SURDINĂ, surdine, s. f. Dispozitiv de metal sau de lemn în formă de pieptene dublu, care se fixează pe scaunul instrumentelor muzicale cu corzi, pentru a slăbi intensitatea sunetului; dop care se aplică la trompete pentru a face să scadă intensitatea emisiunii sonore. A pune surdina. ◊ Fig. O intimitate discretă, plină de estompări și de surdine de mătase, a pus stăpînire pe glasul Oltului și pe freamătul lumii. BOGZA, C. O. 387. O surdină nevăzută atenuează vibrațiile sentimentului și îl reduce la o măsură umană. VIANU, A. P. 226. Avea un glas profund, muzical, umbrit într-o surdină dulce, misterioasă, care dădea cuvintelor o vibrare particulară. VLAHUȚĂ, O. A. I 244. ◊ Loc. adv. În surdină = a) cu surdina pusă. În surdină să-și joace degetele și arcușul pe strune. ARDELEANU, D. 289. Notele viorilor pătrundeau încet, ca în surdină. BASSARABESCU, S. N. 148; b) fig. fără zgomot, înăbușit; cu glas scăzut. Dinamul, ca o broască țestoasă de oțel, Tot murmură-n surdină, pitit sub carapace. D. BOTEZ, F. S. 76. De emoție-n surdină, Subt un snop de bozie, O păstaie de sulcină A făcut explozie. TOPÎRCEANU, B. 48. Bubico se uită la mine și mîrîie-n surdină. CARAGIALE, O. II 267.