PĂTURĂ ~i f. 1) Învelitoare dintr-o țesătură groasă (de lână, de bumbac, de păr etc.). 2) Material întins aproximativ uniform pe o suprafață sau între două suprafețe; strat. ◊ ~ socială totalitate a membrilor unei societăți caracterizați prin anumite trăsături comune. [G.-D. păturii] /<lat. pittula

FORȚĂ, forțe, s. f. I. 1. Capacitate pe care o au ființele vii de a depune un efort, de a face acțiuni fizice prin încordarea mușchilor; putere fizică, vigoare. Forța brațelor. ◊ (Franțuzism) Tur de forță = acțiune greu de realizat, care cere multă putere fizică sau energie morală și abilitate. 2. Tărie, putere. Marele Război pentru Apărarea Patriei a demonstrat uriașa forță vitală a Statului sovietic multinațional. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2544. Știința lui [Anatole] France este o mînă de considerații, de apropieri, de comparații, care dau o mai mare forță creației sale. IBRĂILEANU, S.280. ♦ Energie (morală). Patriotismul socialist și internaționalismul proletar... stau la baza forței morale de nemăsurat a Armatei Sovietice. SCÎNTEIA, 1951, nr. 1973. ♦ Aptitudine, capacitate, putință de a realiza ceva. Forță mobilizatoare. ▭ Moscova către care se îndreaptă privirile întregii lumi progresiste, este un exemplu viu al uriașei forțe creatoare de valori materiale și spirituale a oamenilor sovietici. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2898. ◊ Loc. adj. De forță = foarte capabil. Șahist de forță. 3. Element dinamic înzestrat cu putere și energie, care acționează puternic într-un anumit domeniu de activitate; factor social și politic activ; clasă, strat social, grup, organizație politică sau individ care se manifestă ca un element social și politic activ. Partidul nostru, deși silit să lupte în condiții de adîncă ilegalitate datorită regimurilor reacționare din trecut, a fost totdeauna principala forță care a combătut aceste regimuri și politica lor șovină reacționară față de naționalitățile conlocuitoare. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 94. 4. (Mai ales la pl., de obicei urmat de determinarea «armată» sau de alte determinări arătînd felul) Armată, unități militare. Forțe aeriene și navale. ▭ Serviciul militar în rîndurile forțelor armate ale Republicii Populare Romîne este o îndatorire de onoare a cetățenilor Republicii Populare Romîne. CONST. R.P.R. 42. Probabil că nu înțelegem bine jocul forțelor. După înaintările fulgerătoare, retrageri strategice. SADOVEANU, M. C. 90. Cîștigă războiul armata care a angajat mai puține din forțele ei în bătălie. CAMIL PETRESCU, U. N. 346. 5. (Ec. pol.; mai ales în expr.) Forță de muncă = capacitatea de muncă a omului, totalitatea aptitudinilor lui fizice și intelectuale, datorită cărora el este în stare să producă bunuri materiale. Valoarea forței de muncă, în orînduirea capitalistă, determină timpul de muncă necesar pentru reproducerea valorii ei. Forțe de producție = latură a modului de producție constituită din uneltele de producție, cu ajutorul cărora se produc bunurile materiale, și din oamenii care pun în mișcare uneltele de producție și produc bunuri materiale datorită unei anumite experiențe și unei deprinderi de a munci. Forțele de producție sînt forțele cele mai mobile și mai revoluționare ale producției. STALIN, PROBL. EC. 63. II. 1. Energie existentă în natură. Oamenii sovietici ne învață că forțele naturii pot fi stăpînite și puse în slujba cauzei comunismului și a păcii. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 343. ♦ (Fiz.) Acțiune care, exercitată singură de un sistem fizic asupra altuia, îi schimbă starea, în special acțiune mecanică care schimbă starea de mișcare a unui corp; mărime dirijată care reprezintă această acțiune. 2. (Fiz., învechit) Energie. ◊ Forță motoare = energie folosită pentru punerea în mișcare a corpurilor. III. Putere de constrîngere, violență. A întrebuința forța. ◊ (Mai ales în loc. adv.) Cu forța =în mod forțat, cu sila. O astfel de soră ar fi trebuit... să fi rămas sau s-o fi luat pe Eleonora cu ea, chiar și cu forța. DUMITRIU, B. F. 115. Prin forța împrejurărilor = constrîns de motive obiective. ◊ (Caz de) forță majoră = situație în care cineva nu poate proceda așa cum ar vrea, din cauza unor împrejurări mai puternice decît voința sa. Cămașă de forță v. cămașă.

TALPĂ, tălpi, s. f. I. 1. Partea inferioară a labei piciorului la om și la unele animale, de la călcîi pînă la degete, care vine în atingere cu pămîntul și pe care se sprijină corpul, cînd omul sau animalul stă în picioare. Nu pot să mișc talpa piciorului. STANCU, D. 313. Băieții încinseseră o horă de gemea puntea vaporului sub tălpile lor goale. BART, S. M. 13. Graiul ei cel dulce... îl făcu să-i rămîie tălpile lipite de locul unde sta. ISPIRESCU, L. 35. Ce se proptește-n cap, Ca să-ți intre-n tălpi? (Pironul). TEODORESCU, P. P. 240. ◊ Expr. Din (sau de la) creștet pînă în tălpi (sau în talpă) sau din talpă pînă în creștet v. creștet. A o apuca la talpă (sau a-și lua tălpile la spinare) = a pleca, a o șterge. Fata... au apucat-o repede la talpă mai departe. SBIERA, P. 279. Arde focul la tălpile picioarelor, se spune cînd cineva este amenințat foarte de aproape de o primejdie. Unde să se ascundă... acum cînd focul arde la tălpile picioarelor! GALACTION, O. I 162. A fi (sau a scula, a pune pe cineva) în tălpi = a (se) scula din pat; p. ext. a (se) pune în mișcare, în acțiune. Ar scula tot satul în tălpi să știe că i-a adus pe Ion în casă. REBREANU, I. 118. După cină să dau la culcare, că pînă nu să face ziuă trebuie să fie-n tălpi. RETEGANUL, P. III 83. A-l frige (pe cineva) pămîntul sub tălpi, se spune cînd cineva este neliniștit, nerăbdător (să facă ceva, să plece undeva). Poate că numai cîteva clipe trecuseră. Dar lui Stroe Vardaru îi păreau că durează de o veșnicie, fiindcă îl frigea pămîntul sub tălpi. C. PETRESCU, A. R. 18. A bate averea la tălpi = a-și risipi averea (în petreceri). (Atestat în forma de pl. talpe) Iar după ce-i muri, copiii tăi au s-o bată [averea] la talpe. GANE, N. III 24. A cunoaște (pe cineva) din talpă = a cunoaște (pe cineva) foarte bine. Numai cine a trăit mult cu Agatocle Leuștean, precum am trăit eu, putea să-l cunoască din talpă. GANE, N. III 156. Sărut tălpile, formulă învechită și servilă de salut, de adresare sau de mulțumire. Apoi care cîntec porunciți, sărut tălpile – întrebă Ghioc îndoindu-se din șale. GANE, N. III 174. ◊ Compuse: talpa-gîștei = plantă erbacee cu tulpina puternică, cu flori mici, roz; crește în locuri necultivate (Leonurus cardiaca); talpa-ursului = plantă erbacee, cultivată și ca plantă ornamentală, cu frunze mari și cu flori albe sau trandafirii, grupate în formă de spic la vîrful tulpinii (Acanthus longifolius); acantă; talpa-stîncii = mică plantă erbacee cu tulpina culcată, ramificată, cu flori mici (Coronopus ruelli); talpa-lupului – plantă erbacee cu flori mici, roșietice și cu frunzele acoperite pe partea inferioară de numeroase glandule albe (Chaiturus marrubiastrum). 2. Partea de dedesubt a încălțămintei sau a ciorapului, care acoperă talpa (1). Își privea atent talpa ghetei, udă, neagră. GALAN, B. I 79. Pantaloni albi și pantofi de olandă cu talpa elastică. C. PETRESCU, Î. I 12. Și-ntr-o zi – să vezi acu – dete-Osman porunci să-i puie Tălpilor la cizme, cuie. COȘBUC, P. II 48. ◊ Expr. A bate talpa (la pămînt) = a călca apăsat, trîntind piciorul de pămînt. Căpitanului îi plăcea să meargă oamenii țanțoși, veseli și să bată talpa la pămînt. SADOVEANU, O. VI 195. ♦ Piele groasă, tare, tăbăcită în mod special, din care se confecționează pingelele încălțămintei, flecurile tocurilor etc. Și-a pregătit piele bună, și talpă ș-o ocă de scîrț. SADOVEANU, E. 112. Ce-i drept, făceau paralele acele; căci pusese piele bună, talpă de fund și erau cusute de tocmală. CREANGĂ, O. A. 84. II. 1. Lemn gros, grindă, care se așază la partea inferioară a pereților unei case, pentru a sprijini construcția; p. ext. (mai ales precizat prin «casei») temelie. Ceva ulcele roșii, sau alte lucruri curioase, găsite uneori nu mai departe decît sub talpa casei. GALACTION, O. I 119. În stînga, o aripă a castelului din Suceava... sfîrșindu-se cu o terasă pusă pe tălpi de piatră. DELAVRANCEA, O. II 11. Cînd valul se retrage, ei se întorc, își ridică iar bordeiele din talpă. VLAHUȚĂ, la CADE. Tîlharii... s-au sfătuit ca să sape o bortă pe sub talpa casei în pivniță. SBIERA, P. 276. Începe a chiti copacii trebuitori: ista-i bun de amînare, cela de tălpi, ista de grinzi. CREANGĂ, P. 48. ◊ Expr. Talpa țării (sau a casei) = țărănimea considerată în trecut ca temelie a țării și obligată să suporte tot greul îndatoririlor. Potoliți-vă, măi oameni, ascultați de boieri și munciți! Fiți harnici și nu vă luați după îndemnurile rele! Voi sînteți talpa țării. REBREANU, R. I 271. Țăranul... face parte din acel strat social ce alcătuiește talpa țării, pe care se sprijină întreaga greutate a acesteia. PAMFILE, A. R. 33. Locuitorii țării erau împărțiți în mai multe categorii sau clase: 1. Clasa țăranilor de la sate, talpa casei, cum s-ar zice, care plătea dări și ducea toate sarcinile statului. GHICA, S. XII. Cu drept cuvînt li s-a aplicat numirea de «talpa casei», numire pe care eu am scris-o sub fotografia reprezentînd pe deputații pontași. KOGĂLNICEANU, S. A. 222. (Rar) Talpa casei = bărbatul, capul familiei. Bună să vă fie inima, zise talpa casei. RETEGANUL, P. III 4. Talpa iadului = a) temelia iadului (închipuită ca fiind susținută de mama căpeteniei dracilor sau de un suflet de pămîntean foarte rău). După ce ți-i împlini anii, să ai a lua din casa lui ce-i vrea tu; și aceea are să fie de trebuință la talpa iadului, că au început a putrezi căpătăiele. CREANGĂ, P. 146. Tu ești bun de talpa iadului. NEGRUZZI, S. I 93. Eu în iad cînd am intrat, Ce-am văzut m-am spăriat... Vornicul satului Ținea talpa iadului. MARIAN, S. 72; b) mama căpeteniei dracilor. Talpa iadului însă, mai ajunsă de cap decît toți dracii, zise atunci lui Scaraoschi. CREANGĂ, P. 310. Talpa iadului e însuși mama lui Scaraoschi, o babă hîdă și urîtă. ȘEZ. II 160; c) om foarte rău, păcătos, în special babă rea, vrăjitoare; tălpoi. Stăpîna acestei slujnice era... o vrăjitoare strașnică, care închega apa... Talpa iadului, cum aude despre această minunăție, trimite slujnica degrabă să-i cheme femeia. CREANGĂ, P. 96. Cînd a început iapa a fugi, unde pica nuca, pica și din talpa iadului bucățica. id. ib. 101. ♦ Fig. Sprijin, bază, susținere, stîlp. Iaca și moș Arbure, talpa răzășilor. ALECSANDRI, T. 1337. ♦ Fig. Totalitatea oamenilor simpli, considerați ca formînd baza societății. Începînd la talpa însăși a mulțimii omenești Și suind în susul scării pîn’ la frunțile crăiești. EMINESCU, O. I 133. 2. Fiecare dintre cele două lemne groase, orizontale, care alcătuiesc trupul războiului de țesut. Tălpile... formează lungimea războiului. ȘEZ. VII 188. 3. Fiecare dintre cele două suporturi laterale, de lemn sau de oțel, curbate în sus la capătul de dinainte, pe care alunecă sania. Îmi așezai sania pe tălpi, mă scuturai de zăpadă și plecai și mai grăbit. GANE, N. II 204. ♦ Lemnul din dosul cormanei pe care se sprijină plugul și care îl face să alunece mai ușor pe brazdă. Talpa plugului... e făcută din lemn tare, de stejar sau de ulm. PAMFILE, A. R. 42. ♦ Partea de dedesubt a corăbiei. Sub talpa corăbiei Străbătătoare-n adînc vuiau răscolitele valuri. MURNU, I. 18. ♦ Partea care formează fundul unui scoc de moară, de joagăr etc. Pîrîul... cade pe roata morii și iese dincolo, vijelios, pe talpa unui scoc lat de vreo cinci pași. CAMIL PETRESCU, O. II 587. 4. Partea inferioară, lățită, a unei piese, a unui organ de mașină sau a unui element de construcție, prin care acestea se reazemă pe altă piesă, pe teren sau pe un suport. Bagă de seamă că șina are talpă prinsă-n cîrlige zdravene, afundate-n traverse de stejar. SP. POPESCU, M. G. 27. 5. Partea de dedesubt a rindelei (care alunecă pe lemn). ♦ Extremitatea unui pat de pușcă pe care se sprijină arma cînd stă în picioare. Se uita chiorîș la milițienii care-și scoseseră armele și le lăsaseră cu talpa de fier pe pămînt. MIHALE, O. 513. 6. Partea de dedesubt, pe care se clădește o claie sau un stog (de fîn, de paie etc.). Claia... se compune dintr-o parte scurtă... care se numește talpă. PAMFILE, A. R. 161. 7. Baza unei excavații miniere. – Pl. și: talpe (ISPIRESCU, U. 111).

STRAT, straturi, s. n. 1. Corpul format de materialul care se așază, se așterne sau se întinde pe o suprafață pentru a o acoperi (sau între două suprafețe pentru a le despărți). V. pătură. Florile dalbe, florile dalbe ca altădată Acopăr cu un strat de nea pămîntul. BENIUC, V. 38. În cîteva ore a pus un strat de nisip să se curețe apa, a rotunjit fîntîna și a terminat. PREDA, Î. 159. Colbul... se așază în straturi groase pe fețele brăzdate de sudoare. REBREANU, I. 12. ◊ (Poetic) Sub stratul de foi moarte al văduviei, inima lui Tudor Fierăscu a tresărit ca pămîntul primăvara, cînd îl străpung ghioceii. GALACTION, O. I 111. ◊ Fig. Atunci, parcă din straturile cele mai calde ale sufletului, se urcă la suprafață, în Anna, un sentiment de milă, de compătimire omenească, fără țel și fără precugetare. D. ZAMFIRESCU, R. 172. ♦ (De obicei în corelație cu substrat) Perioadă de influență venită din afară, în dezvoltarea istorică a unui popor, a unei limbi etc. 2. Fîșie compactă dintr-o materie, aflată în interiorul unei mase de natură diferită. Era și fum de tutun în straturi albăstrii prin încăpere. DUMITRIU, N. 106. Nourii se îngrămădeau din ce în ce mai mult... Se îndeseau în fiecare clipă, adunîndu-se în straturi puțin deslușite, împuținînd lumina. MIHALE, O. 504. Pe măsură ce luna se ridică deasupra straturilor de praf, aburul de sînge care învăluia pămîntul se împrăștie. BOGZA, C. O. 397. ♦ Depozit de roci sedimentare sau metamorfice, cu o compoziție relativ omogenă, care se găsește sub forma unei pînze între alte depozite. Stratul înalt de cocs are exact aceeași valoare ca și stratul simplu. BARANGA, I. 173. Adînc, adînc în stratul de cărbune, Viața se trezește. FRUNZĂ, Z. 57. În interiorul acestor munți vulcanici se vede, ca într-o vitrină, cum s-au așezat unul peste altul straturile de lavă fierbinte, incandescentă. BOGZA, Ț. 10. 3. Fig. Parte dintr-o clasă socială; categorie, pătură (socială). Din cea dintîi clipă trebuie să fie prezente mase mari din toate straturile sociale. CAMIL PETRESCU, O. II 119. Va fi oare o satiră adîncă politico-socială, în felul «Scrisorii pierdute», dar mai însemnată prin stratul social ce va zugrăvi? GHEREA, ST. CR. I 368. Zola este o personalitate genială, un temperament uriaș de poet epic... Seria «Rougon-Macquart» este întocmită pînă acum din optsprezece romane, studiindu-se în fiecare cîte un strat social. DEMETRESCU, O. 165. 4. Fîșie lunguiață de pămînt, cu cărări pe margini, pe care se seamănă legume sau flori; fîșia împreună cu vegetația respectivă. Tribunele pline de doamne păreau niște straturi de flori. REBREANU, R. I 195. În ograda strîmtă, pe cît puteai deosebi prin umbră, cîteva straturi, fie de ceapă, fie de usturoi, ba și niște tufe mai mari la o parte. HOGAȘ, M. N. 77. Cîmpul lung și lat albește Ca un strat de mărgărint. ALECSANDRI, O. 221. ◊ Fig. Straturi de stele albastre. EMINESCU, N. 68. Cosesc la vieți în floare pe straturi sîngerate. ALECSANDRI, P. III 291. 5. (Popular) Culcuș, așternut, pătul al animalelor. Porcii vor umbla cu gunoaie în gură ca să-și facă strat. PAMFILE, VĂZD. 7. Iar cînd Dunărea-l simțea, Apa-n două-și despica, Pe haiduc că mi-l primea Și frumos îl așeza, Tocma-n fundul fundului, Pe stratul morunului, Unde-i dulce somnului. TEODORESCU, P. P. 555. ♦ Placenta unor animale femele (vaci, căprioare). 6. (Învechit și popular) Pat, așternut. ◊ Expr. În (sau la) strat de moarte = pe patul morții. Să fiu în strat de moarte, Eu la mama m-oi ruga. La TDRG. Jos trîntitu-m-a, La strat de moarte pusu-m-a. ȘEZ. II 96. 7. Nume dat părții de jos pe care se reazemă unele obiecte sau unelte (v. postament): a) patul sau trupul războiului de țesut. Că acasă te-i întoarce Cînd pe strat inul s-a toarce. ALECSANDRI, P. P. 383; b) picior sau talpă de sucală; c) parte a morii pe care stau pietrele sau podul; d) partea de jos pe care merge plugul; talpa plugului. 8. Partea de lemn a puștii, care se așază la umăr cînd se trage; pat. Straturile puștilor băteau surd; rîndurile dușmanilor se răreau. SADOVEANU, O. VI 74. Deschise lăzile și dulapurile, lovi cu stratul puștii. GANE, N. II 10. Rău mă doare între șele De-o pușcă cu straturi grele, Rău mă doare-n piept și-n spate De-o pușcă cu straturi late. SEVASTOS, C. 279. – Pl. și: (2) strate.

TREAPTĂ s. 1. (CONSTR.) (înv. și reg.) spiță, (înv.) stepenă. (~ a unei scări de piatră.) 2. (TEHN.) fuscel, spiță, (reg.) cui, pretcă, stinghie. (~ a unei scări de lemn.) 3. categorie, clasă. (~ de retribuție.) 4. grad, nivel, stadiu. (~ de dezvoltare.) 5. demnitate, poziție, rang, (înv.) cin, dregătorie, ifos, orînduială, ședere, vrednicie. (Ocupă o ~ înaltă în stat.) 6. grad, poziție, rang, situație, (înv.) stepenă. (~ cea mai înaltă în ierarhia socială.) 7. ierarhie, nivel, rang, seară, stare, strat. (~ socială.) 8. categorie, pătură, strat. (~ celor umili.) 9. condiție, rang, stare, teapă, (pop.) mînă, seamă. (Sînt de aceeași ~.)

burghezie s.f. 1 Clasă socială, intermediară între nobilimea feudală și proletariat, compusă din proprietarii mijloacelor de producție și din grupuri sociale care exercită diferite meserii liberale, activități comerciale și productive etc., utilizînd munca salariată, care a luat naștere la sfîrșitul Evului Mediu în procesul diferențierii micilor producători de mărfuri și al acumulărilor primitive de capital și a cărei dezvoltare înseamnă sfîrșitul feudalismului; (înv.) burghezime, (deprec.) burtăverzime. 2 Marea burghezie = stratul superior al burgheziei, compus din marii proprietari. Burghezia de mijloc = strat social format din proprietarii de întreprinderi de mici dimensiuni, din liberi profesioniști, din personalul de conducere în industrie etc. Mica burghezie = strat social compus din micii producători de mărfuri, din micii comercianți, din meșteșugari, funcționari etc. Burghezie compradoră v. comprador. 3 (în Ev. Med.) Locuitorii de la orașe, populația orașelor; tîrgoveții, orășenimea. • pl. -ii. g.-d. -iei. /<it. borghesia, fr. bourgeoisie.

IERARHIE s. nivel, rang, scară, stare, strat, treaptă. (~ socială.)

PĂTURĂ s. 1. cergă, cuvertură, învelitoare, velință, (pop.) plocat, țol, (reg.) lăicer, ogheal, poneavă, procov, procoviță, strai, țoală, (prin Mold. și Bucov.) prostire, (Transilv.) verincă. (~ de lână pentru pat.) 2. v. strat. 3. categorie, strat, treaptă. (~ socială.)

