 268, 378, 550, 558, 795, 865, ALRM I/II h 312, ALR II/I h 151. (R e f l.) Silea plîngea, ceilalți doi copii mai mici se mîrîia. SLAVICI, V. P. 73. 3. F i g. (Prin Ban., despre moară) A hîrîi (în timpul funcționării). Moara, cînd n-are apă, mîrăie. NOVACOVICIU, C. B. I, 14, cf. MAT. DIALECT. I, 138. – Prez. ind. pers. 3 sg.: mîrîie și mîrîiește. – Și: (regional) mîrăí, mărăí, mîroí (ALR I 82/61) vb. IV. – Mîr + suf. -îi.

mute (cuv. engl.) v. surdină.

MUZICAL, -Ă adj. 1. Care aparține muzicii, privitor la muzică, de muzică, pentru muzică ; (învechit) muzicesc¹, (neobișnuit) muzicos. Pe ulițe, pînă după miezul nopții, se preumbla oameni cu felurimi de organe muzicale. CR (1830), 302²/14, Cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Istoria și viața . . . țărănimii române, a căror expresie muzicală e doina. GHEREA, ST. CR. III, 391, cf. DDRF, BARCIANU, ALEXI, W. Faima acestui cîntăreț și compozitor muzical nu trecuse încă de granițele tîrgului nostru. SADOVEANU, E. 125. Cîteva clipe nu îndrăzni să-l tulbure în exercițiul lui muzical. CAMIL PETRESCU, N. 107. Capitala țării noastre va trăi un eveniment muzical de o importanță deosebită. FLACĂRA 1967, nr. 36, 4. ◊ Accent muzical = pronunțare realizată prin ridicarea sau prin coborlre tonului; accent melodic. Cf. IORDAN, L. R. 153. Limbile slave meridionale au cunoscut accenti muzical și cantitativ. ROSETTI, I. SL. 29. În numeroase limbi vechi (greaca veche, latina clasică), accentuarea se făcea îndeosebi cu ajutori accentului muzical. DER I, 14. ♦ (Despre instituții, reprezentații etc.) în care se execută compoziții, arii de muzică (2). Serată muzicală. ȘĂINEANU, D. U. O altă machetă prezintă vizitatorilor teatrul muzical din București. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2 382. 2. Înzestrat cu simț, pricepere, talent pentru muzică (1). (Glumeț) Am acuma [din cauza răcelii], pe lîngă ureche muzicală, și nasul foarte muzical. CARAGIALE, O. VII, 130. 3. F i g. Melodios, armonios. In toată acea armonie de sunete se simțea perfect tehnica maestrului, limba lui aleasă și muzicală. VLAHUȚĂ, A. II, 100. Un șuier lung . . . trezește somnul codrilor, toată valea auiește de un ecou frumos, muzical. id. ib. M, 33. începu să vorbească în surdină, c-o voce dulce, aproape muzicală. BART, E. 397. ◊ (Adverbial) Un geamăt răsună tînguitor și muzical. TEODOREANU, M. II, 27. La schit, în acea clipă, începu să cînte muzical toaca de vecernie. SADOVEANU, O. IX, 184. ♦ (Ironic) Sunător, zornăitor. Armăsarul față de cal este un sergent major pe lîngă un civil: strașnic în uniformă . . . , cu sabia lui bine strînsă pe șolduri și cu pinteni muzicali. ARGHEZI, C. J. 133. – Scris și: (după fr.) musical. – Pl.: muzicali, -e. – Din fr. musical.

MUZICAL, -A, muzicali, -e, adj. 1. Privitor la muzică, de muzică, al muzicii. Instrumente muzicale. Audiție muzicală. Serată muzicală. ▭ Odobescu este un stilist distins, cu certe daruri ale imaginației și cu un incontestabil. simț muzical. VIANU, A. P. 143. Cîteva clipe nu îndrăzni să-l tulbure în exercițiul lui muzical. CAMIL PETRESCU, N. 107. ♦ Cu simț pentru muzică. Ureche muzicală. 2. (Despre sunete) Armonios, melodios. Începu să vorbească în surdină, c-o voce dulce, aproape muzicală. BART, E. 397. Dar în toată acea armonie de sunete se simțea perfect tehnica maestrului, limba lui aleasă și muzicală. VLAHUȚĂ, O. AL. I 100. ♦ (Adverbial) Clopotul gării bătu muzical două semnale. DUMITRIU, B. F. 12.