SCARĂ s. 1. (înv.) scală. (Se suie pe ~.) 2. v. treaptă. 3. peron. (Trăsura a tras la ~.) 4. (TEHN.) scară rulantă = escalator. 5. (TEHN.) (reg.) scaun, ursoaie. (~ la coșul morii.) 6. scală. (~ unui aparat de radio.) 7. (MUZ.) (înv.) scală. 8. ierarhie, nivel, rang, stare, strat, treaptă. (~ socială.) 9. (BOT.) scara-doamnei (Polemonium coeruleum) = scăricea, scara-domnului; scara-domnului (Polemonium coeruleum) = scăricea, scara-doamnei.

fenomenologia muzicii. Problema centrală a fenomenologiei este aceea a semnificației. Orice act de semnificare presupune o implicare și o poziție de conștiință. Pentru fenomenologie rolul conștiinței (atât rolul conștiinței mele, cât și al conștiiței celorlalți implicați în actul de semnificare) nu poate fi negat, înlăturat sau ignorat. Semnificația autentică este dată de raportarea lucrurilor însele la conștiință, și nu de desemnarea acestora de către cuvinte. Marele salt pe care-l face fenomenologia stă în faptul că ea depăsește impasul născut din rolul impropriu acordat limbajului de către filozofia dinaintea ei. Ceea ce e hotărâtor se impune prin sensul prin sensul lucrurilor însele și a existenței, cuvântul urmează abia să fie revalorificat în cadrul unui act, cu scopul relevării unei semnificații care, atunci când e obligată să se producă prin discursul vorbit, urmează să conducă la un act fondat pe angajarea unei esențe. Trebuie făcută distincția între limbajul operatoriu, care conduce în în orice împrejurare un act împreună cu proiectul său însoțitor, și materialul din cadrul actului de exprimare sau semnificare, nu necersamente de ordin lingvistic. Noțiunea sau conceptualitatea date de cuvântul uzual este limitată și provizorie, limbajul fenomenologic care se constituie ulterior fiind singurul care poate da măsura sensurilor lumii, apărând el însuși ca limbaj al ideației și ideat totodată. Prin fenomenologie existența devine umanizată, căci pentru a fi sesizată ea trebuie să fie o existență ideată prin mijlocirea conștiintei. De pe această poziție, actul muzical ca fapt și expresie de conștiință capătă deplina sa valoare și singura explicitare autentică posibilă. Căci cele două viziuni privind muzica, propuse de către filozofia modernă precedentă: recunoașterea kantiană a rolului formei* în muzică și extraordinara perspectivă dată muzicii de către dialectica hegeliană, erau în bună parte anihilate prin necunoașterea capacității revelatorii proprie muzicii prin obturarea de către cuvânt a specificei deschideri a muzicii către semnificație. Or, în muzică, absoluitatea și autonomia (și, am putea adăuga, paradoxal, însăși heteronomia ei) sunt condiționate de către forța ei proprie de exprimare cu sens, prin excluderea folosirii cuvântului și a logosului noțional. Dar atât Kant cât și Hegel au restrâns neîngăduit conceptualitatea artistică (și în special pe cea muzicală) la modalitatea conceptualității lingvistice obișnuite. Ca urmare a unei asemenea poziții, muzica devenea un simplu obiect, căruia rămânea să i se atribuie din afară și ulterior etichete de semnificație, iar nu o modalitate de expresie a ființei, ea însăși capabilă de relevare a sensurilor existenței și de aprehendare specifică a a lumii. Prin fenomenologie, muzicii îi sunt postulate obligația și posibilitatea de semnificație, precum și capacitatea de a fi un mod uman fundamental de exprimare, care se cere să fie totodată de o totală absoluitate specifică, revelatoriu de sensuri ce nu pot fi date pe altă cale, dar care nu sunt autonome față de ideația de conștiință. Primele indicii ale unor cercetări fenomenologice muzicale apar însăși la Edmund Husserl (1859-1938), fondatorul curentului fenomenologic. În scrierile sale referințele la muzică sunt destul de frecvente dar, după cum e firesc în cadrul unei fenomenologii generale, ele nu-și propun ca țel principal elucidarea fenomenologică a muzicii, ci servesc doar ca exemplificări la o problematică de ansamblu. Unele din ele, de o acuitate și justețe unică de intuiție, pot fi însă încadrate în constituența unei f. Ne vom mărgini a da un singur exemplu, pentru a ilustra seriozitatea și rolul generator pe care îl poate avea cercetarea fenomenologică pentru muzică, perspectiva nebănuită pe care o deschide spre înțelegerea și înfăptuirea actului muzical. În cartea sa Lecții pentru o fenomenologie a conștiinței intime a timpului, cuprinzând conferințe pronunțste în anii 1904-1905, void să arate caracteristicile percepției în actul de prezentificare, Husserl face următoarea descriere: „(...) noi numim melodia în ansamblul său, melodia, percepută, cu toate că singurul perceput este momentul prezent. Noi procedăm astfel pentru că extensiunea melodiei nu este doar dată punct cu punct într-o extensiune perceptivă, ci pentru că unitatea conștiinței retenționale <menține> încă în conștiință sunetele scurse, care urmărindu-se produc unitatea de conștiință raportată la obiectul temporal în unitate a sa, la melodie (...). Dar melodia în ansamblul său apare ca prezentă atât timp cât ea încă mai răsună încă sunetele care îi aparțin, vizate într-un singur ansamblu de aprehensiune. Ea a trecut abia după apariția ultimului său sunet” (Vorlesungen zur Phänomenologie des inneren Zeitbewusstseins, în: Jahrbücher für Philosophie und phänomenologische Forschung, IX, 1928, 398; sublinierile sunt ale lui Husserl). Din exemplificarea citată decurg, pentru o f., cel puțin două fapte importante: 1) Câmpul de prezență nu se confundă cu simpla succesiune punctuală de momente prezente. În cadrul actului muzical apar câmpuri de existență a căror durată și demarcație este dată de unitatea de sens: câmpul unitar de existență se oferă drept câmp de prezență a percepției de conștiință. 2) Conștiința noastră participă prin faptul că propune un sens unitar câmpului de existență și se implică prin tăierea actului muzical prezentativ ca percepere succedantă a câmpurilor de prezență. Foare rar însă cercetările fenomenologice care se referă la muzică, aflate în exemplificări asemeni aceleia de mai sus, pot servi drept model, al unei fenomenologii a actului muzical. Explicația stă în faptul că ele trebuiesc să se realizeze într-un ansamblu constituit, cu o coerență specifică. Acestea pot fi îndeplinite fie ca cercetări aparținând unei estetici fenomenologice, fie ca analize și intuiții fenomenologice asupra actului muzical considerat drept modalitate specifică de semnificare. Odată cu încercarea de a transpune cercetările fenomenologice asupra unui domeniu specializat, apare însă îndoiala dacă respectiva operație se mai poate realiza în raza obișnuită dată de clasificările și metodele curente. De aceea cercetarea fenomenologică asupra muzicii nu mai este reductibilă la clasificările obișnuite, care așează muzica exclusiv în perimetrul esteticului și nici posibilă doar ca strictă analiză* tehnico-profesională (deși aceasta este și ea absolut indispensabilă). La aceasta se adaugă o dificultate proprie metodei fenomenologice: fenomenologia nu e o știință deductivă, metoda sa de bază nu e deducția sau inducția, ci intuiția fenomenologică; enunțurile unei f. nu se realizează în mod deductivist din anumite enunțuri generale, ele trebuiesc descoperite printr-o nouă intuiție fenomenologică proprie domeniului, ceea ce presupune, din partea cercetătorului, o anumită cunoaștere, de o anumită manieră, dar foarte amplă și profundă, a muzicii, alături de cerința de a fi foarte priceput în mânuirea metodei fenomenologice și un cunoscător al esteticii fenomenologice. Atunci când ne referim la fenomenologie, avem în vedere mai ales principalele scrieri ale lui Husserl și ale colaboratorilor, comentatorilor și continuatorilor săi direcți, orientându-ne mult mai puțin spre cercul fenomenologic de la München, din care însă facem o excepție pentru Max Scheler, ale cărui cercetări, legitimând o fenomenologie a afectelor și a empatiei, și a cărui poziție față de formalismul kantian îi dau o deosebită însemnătate pentru f. Se recunosc certe origini fenomenologice și la principalii exponenți ai existențialismului: Martin Heidegger (un timp elev al lui Husserl), Merleau-Ponty și Sartre. Pe de altă parte, o ramură de gândire descinsă din Heidegger, noua hermeneutică filosofică, având ca reprezentanți însăși pe Heidegger – prin preocupările sale despre artă – elevul său Gadamer, întemeietorul acestui curent și Paul Ricoeur, comentator al lui Husserl, ar putea avea un rol însemnat în definirea unei noi hermeneutici muzicale, care să depășească impasul vechii muzicologii hermeneutice (H. Kretschmar și, în parte, A. Schering). Dar aceasta s-ar confunda în bună parte, cu f., sau ar fi o derivată a ei. Fenomenologia se preocupă de estetic (v. estetică muzicală) nu numai în cadrul unui domeniu specializat, ci și ca trăsătură umană generală, întrucât trăsăturile estetice apar în orice semnificație inclusă într-o atitudine umană, și, pe de altă parte, întrucât valoarea estetică se afirmă ca formă specifică de manifestare a unei semnificații esențial umane. F. nu se poate mărgini numai la o cercetare de estetică fenomenologică, dar în esteticile fenomenologice constituite apare o proponență diferențiată a problemelor, unele aspecte de manifestare fiind necesar modificate pentru cazul atitudinii intenționale estetice, de care cercetarea actului muzical, ca act diferențiat estetic, trebuie să țină seama. De aceea vom face o scurtă trecere în revistă a exponenților esteticii fenomenologice, relevând cu precădere aspectele importante care se desprind pentru o fenomenologie și estetică fenomenologică a muzicii. Moritz Geiger (1880-1938), socotit întemeietorul esteticii fenomenologice, a fost primul filozof fenomenolog care s-a ocupat cu precădere (aproape în exclusivitate) de problemele esteticii, afirmând cu tărie posibilitatea, forța și mai ales caracterul autonom al esteticii fenomenologice. Dar, ca fenomenolog, el a aparținut școlii de la München și nu a îmbrățișat poziția ulterioară radicală, a fenomenologiei transcedentale, inițiată de Husserl după însăși caracterizarea lui Husserl, el nu a fost un adept total al fenomenologiei – iar ca estetician s-a depărtat cu greu de estetica „Einfühlung”-ului („empatiei”) a profesorului său Th. Lipps, ceea ce face ca el să se găsească încă prea aproape de estetica psihologică și să nu întrevadă pe deplin deschiderea radicală pe care fenomenologia o oferea domeniilor esteticului. Potrivit vederilor cercului de la München, Geiger se îndreaptă spre o estetică a valorilor. Așa cum se recunoaște că au existat intuiții fenomenologice și înainte sau în afara curentului fenomenologic, Geiger recunoaște că au existat asemenea intuiții cu privire la estetica fenomenologică, dând ca exemplu distincția pe care o face Lessing între artele timpului și cele ale spațiului. Numai că, în cadrul unei fenomenologii muzicale contemporane, va trebui să amendăm părerea lui Lessing și Geiger, care pentru muzică nu se confirmă. După numeroasele eșecuri ale definii muzicii drept artă a timpului [v. timp (III)], va trebui să renunțăm la acest punct de vedere și să o definim dinamic, drept artă cinetică, a mișcării (v. energetism). Actului de trăire muzicală i se înfățișează o mișcare sonoră, un flux, care prezentifică o noetică a absoluității muzicale, cu o dublă tendință autonomică-heteronomică. Conștiința se implică în acest flux, sub o formă proprie, individuală, dar tot cinetică de esența „melos”-ului (sau, mai degrabă, preluând o fericită expresie a lui Camil Petrescu: cenestezică). În lb. română s-au publicat materiale datorate esteticienilor fenomenologi Roman Ingarden (Studii de estetică, Buc., 1978) și Mikel Dufrenne (Fenomenologia experienței estetice, Buc., 1976, 2 vol.), ceea ce ne dispensează de a mai face o prezentare a f. din cadrul acestor estetici. Vom releva pe scurt două probleme la R. Ingarden, discipol și colaborator apropiat a lui Husserl: 1) Neutralizarea de conștiință din cadrul actului de trăire estetică. Într-o independență creatoare față de profesorul său, Ingarden respinge necesitatea unei „neutralizări” de conștiință, în actul de trăire estetică. Noi am adăuga că, pentru ca o trăire artistică să aibă loc autentic în domeniul actului muzical, conștiința se antrenează într-o atitudine de „pathos”, adică de luptă acerbă pentru realizarea noetică a ceea ce garantează în mod evident adevărul (adică forța de convingere a justiției intuiției devenirii care constituie esența actului). În aceeași măsură am modifica, pentru demersul fenomenologic muzical, și modul în care se face ceea ce Husserl numește „reducția de conștiință”. Pentru acesta e un termen destul de nefericit, căci pentru a înțelege în ce constă de astă dată conștiința (care nu numai că nu se reduce, ci apare concretă, într-o structură muzicală a unei simultaneități totale, ca psyché, ca evidență a poziției de conștiință manifestată muzical), trebuie din contră să realizeze de către concretul sonor structurat de o cucerire intropatică a conștiinței – și aceasta nu numai pentru conștiința egologică, ci și pentru toate conștiințele participante ale realizatorilor actului de redare, ceea ce duce la o transferare obligatorie, pe acest nivel, a unei conștiințe de ordin social. 2) Problema straturilor. Ingarden face, în domeniul artelor, extraordinara descoperire fenomenologică a existenței straturilor. El constată că, în opera literară, aceste straturi sunt în număr de patru, însă în mod greșit, dintr-o necunoaștere mai adâncă a muzicii el limitează pentru actul muzical numărul straturilor la unul singur. Aceasta provine la Ingarden și dintr-o definire prea măruntă a trăsăturilor straturilor. De aceea trebuie să le redefinim mai larg: Straturile sunt manifestări ireductibile dar convertibile ale forțelor de sintetizare umane, de patru tipuri diferite, aflate la baza artelor principale, dar prezentate obligator în modalitatea specifică a fiecăreia dintre arte (în cadrul actului artistic specific). Primul strat, al actului de trăire și al noeticei fundamentale, se manifestă în muzică drept prezentificarea cinetică. Al doilea strat, al comunicării, tensional, se prezintă în muzică, spre diferență de literatură, drept comunicare afectivă, obligatoriu non-noțională. Al treilea strat, intensional, al reprezentării, se manifestă muzical ca modalitate simpatetică de aprehensiune, drept „mimesis”. Al patrulea strat, ce se confundă cu al doilea nivel, propune elementul necondiționat, care nu poate lipsi dar nici un demers fenomenologic de orice ordin (inclusiv artistic) așa-zisa „reducție de conștiință” care în muzică cere o prezență concretă a lumii sonorului, structurată ca lume a psihicului și ducând la cucerirea intropatică a conștiinței. Enumerarea esteticienilor care au o contribuție directă sau indirectă la fenomenologia muzicii nu ar fi completă, dacă nu l-am cita pe Galvano Della Volpe (1895-1968), care a încercat o fuziune a fenomenologiei și esteticii marxiste. În Critica gustului (1960) Della Volpe stabilește distincția între arte și științe prin criteriul extrem de important al contextualității, care caracterizează actul artistic, adică faptul că actul artistic presupune obligatoriu o contextualitate, absentă în știință. Contextualitatea, adică organicitatea dialectică a procesului actului de trăire, este în muzică o condiție fundamentală, care garantează logica, de natură dialectică și interconexivă, a actului muzical. Cu aceasta se deschide și o problemă a demersului dialectic din cadrul fenomenologicului muzical (pe care Della Volpe nu a întrevăzut-o). Căci contextualitatea este sinteza noetică, depășind în artă sinteza dialectică, care nu este decât o alteritate ce se corelează unei prime poziții dicotomice, a existenței concomitente duble teză-antiteză. Cu toate că Nicolai Hartmann (1882-1950) nu este reprezentant direct al fenomenologiei, în tulburătoarea sa Estetică (apărută postum, 1953) se recunoaște o subtilă filiație fenomenologică atât în planurile celor trei părți – alcătuitoare ale cărții, care tratează în fond cele trei nivele fenomenologice, cât și în preluarea creatoare a ideii straturilor. Apariția lucrării în limba română (Buc., 1974) ne dispensează de a o prezenta mai pe larg, dar ne incită la o critică de principiu asupra referirilor ei la muzică. Ceea ce decepționează aici este o anumită rămășiță a formalismului născută din filozofia anterioară fenomenologiei, căreia i s-a putut sustrage numai Schopenhauerm cu o intuiție care-l făcea să bănuiască un element profund al esenței muzicii. Muzica este definită de către Hartmann prin „negativă”, prin ceea ce nu este ea față de cuvânt și reprezentare, ca artă „nereprezentativă” (dealtfel reapare puerila așezare a muzicii alături de arhitectură și numai puțin naiva discriminare între muzica absolută și muzica cu program), în loc să se recunoască de la bun început caracterul propriu al noeticii muzicale de a se investi în dinamica unui act cinetic contextual și de a apărea intuibilă ca atare, ab initio. Neavând această axă permanentă de referință noetică, concretul sonor este văduvit de posibilitatea sa de a căpăta aspecte noezice și noemice proprii, ceea ce duce la nevoia de a aștepta o etichetare „din afară” a semnificațiilor muzicale. Nu este înțeleasă nici vocația dublă a muzicii autonom-heteronomă, capacitatea sincreticului* primordial al muzicii de a revărsa sensuri în modalitatea autonomă a muzicii și capacitatea autonomului muzical de a fi disponibil (transparent) spre o heteronomie (reală sau mai ales prezumată) care nu atinge însă absolutul. În România dintre cele două războaie, fenomenologia a avut un adept ardent în Camil Petrescu, remarcabil prin cunoașterea atentă și amplă, precum și prin viile sale deschideri spre cunoașterea estetică – în special estetica teatrală. Studiul său: Husserl, o introducere în filozofia fenomenologică (55 p. din cadrul Istorie filozofiei moderne, vol. III, apărut și în extras, 1938) este încă și azi o excelentă expunere, vie și pătrunzătoare, bine informată și accesibilă. Vederi fenomenologice personale și creatoare transpar și în alte lucrări, articole și polemici ale sale: de la ampla lucrare Modalitatea estetică a teatrului (teză de doctorat, 1937) până la notele din jurnalul său. Un valoros reprezentant, la noi în țară, al Cercului de la München, încă prea puțin cunoscut, este Victor Iancu, elev al lui A. Pfämfer (a se vedea admirabilul său studiu din Metodologia istoriei și criticii literare – Metoda fenomenologică în critica literară, Buc., 1969). Dintre publicațiile de informare și dezbatere cităm în primul rând lucrările celui mai remarcabil cunoscător al domeniului, prof. Al. Boboc, scrierile lui Tudor Ghideanu (Conștiința filozofică de la Husserl la T. de Chardin, 1981) și Crizantema Joja (articolul: Abstracția și teoria modernă a semnificației, în: Probleme de logică, vol. VII, 1977). Pentru domeniul esteticii fenomenologice, cartea documentată a lui N. Vanina: Tendințe actuale în estetica fenomenologică și unele studii datorate lui N. Tertulian, Marcel Petrișor ș.a. În general trebuie să spunem că toate esteticile fenomenologice de până acum nu au reușit să fixeze precis trăsătura de bază a unei f., întrucât ignorează un principiu fundamental husserlian: Zu den Sachen selbst („a te adresa însăși lucrurilor”) care pentru muzică este hotărâtor. Într-o estetică muzicală autonomă, așa cum se cere estetica fenomenologică, nu poate fi altă referință noetic-noematică decât concretul sonor, în prezentarea sa triplă: 1) ca plăsmuiri ale „formei” – adică ale instituirii actului muzical unitar de conștiință, realizator diacronic al virtualității de semnificare; 2) ca structuri – adică alcătuiri muzicale ale totalității – care fac să apară în ele (într-o modalitate strict specifică) unitatea psihicului uman și dau garanția realizării unității de conștiință și a regiunilor ei; din analiza prezentării concret-sonore a structurărilor rezultă poziția intropatică a conștiinței donatoare de semnificație; 3) ca diverse constructe muzicale realizând concret expresia semnificației de conștiință finalizată în ideația de transcendență. Din aceasta rezultă cele trei nivele ale fenomenologiei actului muzical – adică diviziunile de bază obligatorii ale demersului fenomenologic, ca unități funcționale specifice. Nivele sunt trepte ale realizării muzicale semnificative, impacturi ale actului muzical asupra conștiinței, raportări obligatorii ale lui la conștiință, întrucât actul muzical nu se valorifică noetic decât prin evidența manifestării în el a prezenței de vreun ordin ierarhic al conștiinței. Sonorul muzical este, prin el însuși, generator de sens, mediator de conștiință și purtător de semnificație. F. vede specificul muzical ca prezentare sonoră concretă (absolută, autonom-heteronomă) a faptelor de semnificație. Legea fenomenologică de bază s-ar putea enunța astfel: tot ceea de există ca sens, poziție și exprimare de conștiință își găsește apariția și prezentarea de orice ordin în lumea concretului sonor, adică în plăsmuirile, structurile și constructele sale, cu singura condiție ca ele să se refere în permanență la o contextualizare noetică a actului muzical. F. este de fapt una a actului muzical și nu una a muzicii, întrucât prin ea însăși muzica nu are decât deschiderea spre semnificație, ea căpătând sensul care o poate duce la semnificația abia în cadrul actului. Nu „opera muzicală” este obiectul de cercetare al fenomenologiei muzicale, ci actul sub forma sa realizată, prin participarea obligatorie a celor ce redau muzica, întrucât astfel muzica nu duce la actul de trăire. Scriindu-și opera, compozitorul – în măsura talentului său – are în vedere intențional posibilitatea de revelare a sensului ei, prin actul redării (nu neapărat în mod voluntar conștient). În actul autentic de redare trebuie să se implice și să se manifeste în mod necondiționat, printr-o acțiune înfăptuitoare de pe o poziție comună, conștiința participanților la redare. O altă caracteristică substanțială a fenomenologiei muzicale rezultă din dubla valență a relațiilor sunetului muzical către succesiune și simultaneitate. Avem în vedere faptul că relațiile dintre sunete, cu toate calitățile lor, se manifestă cu o egală capacitate potențială de valorificare într-o dublă orientare dispozițională. Manifestarea în simultaneitate nu anulează pe cea primară, a succesiunii, și nici nu o face ininteligibilă (așa cum se întâmplă în artele realmente temporare) – dimpotrivă o dimensiune adaugă un surplus de interes celeilalte, iar conștiința le agreează cu o egală plăcere pe amândouă. Aceasta duce la posibilitatea de a aduce în cadrul conștiinței egologice, printr-o transferare de rezidență întreaga bogăție a unor raporturi plurale de conștiință. Manifestările psihice prezentate de muzica de tip polifonic-simfonic capătă astfel aspectele depline în psyché, produs egologic al socialului. Dar cu aceasta, relațiile operatorii interpersonale care apar evidente în actul de redare și care se subsumează în muzica triadei dialectice lărgite propun, ca un complement a demersului fenomenologic, un dublu demers dialectic – în curgerea succesivă și în manifestarea intersubiectivă a factorilor actanți. Căci natura polifonic-simfonică a muzicii este totuși secundară și derivată din natura sa primordială cinetică și acordă astfel preponderență succesiunii, afirmând astfel puternic dialectica desfășurării sale. De aceea o fenomenologie a actului muzical nu se poate înfăptui complet decât prin realizarea a ceea de Geiger arăta ca o necesitate, pentru o estetică fenomenologică, a îmbinării fenomenologiei cu spiritul dialecticii hegeliene. Revenind la statutul definitoriu al muzicii, la caracterizarea ei ca artă a cineticului, observăm că ceea ce împiedică ca această definire să fie unanim acceptată provine din faptul că pentru „bunul simț” spațialitatea acestei mișcări nu „se vede”, întrucât calitățile a-temporale ale obiectelor aparținând lumii sonorului se manifestă sub o formă sugerativă: sunetele au înălțime (2) și relații de înălțime, au volum, amplitudine* [intensitate (2)], culoare, precum și o proveniență (stereofonie*), în cazul polifoniei. De aceea există o inerență a acestora în timp. Ele pot fi totodată judecate în afara timpului (ca și duratele* muzicale, dealtfel), dar toate se produc în durată (ceea ce nu e același lucru cu timpul intuiției și al obiectelor intenționale ale actului muzical prezentificativ, care e inversiv și conexat de mișcare). De aici faptul că cinetica muzicală este o mișcare în care primordialitatea o are latura timpului, și nu aceea a spațiului, dar acest timp este unul special: ireversiunea sa este este prevăzută în relații – atât succesive cât și simultane – strict determinate teoretic. Ea poate fi, în scopul redării reproductive: fixată, suspendată, manevrată, decupată, analizată, reluată etc., dar în cadrul actului prezentificativ ea apare realmente ca ireversibilă. Însă fixarea rigidă, cantitativă, „matematică” privește doar suportul reproductiv al redării, nu și redarea ideativă, care e de natură calitativă și finalizantă și cere depășirea acestei fixități mecanice printr-o emergență a redării determinată de poziția noetic-noematică, imposibil de fixat în înseși semnele muzicale scrise. Redarea ideatică muzicală cere o rigoare mai înaltă pentru că antrenează lumea sensurilor sonorului muzical într-o lume superioară stadiului inițial, în universul unitar perfect al semnificației și creează efectul transcendenței în existența umană ideată. Prin faptul că orientarea noetică se înfăptuiește pe un ax cinetic, cele două corelate care rezultă din analiza noetică a intuiției mișcării ne dau noesa, ca proiect semnificativ al unei persoane solitare și noema, ca realizare de semnificare, de către o persoană plurală (încă neîncadrată în cineticul contextual). Cele două corelate se produc în dimensiunile pe care Bergson le-a denumit timp-durată și timp-spațiu (timp obiecte): noeza în timpul-durată iar noema în timpul-spațiu. Și f. însăși, deși încă timidă, are o oarecare tradiție. Primul care a abordat și publicat asemenea cercetări, ca recunoașterea deliberată a a punctului de vedere fenomenologic, a fost dirijorul Ernest Ansermet (1883-1963). Lui i se datorează o amplă lucrare: Les fondements de la musique dans la conscience humaine (Neuchâtel, 1961, 2 vol., 603 + 291 p.) precum și o suită de interviuri, luate de un alt adept al fenomenologiei, J.-Claude Piguet (Neuchâtel, 1963). Postum a fost publicată o selecție destul de bogată reunind articolele sale cele mai substanțiale. Dimensiunea lucrărilor, care desigur merită să fie citite cu atenție ne împiedică să facem orice tentativă de expunere a vederilor sale, unele extrem de valoroase din punctul de vedere pe care îl urmărim aci (în special în unele din articolele sale), alteori cu semne de întrebare. Lucrarea sa principală este, după însuși mărturisirea autorului, doar o introducere (!) la o fenomenologie muzicală inspirată de Husserl și Sartre. Citirea ei lasă un sentiment de insatisfacție din trei motive: 1) Deși Ansermet descoperă o lege justă percepției muzicale, prin care complicatele operații de calculare ale relațiilor de înălțime sunt reduse logaritmic, fapt care se produce aievea în realitatea psihofizică, ulterior revine permanent și inutil la o fastidioasă calculație matematică, neesențială pentru fenomenologia actului muzical. 2) Propunând un model tonal (v. tonalitate (1)) drept normă de judecată valorică, autorul este într-o permanentă polemică și atitudine de desconsiderare a celor mai importanți compozitori contemporani, ceea ce îi închide orice înțelegere fenomenologică a acestora. Ori fenomenologia nu stabilește norme de acest fel. 3) Cu toată vastitatea materialului, rezultatele pentru o fenomenologie muzicală sunt disproporționat de neconcludente. Hans Mersmann este autorul unei ample și valoroase lucrări de referință: Angewandte Musikästhetik (Estetica muzicală aplicată, 1926, Berlin, 747 p.), în care își mărturisește atașamentul la fenomenologie. Dar cartea nu își propune cu riguroasă consecvență o constituire a unei f., ci rămâne la referiri incidentale. Un alt reprezentant însemnat al f. este Boris de Schloeser (singurul pomenit de Dufrenne în op. cit.). Dirijorul Sergiu Celibidache este, credem, cel mai viu reprezentant al f. O viziune autentică și bogată în intuiții fenomenologice valoroase, este aplicată măiestrit în activitatea sa artistică și pedagogică. Din păcate aceste vederi nu sunt accesibile unui public cititor, întrucât nu există o expunere teoretică autorizată care să provină din prima mână, ci doar din interviuri și note de curs disparate. F. și-a găsit la noi exponenți informați și atașati în scrierile muzicologilor L. Rusu și Gh. Firca. De asemenea, o viziune largă a fenomenologiei stă la baza teoretică și practică a școlii dirijorale din țara noastră, condusă de C. Bugeanu; caracteristica acesteia este sinteza cu demersul dialectic hegelian și consecvența strânsă în aplicarea la concretul muzical, adică o fenomenologie a actului muzical, cu o referire permanentă, obligatorie, la realizarea sensurilor și semnificațiilor prin raportarea la conștiință.

PĂTURĂ, pături, s. f. 1. Învelitoare călduroasă făcută dintr-o țesătură deasă de lînă (mai rar de bumbac); cergă. Mitrea s-a culcat în paie și s-a învelit cu pătura. SADOVEANU, M. C. 60. Un... pat de scînduri, acoperit cu o pătură de lînă albastră. FILIMON, C. 47. Cere pe negrul din grajd... înșeuat Cu șaua moldovenească, Cu pătura tătărească. TEODORESCU, P. P. 88. 2. Strat care acoperă sau învelește în mod uniform ceva. A căzut o brumă groasă, ca o pătură de zahăr alburiu. CAMIL PETRESCU, U. N. 342. De pe păreții-ngălbeniți Se dezlipește-n pături varul. GOGA, P. 19. Puse... o piele de bivol și-o pătură de rășină, apoi un rînd de fuioare. RETEGANUL, P. III 22. ♦ Fiecare dintre straturile sau foile suprapuse sau alternînd cu alte straturi sau foi; (Transilv.) foaie de aluat. Cîteva pături de hîrtie lipite una peste alta cu său de lumînare topit pe lîngă foc. CREANGĂ, A. 101. Roș e, măr nu e; pături sînt, plăcintă nu-i (Ceapa). GOROVEI, C. 66. ◊ Expr. (De obicei în construcție cu verbele «a așeza», «a pune», «a lua», «a desface») Pături sau pături-pături = în straturi succesive sau alternative. 3. Fig. (Urmat de determinări care arată rolul, calitatea) Categorie socială, treaptă, strat. Mulțimea aceea răbdătoare și cinstită care lucrează numai pentru o mică pătură conducătoare. BART, S. M. 25. Noi, cei din păturile de sus, am pus o grozavă greutate în spinarea țăranului romîn. GHEREA, ST. CR. II 178.

TREAPTĂ, trepte, s. f. 1. Element component aî unei scări, pe care se calcă în timpul parcurgerii ei; fiecare dintre suprafețele orizontale, cu lățime relativ mică, care alcătuiesc o scară de piatră, de lemn etc. S-a suit sus la rîndul al doilea, pe trepte largi. SADOVEANU, B. 76. Gara, cu treptele murdare și alunecoase, cu înghesuiala unor oameni grăbiți... BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 7. Din gang, la dreapta, o scară... cu treptele de piatră, tocite de vremuri. BASSARABESCU, S. N. 22. Niște trepte de lemn duceau în catul de sus. EMINESCU, N. 37. ◊ Fig. Veți crede anevoie că un cherestegiu ar putea să aibă gîndurile și sentimentele pe care le aveam eu, privind... printre treptele despicate ale scării Carpaților. GALACTION, O. I 63. ♦ Fiecare dintre barele (de lemn sau de fier) așezate transversal, la distanțe egale, între două bare verticale, alcătuind o scară; fuscel. Și făcu niște druguleți mici, fiecare puindu-i d-a curmezișul pe drugii cei mari, închipui treptele unei scări. ISPIRESCU, L. 59. 2. Fig. (Uneori însoțit de determinări) Grad, nivel; etapă, fază. Mersul înainte al societății, de la treptele inferioare la cele superioare, este determinat de acțiunea legilor obiective de dezvoltare a societății. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 359, 2/1. În această comedie Caragiale pune concepțiile curente ale unora, și chiar stările sufletești ale noastre ale tuturora, în gura unui tip de pe cea din urmă treaptă intelectuală. IBRĂILEANU, S. 71. ♦ Rang, situație. Înălța mai mulți dintr-înșii în treapta de nobili. BĂLCESCU, M. V. 400. Văz oameni făr’ de nici o știință, învățătură și dar, făr’ de nici o slujbă cătră patrie, într-o clipă urcați la cea mai înaltă treaptă, ci numai prin dare de bani. GOLESCU, Î. 139. 3. Fig. Categorie socială, pătură, strat. Țăran, boiernaș slujbaș, boiernaș liber și proprietar, visa pentru copiii săi o treaptă socială mai înaltă. CĂLINESCU, E. 23. Trepte osebite le-au ieșit din urna sorții. EMINESCU, O. I 130. Numai el avea trecere la treptele de jos ale națiunii. ODOBESCU, S. II 511.

SCARĂ, scări, s. f. I. 1. Obiect (de lemn, de fier, de frînghie etc.) alcătuit din două părți laterale și paralele, unite prin bare așezate transversal, la distanțe egale, și servind pentru a urca și a coborî la alt nivel. Pe-o scară de frînghie aruncată de sus, pilotul se suie pe bord ca o pisică. BART, S. M. 37. Sasca Parasca, de-ar avea scări, s-ar sui-n ceri. SBIERA, P. 322. Fîntîna era adîncă și nu avea nici roată, nici cumpănă, numai o scară de coborît pînă la apă. CREANGĂ, P. 204. ◊ (Metaforic, sugerează ideea ascensiunii, a progresului) Urca-vom și-alte scări... Nimic au fost pe cîte le-am urcat, De mă-nțelegi și vrei: să vii cu mine! COȘBUC, P. II 305. Văzutu-te-am, în pace, suind scara măririi Și-n pace luînd calea augustă-a nemuririi. ALECSANDRI, O. 201. ◊ Expr. Scara cerului, se spune, în glumă, despre un om foarte înalt. Acesta-i vestitul Păsări-Lăți-Lungilă... brîul pămîntului și scara ceriului. CREANGĂ, P. 246. 2. Element de construcție alcătuit dintr-un șir de trepte (de lemn, de marmură, de metal etc.), de obicei cu balustradă, servind pentru comunicarea între etaje, între o clădire și exteriorul ei etc. Scările pe care urci la galeria Teatrului Național i se par lui moș Gheorghe fără sfîrșit. SP. POPESCU, M. G. 86. Suii scara, aruncai mantaua pe balustrada cafenie a cerdacului și intrai în casă. HOGAȘ, M. N. 16. Pe scări de marmură, prin vechi portaluri Pătrunde luna, înălbind păreții. EMINESCU, O. I 202. ◊ Scară rulantă = scară cu trepte mișcătoare, montate pe o bandă fără sfîrșit. ◊ Loc. adv. În (sau din) capul scării = pe (sau de pe) treapta cea mai de sus a unei scări. ♦ (La pl., rar) Trepte. Ne-am suit... tocma în vîrfu turnului, care are mai mult de o mie de scări. KOGĂLNICEANU, S. 53. ◊ Fig. Prilej de lungi oftaturi cu scări. VLAHUȚĂ, N. 125. 3. Treaptă (sau șir de cîteva trepte) la un vehicul, servind la urcare și la coborîre. Omul care ședea afară, pe scara vagonului, ridică fața și zîmbi. DUMITRIU, N. 5. I-am auzit cum le sună cîrjile, pe scările vagonului. SAHIA, N. 25. 4. Fiecare dintre cele două inele de metal (rar de lemn) prinse de o parte și de alta a șeii, în care călărețul își sprijină piciorul cînd se urcă sau cînd stă în șa. Cu scările-n coapse fugaru-și lovește Și gîtul i-l bate cu pumnii-amîndoi. COȘBUC, P. I 206. Încălecînd, să te ții bine... în scări. ISPIRESCU, L. 7. Călăreții împlu cîmpul și roiesc după un semn Și în caii lor sălbateci bat cu scările de lemn. EMINESCU, O. I 148. ◊ Expr. A pune piciorul în scară = a încăleca. Cînd o pus picioru-n scară, Munții s-o cutremurat. ȘEZ. V 22. A da scări (calului) = a îndemna calul lovindu-l cu scările; a da pinteni. Păturică dete scări calului și înaintă în lagăr. FILIMON, la TDRG. II. Fig. 1. Succesiune, șir, serie de elemente (valori, mărimi, cifre etc.) în ordine crescîndă, descrescîndă sau cronologică. ◊ (Biol.) Scara ființelor (sau viețuitoarelor) = șirul neîntrerupt al ființelor organizate, începînd de la cele mai simple pînă la cele mai perfecte. (Chim., Min.) Scara durității (sau de duritate) = succesiunea progresivă a durității celor zece minerale, adoptate ca etalon al gradului de duritate. Scară muzicală = succesiunea sunetelor muzicale, cuprinzînd aproximativ opt octave. Un fel de melodie alcătuită din notele cele mai de sus ale scării muzicale începu a izvorî, în grupe meșteșugite de țipete ascuțite, subt loviturile aceluiași ciocan pe oțelul atîrnat. HOGAȘ, M. N. 148. 2. Serie de diviziuni (formînd de obicei o linie gradată) la unele aparate și instrumente (termometru, barometru etc.) pe care se urmărește determinarea unei mărimi prin deplasarea unei părți mobile. 3. Linie gradată, reproducînd în mic unitățile de măsură, care servește la măsurarea distanțelor sau a cantităților cuprinse într-o hartă, într-un plan, într-un desen. ♦ Raport constant între dimensiunile reproduse pe o hartă sau pe un desen și cele reale, de pe un teren. Hartă la scara 1:250000. ◊ Loc. adj. și adv. (În legătură cu reprezentările dintr-o hartă, dintr-un desen) La scară = într-un raport anumit și constant față de realitate. Schiță lucrată la scară. ◊ Expr. A reduce la scară = a reprezenta un obiect reducîndu-i dimensiunile, dar păstrînd un raport constant față de realitate; a reproduce un desen, un plan etc. reducînd dimensiunile și păstrînd proporțiile. 4. (În loc. adv.) Pe (o) scară întinsă (sau largă) = în măsură mare, în proporții mari. În America reclama se face pe o scară foarte întinsă. SAHIA, N. 104. 5. Ansamblu al claselor, straturilor, rangurilor sociale (în ordine crescîndă sau descrescîndă). Începînd la talpa însăși a mulțimii omenești Și suind în susul scării pîn’ la frunțile crăiești. EMINESCU, O. I 133. ♦ Nivel, rang, treaptă socială sau morală. Personajele sînt... dintre oamenii care sînt puși pe ultima scară a situației sociale, și ca rang și ca avere. IBRĂILEANU, SP. CR. 236.

CATEGORIE s. 1. (LOG.) (înv.) predicament. 2. chip, fel, gen, neam, soi, sort, specie, tip, varietate, (reg.) madea, sad, (înv., mai ales în Transilv.) plasă. (Diverse ~ de-grîu.) 3. clasă, fel, gen, soi, specie, speță, tip, varietate, (înv. și reg.) rudă. (O ~ de indivizi.) 4. fel, gen, soi, specie, speță, tip, (înv. și pop.) seamă, (fig. peior.) poamă, sămînță, sculă, stambă, tacîm. (Ce ~ de om o mai fi și ăsta?) 5. fel, gen, soi, teapă, (fig.) calibru, (reg. fig.) pănură. (Un mincinos de ~ lui.) 6. pătură, strat, treaptă. (~ socială.) 7. clasă, grup, grupare, (astăzi rar) tagmă, (înv.) rînduială. (Face parte din ~ celor...) 8. clasă, treaptă. (~ de retribuție.) 9. clasă, rang. (Restaurant de ~ I.) 10. (SPORT) divizie. (Echipă de ~ A.)

IERARHIE s. nivel, rang, scară, stare, strat, treaptă. (~ socială.)

NIVEL s. 1. (înv.) măsură. (~ul apei.) 2. cat, etaj, (rar) rînd, (prin Bucov.) pliont, (înv.) plan, pod, streașină. (Casa are trei ~.) 3. grad, stadiu, treaptă. (~ de dezvoltare.) 4. standard. (~ de viață.) 5. ierarhie, rang, scară, stare, strat, treaptă. (~ social.) 6. calitate, valoare, (fig.) calibru, talie. (Spectacol de un ~ deosebit.)

PĂTURĂ s. 1. cergă, cuvertură, învelitoare, velință, (pop.) plocat, țol, (reg.) lăicer, ogheal, poneavă, procov, procoviță, strai, țoală, (prin Mold. și Bucov.) prostire, (Transilv.) verincă. (~ de lînă pentru pat.) 2. strat, (rar) pală. (~ de roci dure.) 3. categorie, strat, treaptă. (~ socială.)

RANG s. 1. demnitate, titlu, (înv.) spiță, stat. (I-a acordat ~ de baron.) 2. demnitate, poziție, treaptă, (înv.) cin, dregătorie, ifos, orînduială, ședere, vrednicie. (Ocupă un ~ înalt în stat.) 3. grad, poziție, situație, treaptă, (înv.) stepenă. (~ cel mai înalt în ierarhia socială.) 4. ierarhie, nivel, scară, stare, strat, treaptă. (~ social.) 5. condiție, stare, teapă, treaptă, (pop.) mînă, seamă. (Sînt de același ~.) 6. funcție, grad, (înv.) ridicare. (Are ~ de director.) 7. categorie, clasă. (Restaurant de ~ I.)

SCARĂ s. 1. (înv.) scală. (Se suie pe ~.) 2. treaptă. (A pus piciorul pe ~ tramvaiului.) 3. peron. (Trăsura a tras la ~.) 4. (TEHN.) scară rulantă = escalator. 5. (TEHN.) (reg.) scaun, ursoaie. (~ la coșul morii.) 6. scală. (~ unui aparat de radio.) 7. (MUZ.) (înv.) scală. 8. ierarhie, nivel, rang, stare, strat, treaptă. (~ socială.) 9. (BOT.) scara-doamnei (Polemonium coeruleum) = scăricea, scara-domnului; scara-domnului (Polemonium coeruleum) = scăricea, scara-doamnei.

STARE s. 1. caz, circumstanță, condiție, conjunctură, ipostază, împrejurare, postură, poziție, situație, (înv.) încunjurare, peristas, prilejire, stat, împrejur-stare, (fig.) context. (În această ~ nu poate acționa.) 2. dispoziție, situație. (În ce ~ sufletească se află?) 3. situație, soartă. (Nu știe nimic de ~ lor.) 4. situație, (Înv.) stepenă. (~ înfloritoare.) 5. condiție, poziție, situație, (înv. și pop.) obraz, (Transilv.) prindoare. (~ privilegiată.) 6. condiție, rang, teapă, treaptă, (pop.) mînă, seamă. (Sînt de aceeași ~.) 7. ierarhie, nivel, rang, scară, strat, treaptă. (~ socială.) 8. rost, situație. (Avea și el acum o ~.) 9. posibilitate, putere, putință, (înv.) putincioșie. (Să dea fiecare după ~ lui.) 10. avere, avut, avuție, bogăție, bun, mijloace (pl.), situație, (înv. și reg.) bogătate, prilej, prindere, (reg.) blagă, prinsoare, (prin Transilv.) apucătură, (Transilv.) iosag, (Olt., Ban. și Transilv.) vlagă, (înv.) bucate (pl.), periusie, (fam.) parale (pl.), (fig.) cheag, seu. (Are ceva ~; om cu ~.)

nat, s.m. – 1. Individ, om, persoană. 2. Rudă, rudenie, familie. 3. Mulțime. În societatea feudală românească, „la baza piramidei sociale se afla stratul opiniei publice, alcătuit din mulțime, din natul satului; urma stratul cetei de feciori, stratul cetei de oameni vrednici, respectiv stratul cetei de bătrâni, din care erau aleși căpăteniile satului” (Vulcănescu 1985: 214). – Lat. natus „născut”, cf. lat. nati „progenitură, urmași”; Termenul se întrebuința în lat. pop. cu funcția substantivală pentru „copii de ambe sexe” în raport cu părinții. Sensul etimonului l-a păstrat mai bine dialectul aromân și romanitatea apuseană. În dial. daco-român este atestat, rar, și sensul de „copil” sau „născut, fiu”. Sensul de „persoană, ființă, individ” s-a păstrat în expr. tot natul = toată lumea, fiecare, cu toții (Scurtu 1966: 65-66).

nat, s.m. – (înv.) 1. Individ, om, persoană. 2. Rudă, rudenie, familie. 3. Mulțime. În societatea feudală românească, „la baza piramidei sociale se afla stratul opiniei publice, alcătuit din mulțime, din natul satului” (Vulcănescu, 1985: 214). – Lat. natus „prin naștere; născut” (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, CDDE, cf. DER; DEX, MDA), cf. lat. nati „progenitură, urmași”. Termenul se întrebuința în lat. pop. cu funcția substantivală pentru „copii de ambe sexe” în raport cu părinții. Sensul etimonului l-a păstrat mai bine dialectul aromân și romanitatea apuseană. În dial. dacoromân este atestat, rar, și sensul de „copil” sau „născut, fiu”. Sensul de „persoană, ființă, individ” s-a păstrat în expr. tot natul = toată lumea, fiecare, cu toții (Scurtu, 1966: 65-66).

treaptă¹ sf [At: CORESI, EV. 345 / V: (reg) dr~, pra~, pr~, streapță, traftă, tra~, ~pcă, ~psă, ~te, ~pță, ~epte, ~epten sn, ~epț sm / Pl: trepte, (reg) trepțe, trepți, (înv) ~ture / E: ml traiecta] 1 (Mpl) Fiecare dintre suprafețele orizontale, cu lățime relativ mică, situate la înălțimi diferite față de sol, care alcătuiesc o scară Si: (înv) stepenă. 3 (Îljv) În trepte (Care este) în formă de scară. 4 Fiecare dintre săpăturile în formă de treaptă¹ (1) făcute pe un loc în pantă. 5 Configurație a unor terenuri muntoase sau deluroase în etaje circulare Si: amfiteatru. 6 Fiecare dintre barele (de lemn sau de fier) așezate transversal, la distanțe egale, între două bare verticale, alcătuind o scară Si: fuscel. 7 (Glg; îs) ~ geotermică Adâncimea în metri la care temperatura crește cu 1°C. 8 (Reg) Pârleaz. 9 (Reg) Fiecare dintre cupele de la roata morii. 10 (Înv) Grad la termometru. 11 (Fig) Nivel. 12 (Fig) Etapă (5). 13 (Fig) Categorie socială Si: pătură, strat. 14 (Fig) Condiție socială Si: poziție, rang, situație, stare. 15 (Îvr; fig) Grad militar. 16 (Muz) Fiecare dintre sunetele unei octave, purtând una dintre cele șapte denumiri sau una dintre notațiile literale corespunzătoare lor. 17 (Iuz; șîs examen de ~) Examen de admitere în clasa a IX-a sau în clasa a Xl-a de liceu. 18 (Bis; înv; șîs cântecul treptelor) Psalmi care la evrei se cântau urcând scările templului. 19 Post în care este angajat cineva într-o instituție.

nat, s.m. (înv.) 1. Individ, om, persoană. 2. Rudă, rudenie, familie: „...să fie drept pildă la tot natul care-ar mai cuteza să-și bată joc de nobili” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 266). 3. Mulțime. ■ În societatea feudală românească, „la baza piramidei sociale se afla stratul opiniei publice, alcătuit din mulțime, din natul satului” (Vulcănescu, 1985: 214). – Lat. natus „prin naștere; născut” (Pușcariu, după DER; MDA), cf. lat. nati „progenitură, urmași”.

regiune sf [At: J. CIHAC, I. N. 271/4 / P: ~gi-u~ / V: (înv) reghi~, ~ie, ~ioană, ~ionă / Pl: ~ni / E: lat regio, -onis, fr région] 1 Porțiune relativ omogenă din cuprinsul învelișului geografic, căreia îi sunt specifice anumite caractere (de relief, climă, ape, resurse economice etc.) Si: ținut, zonă, (înv) oblastie, olat. 2 Unitate administrativ-teritorială în România (între 1950 și 1968) alcătuită din raioane și unul sau mai multe orașe importante. 3 Organ de conducere al unei organizații politice sau de masă, care corespundea unei regiuni (2). 4 Parte delimitată dintr-un tot Si: porțiune, sector, zonă. 5 (Spc) Parte a corpului sau a unui organ. 6 Strat atmosferic. 7 (Înv; lpl) Categorie socială.

pătură sf [At: LB / Pl: ~ri și (reg) ~re / E: ml *pittula] 1 (Îrg) Foaie de hârtie. 2 (Reg) Bucată. 3 (Reg) Foaie de aluat pentru plăcintă, tăiței etc. 4 (Reg) Plăcintă făcută din mai multe foi suprapuse sau dintr-un aluat care se desface în mai multe foi. 5 (Udp „de”) Strat dintr-o substanță, dintr-o materie, care acoperă ceva în mod uniform. 6 (Udp „de”) Fiecare dintre straturile suprapuse care alcătuiesc un tot. 7 (Îs) ~ vie Totalitate a plantelor de dimensiuni mici (arbuști, ierburi, mușchi) care cresc într-o pădure. 8 (Îs) ~ moartă Strat format din resturile vegetale descompuse care acoperă suprafața solului în pădure sau sub o vegetație bogată de fâneață Si: litieră. 9 (Îs) ~ cu semințe Cotiledon. 10 (Spc) Semifabricat produs în filaturile de bumbac, ca un strat gros de material fibros. 11 (Trs; Mar) Fel de mâncare preparat din mămăligă și brânză aranjate în straturi succesive. 12 (Fig) Categorie, treaptă sau clasă socială. 13 (Fig; pex) Oameni care alcătuiesc o asemenea categorie, treaptă sau clasă socială. 14 (Reg) Îndoitură la haine Si: cută, pliu. 15 (Reg; lpl) Riduri pe frunte. 16 Bucată dreptunghiulară dintr-o țesătură deasă și groasă de lână, de fire sintetice, de bumbac, care servește la învelit Si: cergă, pled, plocat, țol, velință. 17 (Reg; îe) A lua cu ~ (pe cineva) A certa pe cineva rău. 18 (Îal) A goni. 19 (Ban) Cearșaf. 20 (Reg) Scoarță de pus pe perete. 21 (Reg) Sul de pânză.