pedală 1. Dispozitiv existent la anumite instrumente, constând dintr-o pârghie de antrenare a unui mecanism și care se acționează cu ajutorul picioarelor. ♦ La orgă*, p. servește la a deschide și închide obturatoarele diferitelor tuburi de rezonanță. La orgile mai noi redă sunetele scării cromatice*, p. având aceeași dispunere ca și clapele manualelor [v. pedalier (1)]. Descoperirea p. este atribuită lui Louis van Valbeck (m. 1318). P. nu este folosită numai în executarea sunetelor grave, ci și a cantus firmus*-ului, chiar dacă este sopran (3), alto (5) sau tenor (2-3). ♦ La pian* (clavicord*, clavecin*), p. servește la modificarea duratei (1) sau a timbrului* sunetelor (p. stângă a pianului sau surdina* fie că apropie ciocănele de corzi – la pianină, fie că deplasează spre dreapta tot sistemul de ciocănele făcându-le să lovească numai două coarde din trei, respectiv o coardă din două, fie că intercalează o bandă din fetru între ciocănele și corzi – p. celestă; p. din dreapta sau p. de legato* mărește durata de rezonanță* a corzilor ridicând sistemul de amortizare; la pianele Steinway există și o a treia p. numită tonală, care prelungește doar anumite sunete, excluzând altele). Introducerea p. de legato (punerea) se notează cu L iar scoaterea cu o’ sau L inversat. ♦ La harfă*, p. modifică mecanismul de bază permițând formarea alterațiilor* (inventată de Hochbruckner către 1720, perfecționată de Érard). ♦ La timpan*, pedala servește la acordaj (2), prin mărirea tensiunii membranei, dar are și rolul modificării înălțimii (2) sunetului pe parcursul execuției. ♦ La armoniu*, p. acționează burdufurile producătoare ale suflului de aer. ♦ La toba* mare, mai ales în bateria (1) de jazz, p. acționează bagheta (2) de lovire a membranei. 2. (fr. pédale inférieure; germ. Orgelpunkt, it. pedale d’armonia, engl. pedal point), sunet ținut îndelung, în timpul căruia se pot perinda acorduri* față de care acest sunet este sau nu străin. Inferioară, intermediară sau superioară, după poziția sa la bas (III, 1), voci (2) medii sau înalte, p. are o puternică influență tonală, reducând în final cele mai îndepărtate acorduri la cel din care ea face parte. (P. dublă, suprapunerea unei p. de tonică* peste una de dominantă*). În acest sens funcțional* și mai ales atunci când se prezintă sub formă ornamentată* și nu ca simplu sunet ținut, p. este considerată sin. cu termenul punct de orgă (fr. point d’orgue), care în terminologia muzicală fr. mai înseamnă uneori și cadență (2) solistică improvizată (Rousseau, 1768), alteori coroană*. V. bourdon (1); fugă; ison; ostinato; punctus (2). 3. Notă p. prima notă dintr-o serie armonică; ex. la trb. tenor, p. sunt si bemol, la, la bemol și sol grave. 4. [în cor (1)] dublarea la octava inferioară a fundamentalei* unui acord, mai ales a fundamentalei ultimului acord al cadenței (1) (v. bas. (I, 1)).

pieptene s. v. DARAC. DĂRĂCITOR. FURCULIȚĂ. REGULATOR. SCĂRMĂNĂTOARE. SURDINĂ. ȚESALĂ.