ATMOSFÉRĂ (< fr. {i}; {s} gr. atmos „abur” + sphaira „sferă”) s. f. 1. Înveliș gazos alcătuit din aer, care înconjură Pămîntul fără o limită superioară precisă, trecînd treptat în spațiul interplanetar. Masa ei reprezintă 0,000001 din masa globului pămîntesc, iar pe 1 cm² din suprafața terestră acționează o masă de aer egală cu 1 kg. Densitatea a. scade cu altitudinea. Proprietățile a. se mențin pînă la alt. de 3.000 m. Compoziția ei se schimbă în altitudine. În cadrul a. se deosebesc straturile: troposfera, stratosfera, mezosfera, ionosfera (termosfera), exosfera. ♦ Fig. Mediu social, ambianță; stare de spirit creată în jurul cuiva sau a ceva. 2. Unitate de măsură tolerată a presiunii: a) a. tehnică 1 at = 1 kgf/cm² = 0,981 x 10⁵ N/m² (a. tehnică absolută 1 ata; a. tehnică suprapresiune = 1 ats); b) a fizică (sau standard, normală) 1 atm = 760 mmHg = 1,013 x 10⁵ N/m². 3. Masă de gaze și de vapori creată într-un spațiu limitat în care au loc reacții chimice; influențează reacțiile după proprietățile ei (neutre, oxidante etc.).

PĂTURĂ, pături, s. f. 1. Bucată dreptunghiulară dintr-o țesătură (deasă și groasă) de lână, de fire sintetice, de bumbac, care servește mai ales la învelit. 2. Strat dintr-o substanță, dintr-o materie (care acoperă ceva în mod uniform); fiecare dintre straturile suprapuse care alcătuiesc un tot. ♦ (Geol.) Strat. ♦ (Reg.) Foaie de aluat. 3. Fig. Categorie, treaptă sau grup social; p. ext. oamenii care alcătuiesc o asemenea categorie, treaptă sau grup social. – Lat. *pittula (diminutiv de la pitta).

FORMAȚIUNE s. f. 1. complex de straturi din scoarța Pământului depuse într-o anumită perioadă geologică. 2. ~ social-economică = categorie a materialismului istoric ce desemnează o treaptă istorică a dezvoltării societății, caracterizată printr-un nivel determinat al forțelor de producție, prin relațiile de producție corespunzătoare acestora și o suprastructură generată de aceste relații. 3. așezare a militarilor (sau a subunităților militare) în cadrul unei unități în vederea executării unei misiuni. (< fr. formation, lat. formatic)

PĂTURĂ, pături, s. f. 1. Bucată (dreptunghiulară) dintr-o țesătură (deasă și groasă) de lână, de fire sintetice, de bumbac, care servește mai ales la învelit. 2. Strat dintr-o substanță, dintr-o materie (care acoperă ceva în mod uniform); fiecare dintre straturile suprapuse care alcătuiesc un tot. ♦ (Geol.) Strat. ♦ (Reg.) Foaie de aluat. 3. Fig. Categorie, treaptă sau grup social; p. ext. oamenii care alcătuiesc o asemenea categorie, treaptă sau grup social. – Lat. *pittula (diminutiv de la pitta).

FORMAȚIE s.f. 1. Întocmire, alcătuire, organizare; formare. ♦ Complex de strate din scoarța Pămîntului depuse într-o anumită perioadă geologică. 2. Formație social-economică = categorie ce desemnează o treaptă istorică determinată a dezvoltării societății, caracterizată printr-un nivel determinat al forțelor de producție, prin relațiile de producție corespunzătoare acestora și o suprastructură generată de aceste relații. 3. Așezare, dispozitiv al unei unități militare în vederea unei acțiuni. 4. Ansamblu, echipă. 5. Combinație de cifre, de figuri sau de poziții la unele jocuri (la loterie etc.). [Gen. -iei, var. formațiune s.f. / < fr. formation, it. formazione, lat. formatio].

STRATIGRAFIE s. f. 1. ramură a geologiei care studiază evoluția scoarței terestre; geologie istorică. 2. procedeu de cercetare arheologică prin studiu succesiv al straturilor unui teren. 3. tomografie. 4. dispunere pe o axă verticală în perspectivă cronologică sau socială a unor fapte de limbă. (< fr. stratigraphie)

strat¹ sn [At: COD. VOR². 79^r/1 / V: ~ă sf, ~reat sn / Pl: ~uri, (înv) ~ure, (asr) ~e / E: ml stratum, fr strate] 1 (Îrg) Așternut (de pat). 2 (Pex) Pat¹ (1). 3 (Înv; cu referire la relațiile sexuale sau la cele conjugale) Pat¹. 4 (Pgn) Culcuș (improvizat). 5 (Reg; îs) ~u bătrân (sau cășii) Vatra casei. 6-7 (Îrg; îe) (A fi, a pune) în (sau la) ~ de moarte (ori, înv, în ~ul morții) (A fi) în agonie. 8 (Reg; îe) A-l lua (pe cineva) din ~ A scula (pe cineva) foarte devreme. 9 (Reg; îae) A-l lua (pe cineva) prin surprindere. 10 (Reg; îe) A-și face ~ A-și încropi gospodărie. 11 (Reg; îe) A avea ~ (bun) A moșteni avere (bună) de la părinți. 12 (Reg; d. femei; îe) A-și schimba ~ul A se recăsători. 13 (Reg; d. femei; îe) A cădea pe ~ A naște. 14 (Pan) Culcuș de animal. 15 (Prc) Așternutul stratului (14). 16 (Reg; pex) Uter. 17 (Reg; pex; șîs ~ de copii) Placentă. 18 (Ban; pgn) Organul genital al vacii. 19 Fâșie (îngustă) de pământ, mărginită de cărări, pe care se seamănă legume sau flori. 20 (Pex) Fâșia împreună cu vegetația respectivă Si: brazdă (11), răzor¹, (îrg) tablă¹, (reg) postată. 21 (Reg; șîs ~ de răsad, ~ de gunoi, ~ cald) Răsadniță. 22 (De obicei udp „de”) Material sau substanță repartizată relativ uniform pe o suprafață de altă natură (pentru a se acoperi, a se proteja etc.) sau între două suprafețe (pentru a le despărți, a le evidenția etc.). 23 (Îs) ~ vegetal Ansamblu natural de specii vegetale care aparțin aceluiași grup de forme biologice și care au exigențe ecologice uniforme. 24 (Îs) ~ arabil (sau, rar, roditor) Strat¹ (21) de pământ care se ară și în care plantele cultivate își răspândesc majoritatea rădăcinilor. 25 (Înv; pan) Depunere (pe fundul unui vas cu lichid). 26-27 (Pan) (Perioadă de) influență externă în dezvoltarea istorică a unui popor, a unei limbi etc. 28 Fâșie distinctă din spațiu cuprinsă între două suprafețe paralele și separate, cu aspect de perdea și caracterizată prin anumite proprietăți fizice, chimice, biologice etc. unitare Vz perdea. 29 (Îlav) ~uri-~uri În straturi (26) succesive. 30 Fâșie compactă dintr-o materie aflată în interiorul sau în apropierea unei mase de natură diferită. 31 (Reg) Cantitate de lapte acru care se amestecă cu laptele dulce pus la prins Si: (reg) covăseală (4), maia. 32 (Glg) Depozit de roci sedimentare care, pe o întindere relativ mare, are grosime și constituție aproximativ constantă și relativ omogenă, care se găsește între alte depozite. 33 (Glg; pex) Orizont. 34 (Îs) ~ productiv Formațiune geologică constituită dintr-o rocă poroasă și permeabilă în care sunt înmagazinate fluide (țiței sau gaze) care pot fi exploatate. 35 (Îs) ~ alunecos Formațiune geologică constând dintr-o alternanță de nisipuri care absorb apă în mare cantitate și de argile care, fiind impermeabile, produc alunecarea nisipurilor de deasupra lor. 36 (Îs) ~ permeabil Formațiune geologică din roci poroase sau cu fisuri, prin care circulă fluidele cu ușurință. 37 (Îs) ~ impermeabil Formațiune geologică din roci compacte nefisurate și care nu permit circulația fluidelor. 38 (Îrg) Albie¹ (4). 39 (Pan; adesea urmat de determinări care arată rolul, calitatea) Categorie socială Si: pătură. 40 (Pex; adesea urmat de determinări care arată rolul, calitatea) Oameni care alcătuiesc un strat¹ (39) Si: pătură. 41 (Pan; adesea urmat de determinări care arată rolul, calitatea) Treaptă socială. 42 (Pex; adesea urmat de determinări care arată rolul, calitatea) Clasă socială. 43 (Pan) Mulțime compactă, grup (constituit) dintr-o populație. 44 (Mar; Buc; la casă) Talpă. 45 (Mol; la casă) Cosoroabă (1). 46 (Mol; pgn; la casă) Orice lemn fasonat, cioplit folosit în construirea casei. 47 (Reg; la casă) Acoperiș (4). 48 (Reg; la moară) Postament de bârne din scânduri groase pe care stă podul morii de apă. 49 (Pop) Fruntar (5). 50 (Reg; la moară sau la râșnița de măcinat cereale) Veșcă. 51 (Reg; la moară) Suport de lemn pentru piatra zăcătoare Si: (reg) crivac¹ (3), scaun. 52 (Reg; la moară; îs) ~ul coșului Scară (32). 53 (Reg; la moară) Ansamblul andrelelor pe care se reazemă perna morii. 54 (Reg; la războiul de țesut) Pat¹. 55 (Pop; la războiul de țesut) Scaun (61). 56 (Reg; la meliță) Scaun (47). 57 (Mol; Mar) Fiecare din cei patru stâlpi care susțin foalele de fierărie. 58 (Reg; la teasc) Masă¹. 59 (Trs; Mun) Perinoc. 60 (Reg; la plug; îs) ~ul tilegii Schimbător (14). 61 (Mol; Trs; la fântână) Ghizd (1). 62 (Adesea cu determinări care indică felul armei) Pat¹. 63 (Îvr) Afetul tunului.

FORMAȚIE, formații, s. f. (Și în forma formațiune) 1. Alcătuire, întocmire, organizare, formare (1). O materie organică supusă la un proces de formațiune. ODOBESCU, S. II 236. ♦ (Concretizat) Strat de roci dintr-o anumită perioadă geologică. Șisturile cristaline din Dobrogea sînt formații paleozoice. 2. (Ec. pol.; urmat de determinările «social-economică», «economico-socială» sau «socială») Orînduire economică istoricește determinată a societății și suprastructura corespunzătoare acesteia. Legea concordanței obligatorii a relațiilor de producție cu caracterul forțelor de producție explică dezvoltarea formațiunilor sociale ca un proces istoric natural. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 5, 44. ◊ (Urmat de determinările «capitalist» sau «socialist» arată caracterul formației sociale) În formația socialistă a fost lichidată pentru vecie exploatarea omului de către om. 3. Fel în care este dispusă o unitate militară, pentru adunare, marș sau luptă. Soldații mergeau în formație de cîte cinci. Batalionul era în formație de luptă. 4. Ansamblu, echipă. Formație artistică. ♦ Componența unei echipe sportive. 5. Combinație de cifre, figuri sau poziții la unele jocuri (loto, șah, pronosport etc.). – Variantă: formațiune (pronunțat -ți-u-) s. f.

STRAT s. 1. brazdă, răzor, (rar) postată, (înv. și reg.) tablă. (~ de flori, de legume.) 2. pătură, (rar) pală. (~ de roci.) 3. (GEOL.) orizont. (~ bazaltic.) 4. (GEOL.) pînză. (~ freatic.) 5. pat. (~ de frunze, de nisip.) 6. perdea. (Un ~ gros de fum.) 7. categorie, pătură, treaptă. (~ social.) 8. ierarhie, nivel, rang, scară, stare, treaptă. (~ social.) 9. (TEHN.) butuc, pat, picior, scaun, talpă, (reg.) pitrucă, stîrciog. (~ la sucală, la vîrtelniță.) 10. (TEHN.) bătător, scaun, trup. (~ la meliță.) 11. (BIS.) strat de rusalii = todorusale (pl.), (reg.) todoruse (pl.), sfredelul rusaliilor. (~ se serbează cu 24 de zile înainte de rusalii.)

STRAT s. 1. brazdă, răzor, (rar) postată, (înv. și reg.) tablă. (~ de flori, de legume.) 2. pătură, (rar) pală. (~ de roci.) 3. (GEOL.) orizont. (~ bazaltic.) 4. v. pânză. (~ freatic.) 5. pat. (~ de frunze, de nisip.) 6. perdea. (Un ~ gros de fum.) 7. categorie, pătură, treaptă. (~ social.) 8. v. ierarhie. 9. (TEHN.) butuc, pat, picior, scaun, talpă, (reg.) pitrucă, stârciog. (~ la sucală, la vârtelniță.) 10. (TEHN.) bătător, scaun, trup. (~ la meliță.) 11. (BIS.) strat de rusalii = todorusale (pl.), (reg.) todoruse (pl.), sfredelul rusaliilor. (~ se serbează cu 24 de zile înainte de rusalii.)

fundație sf [At: (a. 1872) URICARIUL XIII, 341 / V: ~iune / Pl: ~ii / E: fr fondation, lat fundatio, -onis] 1 Element sau ansamblu de elemente de construcție care servește ca suport sau ca bază de susținere a unei construcții, a unui utilaj, a unei mașini etc. Si: bază, fundament, temelie. 2 (Lpl) Ramură a tehnicii care se ocupă cu proiectarea și cu executarea fundațiilor (1). 3 Strat de teren natural pe care se sprijină o construcție cu o bază foarte mare. 4 Fundare (1). 5 Instituție de interes public sau cu utilitate socială căreia, pentru realizarea scopurilor sale, i se afectează un fond special Si: așezământ (27). 6 Fond constituit pentru întreținerea unei activități de interes public sau social.

STRATIFICARE s.f. Faptul de a (se) stratifica; stratificație. 1. Așezarea rocilor sedimentare în strate suprapuse; formație de roci sedimentare cu mai multe strate suprapuse. 2. Punerea semințelor sau a butașilor în straturi succesive alternate cu nisip în scopul păstrării lor și al favorizării germinației sau înrădăcinării. 3. Împărțire a populației unei societăți în diverse categorii după poziția acestora în structura socială. [< stratifica].

STRATIFICARE s. f. 1. faptul de a (se) stratifica; stratificație. ◊ așezare a rocilor sedimentare în straturi suprapuse. 2. punere a semințelor sau butașilor în straturi succesive alternate cu nisip, în scopul păstrării lor și al favorizării germinației sau înrădăcinării. 3. împărțire a populației unei societăți în diverse categorii, după poziția acestora în structura socială. (< stratifica)

STRAT ~uri n. 1) Material întins aproximativ uniform pe o suprafață sau între două suprafețe; pătură. ~ de nisip. 2) geol. Depunere de roci sedimentare cu o grosime și o structură aproximativ omogenă. 3) Fâșie de pământ mai ridicată, pe care se seamănă legume sau flori; vatră; răzor. 4) fig. Pătură, categorie socială. 5) Partea de jos pe care se reazemă unele obiecte sau unelte. ◊ ~ al puștii partea de lemn a puștii pe care se fixează țeava și mecanismul acesteia. /<lat. stratum, fr. strate

ELITĂ, elite, s. f. 1. (În loc. adj.) De elită = ales, deosebit. Suflet de elită. ▭ Artistul nostru se afirmă și aci ca un talent de elită. CARAGIALE, O. III 274. 2. (În societatea cu clase antagoniste) Parte a societății, ai cărei membri, avînd o poziție socială avantajată, se consideră superiori maselor. Numai o politică sănătoasă creează condițiunile unei adevărate culturi, care nu poate fi numai a unei pretinse elite, ci trebuie să cuprindă viața nației în întregimea ei. CAMIL PETRESCU, O. I 312. Peste straturi, dalia, Ca o doamnă din elită Își îndreaptă talia. TOPÎRCEANU, B. 48.

STRAT, straturi, s. n. 1. Material, substanță repartizată relativ uniform pe o suprafață de altă natură (pentru a o acoperi) sau între alte două suprafețe de altă natură (pentru a le despărți). 2. Fâșie compactă dintr-o materie, aflată în interiorul unei mase de natură diferită. 3. Depozit de roci sedimentare sau metamorfice cu o compoziție relativ omogenă, care se găsește, sub forma unei pânze, între alte depozite. 4. Influență externă exercitată asupra unei limbi date. 5. Fig. Parte dintr-o clasă socială; categorie, pătură socială. 6. Fâșie de pământ, cu cărări pe margini, pe care se seamănă legume sau flori; fâșia de pământ împreună cu vegetația respectivă. 7. (Pop.) Culcuș, așternut pentru animale. 8. (Pop.) Pat, așternut pentru oameni. 9. Nume dat părții de jos pe care se reazemă unele obiecte sau unelte; postament. 10. Patul puștii. [Pl.: (3) strate] – Lat. stratum.

STRAT, straturi, s. n. 1. Material, substanță repartizată relativ uniform pe o suprafață de altă natură (pentru a o acoperi) sau între alte două suprafețe de altă natură (pentru a le despărți). 2. Fâșie compactă dintr-o materie, aflată în interiorul unei mase de natură diferită. ♦ Depozit de roci sedimentare sau metamorfice cu o compoziție relativ omogenă, care se găsește, sub forma unei pânze, între alte depozite. 3. Influență externă exercitată asupra unei limbi date. 4. Fig. Parte dintr-o clasă socială; categorie, pătură socială. 5. Fâșie de pământ, cu cărări pe margini, pe care se seamănă legume sau flori; fâșie de pământ împreună cu vegetația respectivă. 6. (Pop.) Culcuș, așternut pentru animale. 7. (Pop.) Pat, așternut pentru oameni. 8. Nume dat părții de jos pe care se reazemă unele obiecte sau unelte; postament. 9. Patul puștii. [Pl. și: strate] – Lat. stratum.