pieptene sm [At: DOSOFTEI, V. S. septembrie 2^r/20 / V: piaptăn (Pl: ~e) sn, piapten, piaptin (Pl: ~uri) sn, ~ect~^[1], ~en (Pl: ~e) sn, ~tin, (Pl: ~e) sn, ~tine, ~pțin / Pl: ~ni, (pop) ~pțeni / E: ml pecten, -inis] 1 Obiect de toaletă confecționat dintr-o placă de os, de metal, de material plastic etc., cu dinți pe una sau pe ambele părți, care servește la pieptănat sau pe care îl poartă femeile în păr. 2 (Bot; reg; îc) ~le-Vinerei Hasmațuchi (Ahthriscus silvestris). 3 (Îrg) Țesală pentru vite. 4 (Mpl) Unealtă alcătuită dintr-o placă de lemn pe care sunt fixați dinți ascuțiți lungi, metalici, folosită în industria casnică, la pieptănatul lânii, al cânepii etc. 5 (Pex) Element al mașinii industriale de pieptănat fibrele textile. 6 (Reg; gmț; îe) A bate din (sau în) ~ni ori a face din ~ sau a face ~ni A clănțăni din dinți de frig, din cauza unei emoții etc. 7 (Îvr; pan; lpl) Instrument de tortură cu dinți de fier Vz ciulin. 8 (Reg) Unealtă de metal cu dinți mari și rari, cu care se îndeasă bătătura la covoare sau la unele țesături groase de lână Si: furculiță. 9 Scândurică specială cu care se bat firele de tort la capătul pânzei, când ele nu se mai pot bate cu vatalele. 10 (Reg) Parte a greblei pe care sunt fixați dinții. 11 (Rar) Surdină de vioară. 12 (Reg) Unealtă în formă de căuș, prevăzută cu dinți rari, cu ajutorul căreia se culeg afinele. 13 (Trs) Unealtă de lemn cu care se scutură sămânța de cânepă sau de in. 14 (Reg) Regulator la capătul grindeiului de plug. 15 (Reg) Capăt mai lat al scocului unei lese de prins pește Si: (reg) bărbie, dinte. 16 (Trs) Cerbice la jug. 17 (Trs; pex) Parte a jugului care stă pe cerbice. 18 (Reg) Con de brad. 19 (Trs) Fel de pieptănătură cu coc, pe care și-o fac femeile de la țară. 20 (Reg; îf pieptin) Cozoroc la șapcă. 21 (Reg) Înnăditură la doaga polobocului. 22 (Mun) Căpăcel mic de lemn cu care se înfundă putina de murături.

PIEPTENE s. v. darac, dărăcitor, furculiță, regulator, scărmănătoare, surdină, țesală.

RUMOARE, rumori, s. f. Zgomot confuz de voci care se aud în același timp. Din grădină se ridicau rumoarea glasurilor, zăngănitul paharelor și al tacîmurilor, chemările clienților și răspunsul chelnerilor. C. PETRESCU, A. 375. Dansurile și balurile... umplu cu rumoare de carnaval castilian drumurile. RALEA, O. 100. ◊ Expr. A (se) produce (sau stîrni) rumoare = a (se) produce murmure, comentarii în surdină, proteste de mirare sau de nemulțumire. Doamna își alesese cel mai celebru avocat al timpului în penal. Îmi aduc aminte ce rumoare stîrnise vestea. SADOVEANU, E. 160.

sordină sf vz surdină

sordino (cuv. it. „surdină”), con s. sau con sordini (pl.), cu surdină*. În muzica pentru pian, indicație tehnică pentru utilizarea pedalei (1) stângi. Sin. cu una corda*. Indicație pentru aplicarea surdinei la instr. de coarde și arcuș sau la instr. de suflat din alamă. Revenirea se marchează prin indicația senza s., „fără surdină”.

SOTTO-VOCE adv. (Indică modul de executare a unei bucăți muzicale) în surdină, cu voce scăzută, discret. [Scris și: soto-] – Loc. it.

sotto-voce av [At: DEX / E: it sotto-voce] (Indică modul de executare a unei bucăți muzicale) 1 În surdină. 2 Cu voce scăzută.

SOTTO-VOCE adv. (Indică modul de executare a unei bucăți muzicale) În surdină, cu voce scăzută, discret. – Loc. it.

SOTTO-VOCE adv. (Muz.; ca indicație de execuție) Discret, în surdină, cu jumătate de voce. [< it. sotto-voce].

SULCINĂ, sulcine, s. f. Sulfină. De emoție, în surdină, Subt un snop de bozie, O păstaie de sulcină A făcut explozie. TOPÎRCEANU, B. 48. Frunză verde de sulcină, Cu nevasta gospodină, Ochiu-i vesel, casa-i plină. BELDICEANU, P. 87. A! iaca mintă creață și cimbru și sulcină Și ierburi de cîmpie și plante de grădină. ALECSANDRI, T. II 196.

surd (-dă), adj. – 1. Care nu aude. – 2. Slab, care nu se aude. – Mr., megl., istr. surd. Lat. surdus (Pușcariu 1700; REW 8474); cf. it., sp. sordo, prov., cat. sort, fr. sourd, port. surdo, alb. surdh; (Philippide, II, 656). – Der. de(-a) surda, adv. (degeaba, inutil), cu o evoluție asemănătoare lat. absurdus, cf. fr. dialogue de sourds (contaminarea cu degeaba, Gamillscheg, Olt., 111, nu pare să prezinte interes), mr. na surda; surdă, s. f. (becață, Gallinazo gallinula), după fr. sourde; surdomut, s. m., după fr. sourd-muet; surditate, s. f., după fr. surdité; surzi (var. asurzi), vb. (a face să-și piardă auzul; a rămîne surd; a amortiza, a atenua zgomotul), din lat. surdescĕre, vulgar *surdῑre; surzie (var. surdenie), s. f. (surditate); surzilă, s. m. (poreclă pentru un surd); surdină, s. f., din fr. sourdine.