vârf sn [At: (a. 1526) DERS / V: (îrg) ~rh (Pl și: vârși), ~rv, (reg) fârf, vâr, vârșe s, (îvr) vârn, verh / Pl: ~uri / E: vsl връхъ] 1 Zonă îngustă (și ascuțită), situată în partea superioară a unei forme de relief pozitive (munte, deal, măgură etc) Vz coamă, creastă, creștet, culme, pisc², (rar) obârșie, (reg) piscui, piscan, spic, tigvă, titilă, țiclău. 2 (Îvr; îs) ~ul cerului Înaltul cerului Si: zenit. 3 (Îlav) Cu ~ Foarte mult. 4 (Îal) Mai mult decât este necesar. 5 (Îvr; d. stil; îal) Bombastic (1). 6 (Îlav) Cu ~ și îndesat(e) Din belșug. 7 (Îal) Cu prisosință. 8 (Îlav) Până în ~ Până sus. 9 (Îal) Foarte tare. 10 (Înv; îlv) A pune ~ A termina. 11 (Îe) A pune sau (a face) ~ (sau ~ul) (la ceva) A întrece orice limită. 12 (Îae) A depăși orice așteptare. 13 (Înv; îlav) Din talpă (sau de la bază) până în (sau la) ~ În întregime. 14 Extremitate superioară a unui obiect (înalt) (așezat în poziție verticală sau oblică). 15 (Înv) Limită de sus a unui teren, a unei proprietăți etc. (în pantă). 16 (Reg) Ridicătură de teren izolată. 17 (Pex) Partea cea mai ridicată față de suprafața înconjurătoare. 18 (Îe) A fi cu ~ sau a avea ~ A avea o prelungire (conică). 19 Partea superioară a unei plante sau extremitate a unei ramificații (unde se află mugurele vegetativ și unde se dezvoltă inflorescența) Si: (îrg) vârfare (3), (reg) vârfete (1). 20 (Reg; prc) Inflorescență. 21 (Îs) ~ vegetativ Extremitate a unei tulpini sau a ramificațiilor tulpinii unei plante, formată din țesut tânăr din care se dezvoltă treptat tulpina și ramurile (precum și alte organe ale plantei). 22 (Îvr) Dimensiune apreciată pe direcție verticală Si: înălțime. 23 (Îoc poală) Partea de îmbinare a căpriorilor din lungul marginii superioare a versanților unui acoperiș Si: coamă (23), creastă (35). 24 Partea de sus, de formă conică sau de coamă (ascuțită), a stogului, a clăii sau a șirei, construită pentru a asigura protecția împotriva precipitațiilor. 25 (Spc) Strat protector (din snopi de grâu, fân etc.) așezat deasupra unei grămezi de păioase Si: (reg) măgar. 26 (Reg) Suprafață a unei ape. 27 (Pop; îs) ~ul laptelui Smântână. 28 (Fig) Intensitate maximă de manifestare sau de evoluție a unui fenomen, a unei acțiuni etc. Si: apogeu (3), culme (8). 29 Treaptă supremă într-o ierarhie (socială, profesională etc.). 30 (Îla) De ~ Care reprezintă gradul cel mai înalt (din punct de vedere al valorii, al importanței). 31 (În legătură cu termeni care denumesc unități de timp; îal) Care reprezintă momentul sau intervalul manifestării depline a unei realități, al intensității maxime cu care se desfășoară o acțiune etc. 32 (În legătură cu termeni care denumesc specialiști într-o profesie, artiști etc.; îal) De prim rang. 33 (Îvr; îe) A lua ~ A-și asuma puteri nelimitate. 34 Moment de intensitate maximă a unei activități. 35 (În legătură cu activitatea unor servicii publice; îs) Ore de ~ Ore de afluență maximă, de mare aglomerație și de solicitare intensă. 36 (În legătură cu sursele de apă, de energie electrică, de gaze; îas) Ore în care consumul este foarte intens. 37 (Îs) ~ de consum Cantitate maximă de energie electrică necesară abonaților unei rețele electrice la anumite ore din zi sau în anumite perioade ale anului. 38 (Med; îs) ~ endemic Moment de maximă extindere în evoluția unei epidemii. 39 (Fig) Persoană care are o poziție superioară într-o organizație socială, politică, profesională etc. Si: șef, (îvp) căpetenie¹ (1). 40 (Fig) Persoană reprezentativă pentru un domeniu de activitate sau pentru un grup social. 41 (D. întruniri, convorbiri etc.; îla) La ~ Care presupune participarea șefilor de state. 42 (Îal) La cel mai înalt nivel în stat. 43 (Fig) Personalitate de excepție în domeniul cultural, artistic sau științific. 44 (Fig) Creație sau realizare de mare valoare în domeniul cultural, artistic sau științific. 45 Extremitate a unui obiect, de obicei subțiată sau ascuțită (și opusă părții cu care este fixat de ceva sau de care este apucat sau manevrat). 46 Parte cu care se termină un obiect în sensul lungimii lui Si: capăt (2), extremitate (2). 47 (Îe) A pune ~ în ~ A pune cap la cap. 48 Extremitate alungită în unghi foarte ascuțit cu ajutorul căreia un obiect poate fi folosit la înțepat, la găurit sau la alte operații speciale. 49 (Îlav) (Nici) cât un ~ (sau, rar, ~ul) de ac sau nici cât ~ul acului Foarte puțin. 50 (Îal) Aproape deloc. 51 (Îvr) Început. 52 (Reg) Gurgui la opincă. 53 (Reg) Pisc la luntre. 54 (Reg) Capătul ascuțit și curbat în sus cu care se sfârșește în partea din față fiecare dintre tălpile de la sanie. 55 (Reg) Prâsnel la fus¹ (1). 56 (Olt) Partea de sus, opusă prâsnelului, la fus¹ (1). 57 (Reg) Parte conică tăioasă (cu un canal în formă de spirală) cu ajutorul căreia se fixează și înaintează, prin rotire, sfredelul sau alte instrumente de găurit. 58 Partea mai subțire și ascuțită (destinată să taie, să pătrundă, să antreneze alt obiect etc.) a unui instrument sau a unei unelte. 59 Șfichi² la bici. 60 Partea din față cu care înaintează o mulțime în deplasare. 61 (Spt; îs) ~ de atac Jucător de fotbal care se află în centrul liniei de înaintare, fiind cel mai avansat dintre coechipieri când jocul se desfășoară în terenul echipei adverse. 62 (Fig; îs) ~ de lance Elementul cel mai avansat și mai eficient într-un domeniu. 63 Extremitate a unei părți a corpului sau a unui organ (exterior) al omului sau al animalelor. 64 (Îs) ~ul capului (sau, îvr, părului, de păr) Partea superioară a capului Si: creștet (2). 65 (Reg; îs) ~ul pieptului Furca (13) pieptului. 66 (Reg; îs) ~ul spetei (sau spetelor) Greabăn (1). 67 (Îlav) Până în ~ul capului Peste tot (corpul). 68 (Îal) Peste măsură. 69 (Îe) A i se sui (cuiva) tot sângele în ~ul capului A se aprinde la față din cauza furiei, a rușinii etc. 70 (Îe) A i se sui (sau a i se face) (cuiva) părul măciucă în ~ul capului A fi cuprins de o spaimă puternică (exteriorizată prin ridicarea părului). 71 (Îlav) Pe ~uri Folosind numai extremitatea degetelor de la picioare (pentru a nu face zgomot sau pentru a înălța corpul). 72 (Îlav) În (sau pe) ~ul (ori ~urile) degetelor (sau picioarelor) Fără zgomot. 73 (Îal) Cu grijă. 74 (Îal) Pe furiș. 75 (Îlav) Din (sau, rar, în) ~ul buzelor (sau limbii) În mod formal. 76 (Îal) Cu afectare. 77 (Îal) Fără convingere. 78 (Îal) Ironic. 79 (Îal) Sfidător. 80 (Îlav) Nici la ~ul degetului Absolut deloc. 81 (Îlav) Până în ~ul degetelor (sau unghiilor) În totalitate. 82 (Îe) A vorbi din (sau în) ~ul limbii (sau buzelor) A rosti sunetele defectuos, peltic. 83 (Îlav) Până în ~ul urechilor Foarte tare. 84 (Îal) De tot. 85 Porțiune dintr-un obiect sau dintr-o figură formată din extremitățile reunite ale laturilor Vz colț, unghi. 86 (Îs) ~ul cuțitului Motiv decorativ al țesăturilor populare românești, caracterizat printr-o succesiune (regulată) de linii frânte. 87 (Gmt) Punct de intersecție a laturilor unui unghi sau ale unui poligon, a muchiilor unei piramide etc.

SPOIALĂ, spoieli, s. f. Faptul de a spoi; văruială. ♦ Strat subțire de aur, de argint, alamă, cositor etc. cu care se acoperă suprafața unui obiect de metal. ♦ Fig. Lustru superficial, fără valoare (de cultură, de civilizație etc.); pospăială. N-am pus preț vreodată pe spoieli. BENIUC, V. 9. Satira pieselor lui Caragiale ne va fi explicată prin spoiala ridiculă a civilizației claselor sociale de mahala. DEMETRESCU, O. 173. Dar vedeți pe învățatul cu spoiala sa de frază Cum în fața adunării neștiința încadrează. BELDICEANU, P. 120. ♦ (Peiorativ) Suliman, fard. Un bărbat care adesea cu buzele mînjite de spoiala curtezanei venea să te sărute pe tine. La TDRG.

SEGREGÁRE (< segrega) s. f. 1. (BIOL.) Fenomen prin care genele alele ale unui organism heterozigot se separă în cursul meiozei, astfel că în gameții rezultați se păstrează doar unul din cromozomii omologi, dând naștere la descendenți cu caractere distincte. ♦ Separare a caracterelor materne și paterne în a doua generație hibridă (a doua lege a lui Mendel). 2. (TEHN.) Separare în straturi de consistență diferită a materialelor granulare din beton sau mortar în timpul depozitării sau transportării acestora. 3. (METAL.) Separare sau repartizare neuniformă a componenților unui aliaj, produsă în timpul solidificării. ♦ Operație de afinare a unor metale, care constă în răcirea selectivă în cursul căreia, la solidificare, anumite impurități se concentrează în faza topită și sunt înlăturate. 4. (SOCIOL.) Procese sociale în urma cărora anumiți indivizi sau grupuri sociale sunt ținuți la distanță, interacționând puțin sau deloc. S. rasială = politică de discriminare constând în separarea persoanelor de origini sau rase diferite din interiorul aceleiași țări. V. discriminare, apartheid.

LINGVISTlCĂ s. f. (< adj. lingvistic, -ă, cf. fr. linguistique): știință care studiază limba și legile ei de dezvoltare, problemele fundamentale ale acesteia, operând cu noțiunile de lege, metodă, schimbare, cauză, condiție etc. Este o componentă a filologiei. ◊ ~ generală: disciplină care studiază faptele de limbă din perspectiva trăsăturilor comune mai multor limbi (înrudite sau neînrudite). L. generală studiază: originea limbii, legătura dintre limbă și gândire, legătura dintre limbă și societate, caracterul sistematic al limbii, legile de dezvoltare a limbii, rolul analogiei în limbă, clasificarea limbilor, ramificațiile teritoriale și sociale ale limbii, limba literară și stilurile ei funcționale, metodele de cercetare în lingvistică, cele mai generale trăsături ale foneticii, lexicului și gramaticii etc. În l. românească s-au remarcat în acest domeniu: Al. Graur, Lucia Wald, Elena Slave, Sorin Stati etc. ◊ ~ specială: disciplină care studiază faptele de limbă ale unor domenii restrânse, prin aplicarea conceptelor de lingvistică generală (cum ar fi studiul straturilor lingvistice care dau fizionomia unei limbi în diferitele ei etape de dezvoltare). ◊ ~ diacronică (istorică): disciplină care studiază istoric faptele de limbă, adică în evoluția lor. ◊ ~ sincronică (descriptivă): disciplină care studiază faptele de limbă așa cum se prezintă ele la un moment dat, fără a mai ține seama de fazele anterioare. ◊ ~ comparată (comparativă): disciplină care studiază comparativ mai multe limbi (concordanțele fonetice, semantice și gramaticale) pentru a putea explica legăturile istorice dintre ele (mai ales cele de înrudire), cauzele dezvoltării lor paralele, diferențierea și influențele reciproce în cursul istoriei lor. ◊ ~ matematică: disciplină care studiază limba cu mijloace matematice. Ea se ocupă de aspectele algebrice, cantitative și formale ale fenomenelor de limbă. ◊ ~ structuralistă (structurală): disciplină care studiază relațiile dintre elementele limbii și caracterul sistematic al acesteia, independent de sensurile cuvintelor și de istoria societății. ◊ ~ veche: totalitatea preocupărilor lingvistice neorganizate, manifestate în antichitate de vechii indieni, de vechii greci și de romani, în evul mediu de arabi și în perioada Renașterii de europeni (interes pentru studiul limbilor europene și al limbilor indigene din colonii), fără concepții și metode riguroase de cercetare. ◊ ~ modernă: disciplină care se bazează pe un ansamblu organizat de cunoștințe veridice despre limbă și de principii și metode științifice de cercetare. Ea a luat naștere în primul sfert al secolului al XIX-lea, odată cu cercetările istorice și comparative (v. și curent, gramatică). ◊ ~ aplicată: disciplină care studiază aplicațiile cercetărilor lingvistice la domenii practice – în predarea limbilor, în lexicografie, în traducere (inclusiv cu calculatoare), în patologie, în terapia vorbirii etc. Se întrepătrunde cu sociolingvistica, stilistica și teoria informației. ◊ ~ etnografică: disciplină care studiază contextul fizic și cultural al unei comunități de limbi. Studiile sunt realizate de antropologi care folosesc tehnicile cercetării pe teren, pentru a descrie contextele situaționale ale actelor de vorbire. ◊ ~ antropologică: disciplină care folosește tehnicile speciale de cercetare din domeniile antropologiei și lingvisticii, pentru a studia limbile naturale în mediul lor social (limba nu poate fi separată de contextul social). Printre cei mai cunoscuți reprezentanți ai lingvisticii românești amintim pe următorii: Vasile Arvinte, Andrei Avram, Mioara Avram, George Beldescu, Silviu Berejan, Gheorghe Bolocan, Grigore Brâncuș, Marin Bucă, Gheorghe Bulgăr, Petre Cancel, Traian Cantemir, Theodor Capidan, Matilda Caragiu-Marioțeanu, Dumitru Chițoran, Alexandru Cihac, Fulvia Ciobanu, Nicolae Corlăteanu, Eugen Coșeriu, Ion Coteanu, Teodora Cristea, Ion Diaconescu, Paula Diaconescu, Florica Dimitrescu, C. Dimitriu, Lucia Djamo-Diaconiță, Gh. N. Dragomirescu, Arcadie Evdoșenko, Ivan Evseev, Dorin Gămulescu, Ștefan Giosu, George Giuglea, Sanda Golopenția-Eretescu, Alexandru Graur, Victor V. Grecu, Ioan Guția, Valeria Guțu-Romalo, Finuța Hasan, Theodor Hristea, Maria Iliescu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Dumitru Irimia, Ion Ionică, Gavril Istrate, George Ivănescu, Bela Kelemen, Francisc Kiraly, Dimitrie Macrea, Mihaela Mancaș-Zamfir, Constant Maneca, Maria Manoliu-Manea, Lucreția Mareș, Ioan C. Massim, Ion Mării, Paul Miclău, Maria Nagy, Petru Neiescu, Aurel Nicolescu, Alexandru Niculescu, Gabriela Pană-Dindelegan, Tache Papahagi, Giorge Pascu, Ioan Pătruț, Emil Petrovici, Alexandru Philippide, Sever Pop, Iosif Popovici, Aron Pumnul, C-tin Racoviță, I. Rizescu, Valeriu Rusu, Marius Sala, August Scriban, Vasile Scurtu, Mircea Seche, Luiza Seche, Elena Sfârlea, Tatiana Slama-Cazacu, Elena Slave, Dan Slușanschi, Ionel Stan, Szabo Attila, Szabo Zoltan, Vasile Șerban, Ion Șiadbei, Flora Șuteu, Valeriu Șuteu, Teofil Teaha, Hariton Tiktin, Romulus Todoran, Gheorghe Tohăneanu, Mariana Tuțescu, Victor Vascenco, Emanuel Vasiliu, Laura Vasiliu, Anton Vraciu, Magdalena Vulpe, Lucia Wald, Mircea Zdrenghea, Petru Zugun și mulți alții.

psihologie sf [At: EPISCUPESCU, PRACTICA, 276/26 / V: (rar) psico~ / S și: psich~ / Pl: ~ii / E: fr psychologie] 1 Știință care studiază psihicul (13), legile proceselor psihice și particularilățile psihice individuale. 2 (Îs) ~ fiziologică Ramură a psihologiei (1) care combină metodele psihologice cu cele fiziologice pentru a stabili mecanismele neurologice și fiziologice corespunzătoare diferitelor fenomene psihice, precum și influența activității psihice asupra funcțiilor neurovegetative Si: psihofiziologie. 3 (Îs) ~ abisală Ramură a psihologiei (1) care înglobează diverse curente psihanalitice și care își propune să studieze straturile cele mai profunde ale personalității individului. 4 (Îs) ~ animală Ramură a psihologiei (1) care studiază geneza și stadiile de dezvoltare ale psihicului la animale Si: zoopsihologie. 5 Ansamblu de procese psihice (12) care caracterizează un individ sau o colectivitate. 6 (Cu determinări care indică domeniul) Ansamblu de procese psihice (12) care sunt determinate, generate de un fenomen, de un proces etc. sau care condiționează o anumită activitate. 7 (Îs) ~ socială Latură a vieții sociale a societății care, împreună cu ideologia și cu științele naturii, alcătuiește conștiința socială. 8 (Îs) ~a artei Disciplină care își propune examinarea structurilor psihologice definitorii pentru crearea și receptarea valorilor artistice.

cuprindere sf [At: DA / Pl: ~ri / E: cuprinde] 1 Stăpânire, prin manifestarea puterii și a voinței, a ceva sau a cuiva. 2 Apucare a ceva de jur împrejur cu mâinile sau cu brațele. 3 Îmbrățișare. 4 (Înv) Primire cu ospitalitate a cuiva. 5 (Înv) Unire într-un tot. 6 (Pop) Prindere a rădăcinilor plantelor. 7 Înconjurare a unei ființe cu scopul de a o prinde. 8 (Înv) Luare de prizonieri. 9 (Înv) Prindere. 10 (Înv) Ocupare a unui teritoriu, a unei cetăți. 11 (Înv) Închidere într-o parte a unui drum, a unei trecători. 12 Tăiere a drumului cuiva. 13 (Trs) Sechestrare. 14 Dominare a omului de către un anumit sentiment sau stare sufletească. 15 (Înv) Dobândire. 16 Atragere de partea sa a cuiva prin mită, farmec personal etc. 17 (Înv) încasare de bani. ^[1] 19 Îmbogățire. 20 Ajungere la ceva. 21 Auzire. 22 Vedere. 23 Înțelegere. 24 Calculare împreună a mai multor sume. 25 Considerare împreună a mai multor fapte, împrejurări etc. 26 Rezumare. 27 Învățare. 28 Acoperire a suprafeței exterioare a unui lucru cu un strat. 29 Învăluire de ceață, praf, noroi, foc, întuneric. 30 Potrivire a unei haine pe corpul cuiva. 31 Surprindere. 32 Acoperire a unei cheltuieli sau datorii. 33 (Înv) Ajungere la suma de... 34 Conținere. 35 Includere în mărimea pe care o reprezintă un număr. 36 Conținere într-o carte. 37 Descriere. 38 (Înv) Specificare într-un document. 39 Întindere a unei epoci pe o perioadă de... 40 Pătrundere a unei epoci pe o perioadă de... 41 Pătrundere a unei mișcări sociale sau de idei. 42 Atragere într-o mișcare socială.

doină, stil muzical cu trăsături intonaționale (II, 2) și structurale proprii, aparținând genului liric neocazional. Terminologie pop.: „cântec lung”, „lung”, „îndelungat”, „oltenesc”, „ca la Jii” (Oltenia); „de codru”, „de jale”, „de ducă”, „oltenesc”, „haiducesc”, „cucu” (Muntenia); „de jale”, „a frunzii” (Moldova); „hore lungă”, „de jele” (Transilvania). Se pare că termenul arhaic a fost daina, cuvânt de origine indo- europ., cunoscut astăzi și de popoarele lituanian și letonian, cu semnificație de cântec. În zilele noastre termenul daina s-a menținut în refrene*, versuri, în cântecul* de leagăn, cântecul liric etc. Deși originea d. se pierde în trecutul îndepărtat, aparține substratului, primele atestări le deținem din sec. 17 (Mathesius), apoi sec. 18 (D. Cantemir, Fr. Sulzer). D. a avut o importanță deosebită în viața poporului, îndeplinind mai multe funcții prin asocierea melodiei cu texte variate ocazionale (bocet*, cântec de secetă, de nuntă, de leagăn) și neocazionale [cântec bătrânesc – v. baladă (IV)]. Bela Bartók și Const. Brăiloiu, care i-au definit trăsăturile specifice, arată că până la începutul sec. 20, în unele regiuni (Oaș, Ugocea, Transilvania de S), d. și-a conservat plurifuncționalitatea. D. este o melopee* pe care executantul o improvizează într-o continuă variație*, pe baza unor formule (I, 4) și procedee tradiționale. Trăsături specifice: suflu larg al frazelor* muzicale care se aștern pe versuri octosilabice, ritm* liber, în parlando rubato, [v. sistem (II, 6)] gruparea formulelor în perioade* muzicale ample, inegale (numite de C. Brăiloiu „strofe elastice”), în care se disting trei părți: interjecția (cu un anumit profil și caracter sporadic) continuată cu o formulă inițială, un număr variabil de formule mediane și formula finală, fiecare având trăsături proprii. Sunetele principale ale structurilor modale* – cele mai frecvente sunt eolicul, doricul, cu sau fără trepte mobile, mai rar structuri pentatonice* sau prepentatonice – sunt bogat ornamentate*. Cei doi piloni, în interiorul cărora se desfășoară melopeea, sunt stabili, asigurând perioadei muzicale o configurație aparte. Deși în trecut d. a avut circulație generală, în ultimul sec. s-a menținut în S și E Carpaților, în Transilvania de N, mai rar în alte zone, unde însă se întâlnește mai mult în formă instr. Caracterul d. este reținut, intens liric, iar în asociație cu texte haiducești sau de revoltă socială devine dramatic, viguros (Delavrancea). Elemente stilistice: culoarea sunetului (în N Transilvaniei și al Olteniei; emisiune cu sunete „sughițate”, cu lovituri de glotă, emisiune numită de Bartók Schluckstöne), o anumită manieră de pronunțare a vocalelor, de purtare a vocii (1), de modificare a sunetului în timpul execuției, modalitatea de îmbinare a versului cu melodia, lărgirea versului peste tiparul octosilabic prin interjecții, refrene, „sunete de sprijin” (Cocișiu), utilizarea resurselor agogice, cu mari contraste de tensiune. D. exteriorizează o gamă variată de sentimente și idei, de un profund realism, specific artei orale: dragostea cu toate nuanțele sale, iubirea de muncă, îmbinată cu iubirea de natură, de pământul strămoșeșc, jalea, atitudinea față de exploatare, de război, lupta pentru libertate socială. Temele haiducești, exprimate în viziune lirică, confirmă viața grea a poporului care și-a făurit din cântec un mijloc de „stâmpărare”, de alinare a suferințelor, de solidarizare pentru același ideal. Astăzi, prin d. se înțelege, în mod eronat, orice melodie bogată în ornamente și executată în parlando rubato. D. vocală este executată și din instr. tradiționale (fluier*, cimpoi*, din frunză). Cu toate că stilul d. este unitar, s-au cristalizat, în decursul vremurilor, câteva diferențieri regionale care nu afectează trăsăturile fundamentale ale stilului muzical și straturile structurale, ca de ex.: d. de tip arhaic, d. „oltenească”, care s-a dezvoltat în procesul execuției de profesioniști (lăutari*), doina haiducească, doina-cântec, care, păstrând formulele specifice stilului improvizatoric, tinde să se cristalizeze în forme concise, fixe. V. Rep. păstoresc.

ECO-₁ „casă, locuință, mediu înconjurător, proprietate”. ◊ gr. oikos „casă, gospodărie” > fr. éco-, it. eco-, engl. id., L. sav. oeco-, germ. öko- > rom. eco-. □ ~biotic (v. -biotic), adj., (despre un organism) adaptat la un mod specific de viață; ~clin (v. -clin), s. n., variație morfologică sau fiziologică, corelată cu o variație ecologică; ~dem (v. -dem), adj., s. n., (populație) care trăiește într-o zonă ecologică bine definită; ~etologie (v. eto-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază influența condițiilor de mediu asupra comportamentului și obiceiurilor organismelor; ~fene (v. -fen), s. f. pl., organisme vegetale cu genotipuri asemănătoare, dar cu fenotipuri deosebite; ~fenotip (v. feno-, v. -tip), s. n., modificare fenotipică determinată de mediul înconjurător; ~fiziologie (v. fizio-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază fiziologia diferitelor grupe de organisme în corelație cu mediul lor natural; ~fob (v. -fob), adj., s. m. și f., (persoană) care suferă de ecofobie; ~fobie (v. -fobie), s. f., teamă patologică de a sta singur în casă; ~geneză (v. geneză), s. f., 1. Proces de formare a condițiilor ecologice. 2. Stabilire a unor relații între viețuitoare și mediu, în cursul evoluției; ~grafie (v. grafie), s. f., studiul evoluției mediului înconjurător; ~id (v. -id), s. m., ansamblul factorilor biologici; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în ecologie; ~logie (v. -logie₁), s. f., știință care studiază relațiile reciproce dintre organisme și mediul lor de viață; ~morfe (v. -morf), adj., s. f. pl., (plante) cu comportament identic față de un anumit factor ecologic; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., modificare a unor caractere morfologice ale plantelor sub influența factorilor mediului înconjurător; ~nomie (v. -nomie), s. f., totalitate a relațiilor sociale de producție existente într-o anumită orînduire socială, determinate de nivelul de dezvoltare a forțelor de producție; ~pedologie₁ (v. pedo-₁, v. -logie₁), s. f., studiul caracterelor somatice determinate de factorii ecologici; ~pedologie₂ (v. pedo-₂, v. -logie₁), s. f., știință care studiază influența solurilor asupra organismelor vegetale și animale; ~proterandrie (v. proter/o-, v. -andrie), s. f., fenomen de maturizare a florilor mascule înaintea celor femele; ~proteroginie (v. protero-, v. -ginie), s. f., fenomen de maturizare a florilor femele înaintea celor mascule; ~sferă (v. -sferă), s. f., nume generic pentru atmosferă, hidrosferă, biosferă și pentru stratul superficial al litosferei, populate de ființe vii; ~tip (v. -tip), s. n., 1. Grup de plante sau de animale din aceeași specie cu anumite însușiri ereditare proprii, dobîndite sub influența condițiilor de mediu. 2. Rasă ecologică adaptată sub aspect genetic; ~ton (v. -ton), s. n., 1. Areal de tranziție între două comunități de plante. 2. Populație de tranziție de pe arealul intermediar dintre două asociații; ~top (v. -top), s. n., tip particular de habitat determinat de intersecția unui complex de factori fizico-geografici; ~toxicologie (v. toxico-, v. -logie₁), s. f., ramură a ecologiei care studiază acțiunea elementelor și substanțelor toxice din mediul înconjurător asupra sistemelor biologice.