surdina vb., ind. prez. 1 sg. surdinez, 3 sg. și pl. surdinează

surdina vb. I A diminua ◊ „Educația [sa] profund creștină îi surdinează impulsurile brutale.” R.l. 1 X 68 p. 20. ◊ „Clay a pierdut într-adevăr și credem că îl va face să mediteze la croșeul stâng al lui Frazier, surdinând fanfaronada sa un pic medievală.” R.lit. 18 III 71 p. 27 (din fr. sourdiner; L; L. Vasiliu în SMFC III 116)

surdina vtr [At: SFC III, 116 / Pzi: ~nez / E: surdină] (Rar) A (se) emite în surdină (3) Si: (rar) a (se) surdiniza.

surdinare sf [At: ROMÂNIA LITERARĂ, 1969, nr. 26, 19/1 / Pl: ~nări / E: surdina] (Rar) Emitere în surdină (3).

SURDINĂ, surdine, s. f. Dispozitiv de metal sau de lemn în formă de pieptene dublu, care se fixează pe scaunul instrumentelor muzicale cu corzi, pentru a slăbi intensitatea sunetului; dop care se aplică la trompete pentru a face să scadă intensitatea emisiunii sonore. A pune surdina. ◊ Fig. O intimitate discretă, plină de estompări și de surdine de mătase, a pus stăpînire pe glasul Oltului și pe freamătul lumii. BOGZA, C. O. 387. O surdină nevăzută atenuează vibrațiile sentimentului și îl reduce la o măsură umană. VIANU, A. P. 226. Avea un glas profund, muzical, umbrit într-o surdină dulce, misterioasă, care dădea cuvintelor o vibrare particulară. VLAHUȚĂ, O. AL. 244. ◊ Loc. adv. În surdină = a) cu surdina pusă. În surdină să-și joace degetele și arcușul pe strune. ARDELEANU, D. 289. Notele viorilor pătrundeau încet, ca în surdină. BASSARABESCU, S. N. 148; b) fig. fără zgomot, înăbușit; cu glas scăzut. Dinamul, ca o broască țestoasă de oțel, Tot murmură-n surdină, pitit sub carapace. D. BOTEZ, F. S. 76. De emoție-n surdină, Subt un snop de bozie, O păstaie de sulcină A făcut explozie. TOPÎRCEANU, B. 48. Bubico se uită la mine și mîrîie-n surdină. CARAGIALE, O. II 267.

SURDINĂ s. (MUZ.) (rar) pieptene. (~ la vioară.)

surdină s. f., g.-d. art. surdinei; (dispozitive) pl. surdine

surdină sf [At: DDRF / V: (îvr) sor~ / Pl: ~ne / E: fr sourdine, it sordino] 1 Dispozitiv din metal sau din lemn, în formă de gheară la instrumentele cu coarde (Vz pieptene), sau în formă de dop la instrumentele de suflat, folosit pentru atenuarea sonorității acestor instrumente. 2 (Pex) Atenuare a intensității sunetelor emise de instrumente cu coarde sau de suflat cu ajutorul surdinei (1). 3 (Îljv) În ~ Cu tonalitate foarte scăzută. 4 (Îal; pex) Fără zgomot Si: încet.

surdină s. f., g.-d. art. surdinei; (dispozitive) pl. surdine

SURDINĂ ~e f. Dispozitiv folosit la unele instrumente muzicale pentru a slăbi intensitatea sunetelor emise. ◊ În ~ a) încet; înăbușit; b) în taină; pe ascuns. /<fr. sourdine

SURDINĂ s. (MUZ.) (rar) pieptene. (~ la vioară.)

surdină f. ceea ce se pune la un instrument de muzică spre a-i slăbi sunetul: în surdină, în taină.

SURDINĂ s.f. Amortizor de zgomot. ♦ Dispozitiv care se aplică unui instrument muzical pentru a-i micșora intensitatea sunetelor. ♦ În surdină = a) încet, cu sunete ușoare; b) fără zgomot, cu glas scăzut; în taină. [< fr. sourdine, cf. it. sordina].

SURDINĂ s. f. amortizor de zgomot. ◊ dispozitiv care se aplică unui instrument muzical pentru atenuarea intensității și modificarea timbrului sunetelor. ♦ în ~ = fără zgomot. (< fr. sourdine)

surdină s. f., g.-d. art. surdinei; (dispozitive) pl. surdine

surdină (it. sordino; fr. sourdine; engl. mute; germ. Dämpfer), dispozitiv care permite diminuarea intensității* și modificarea timbrului* la unele instrumente. ♦ La pian, s. este reprezentată printr-o pedală (1) așezată în stânga, care diminuează amplitudinea* vibrațiilor* unei corzi (v. corda). ♦ La instr. cu corzi (și arcuș) s. constă într-o mică piesă din lemn sau metal, în formă de pieptene, tăiată astfel încât să cuprindă partea superioară a călușului* pe care sunt așezate corzile. Acest fel de s. nu împiedică corzile să vibreze ci modifică numai transmiterea unora dintre sunetele armonice*. Timbrul devine puțin nazal, fiind voalat în piano* și spart în mezzoforte*. ♦ Pentru instr. de suflat din alamă se utilizează s. de formă în general conică, din lemn, carton, material plastic, cauciuc, aluminiu, ce se introduce în pavilionul* instr. Aceste s. transformă considerabil timbrul. Și mâna poate deveni s. așezată în pavilionul trompetei* dar mai ales al cornului* (v. bouché (2)). Jazzul* a dezvoltat, în special pentru trp., o mare varietate de s. dintre care cele mai răspândite sunt: s. cu cupă amovibilă (engl. harmon mute sau cup mute) și s. wa-wa (care, prin deschiderea bruscă cu mâna stângă a tubului ei terminal, reproduce dublul diftong wa-wa). ♦ Sonoritatea tobei* mici poate fi atenuată prin introducerea unei panglici de pânză între membrana instr. și coarda întinsă pe această membrană; cea a timpanului* se atenuează atingând cu mâna membrana instr.

*surdínă f., pl. e (fr. sourdine, d. it. sordina). Ceĭa ce se pune la un instrument muzical ca să sune maĭ slab. La instrumentele cu arcuș surdina e un fel de peptene care se prinde de scaun și înădușă sunetu. Fig. În surdină, în taină.

SURDINIZA vb. I. tr. (Constr.) A amortiza zgomotele. [< surdină + -iza, după fr. sourdiner].

surdiniza vtr [At: SFC III, 116 / Pzi: ~zez / E: surdină + -iza] (Rar) A (se) emite în surdină Si: (rar) a (se) surdina.

surdinizat, ~ă a [At: CONSTANTINESCU, S. I., 25 / Pl: ~ați, ~e / E: surdiniza] Care este emis sau se emite în surdină (3).

SURDINIZAT, -Ă adj. (Rar) În surdină. [< surdiniza].

SURDO- Element prim de compunere savantă cu semnificația „surd”, „surdină”. [< surd].

SURDO- elem. „surditate, hipoacuzie”, „surdină”. (< fr. sourdo-, cf. lat. surdus)

ȘOPTIT¹ s. n. Șoptire; șoaptă. În noapte, sub poale de codru-nverzit, E freamăt de glasuri, un tainic șoptit. COȘBUC, P. I 142. ◊ Fig. În șoptitul izvoarelor și în freamătul codrilor a răsunat... frumoasa noastră doină. VLAHUȚĂ, la CADE. ◊ Expr. Pe șoptite = încetișor, în șoaptă; fig. în taină, cu fereală, în surdină. Între felurile de mîncare, îl informă pe șoptite, în ureche, despre calitățile și cusururile fiecăruia. C. PETRESCU, Î. I 281. Se vorbea pe șoptite, dar apăsat și tăios. BART, E. 327. – Formă gramaticală: (în expr.) șoptite.

tre corde (loc. it. „trei coarde”), indicație tehnică, în muzica pentru pian, prin care se cere revenirea la execuția normală după utilizarea pedalei* de surdină* (una corda, v. corda). Abrev.: t, c. Sin.: con tutte le corde. V. corda.