întinde [At: COD. VOR. 73/5 / Pzi: întind / E: ml intendo, -ere] 1-2 vti A desfășura, trăgând de unul sau de ambele capete, un lucru care era strâns, încolăcit, înfășurat Cf struni. 3 vt A ~ coarda A împinge lucrurile la extrem. 4 vt (Îe) A ~ (cuiva) o cursă (sau lațul, un laț) A pregăti o cursă, un laț pentru a prinde un animal. 5 vt (Fig; îae) A pregăti cuiva o înșelătorie. 6 vt (Îe) A ~ undița A lăsa undița la apă. 7 vt (Fig; îae) A momi. 8 vt (Fig; îae) A înșela. 9 vr A se încorda. 10 vi (Îe) A ~ la jug A munci din greu. 11-12 vr (D. obiecte de îmbrăcăminte) A se lungi sau lărgi, deformându-se. 13 vr (D. unele lichide) A curge ca o dâră vâscoasă din cauza alterării. 14 vt A lungi un lucru elastic, trăgând de ambele capete. 15 vt A îndrepta mâna, brațul într-o direcție oarecare. 16 vt (Îe) A ~ mâna (sau o mână) A indica ceva orientând brațul în acea direcție. 17 vt (Fig; îae) A cerși. 18 vt (Îe) A ~ (cuiva) mâna (sau mâinile) A-i strânge cuiva mâna în semn de recunoștință. 19 vt (Fig; îae) A veni în ajutorul cuiva. 20 vt (Îe) A ~ cuiva mână de ajutor (sau mână bună) A ajuta pe cineva. 21 vt (D. cal; îe) A ~ (înainte) A-și îndrepta urechile înainte. 22 vt A oferi ceva cuiva. 23 vt (înv; fig; udp „către”) A îndrepta. 24 vt (C. i. o armă) A ochi. 25 vi A porni la drum. 26 vi (D. păsări) A zbura. 27 vt (Îe) A ~ pasul A merge cu pași mari și grăbiți. 28 vi (Îe) A o ~ (la drum) A pleca repede la drum. 29 vi (Fig; îae) A o șterge. 30 vi (Îe) A o ~ (la fugă) A o lua la fugă. 31 vr A se destinde alungindu-și încheieturile membrelor pentru a se relaxa Cf a se dezmorți. 32 vr A se înălța în vârful picioarelor ridicând brațele pentru a atinge un lucru așezat mai sus decât nivelul corpului. 33 vr (Înv; fig; udp „către”, „spre”) A râvni la ceva. 34 vr (Îe) A se ~ după ceva A fi lipsit de ceva. 35 vr (Îae) A avea mare nevoie de ceva fără a avea însă mijloacele necesare pentru a-l obține. 36 vr (Fig) A se încumeta. 37 vr (Fig) A se obrăznici. 38 vr (Îe) A se ~ la cașcaval A avea prea multe pretenții. 39 vr (Fig; îae) A deveni obraznic, necuviincios. 40 vr (Îe) A se ~ mai mult decât îi e plapuma A se lansa în acțiuni sau cheltuieli care îi depășesc posibilitățile. 41 vr (Îe) A se ~ cu cineva A avea relații sexuale cu cineva. 42 vt A culca pe cineva la pământ Si: a doborî. 43 vt (Înv; c. i. o ființă) A trage de corpul cuiva, chinuindu-l cu aparatele de tortură. 44 vt (Înv; îe) A ~ pedeapsa asupra cuiva A pedepsi pe cineva. 45 vt (Fig) A trage din toate părțile de cineva Si: a hărțui. 46 vt (Îe) A ~ (pe cineva) de mânecă A se ține scai de cineva. 47 vt (Îae) A ruga insistent pe cineva. 48 vr (D. un loc, o clădire) A se prelungi într-o direcție. 49 vr (Fig) A se prelungi în timp Si: a dăinui, a dura. 50 vr A rămâne neschimbat Si: a dăinui. 51-52 vtr A (se) extinde. 53-54 vtr A (se) prelungi în spațiu. 55 vr A insista. 56 vr A face digresiuni. 57 vr (Îe) A se ~ cu vorba sau la vorbă (la sfat, la cuvinte) sau a ~ vorba A prelungi discuția, vorbind mai mult decât trebuie. 58 vr (Îae) A se întinde la taifas. 59 vt A desfășura pe toată lungimea suprafața unui obiect strâns, împăturit. 60 vt (Îe) A ~ rufele Apune rufele la uscat pe o frânghie. 61 vt (Îe) A ~ cortul A instala un cort. 62 vt (C. i. un aluat, o pastă etc.) A da formă de foaie, prin subțiere. 63 vt A pregăti războiul de țesut. 64 vt (Îe) A ~ cărțile A desfășura cărțile de joc pe masă pentru a ghici. 65 vt A expune marfa pentru vânzare Cf etala. 66 vt A împrăștia lucruri să se usuce. 67 vt (Îe) A ~ masa sau masă (mare) A pune masa. 68 vt (Îae) A da o masă pentru mulți oaspeți. 69 vt (Reg; îe) A ~ praznic A da mâncare de pomană pentru morți. 70 vt A pune un strat de grăsime, alifie, marmeladă etc. pe suprafața a ceva 71 vr (Îe) A se ~ ca o pomană țigănească A se extinde pe un spațiu mai mare decât ar fi necesar. 72 vr (Îae) A dura prea mult timp. 73 vt (Îe) A ~ hora A forma o horă. 74 vr (D. suprafețe, teritorii) A ajunge până la... Si: a se delimita. 75 vt (D. plante) A se răspândi. 76 vt (Fig) A spori o putere, o stăpânire etc. 77 vr (D. idei, zvonuri) A se răspândi. 78 vr (D. epidemii) A se extinde. 79 vr (D. boli de piele) A acoperi o suprafață tot mai mare a corpului. 80 vr (Înv; d. oameni) A depăși o anumită limită. 81-82 vr (Jur; înv) A avea (autoritate sau) competență asupra... 83 vr (D. mișcări sociale) A lua proporții Si: a se dezvolta. 84 vi (Înv; îe) A ~ cu privirea A putea vedea până la o anumită distanță. 85 vr (D. râs, căscat) A trece de la unul la altul Si: a se molipsi. 86 vr A insista, a stârnii asupra...

surd, ~ă [At: PSALT. 72 / Pzi: surzi, surde / E: ml surdus] 1-2 smf, a (Ființă) care este lipsită, total sau parțial de auz Si: (reg) pliurd, purd. 3 smf (Îe) ~ul n-aude, dar le potrivește Exprimă o reacție către cineva care răspunde cu totul altceva la o întrebare, fie că n-a auzit bine, fie că se preface a nu fi auzit. 4 sf (Îe) S-a pornit ca ~da-n joc Exprimă situația cuiva care, din nepricepere, face un lucru la timp și loc nepotrivit. 5 a (Îe) Râde ca mirele cel ~ Exprimă situația cuiva care râde fără să știe despre ce este vorba. 6 sm (Îe) Orbul își caută acul în aria cu paiele și ~ul îl povățuiește unde sună Se spune despre cei care dau povețe fără să se priceapă. 7 sm (Îe) ~ului să-i scoți bumbacul din urechi Se spune celui pe care încearcă zadarnic să-l faci să priceapă ceva. 8 s (Îe) Parcă întâlnea tot surzi și muți Exprimă situația cuiva căruia nimeni nu-i dă un răspuns mulțumitor. 9 s (Îs) A face pe ~ul, (îvr) a face ureche ~ă A se face că n-a auzit. 10 s (Reg; îe) A merge ca ~u-n oaste A merge orbește. 11 a (Îvr; îs) Pădure ~ă Pădure deasă. 12 a (Jur; îs) Strat ~ Strat de pământ pentru cultivarea legumelor într-o seră. 13 a (D. urechi sau, înv, d. auz) Care nu percepe sunetele. 14 a (Gmț; d. gură, ca organe ale vorbirii) Mut. 15 a (Fig; d. oameni) Care nu dă ascultare, care ignoră o solicitare. 16 a Care nu se lasă impresionat Si: indiferent, nepăsător. 17 a (D. zgomote, sunete, glas etc.; îoc mare¹, puternic, tare) Care este abia perceptibil, având intensitate, sonoritate, tonalitate sau claritate (extrem de) redusă sau fiind lipsit de intensitate, de sonoritate, de tonalitate sau de claritate Si: coborât (3), domol (22), înăbușit, încet, înfundat, lin, mic, molcom, potolit², scăzut, scoborât², slab, stins, vătuit, (rar) confuz (1), înecat, slăbănog, slăbănogit. 18 a (D. locuri) În care nu se aud zgomote. 19 a (D. porniri, senzații, sentimente, conflicte psihice sau sociale) Care nu se manifestă (cu putere) Si: mocnit. 20 a (Pex) Tăinuit. 21 a (D. senzații, impresii) Care nu este clar Si: confuz (1), neclar, nedefinit. 22 a (Fig; d. lumină, d. surse de lumină sau d. culori) Palid. 23-24 smf, a (Fon) (Consoană) a cărui emisiune nu comportă vibrații globale Si: afon (10). 25 a (Îpp; îlav) de ~a, de-a ~a, de ~ă Zadarnic¹.

cuprinde [At: PRAV. 146 / V: cop~ / Pzi: cuprind și (îvr) cuprinz / E: ml comprendere] 1-2 vt A pune stăpânire, prin manifestarea puterii și a voinței, pe ceva sau cineva. 3-4 vt A apuca ceva de jur-împrejur cu mâinile sau cu brațele. 5-6 vtr A (se) îmbrățișa. 7 vt (Trs; fig) A primi bine un oaspete. 8-9 vtrr (Înv) A (se) uni într-un tot Si: a (se) îngloba. 10 vt (Pop; d. plante) A prinde rădăcini. 11 vt (Complementul e o persoană sau o armată; complinit uneori prin din sau de toate părțile) A înconjura cu scopul de a prinde. 12 vt (Înv) A lua prizonier. 13 vt (Înv) A prinde. 14 vt (Înv) A ocupa o țară, o cetate Si: a cotropi, a supune. 15 vt (Înv) A se face stăpân peste ceva. 16 vt A închide dintr-o parte o trecătoare, un drum, un loc. 17 vt A tăia calea cuiva. 18 vt (Trs) A sechestra. 19 vt(a) A stăpâni. 20 (Complementul e omul; subiectul e reprezentat de diferite manifestări fizice sau psihice) A pune stăpânire. 21 vt (Construit uneori cu dativul persoanei interesate) A dobândi. 22-23 vt (Înv) A avea sau a atrage de partea sa pe cineva (prin mită, farmec personal etc.). 24 vt (D. promisiuni; înv) A primi. 25 vrp (D. bani; înv) A se încasa. 26 vr A se îmbogăți. 27 vr (Înv) A se ajunge. 28 vtrp (Înv; îe) A ~ cu ajutorul A ajuta. 29 vt (Complinit prin „cu auzul”) A auzi. 30 vt (Complinit prin „cu ochii”) A vedea. 31 vt (Complinit prin „cu mintea”) A înțelege. 32 vtrp A socoti împreună mai multe sume Si: a cumula. 33 vtrp A considera împreună mai multe lucruri, fapte sau împrejurări. 34 vt A rezuma. 35 vtrp (Înv; nob) A învăța. 36 vt (D. conținut, dimensiune, întindere) A acoperi. 36^[1] vt (D. corpuri) A ocupa. 37 vt (Înv) A acoperi suprafața exterioară a unui lucru cu un strat. 38 vt (D. foc, ceață, praf, nori, întuneric) A învălui din toate părțile Si: a acoperi, a copleși, a covârși, a înveli. 39 vt (D. o haină) A fi potrivită pentru corpul cuiva. 40 vt (D. zăpadă, iarnă etc.; complementul e omul) A surprinde. 41 vt (Reg) A bloca un drum. 42 vt (D. bani) A acoperi o cheltuială, o datorie. 43 vt (Înv) A se urca la suma de... 44 vt A conține. 45 vt (Mat; d. numere) A include în mărimea pe care o reprezintă. 46 vt (Înv; d. conținutul unei cărți, d. o lege, o epocă; complinit uneori prin „în sine”) A conține. 47 vt (Înv; construit cu prep „pentru”) A fi vorba despre... 48 vt (Înv) A descrie. 49-50 vtr (Înv; în legătură cu documente, hrisoave etc.) A (se) specifica. 51 vt (D. epoci istorice sau geologice) A se întinde pe o perioadă de... 52 vt (D. idei, mișcări sociale) A pătrunde. 53 vt (D. idei, mișcări sociale) A atrage. corectat(ă)

degradare sf [At: HELIADE, PARALELISM, II, 65/26 / V: desg~, disg~ / Pl: ~dări / E: degrada] 1 Dezonorare. 2 Punere a unei persoane într-o situație de inferioritate nemeritată Si: degradat¹ (2), desconsiderare, (înv) degradație (2). 3 Disprețuire. 4-6 Deposedare a unei persoane (de un rang social sau) de un titlu (și trecere într-un rang mai mic) Si: degradat¹ (4-6), (înv) degradație (4-6). 7-8 (Destituire a unei persoane dintr-o funcție sau) trecere într-o funcție inferioară Si: degradat¹ (7-8), (înv) degradație (7-8). 9 (Mil) Pedepsire prin luarea gradului Si: degradat¹ (9), (înv) degradație (9), (îvr) degradarisire, degradeluire. 10 (Îs) ~ civică Sancțiune care constă în suspendarea unor drepturi cetățenești. 11-13 Decădere fizică (morală sau materială) Si: degradat¹ (11-13) (înv) degradație (4-6). 14-17 Pierdere de către un sistem tehnic, un corp, un obiect, un material a (însușirilor sau) aspectului inițial (prin acțiunea agenților fizici sau) prin folosință îndelungată Si: degradat¹ (14-17), (înv) degradație (13-16), deteriorare, stricare, uzare. 18 Pierdere a fertilității unui teren agricol Si: degradat¹ (18), (înv) degradație (18). 19 (Agr; îs) ~a solului Totalitate a schimbărilor produse în solurile spălate intens prin apa de infiltrație, care determină pierderea fertilității acestora. 20 (Glg; îs) ~a terenului (sau terenurilor) Proces prin care suprafața unui teren este puternic fragmentată și stratul de sol fertil este în cea mai mare parte îndepărtat. 21 (Înv) Slăbire treptată a intensității luminii Si: degradat¹ (21), (înv) degradație (19). 22 (Înv) Decolorare treptată Si: degradat¹ (22), (înv) degradație (20).

întindere^[1] sf [At: I. IONESCU, C. 33/6 / Pl: ~ri / E: întinde] 1 Desfășurare, trăgând de unul sau de ambele capete, a unui lucru care era strâns, încolăcit, înfășurat Si: întins¹ (1), (înv) întinsură (1). 2 (Fig) Împingere a lucrurilor la extrem Si: întins¹ (2). 3 (Îs) ~a unei curse (sau a unui laț) Pregătire a unei curse pentru a prinde un animal. 4 (Fig; îas) Pregătire a unei înșelătorii pentru cineva. 5 (Îs) ~a undiței Lăsare a undiței la apă. 6 (Fig; îas) Tentare a cuiva cu ceva. 7 Încordare. 8 Deformare a hainelor prin lărgire sau lungire Si: întins¹ (4). 9 Extensie urmată de micșorarea secțiunii în timpul unei laminări, specifică metalelor Si: întins¹ (5). 10 Curgere a unor lichide ca o dâră vâscoasă din cauza alterării Si: întins¹ (6). 11 Lungire a unui lucru elastic, trăgând de ambele capete Si: întins¹ (7). 12-13 (Îs) ~a mâinii Îndreptare a mâinii, a brațului într-o direcție oarecare pentru (a indica sau) a apuca un obiect. 14 (Îas) Cerșire. 15 (Îs) ~a mâinii (cuiva) Strângere a mâinii cuiva în semn de recunoștință. 16 (Fig; îas) Venire în ajutorul cuiva. 17 Îndreptare a urechilor calului înainte. 18 (Udp „către”) Oferire a unui obiect cuiva Si: întins¹ 19 Ochire cu o armă Si: întins¹ (9). 20 Pornire la drum Si: întins¹ (10). 21 Zbor grăbit al păsărilor de undeva Si: întins¹ (11). 22 (Îs) ~a pasului Mers cu pași mari și grăbiți Si: întins¹ (12). 23 Plecare rapidă de undeva Si: întins¹ (13). 24 Destindere prin alungirea încheieturilor membrelor pentru a se relaxa Si: întins¹ (14). 25 Înălțare în vârful picioarelor și ridicare a brațelor pentru a atinge un lucru așezat mai sus decât nivelul corpului Si: întins¹ (15). 26 (Înv; fig; udp „către”, „spre”) Râvnire la ceva Si: întins¹ (16). 27 Necesitate pe care cineva nu are mijloacele pentru a și-o satisface Si: întins¹ (17). 28 Încumetare. 29 Obrăznicire. 30 Aventurare în acțiuni sau cheltuieli care îi depășesc posibilitățile Si: întins¹ (20). 31 Culcare a cuiva la pământ Si: întins¹ (21). 32 (Înv) Chinuire a cuiva prin tragere de corpul său cu aparate de tortură Si: întins¹ (22). 33 (Înv; îs) ~a pedepsei Pedepsire a cuiva. 34 (Fig) Tragere din toate părțile de cineva Si: hărțuire, întins¹ (23). 35 Prelungire a unei clădiri într-o direcție Si: întins¹ (24). 36 (Fig) Prelungire în timp Si: dăinuire, durare, întins¹ (25). 37 Extindere. 38 Insistență. 39 Digresiune. 40 Prelungire în spațiu Si: întins¹ (29). 41 (Îs) ~ la vorbă Prelungire a discuției mai mult decât este cazul Si: întins¹ (30). 42 Despăturire a unei țesături Si: întins¹ (31). 43 Punere a rufelor la uscat pe o frânghie Si: întins¹ (32). 44 (Îs) ~a cortului Instalare a unui cort Si: întins¹ (33). 45 Formare a unei foi dintr-un aluat prin subțiere Si: întins¹ (34). 46 Pregătire a războiului de țesut Si: întins¹ (35). 47 (Îs) ~a cărților Desfășurare a cărților de joc pe masă pentru a ghici Si: întins¹ (36). 48 Expunere a mărfii pentru vânzare Si: întins¹ (37). 49 Împrăștiere a fânului să se usuce Si: întins¹ (38). 50 (Îs) ~a mesei Așezare a mesei pentru a mânca. 51-52 (îas) Oferire a mâncării (unor oaspeți sau) de pomană pentru morți. 53 Punere a unui strat de grăsime, alifie, marmeladă etc. pe suprafața a ceva Si: întins¹ (39). 54 Extindere pe un spațiu mai mare decât ar fi necesar Si: întins¹ (40). 55 Extindere prea mare în timp Si: întins¹ (41). 56 (Îs) ~a horei Formare a unei hore. 57 Delimitare a unor suprafețe, teritorii Si: întins¹ (42). 58 Răspândire a plantelor Si: întins¹ (43). 59 (Fig) Sporire a unei stăpâniri Si: întins¹ (44). 60 Răspândire a unor idei, zvonuri Si: întins¹ (45). 61 Extindere a unei epidemii Si: întins¹ (46). 62 Acoperire a unei suprafețe tot mai mari a corpului de o boală de piele Si: întins¹ (47). 63 (Med, îs) ~ musculară Solicitare a fibrelor musculare peste posibilitățile lor de întindere (1), ajungând până la ruptură. 64 (Fiz) Însușire a materiei de a ocupa un loc determinat în spațiu Si: (înv) întizime. 65 (Ccr) Suprafață a unui loc sau a unui obiect. 66 (Spc) Loc. 67 (Fig) Distanță. 68 (Iuz) Dezvoltare. 69 (Fig) Durată. 70 (Muz) Ambitus. 71 Depășire a oricărei limite Si: întins¹ (52). 72 (Jur; înv) Delimitare a competenței Si: întins¹ (53). 73 Extindere a unor mișcări sociale Si: întins¹ (54). 74 Trecere a râsului, căscatului de la unul la altul Si: întins¹ (55). modificată

folclor. Termenul, de origine engleză, născocit de arheologul W.J. Thoms, în 1846, derivând din folk „popor” și lore „știință, înțelepciune”, deci, „știința, înțelepciunea poporului” a fost adoptat, treptat, de toate popoarele europene cu excepția germanilor care utilizează Volskunde și Völkerkunde, Naturvölkerkunde „știința popoarelor [primitive]”. Italienii au păstrat mult timp termenul demologie, iar grecii, laografie, însușindu-și denumirea engl. mai târziu. La români, cuvântul f. a fost acceptat la sfârșitul sec. 19 (Hașdeu-1885, G. Ionescu-Gion-1883, Iorga-1893) cu grafia folklore. Astăzi, termenul definește totalitatea operelor de artă create de popor, având trăsături de conținut și formă specifice. Parte integrantă a culturii naționale, f. reprezintă prima etapă a culturii spirituale, în care se reflectă în chipul cel mai direct și mai sincer spiritualitatea unui popor, modalitățile de simțire și gândire, concepțiile despre lume și societatea acestuia. F. cuprinde manifestări artistice din domeniul literar (f. literar), muzical (f. muzical), coreografie (f. coreografic) și dramatic (teatru folcloric). Conceptul de f. nu întrunește consensul tuturor folcloristilor. Unii înglobează în acest termen întreaga cultură materială și spirituală a unui popor (alături de cele enunțate, ei studiază etnografia și arta plastică). Trăsăturile esențiale ale f.: are caracter colectiv (deși creat inițial de un individ, reprezentant al colectivității, produsul folcloric este preluat apoi de ceilalți membri care au libertatea de a-l transforma), este anonim, oral, accentuat tradițional, sincretic* (îmbinare a textului poetic cu melodia și dansul sau numai cu melodia), funcțional. Creație deschisă, capabilă de „actualizare” în continuă variabilitate, devine „contemporană” în fiecare epocă istorică, pentru a corespunde cerințelor și nivelului artistic-cultural al oamenilor, păstrându-și totodată trăsăturile fundamentale. Marea diversitate de genuri (I, 3) și specii este o consecință a vechimii și continuității poporului pe respectivul teritoriu geografic. ♦ Organic legat de viața materială și spirituală a poporului, f. românesc este reprezentat prin mai multe categorii istorico-estetice, genuri diferite prin tematică, funcție, structură muzicală și modalitate de execuție: 1) Genuri ocazionale: legate de datele calendarului popular (ex. în f. românesc: colindul* cu și fără măști, colindul copiilor, urarea în formele ei variate – plugul* mare, plugușor, pițărăii* – vasilca, cântecul de stea, junii); de muncă agrară și păstorească (caloianul*, paparuda*, lazărul*, drăgaica*, cununa*, cântecul (I, 4), de șezătoare și de clacă); de ciclu familial (cântece și versuri la naștere, la nuntă și la înmormântare); 2) genuri neocazionale: cântecul (I, 1) propriu-zis și doina* (vocală și instr.), cântecul epic și balada (IV), cântecul de joc* și repertoriul de joc, folclorul copiilor. Sinteză a culturii traco-dacice și romane, f. românesc a evoluat de-a lungul mil., păstrând până astăzi, inegal de la un ținut la altul, vestigii ale unei vechi mentalități – corespunzătoare condițiilor de viață și de muncă din trecut – referitoare la capacitatea de influențare prin artă a lumii înconjurătoare, în scopul de a asigura fertilitatea pământului, bunăstarea și fericirea individuală. În melodică și poetică s-au menținut elemente de expresie străvechi, îmbogățite de-a lungul timpului, ceea ce explică coexistența, până astăzi, a mai multor straturi de evoluție: melodii arhaice alături de melodii de origine mai nouă, sisteme (II, 6) ritmice variate ca origine și structură (giusto silabic, parlando rubato, aksak, ritmul copiilor), sisteme (1) sonore alcătuite dintr-un număr diferit de sunete, cu organizare internă simplă sau complexă (bi- până la hexacordii* pentatonice* și prepentatonice) moduri (I, 5) arhaice de șapte sunete, structurate din mai multe fragmente modale, sisteme diatonice* și cu coloratură cromatică* etc., tipuri arhitectonice (v. structură arhitectonică) reduse sau ample. Existența în f. adulților numai a două tipare metrice, cu structură binară* (cu excepția f. copiilor, care au păstrat și alte tipare), probabil de origine romană, a determinat o configurație originală a melodiei și, în același timp, a limitat influențele din afară, bogăția tipurilor melodice și a variantelor (I, 1) având alte cauze, și anume atitudinea creatoare a interpreților, talentul excepțional al maselor de exteriorizare, în cadrul unor limite tradiționale, a sentimentelor și atitudinii față de evenimentele economice și social-politice. Condițiile politice de viață din trecut au determinat crearea stilirilor muzicale regionale, ale căror trăsături esențiale sunt comune întregii culturi folclorice. Transformările lente survenite în funcție, tematică, uneori, în maniera de execuție (solistic sau în grup, vocal, instr. sau mixt) s-au efectuat în mod inegal în cele două categorii principale (ocazionale și neocazionale) ca și de la o zonă geografică la alta. Bogăția repertoriului fiecărui gen (tematică, stilistică, structurală) confirmă legătura permanentă a f. cu viața oamenilor, funcția sa de coeziune socială și de tovarăș la bucurii și suferințe, capacitatea de înnodare continuă continuă a elementelor secundare. Multe dintre genurile rituale, datorită pitorescului și valorii artistice, și-au pierdut funcția inițială devenind spectacole cu caracter distractiv („rituri-spectacole”, Toschi); acest proces a fost exacerbat în perioada comunistă. După nașterea culturii înalte, individuale, „culte”, f. devine o sursă importantă de inspirație, asigurând originalitatea și caracterul național al operei de artă. Folcloriștii români, prin lucrările lor științifice au făcut cunoscută frumusețea, originalitatea, bogăția și varietatea unor elemente comune întregii omeniri, sau numai europenilor (teme lirice și epice, instrumente*, sisteme sonore, ritmice, forme) și stiluri* (silabic și melismatic), formule intonaționale, legi de creație și evoluție proprii artei orale. V. etnomuzicologie.

structură sf [At: TOMICI, C. A. 12/14 / V: (îvr) ștr~ / Pl: ~ri / E: lat structura, fr structure] 1 (Fzl; de obicei cu determinări care arată felul) Mod de organizare internă a organismului uman, animal sau vegetal, de plasare în spațiu, unele față de altele, a organelor, a țesuturilor etc. ale acestuia Si: alcătuire¹ (12), conformație, formație (1), întocmire V aranjament, aranjare, dispoziție, dispunere, distribuire, distribuție, țesătură. 2 (Pan) Mod de alcătuire psihică sau spirituală a unei persoane, a unei colectivități umane etc. Si: conformație, constituție (3), factură¹ (2), formație (1). 3 (Glg; șîs ~ geologică, ~ tectonică) Mod de dispunere în scoarța terestră a straturilor și a altor formații de roci, precum și a raporturile dintre ele. 4 (Prc) Formă de cută, de monoclinal etc. datorată mișcărilor de încrețire ale scoarței pământului Si: aspect (1), configurație (1), conformație, fizionomie (3), formă (13), înfățișare, profil¹. 5 (Spc; șîs ~ra solului) Mod de grupare a particulelor elementare în masa solului. 6 (Glg) Totalitatea însușirilor unei roci, determinată de aspectul morfologic al părților ei componente (gradul de cristalizare, dimensiunile și forma cristalelor) și de modul de creștere a acestora. 7 (Aht) Mod de construire a unui edificiu, a unui pod etc. 8 (Șîs ~ de rezistență) Ansamblul elementelor unei construcții care preia și transmite la reazeme sau la fundație toate încărcăturile care solicită construcția. 9 (Teh; pan) Mod de dispunere a elementelor componente ale unui ansamblu tehnic. 10 Mod în care sunt dispuse și corelate elementele constitutive ale unei creații artistice sau științifice astfel încât aceasta să formeze o unitate distinctă Si: alcătuire¹ (4), compunere (2), compoziție (1), economie¹ (34), organizare, organizație, (rar) urzeală. 11 Mod specific de organizare a limbii ca un întreg, ale cărui elemente individuale se constituie în tipare cu înțeles. 12 (Îs) ~ gramaticală Ansamblul elementelor cuvântului, ale propoziției și ale frazei precum și modul specific fiecărei limbi de a organiza aceste elemente. 13 (Îs ~ de suprafață; în gramaticile generativ-transformaționale; îcr structura de adâncime) Mod concret de organizare a elementelor unei propoziții care rezultă din înșiruirea lineară a acestora și care reflectă relațiile sintactice din propoziție. 14 (Îs ~ de adâncime; îcr ~ra de suprafață) Mod abstract de organizare a propoziției care, conținând, în germene, relații sintactice fundametale pentru înțelesul semantic al propoziției, stă la baza structurii de suprafață, generând-o prin intermediul unor operații numite transformări. 15 Totalitatea elementelor care constituie esența lucrurilor și a fenomenelor Si: conținut¹ (2), fond (1), substanță (1). 16 Mod de organizare a conținutului. 17 (De obicei cu determinări care arată domeniul) Mod de organizare a societății din punct de vedere economic, social, politic și cultural Vz orânduire, sistem. 18 (Spc) Totalitatea elementelor constitutive ale unei societăți sau ale unei grupări sociale Si: componență. 19 (Spc) Mod de organizare a unei ramuri de producție, a unui domeniu de activitate sau a unei întreprinderi, a unei instituții etc. 20 (Fiz) Mod de organizare internă a realității materiale, în general, sau a unui corp, a unui sistem fizic etc., în special, caracterizat prin natura și prin însușirile elementelor componente, prin dispoziția lor spațială și prin interacțiunile lor reciproce Si: alcătuire¹ (7), conformație, întocmire. 21 (Spc; îs ~ metalică) Mod de așezare a particulelor care constituie un metal sau un aliaj. 22 (În teoriile structuraliste) Mod de organizare a unui sistem. 23 Ansamblu al relațiilor esențiale dintre elementele componente ale unui sistem. 24 Model ideal care reflectă aceste relații și care ia în considerație raporturile existente între componentele sistemului (asemănări, diferențe, opoziții, corelații etc.) indiferent de natura elementelor componente. 25 (Rar) Sistem (1).

EFÉCT (< germ., lat., după fr.) s. n. 1. (FILOZ.) Ceea ce este produs de un agent sau o cauză; ceea ce este considerat ca rezultat al unei acțiuni sau al unei intenții; urmare, consecință. 2. Impresie produsă asupra organelor de simț; p. ext. impresie produsă de cineva asupra cuiva. ◊ Exp. A-și face efectul = a da rezultatul scontat. ◊ Loc. De efect = care impresionează puternic, care atrage atenția. 3. (GEOGR.) E. de seră = proces de încălzire a aerului și a solului datorită reflectării pe stratul de dioxid de carbon (situat la plafonul serelor) a radiațiilor infraroșii emise de la sol în urma încălzirii sale de la Soare. Este specific serelor, dar și unor aglomerări urbane și tinde să devină global la nivelul atmosferei, din cauza cantității mari de dioxid de carbon eliminat în aer. 4. (GENET.) E. cis-trans = fenomen care rezultă din posibilitatea ca două gene (ce nu se referă la același locus) să se găsească pe același cromozom al unei perechi de omologi (cis) sau pe cromozomi diferiți (trans). 5. (FIZ.) E. corona v. corona. ◊ E. Doppler-Fizeau = modificare a frecvențelor undelor (sonore sau luminoase) recepționate de un observator în raport cu frecvența cu care undele sunt emise de sursă, datorită faptului că observatorul și sursa se deplasează unul față de celălalt. ◊ E. Procopiu v. Procopiu. ◊ E. tunel v. tunel. ◊ Efecte speciale = totalitatea mijloacelor tehnice utilizate în producerea filmelor, cu scopul creării iluziei sau simulării unor fenomene; pot fi mecanice, optice, electronice, pe computer. ♦ (TEHN.) Efectul Coandă = modificare (deflectare) cu un unghi de până la 180° a direcției unui jet fluid, practic bidimensional, tangent în secțiunea de ieșire la o suprafață solidă convexă, tinzând să urmeze curbura acestei suprafețe. Descoperit de H. Coandă în 1910 și brevetat în 1934, are aplicații în: sustentația și propulsia vehiculelor aeriene, construcția dispozitivelor pneumatice, medicină. 6. Impresie produsă de cineva sau de ceva asupra unei persoane. 7. (Concr.; la pl.) Bunuri mobile ♦ Spec. (La pl.) Îmbrăcăminte militară; echipament (1). 8. (FIN.; la pl.) Hârtii de valoare. ◊ Efecte de comerț = denumire generică atribuită titlurilor de credit negociabile (cambii, bilete la ordin, cecuri etc.) care atestă existența unei creanțe de o valoare determinată plătibilă imediat sau la un termen scurt. ◊ Efecte publice = titluri de creanță emise de stat sau de instituții de drept public. 9. (EC.) E. util = rezultatul efortului depus la nivel micro- și macroeconomic, exprimat în formă valorică, materială și socială.

SUPERIOR, -OARĂ, superiori, -oare, adj. (În opoziție cu inferior; adesea urmat de un element de comparație la dativ) 1. Care este sau se află mai sus decît altul, care ocupă un loc în spațiu deasupra altuia; de sus. Etaj superior. Strat superior. Membre superioare. ♦ (Despre cursul apelor curgătoare) Care se află mai aproape de izvor decît de vărsare (în raport cu un punct de pe parcurs). Cursul superior al Dunării. 2. Care are sau ocupă un rang sau o demnitate mai mare decît altul. Funcționar superior. ◊ Ofițer superior = ofițer cu un grad înalt în armată (maior sau mai mare decît acesta). Animal superior = animal care ocupă locul cel mai înalt pe scara zoologică, (v. mamifer). Vertebratele sînt animale superioare. ▭ Învățămînt superior = treaptă a învățămîntului urmînd după învățămîntul mediu și cuprinzînd universități și institute în care se predau cunoștințe speciale aprofundate, menite să formeze specialiști cu o înaltă calificare. (În vechea organizare a școlii) Curs superior = ciclu de învățămînt cuprinzînd ultimele trei (sau patru) clase din cursul de șapte (sau de opt) ani al liceului. Ei, ce e cu domnul Catone al tău? întrebă Nellu Lipan, cu aerul lui insuportabil de frate cu un an mai mare, trecut de doi ani în cursul superior de liceu. C. PETRESCU, C. V. 9. Stoica, profesorul de latinește de la cursul superior, stătea tocmai la Socola. HOGAȘ, DR. II 120. ♦ (Substantivat) Persoană încadrată într-o ierarhie (în special în cea militară) în raport cu cei pe care îi are în subordine. Fiind extrem de conștiincios în serviciu și disprețuitor de moarte, superiorii îl lăsau în pace, mulțumindu-se a zice că-i cam scrîntit. REBREANU, P. S. 51. Să te scoli de pe scaun și să-mi stai smirnă înaintea superiorului, căci am să-ți dau ceva ordine. HOGAȘ, H. 85. ♦ Cel care conduce o mănăstire; egumen, egumenă. Se plătea un drept deosebit pentru orice procesiune; se mai dau bani... la fiece schimbare a superiorului [mănăstirii]. BOLINTINEANU, O. 297. 3. Care este de calitate mai bună, care are importanță mai mare sau valorează mai mult decît altul, care este (sau crede că este) la un nivel mai înalt decît altul. Erau puțini aceia care-și îngăduiau cuvinte neînfrînate... și aceștia erau oameni cu superioară cultură, cu situații sociale foarte înalte. SADOVEANU, E. 102. Atunci am înțeles... că poate exista o lume superioară dragostei. CAMIL PETRESCU, U. N. 183. Un moment el se opri în ușă, aruncă lumii ce ospăta o ochire de sus, o ochire de om superior. GANE, N. III 193. Această cădere a unei întocmiri rele și înlocuirea ei prin alta superioară a trebuit să dea naștere la o mulțime de așteptări optimiste. GHEREA, ST. CR. II 291. ◊ Matematici superioare = parte a matematicii, care folosește metode de cercetare foarte complexe și dă generalizări din cele mai largi. Registru superior = registru care cuprinde sunetele cele mai înalte ale vocii sau ale instrumentelor muzicale.

POLI- „mult, complex, numeros, supranumerar”. ◊ gr. polys „mult, numeros, abundent” > fr. poly-, engl. id., germ. id., it. poli- > rom. poli-. □ ~acant (v. -acant), adj., cu spini numeroși; ~adelf (v. -adelf), adj., cu staminele reunite în fascicule prin filamentele lor; sin. poliadelfic^[1]; ~aden (v. -aden), adj., cu glande numeroase; ~adenie (v. -adenie), s. f., hipertrofie simultană a mai multor ganglioni limfatici; ~andrie (v. -andrie), s. f., 1. Formă istorică de organizare a familiei, în care o femeie era căsătorită în același timp cu mai mulți bărbați. 2. Stare a unei flori poliandre; ~andru (v. -andru), adj., cu stamine numeroase; ~arhie (v. -arhie₁), s. f., formă de guvernămînt în care puterea este exercitată concomitent de mai multe persoane; ~artropatie (v. artro-, v. -patie), s. f., afecțiune constînd în mai multe artropatii; ~artroză (v. -artroză), s. f., reumatism cronic deformat al mai multor articulații; ~auxotrofic (v. auxo-, v. -trofic), adj., (despre organisme) care are nevoie de mai mulți factori de creștere; ~blast (v. -blast), s. n., spor multiseptat, prezent la licheni; ~blefarie (v. -blefarie), s. f., prezență de pleoape supranumerare; ~cariocit (v. cario-₁, v. -cit), s. n., celulă polinucleată din măduva osoasă; ~carp (v. -carp), s. n., fruct compus și indehiscent, format din mai multe carpele; ~carpoforie (v. carpo-₁, v. -forie), s. f., formare a mai multor capsule la vîrful ramificațiilor mușchilor frunzoși; ~caziu (v. -caziu), s. n., pleiocaziu*; ~cefal (v. -cefal), adj., 1. Cu mai multe capete. 2. (Despre plante) Cu mai multe capitule florale. 3. (Despre rădăcini) Cu mai multe îngroșări terminale; ~centric (v. -centric), adj., (despre cromozomi) cu mai mulți centromeri; ~cer (v. -cer₁), adj., cu mai multe tentacule sau coarne; ~cheirie (v. -cheirie), s. f., anomalie constînd în prezența de mîini supranumerare; ~chete (v. -chete), s. n. pl., clasă de anelide marine prevăzute cu numeroși perișori chitinoși; ~ciclic (v. -ciclic), adj., 1. Care prezintă mai multe fenomene periodice de frecvență diferită. 2. (Despre substanțe) Care conține mai multe cicluri formate din lanțuri închise de atomi. 3. (Despre flori) Cu mai multe verticile; ~cistografie (v. cisto-, v. -grafie), s. f., metodă de diagnostic constînd în expuneri radiologice, pe același film, ale umplerii și golirii vezicii urinare; ~cit (v. -cit), s. n., granulocit neutrofil de dimensiuni normale cu nucleul foarte segmentat; ~citemie (v. -cit, v. -emie), s. f., poliglobulie*; ~clad (v. -clad), adj., cu numeroși lăstari; ~cladie (v. -cladie), s. f., prezența unui număr mai mare de ramuri decît cel normal; ~clonie (v. -clonie), s. f., serie de convulsii succesive de ordin nevrotic; ~colie (v. -colie₁), s. f., producere de fiere în cantitate excesivă; ~conte (v. -cont), s. n. pl., organisme inferioare care posedă mai mulți cili sau flageli; ~corie₁ (v. -corie₁), s. f., anomalie congenitală constînd în prezența mai multor orificii pupilare; ~corie₂ (polichorie) (v. -corie₂), s. f., răspîndire a fructelor, semințelor și sporilor pe căi variate ca: apa, vîntul, animalele etc.; ~crom (v. -crom), adj., (despre picturi) executat în mai multe culori; ~cromatofil (v. cromato-, v. -fil₁), adj., (despre celule) care se colorează ușor în nuanțe variate; ~cromatofilie (v. cromato-, v. -filie₁), s. f., stare caracterizată prin prezența de globule roșii cu afinitate atît pentru coloranții acizi, cît și pentru cei bazici sau neutri; ~cromie (v. -cromie), s. f., 1. Procedeu de imprimare a gravurilor în culori. 2. (Despre plante) Variație de culori la aceeași corolă; ~cronic (v. -cronic), adj., petrecut în timpuri sau în faze diferite; ~cultură (v. -cultură), s. f., sistem agricol cuprinzînd cultivarea mai multor soiuri de plante; ~dactil (v. -dactil), adj., 1. Cu mai multe degete. 2. (Despre frunze) Cu mai multe diviziuni sau fascicule în forme de deget; ~dactilie (v. -dactilie), s. f., anomalie congenitală caracterizată prin existența de degete supranumerare la mîini sau la picioare; ~derm (v. -derm), s. n., țesut protector al cilindrului central, format din straturi alternative de celule endodermice și parenchimatice; ~dipsie (v. -dipsie), s. f., sete excesivă manifestată în diabet și în unele boli psihice; ~edru (v. -edru), s. n., corp geometric mărginit de mai multe fețe plane poligonale; ~embrionie (v. -embrionie), s. f., dezvoltare a mai multor embrioni din același zigot sau din aceeași celulă-ou; ~estezie (v. -estezie), s. f., tulburare de sensibilitate în care o excitație unică determină senzații multiple; ~fag (v. -fag), adj., 1. (Despre animale) Care utilizează hrană variată, vegetală sau animală. 2. (Despre paraziți) Care atacă mai multe plante-gazdă; ~fagie (v. -fagie), s. f., 1. Ingestie exagerată și patologică de alimente. 2. Mod de nutriție al organismelor polifage. 3. Proprietate a unor paraziți de a ataca viețuitoare-gazdă din specii și familii diferite; ~falangie (v. -falangie), s. f., prezența falangelor supranumerare la un deget; ~fazie (v. -fazie), s. f., prezența în același loc a mai multor varietăți distincte ale unei specii vegetale; ~fenie (v. -fenie), s. f., totalitatea caracterelor controlate de o singură genă pleiotropă; ~fil (v. -fil₂), adj., cu frunze numeroase; ~filetic (v. -filetic), adj., (despre descendenți) care coboară din mai multe forme ancestrale comune; ~filie₁ (v. -filie₁), s. f., origine din mai multe tipuri ancestrale; ~filie₂ (v. -filie₂), s. f., mărire anormală a numărului de frunze dintr-un verticil; ~filogenie (v. filo-₂, v. -genie₁), s. f., filogenie din mai multe linii de descendență; ~flor (v. -flor), adj., (despre miere) care provine de la mai multe specii de flori; ~fonie (v. -fonie₁), s. f., 1. Știință muzicală care studiază suprapunerea coordonată a mai multor linii melodice independente, care se află în relații armonice. 2. Halucinație auditivă constînd în perceperea simultană a mai multor voci inexistente; ~fotic (v. -fotic), adj., (despre plancton) aflat în zona apelor cu lumină abundentă; ~frazie (v. -frazie), s. f., locvacitate patologică; ~galactie (v. -galactie), s. f., secreție excesivă de lapte; ~gam (v. -gam), adj., s. m., 1. adj., (Despre plante) Cu flori hermafrodite și unisexuate pe același individ. 2. s. m., Bărbat însurat cu mai multe femei în același timp; ~gamie (v. -gamie), s. f., 1. Situația unui bărbat poligam. 2. Stare a florilor hermafrodite și unisexuate pe același individ; ~gastrografie (v. gastro-, v. -grafie), s. f., metodă de diagnostic constînd în expuneri radiologice multiple ale stomacului opacizat cu bariu, pentru analizarea cineticii acestuia; ~genetic (v. -genetic), adj., 1. Derivat din mai multe linii de descendență. 2. Care dă culori diferite după mordanții care i se asociază; ~geneză (v. -geneză), s. f., 1. Concepție potrivit căreia fenomenele biologice, sociale, lingvistice etc. nu derivă dintr-un izvor comun, ci au origini multiple. 2. Descendență din mai multe linii parentale; ~genic (v. -genic), adj., (despre o caracteristică ereditară) care este controlat de două sau mai multe gene; ~genie (v. -genie₁), s. f., doctrină potrivit căreia diferitele rase umane au apărut în același timp în mai multe puncte de pe glob; sin. poligenism^[2]; ~gin (v. -gin), adj., (despre flori) care prezintă mai multe pistile; ~ginie (v. -ginie), s. f., prezență a mai multor pistile în fiecare floare; ~girie (v. -girie), s. f., existență a mai multor circumvoluții supranumerare pe suprafața creierului; ~globulie (v. -globulie), s. f., creștere a numărului de hematii din sînge; sin. policitemie; ~glot (v. -glot), adj., s. m. și f., 1. adj., s. m. și f., (Persoană) care vorbește mai multe limbi. 2. adj., Care este scris în mai multe limbi; ~gon (v. -gon₂), s. n., figură geometrică formată dintr-o linie frîntă închisă; ~graf (v. -graf), s. m. și n., 1. s. m., Autor care a scris opere aparținînd unor genuri variate. 2. s. n., Aparat pentru reproducerea unui manuscris în mai multe exemplare; ~halin (v. halin), adj., (despre bazine acvatice) cu un conținut de clorură de sodiu de 10-17‰; ~haploid (v. haplo-, v. -id), adj., cu un număr de cromozomi redus la jumătate față de numărul inițial; ~heteroxen (v. hetero-, v. -xen), adj., (despre ciclul evolutiv al unor paraziți) care în dezvoltarea sa necesită mai multe gazde; ~mastie (v. mastie), s. f., anomalie congenitală caracterizată prin existența de mamele supranumerare; sin. politelie; ~melie (v. -melie), s. f., prezența unui număr mai mare de membre decît cel normal; ~menoree (v. meno-, v. -ree), s. f., apariție a ciclului menstrual la intervale mai scurte decît cele normale; ~mer (v. -mer), adj., s. m., 1. adj., Format din mai multe părți sau diviziuni. 2. s. m., Substanță ale cărei molecule sînt constituite din reunirea mai multor molecule de monomer; ~merie (v. -merie), s. f., 1. Stare a unui corp polimer. 2. Condiționare a unui caracter de mai mulți factori genetici echivalenți; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., suprapunere simultană a două sau a mai multe măsuri în care timpii tari inițiali nu coincid întotdeauna; ~mialgie (v. mi/o-₁, v. -algie), s. f., afecțiune dureroasă simultană a mai multor mușchi; ~morf (v. -morf), adj., 1. Care se prezintă sub mai multe forme. 2. (Despre specii animale) Cu variabilitate mare; ~morfie (v. -morfie), s. f., proprietate a unor substanțe chimice de a se prezenta sub mai multe forme cristaline; sin. polimorfism^[3], pleomorfism^[4]; ~nezie (v. -nezie), s. f., înmulțire exagerată a insulelor pancreatice; ~nitrofil (v. nitro-, v. -fil₁), adj., (despre bacterii) care preferă azotul combinat; ~nom (v. -nom₂), s. n., expresie algebrică formată din mai multe monoame; ~odă (v. -odă), s. f., tub electronic cu mai mulți electrozi; ~odont (v. -odont), adj., cu dinți numeroși; ~odontie (v. -odontie), s. f., prezența de dinți supranumerari; ~oecie (v. -oecie), s. f., prezența concomitentă în cadrul aceleiași specii a unor indivizi de sexualitate diferită; ~onichie (v. -onichie), s. f., malformație caracterizată prin prezența de unghii supranumerare la degete; ~onim (v. -onim), s. n., nume taxonomic cu semnificație nesigură, confuză; ~onimie (v. -onimie), s. f., caracteristică a unei limbi în care același obiect are mai multe denumiri; ~opie (v. -opie), s. f., percepție multiplicată a unui obiect; sin. poliopsie; ~opsie (v. -opsie), s. f., poliopie*; ~orexie (v. -orexie), s. f., foame excesivă; ~orhidie (v. -orhidie), s. f., anomalie congenitală caracterizată prin existența de testicule supranumerare; ~otie (v. -otie), s. f., anomalie congenitală constînd în prezența de pavilioane supranumerare la același individ; ~pag (v. -pag), s. m., monstru monocefalian cu două coloane vertebrale complete și independente avînd și o mandibulă dublă; ~patie (v. -patie), s. f., stare a unei persoane atinse, simultan, de mai multe boli; ~petal (v. -petal), adj., (despre corolă) cu mai multe petale; ~petalie (v. -petalie), s. f., stare a unei corole cu petale supranumerare; ~piren (v. -piren), adj., cu nuclei sau sîmburi numeroși; ~plastic (v. -plastic), adj., (despre țesuturi organice) care conține mai multe plastide; ~plectic (v. -plectic), adj., care poate produce mai multe combinații de gene; ~pnee (v. -pnee), s. f., respirație cu frecvență mărită; ~pod (v. -pod), adj., s. m., 1. adj., Care are mai multe picioare. 2. s. m., Făt teratologic avînd mai multe picioare decît normal; ~podie (v. -podie), s. f., malformație congenitală constînd în prezența unui număr de picioare supranumerare; ~por (v. -por), s. m., ciupercă cu numeroși pori, din clasa bazidiomicetelor, care crește pe arbori; ~pter (v. -pter), adj., cu mai multe aripioare; ~ritmie (v. -ritmie), s. f., suprapunere de linii melodice cu structuri ritmice diferite care evoluează simultan; ~riz (v. -riz), adj., (despre plante) cu mai multe rădăcini; ~saprobii (v. sapro-, v. -bie), s. f. pl., forme vegetale și animale utilizate ca indicatori biologici în sistemul saprobiilor pentru determinarea zonelor de poluare intensă a apelor; ~sarcă (v. -sarcă), s. f., dezvoltare anormală a unei plante, datorită excesului de suc nutritiv; ~semie (v. -semie), s. f., 1. Pluralitate de semnificații conținute de un cuvînt sau de o unitate frazeologică. 2. Proprietate a operei de artă de a avea pentru contemplator mai multe sensuri, care se dezvăluie succesiv, în funcție de contextul social-politic și istoric în care este receptată; ~sialie (v. -sialie), s. f., salivație excesivă; ~sperm (v. -sperm), adj., 1. Care prezintă polispermie. 2. (Despre fructe) Cu semințe numeroase; ~spermie (v. -spermie), s. f., proces de producere a unui zigot prin fecundarea unor ovule de către mai mulți spermatozoizi; ~spor (v. -spor), adj., s. m., 1. adj., Care conține mai mulți spori. 2. s. m., Celulă reproductivă care se divide în mai mult de patru spori; ~stel (v. -stel), adj., (despre rădăcini) care posedă mai mulți cilindri centrali; ~stelie (v. -stelie), s. f., prezență a mai multor cilindri centrali în rădăcină; ~stemon (v. -stemon), adj., 1. (Despre androceu) Care are stamine de două ori mai mult decît petale. 2. Cu mai multe serii de stamine; ~stih (v. -stih), adj., (despre organe vegetale) dispus pe mai multe șiruri, serii sau verticile; ~stom (v. -stom), adj., cu mai multe orificii sau haustorii; ~telie (v. -telie), s. f., polimastie*; ~tenie (v. -tenie), s. f., multiplicare a cromatidelor în interiorul fiecărui cromozom; ~tipic (v. -tipic), adj., (despre specii) care cuprinde mai multe categorii sistematice inferioare; ~tom (v. -tom), adj., s. n., 1. adj., (Despre organe vegetale) Divizat sau ramificat în mai multe părți. 2. s. n., Tip de tomograf cu trei tipuri de deplasare a tubului; ~tomie (v. -tomie), s. f., 1. Diviziune în mai multe părți, grupe sau specii. 2. Ramificare a vîrfului axei principale a tulpinii sau inflorescenței în mai mult de două ramuri secundare; ~topic (v. -topic), adj., (despre specii vegetale) format pe areale diferite; ~topie (v. -topie), s. f., 1. Localizare în mai multe organe sau țesuturi a unei boli. 2. Acțiune a unei substanțe față de mai multe țesuturi organice. 3. Posibilitate a formării unor soiuri, biotipuri sau ecotipuri polifiletice cu puține caractere diferențiale, pe areale separate; ~trih (v. -trih), adj., cu mai mulți peri, cili sau flageli; ~trof (v. -trof), adj., cu capacitate de adaptare la nutriție diferențiată, pe substraturi variate; sin. politrofic; ~trofic (v. -trofic), adj., politrof*; ~trofie (v. -trofie), s. f., 1. Exces în procesul de nutriție. 2. Nutriție pe mai multe plante-gazdă; ~trop (v. -trop), adj., s. f., 1. adj., (Despre transformări ale sistemelor fizico-chimice fluide) Care se efectuează în așa fel încît căldura specifică rămîne constantă. 2. s. f., Curbă care reprezintă o transformare politropă; ~urie (v. -urie), s. f., eliminare abundentă de urină; ~valent (v. -valent), adj., (despre substanțe) care se poate prezenta în compușii săi în diferite stări de valență; ~xen (v. -xen), adj., s. n., 1. adj., (Despre paraziți) Care poate trăi pe mai multe gazde. 2. s. n., Amestec natural de platină și fier; ~zoare (v. -zoar), s. n. pl., clasă de animale microscopice unicelulare care trăiesc în colonii și al căror corp este acoperit cu o crustă calcaroasă; ~zom (~som) (v. -zom), s. m., complex activ rezultat din sinteza proteinelor și constituit din mai mulți ribozomi uniți printr-o moleculă de ARN; sin. poliribozom^[5]; ~zomie (~somie) (v. -zomie), s. f., prezență de cromozomi supranumerari.