trombon (< it. trombone „trompetă mare”; germ. Posaune), instrument de suflat din alamă, cu culisă* în varianta cea mai răspândită. Este alcătuit dintr-un tub conic răsucit în formă de U la care este atașat alt tub cilindric de aceeași formă, care se poate lungi sau scurta prin alunecare (culisare). La un capăt al acestui corp se află muștiucul* prin care suflă instrumentistul, iar la celălalt capăt se află pavilionul*. T. modern este dotat cu un ventil* și o supapă rotativă cu ajutorul cărora se poate modifica instantaneu acordajul (1) instr. la cvarta* inferioară. De aceea ventilul poartă denumirea de cvartventil. Întinderea t. este de două octave* și jumătate între sunetele Mi și fa. familia t. cuprinde mai multe tipuri: t. soprano (care nu se mai folosește), t. alto (îndrăgit de clasici, dar care a dispărut astăzi), t. tenor (tipul folosit curent, prevăzut de regulă cu cvartventil și care se mai numește și t. tenor-bas), t. bas (a ieșit din uz) și t. contrabas (căruia i se preferă tuba*). Dimensiunile tubului la t. alto sunt de 208 cm, la t. tenor de 272 cm, iar la t. bas de 330 cm. În afară de t. bas, celelalte, deși au un acordaj fundamental (de ex. t. tenor este în si bemol), sunt instr. netranspozitoriișe notează în cheia* fa și cheia do pe linia a patra (de tenor). Are timbru* puternic, colorat, putând fi îndulcit cu ajutorul surdinei*. În orch. simf. se folosesc trei t., primele două scrise pe un portativ* comun în cheia* de tenor, iar al treilea pe același portativ cu tuba, în cheia fa. Partida* t. apare imediat după aceea a trp. T. cu culisă apare de foarte multă vreme în istorie, la greci numindu-se strombos, la latini strombus. Era folosit în lupte și parade ca instr. de semnal. Sub numele de (it.) tromba și (germ.) Posaune este cunoscut din sec. 16, când era folosit ca bas în familia trompetelor*. În sec. 18 este integrat în orch. În sec. 19 este experimentat primul t. cu ventile (v. ventil). T. cu ventile are caracteristicile oricărui instr. cu ventile (ex. trp.). Agilitatea tehnică a t. cu ventile este însă în defavoarea acurateții intonației (I, 1). Astăzi este preferat t. cu culisă care dispune de resurse tehnice cu totul speciale. În literatura muzicală contemporană t. deține un rol important în orch. simf., în fanfare (6) și în orch. de jazz*. Ravel, Stravinski, R. Strauss, Schönberg îl folosesc în partiturile simf. explorându-i bogatele resurse tehnice și expresive. Compozitorii români contemporani au scris lucrări pentru t. solo (A. Stroe, S. Vulcu ș.a.), de muzică de cameră, sau de alte genuri (în opera Orestia II de A. Stroe, de ex., t. este o componentă esențială a partiturii, trombonistul – adevărat personaj al dramei – fiind plasat pe scenă), în care au exploatat cele mai moderne tehnici: glissandi*, colorări ale sunetului prin diverse emisii și surdine* etc. Abrev., în partituri: trb.

trompetă (it. tromba; fr. trompette; germ. Trompete; engl. trumpet), instrument de suflat din alamă, cu timbrul* cel mai acut și penetrant. Este alcătuită dintr-un corp metalic conic prevăzut cu ventile* (sau pistoane (1) cu supape) prin care se poate acorda (1) instr. în tonalități (2) diferite; la unul din capetele corpului se află muștiucul* prin care suflă instrumentistul, iar la celălalt capăt se deschide pavilionul*. T. actuală este un instr. cromatic* cuprinzând întreaga scară începând de la mi la do³. T. în si bemol se aude cu un ton* mai jos decât se notează. Această t. este cea mai des folosită. Mai există și alte specii de t.: t. piccolo, t. alto, t. bas, care au alt acordaj (1) și nu mai sunt folosite în orch. simf. T. se notează în partitură* în cheie* sol, fără accidenți* la armură*, pe un portativ* deasupra partidei* de trb. În orch. simf. se folosesc 2-3 t. În fanfară (6), t. execută vocea (2) de sopran. T. sunt folosite de asemenea în muzica ușoară* și de jazz*. T. este cunoscută din cele mai vechi timpuri fiind folosită la serbări, lupte și alte manifestări și oriunde era necesar un „glas” mobilizator, puternic, penetrant și clar. Tuba romană se presupune a fi fost atât strămoșul t. cât și al trb. Buccina* a influențat-o la rândul său în ev. med. În sec. 18 se folosea t. simplă (naturală*) în muzica de scenă, fanfare și ca instr. de apel în armată (goarnă – corno signale*). La început era formată dintr-un singur tub, putând cânta într-o singură tonalitate. A evoluat apoi, fiind construită din două părți, părții cu ambușura putându-i-se atașa tuburi de schimb* de diferite mărimi, care, lungind coloana de aer a instr., schimbau și tonalitatea. Schimbarea tuburilor lua însă timp, partitura trebuind să prevadă pauze pentru producerea schimbării. Evoluția t.a cunoscut și alte varietăți: t. cu culisă (v. culisă), t. cu clape* etc., care însă nu era satisfăcătoare din punctul de vedere al acurateții sunetelor și al tehnicii interpretative. Sec. 19 aduce invenția t. cu ventile, datorată lui Stoelzel și Blühmel. Primele t. acute în do, cu ventile, au apărut prin 1855. Erau dotate cu 3 ventile, care, punând în vibrație coloana de aer de lungimi diferite, permiteau acordarea instr. în trei tonalități: do, si bemol, la (sau re, re bemol, do). Acest instr. avea posibilitatea de a acoperi întreaga scară cromatică*, îmbogățind resursele tehnice și expresive. Noile calități ale t. cromatice au fost din plin valorificate, mai întâi în muzica de jazz, apoi au trecut în muzica simf. prin asimilarea acestuia în lucrările lui I. Stravinski, M. Ravel, D. Milhaud. Apar aici ritmuri specifice jazz-ului, dar însăși instrumentația simf. a fost influențată de tehnica jazz-ului. Agilitatea tehnică, sonoritatea clară, bogata gamă expresivă ajutată de întrebuințarea surdinelor* au deschis o largă cale de afirmare a t. în sec. 20. Ea apare atât în formațiile simf. cât și în asambluri de cameră (ex. Simfonia de cameră de Enescu), omogenizându-se și cu suflătorii de lemn și cu partida corzilor. Muzica modernă vădește tendința de a acorda o mai mare întrebuințare registrului (I) acut al t., construindu-se t. cu tubul mai îngust care ușurează emiterea sunetelor acute. T. în do satisface această cerință, dar în același timp devenind mai aspru. Și muzica simf. românească contemporană acordă t. atenția cuvenită (concerte scrise pentru acest instr. sunt semnate de Iuliu Mureșianu, Aurel Popa, Theodor Drăgulescu ș.a.). V. cornet à piston; fligorn. Abrev. în partituri: trp.

țambal, instrument de largă răspândire în muzica populară românească, mai ales în tarafurile* lăutărești. Originea se pare a fi foarte veche și putea fi întâlnit la mai multe popoare. Se cunoaște la vechii greci cu numele de Kymbalon, la romani cymbalus. La popoarele germanice se numește Zimbal (v. și Hackbrett), etc. Se cunosc două tipuri de ț.: portabil și stabil. Cel portabil este de dimensiuni mai mici și atârnă cu o curea de gâtul executantului, acesta putând cânta și în mers. Cel stabil (ț. masă) este de forma unei mese trapezoidale, are picioare pe care se așază, executantul stând pe un scaun în timpul execuției. Cântatul la ambele tipuri se face prin lovirea corzilor cu două baghete (2), „bețigașe” ce sunt învelite la capetele cu care se ating corzile cu pânză. Ț. mare, poate avea pedală* pentru surdină*, sonoritatea sa fiind mai amplă și totodată controlată de către executant. În general este instr. de acompaniament* dar, prin apariția unor virtuozi ai ț., a devenit și instr. solistic.

UMBRIT, -Ă, umbriți, -te, adj. 1. Care se află la umbră; plin de umbră; umbros. Cunosc o fîntînă pe valea umbrită. MACEDONSKI, O. I 99. Prin cursul apei cu gleznele lor sfîșiau valurile pînă la umbritul lor izvor. EMINESCU, N. 16. ◊ Fig. Ochiul tău cel dulce și umbrit mă-ncîntă. EMINESCU, O. IV 365. 2. Întunecos. Uite-te de vezi paingul în umbrita sa chilie. CONACHI, P. 269. ♦ Fig. (Despre voce, glas) Scăzut, voalat. Unul spune cu glas umbrit gîndul tuturor. CAMIL PETRESCU, U. N. 307. Avea un glas profund, muzical, umbrit într-o surdină dulce, misterioasă, care dădea cuvintelor o vibrare particulară. VLAHUȚĂ, O. A. 236.

USCAT³, -Ă, uscați,-te, adj. 1. Lipsit de umezeală; zbicit, zvîntat. Vara fusese secetă mare, cu călduri dogorîtoare, cu vînturi uscate. AGÎRBICEANU, S. P. 28. Hei, mare, apă sărată, Mai lasă-mă-afar-o dată, Să mai văz pămînt uscat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321. ♦ (Despre vreme, zile, anotimpuri) Lipsit de ploaie sau de zăpadă; secetos. Era un ger uscat, că sub picioare noroiul înțepenit al șoselei suna ca o nucă găunoasă. I. BOTEZ, ȘC. 72. ♦ (Despre gură sau gît) Care dă o senzație puternică de sete, de căldură; însetat. Se dădu la o parte și o întrebă cu glas uscat (uscat îi era gîtlejul, ca de-o sete). DUMITRIU, P. F. 40. Cu gîtul uscat m-am suit la bufet, cu gîtul uscat m-am întors. ALECSANDRI, T. I 95. ♦ (Despre plîns și despre ochi, p. ext. despre privire) Lipsit de lacrimi. Cînd privirea îi fu uscată, își luă ziua bună. C. PETRESCU, C. V. 134. Deodată trăsări prin vis și-și strîmbă fața, scîncindu-se într-un plîns uscat. VLAHUȚĂ, N. 39. ♦ (Despre ten, piele, păr etc.) Lipsit de grăsime. ♦ (Despre tuse) Fără expectorație; sec. Aude prin părete tusa uscată a vecinului. C. PETRESCU, Î. II 262. ♦ (Despre voce, timbru, sunete) Rigid, spart, aspru. Roate de frunze moarte năvăleau la fereastră, tremurau și se zbăteau cu sunet uscat. SADOVEANU, O. I 330. Titu spunea și el ceva, cu glas uscat, fără să-și dea seama ce. REBREANU, R. I 247. ◊ (Adverbial) Îi zise uscat vizitiului care aștepta poruncă. DUMITRIU, N. 33. Îmi pare rău că nu l-am găsit pe tovarășul Duma, rosti uscat. GALAN, B. I 13. Cosașii sfîrîiau uscat în verdeață. SADOVEANU, O. I 314. ♦ (Despre pămînt) Neroditor, neproductiv, steril, sterp. 2. (Despre unele alimente) Care și-a pierdut apa (prin efectul timpului, prin aplicarea unor procedee de conservare etc.). Scăpasem de provizie uscată, de carnea sărată la butoi, de pesmeții pietroși în care ne rupeam dinții și ne sîngeram gingiile. BART, S. M. 96. Cît pentru legumă, avea niște cîrnați uscați de proaspeți ce erau. ISPIRESCU, la CADE. O pîne uscată pe masă. CREANGĂ, O. A. 98. O baniță de nuci uscate... hai, treacă de la mine. ALECSANDRI, T. I 318. 3. (Despre plante și despre părți ale lor) Lipsit de sevă, veșted, ofilit, îngălbenit. La maluri plutesc și acum, uitate de vreme, frunze uscate din toamna trecută. RALEA, O. 132. Foi uscate-n jurul tău să cadă rar, La ureche să-ți descînte un bondar. TOPÎRCEANU, B. 43. Prin frunzele uscate... trece-un freamăt ce le scutură pe toate. EMINESCU, O. I 83. Pe lîngă lemnul uscat, arde și cel verde (= cei buni pătimesc adesea pe lîngă cei răi). ◊ (Substantivat, în expr.) A îndruga (sau a înșira la) verzi și uscate v. îndruga (1), înșira (4). 4. (Despre ființe sau părți ale corpului lor) Slab, uscățiv; (despre organe sau părți ale corpului) slăbit, atrofiat, închircit. E palidă, subțire și uscată și într-una se tînguie c-o voce slabă că nu-i priește aerul de la munte. SADOVEANU, B. 36. Celor bătrîni, abia le-a întins degetele uscate. CAMIL PETRESCU, U. N. 31. Spiru, înalt și îndoit, uscat ca un țîr, abil și iscoditor, vorbea în surdină c-o dulceață în glas, veșnic cu mîna pe inimă. BART, E. 291. ◊ Fig. De atunci rămas-am răzleț în lume, cu sufletul uscat, fără scop, fără dor, fără bucurie. GANE, N. III 127.

wa-wa v. surdină.