BIO- „viață, ființă vie”. ◊ gr. bios „viață” > fr. bio-, germ. id., engl. id., it. id. > rom. bio-. □ ~bibliografie (v. biblio-, v. -grafie), s. f., scriere care cuprinde prezentarea vieții cuiva și lista analitică a lucrărilor sale; ~blast (v. -blast), s. n., 1. Substanță ipotetică vie, componentă fundamentală a citoplasmei. 2. Celulă capabilă să trăiască independent; ~calorimetrie (v. calori-, v. -metrie₁), s. f., parte a biologiei care se ocupă cu studiul fenomenelor calorice produse de activitatea organică; ~cenologie (v. ceno-₁, v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul biocenozelor; ~cenometru (v. ceno-₁, v. -metru₁), s. n., dispozitiv pentru colectarea cantitativă a nevertebratelor din ierburi; ~cenoză (v. -cenoză₁), s. f., ansamblul organismelor animale și vegetale legate de un anumit loc de viață, formînd un tot unitar; ~ciclu (v. -ciclu), s. n., 1. Ciclu vital evolutiv al unui organism. 2. Ansamblul transformărilor ciclice din natură care implică totalitatea organismelor vii. 3. Subdiviziune a biosferei, cuprinzînd biocenozele din principalele medii de viață; ~cid (v. -cid), adj., s. n., (substanță) care poate distruge un organism vegetal sau animal; ~climagramă (v. clima-, v. -gramă), s. f., grafic rezultat din suprapunerea cerințelor termohidrice ale unei specii, exprimate cifric, peste diagrama climatului unei localități date; ~climatolog (v. climato-, v. -log), s. m., specialist în bioclimatologie; ~climatologie (v. climato-, v. -logie₁), s. f., știință care studiază relațiile dintre organisme și climă; ~coloid (v. colo-₂, v. -id), s. m., substanță coloidală prezentă în celulele sau în țesuturile organismelor; ~cor (~chor) (v. -cor), s. n., 1. Linie de hotar între regiunile floristice sau faunistice. 2. Grupare de plante și animale în cadrul unui biotop; ~corie (~chorie) (v. -corie₂), s. f., parte a biocenozei cu durata de existență redusă, care apare ca urmare a unor condiții favorabile; sin. microcenoză; ~crom (v. -crom), adj., s. m., 1. adj., Cu pigmentație biologică. 2. s. m., Pigment produs de plante sau de animale; ~dermă (v. -derm), s. f., totalitatea organismelor din biocenoza unei ape care trăiesc pe tegumentul animalelor; ~dinamic (v. -dinamic), adj., referitor la fenomenele dinamice vitale ale organismelor; ~dozimetru (v. dozi-, v. -metru₁), s. n., aparat pentru stabilirea cantității de raze ultraviolete, necesară pentru producerea unui eritem minim; ~ecologie (v. eco-₁, v. -logie₁), s. f., ecologie a plantelor și animalelor; ~electrogeneză (v. electro-, v. -geneză), s. f., proces de producere a electricității în celulele și țesuturile organismelor vii; ~ergonomie (v. ergo-, v. -nomie), s. f., ramură a ergonomiei care studiază oboseala organismului în relație cu durata zilei de muncă, cu repausul, cu orarul, cu alimentația etc.; ~fag (v. -fag), adj., care se hrănește cu organisme vii; ~fenomenologie (v. fenomeno-, v. -logie₁), s. f., știință care se ocupă cu studiul fenomenelor vieții; ~fil (v. -fil₁), adj., (despre elemente chimice) care se concentrează în corpul viețuitoarelor; ~filaxie (v. -filaxie), s. f., ansamblu de mecanisme defensive ale organismului; ~fite (v. -fit), s. f. pl., microorganisme care nu produc tulburări organismelor-gazdă; ~fiție (v. -fiție), s. f., stare de echilibru instabil al organismului animal sau vegetal, în care se găsesc inactive unele virusuri; ~for (v. -for), s. n., 1. Unitate a substanței ereditare. 2. Ultima unitate ipotetică a celulei; ~fotogeneză (v. foto-, v. -geneză), s. f., fenomen de producere a luminii reci de către unele viețuitoare; sin. bioluminescență; ~gen (v. -gen₁), adj., s. m. și n., 1. adj., (Despre roci) Care a luat naștere prin activitatea organismelor. 2. adj., (Despre organisme) Care trăiește parazit pe alt organism viu. 3. s. m., Moleculă ipotetică, purtătoare a fenomenelor specifice vieții. 4. s. n., Îngrășămînt agricol obținut din culturi de bacterii bogate în azot; ~geneză (v. -geneză), s. f., teorie potrivit căreia orice ființă provine numai din altă ființă care a procreat-o; ~genic (v. -genic), adj., 1. Produs de materia vie. 2. Referitor la valoarea nutritivă a unei ape pentru microorganisme; ~genie (v. -genie₁), s. f., știință care studiază dezvoltarea ontogenetică și evoluția filogenetică a organismelor animale și vegetale; ~geocenologie (v. geo-, v. ceno-₁, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază distribuția geografică a comunităților vegetale și animale; ~geocenoză (v. geo-, v. -cenoză₁), s. f., complex unitar al suprafeței Pămîntului în care biocenoza, și părțile respective din litosferă, hidrosferă, atmosferă și pedosferă se condiționează reciproc; ~geograf (v. geo-, v. -graf), s. m. și f., specialist în biogeografie; ~geografie (v. geo-, v. -grafie), s. f., știință care studiază repartiția organismelor vegetale și animale pe suprafața terestră; ~glifă (v. -glif), s. f., urmă lăsată de viețuitoarele fosile pe suprafața inferioară a straturilor sedimentare; ~gnoză (v. -gnoză), s. f., studiu al cunoașterii proceselor care au loc în materia vie; ~graf (v. -graf), s. m. și f., autor de biografii; ~grafie (v. -grafie), s. f., expunere orală sau scrisă a vieții unei persoane; ~gramă (v. -gramă), s. f., reprezentare grafică a unui biosistem sau a variațiilor lui în timp; ~id (v. -id), adj., (despre un sistem viabil) capabil să manifeste proprietăți specifice vieții numai în interiorul unui alt organism; ~lit (v. -lit₁), s. n., rocă sedimentară provenind din transformarea substanței organice a viețuitoarelor; ~litic (v. -litic₂), adj., care distruge viața; ~liză (v. -liză), s. f., descompunere a materiei vii sub acțiunea fermenților; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în biologie; ~logie (v. -logie₁), s. f., știință care studiază organismele vii și diferitele aspecte ale vieții; ~meteorolog (v. meteoro-, v. -log), s. m. și f., specialist în biometeorologie; ~meteorologie (v. meteoro-, v. -logie₁), s. f., studiul influenței factorilor climatici asupra ființelor vii; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., metodă de cercetare a fenomenelor biologice prin măsurători efectuate asupra ființelor vii; ~metru (v. -metru₁), s. n., denumire generică pentru instrumentele de măsurare a stării de sănătate; ~microscop (v. micro-, v. -scop), s. n., aparat special, utilizat în biomicroscopie; ~microscopie (v. micro-, v. -scopie), s. f., examen microscopic al celulelor și țesuturilor vii; ~morfogeneză (v. morfo-, v. -geneză), s. f., proces de dezvoltare a caracterelor biologice și morfologice ale organismelor, în funcție de condițiile de existență; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., 1. Totalitatea modificărilor structurale și funcționale ale organismelor. 2. Acțiune morfogenetică a organismelor vii asupra altora; ~necroză (v. -necroză), s. f., proces de distrugere a unui țesut organic, ca urmare a unor leziuni distrofice; ~nomie (v. -nomie), s. f., știință care se ocupă cu legile de manifestare a vieții; ~nomogeneză (v. nomo-₁, v. -geneză), s. f., proces biologic evolutiv determinat prin legi cauzale și logice; ~noză (v. -noză), s. f., tulburare a activității normale a unui organism produsă de un agent patogen viu; ~patologie (v. pato-, v. -logie₁), s. f., patologie privită din perspectivă biologică; ~plasmă (v. -plasmă), s. f., 1. Materie organică vie, care intră în constituția tuturor viețuitoarelor. 2. Substanța fundamentală, vîscoasă și vie, a celulei; ~plast (v. -plast), s. n., particulă citoplasmatică vie, capabilă de a se reproduce singură; ~plastic (v. -plastic), adj., referitor la proprietatea celulelor vii, de a-și reface distrugerile suferite; ~poieză (v. -poieză), s. f., totalitatea fenomenelor care au contribuit la apariția organismelor vii; ~pulpectomie (v. pulp/o-, v. -ectomie), s. f., extirpare a pulpei dentare vii; ~ritmogramă (v. ritmo-, v. -gramă), s. f., reprezentare grafică a ritmurilor biologice ale organismului; ~scopie (v. -scopie), s. f., 1. Observație a proceselor vitale. 2. Studiul vieții pe bază de observații; ~sferă (v. -sferă), s. f., totalitatea organismelor vegetale și animale care trăiesc pe suprafața pămîntului; ~sociologie (v. socio-, v. -logie₁), s. f., 1. Teorie neștiințifică care explică viața socială și politică, în primul rînd prin factori biologici. 2. Studiu al comunităților vegetale și animale, fundamentat pe ideea analogiei dintre structurile sociale și cele ecologice; ~spectrometrie (v. spectro-, v. -metrie₁), s. f., aplicare a metodelor spectrometrice pentru determinarea prezenței unui material străin; ~spectroscopie (v. spectro-, v. -scopie), s. f., examinare a țesuturilor vii, cu ajutorul spectroscopului; ~speolog (v. speo-, v. -log), s. m. și f., specialist în biospeologie; ~speologie (v. speo-, v. -logie₁), s. f., disciplina care studiază viața plantelor și a animalelor cavernicole; ~stratigrafie (v. strati-, v. -grafie), s. f., disciplină care studiază răspîndirea organismelor de-a lungul epocilor geologice și depozitele sedimentare cu ajutorul fosilelor; ~stratinomie (v. strati-, v. -nomie), s. f., parte a paleontologiei care studiază condițiile în care au fost înglobate în depozitele sedimentare fosilele vegetale și animale de-a lungul erelor geologice; ~taxie (v. -taxie), s. f., disciplină care se ocupă cu clasificarea organismelor vii; sin. biotaxonomie; ~taxonomie (v. taxo-, v. -nomie), s. f., biotaxie*; ~tehnologie (v. tehno-, v. -logie₁), s. f., elaborarea de tehnici și de metodologii științifice pe baza înțelegerii proceselor biologice la toate nivelele de organizare a biosferei; ~telemetrie (v. tele-, v. -metrie₁), s. f., măsurare și determinare a unor procese vitale de la distanță; ~terapie (v. -terapie), s. f., utilizare a produselor biologice în scop terapeutic; ~termogeneză (v. termo-, v. -geneză), s. f., transformare a energiei chimice în căldură la nivel celular; ~tip (v. -tip), s. n., 1. Grup de indivizi care au aceeași constituție genetică și care nu se deosebesc morfologic, prezentînd, în schimb, diferențe de ordin biologic. 2. Tip constituțional. 3. Grup de germeni cu proprietăți biochimice asemănătoare, în cadrul unei specii; ~tipologie (v. tipo-, v. -logie₁), s. f., 1. Ramură a biologiei care studiază biotipurile. 2. Disciplină care cercetează pentru fiecare individ relațiile posibile între structura corpului și comportamentul psihologic; ~tom (v. -tom), s. n., aparat cu ajutorul căruia se realizează tomografia; ~tomie (v. -tomie), s. f., studiul structurii unui organism vegetal sau animal prin disecție; ~top (v. -top), s. n., teritoriu de viață limitat, cu condiții ecologice relativ similare; ~trof (v. -trof), adj., (despre organisme) care se hrănește cu substanțe existente în ființele vii; ~trofic (v. -trofic), adj., referitor la nutriția țesuturilor organice; ~zom (v. -zom), s. m., unitate organică și funcțională din citoplasmă.

analiză, demers muzicologic care vizează studierea și determinarea componentelor structurale – disocierea în prealabil – ale unui text muzical, informând eventual și asupra tehnicii generale a elaborării acestuia. A. poate fi înțeleasă fie ca metodă de investigare fie ca specialitate muzicologică de sine stătătoare, după cum ea se subordonează anumitor discipline (ca de ex. teoria* superioară a muzicii, etnomuzicologia*) ale căror teze este chemată să le demonstreze sau își are propriul obiect, propria finalitate și propria metodologie. În măsura în care se menține la nivelul simplei descrieri morfologice, a. interferează modalitățile didactice de abordare a tehnicii de compoziție (1, 2). Însăși nașterea ca noțiune și afirmarea ca modalitate de studiu ale a. s-au petrecut în cadre scolastice, anume în acelea ale unui tratat din sec. 17 [Burmeister, Musica poetica, 1606 – v. afectelor, teoria; figură (2)], pentru ca în sec. următor (la J. Mattheson, de pildă) a. să devină o componentă a așa-numitei Kompositionslehre („învățătura compoziției muzicale”), domeniu de care, în parte, va continua să fie legată și în decursul evoluției ulterioare. (Limitele a. muzicale ca gen s-au datorat însă, multă vreme, tocmai nedepășirii nivelului didactic în a. practicate în afara școlii). Statutul a. se diferențiază începând din sec. 19; ea apare integrată în monografii și tratate de istoria muzicii (la Ph. Spitta, F.J. Fétis, A. W. Ambros ș.a.), comportând în această calitate caracterul circumscris al unei „specialități în specialitate”; continuă, de asemenea, să slujească pedagogia compoziției (V. d’Indy); se emancipează, în fine, se constituie și se consolidează ca disciplină de sine stătătoare, fie în limitele a. de tip hermeneutic inițiată de H. Kretschmar (urmat direct de A. Schering) – a. care urmărește modul în care „poetica” muzicală se incorporează și se traduce prin structură, moment cu moment al desfășurării operei, începând cu elementul tematic și continuând cu peripețiile trasformării lui pe tot parcursul compoziției – fie ca a. de tip formal, precum aceea „reductivă” instituită de H. Schenker – a. chemată să demonstreze că mecanismul de generare a operei (tonale) rezidă în constituirea acesteia în trei „straturi” structurale de complexitate progresivă, deductibile unul din altul, pe o structură armonică profundă (relația T-D-T), subiacentă oricărui text muzical (Mittelgrund), apoi a treia, de suprafață (Vordergrund) – fie, în sfârșit, în strânsă relație cu domeniile teoriei*, esteticii*, psihologiei* muzicii; o seamă de concepte cum sunt funcție* și funcționalitate muzicală, „reprezentare sonoră” (Tonvorstellung), formă*, ritm*, armonie*, stil*, „dinamică interioară” (Innerdynamik) etc., așa cum se conturează ele în primele decenii ale sec. 20, la teoreticieni ca H. Riemann, G. Adler, E. Kurth, H. Mersmann ș.a., hotărăsc (la aceiași) și sensurile a. muzicale, asigurând acesteia o solidă bază sistematică și metodologică și ferind-o implicit de descriptivismul și riscul șablonizării ce vor deveni inerente, cu timpul, a. de tip kretschmarian (mai ales în formele ei „popularizate” prin ghidurile de concert, programele de sală etc.). Autonomia a. și corelația ei cu marile sinteze teoretice, departe de a se exclude una pe cealaltă, constituie, în toate cazurile citate, mai sus ca și în altele, aspectele complementare ale unui proces de maturizare a demersului analitic, al cărui ultim țel devine acum unul supramorfologic: fie „logica muzicală” (Riemann), fie „stilul” (Adler), fie problematica formei* muzicale (B. Asafiev, H. Degen), fie fluxul de „energie”, „dinamica interioară” (Kurth, în parte Mersmann) (v. energetism), ca principii ce definesc, dintr-o perspectivă fenomenologică (v. fenomenologie), specificitatea, esența, ce-ul ireductibil nu numai al operei ci și al gândirii muzicale înseși. (De notat că în sistemul a. riemanniene pot fi deslușite anticipări ale a. muzicale structuraliste, „logica muzicală” fiind pe de o parte logica unor „relații” ce se stabilesc în cadrul fiecărui parametru* – melodic, armonic, ritmic etc. – al structurii*, logica funcțiilor motivului* pe plan orizontal și vertical etc., iar pe de altă parte cea care face posibilă comunicarea dintre autor și ascultător). Sarcina de „a ține pasul” cu noua problematică de creație și mai ales cu diversificarea caleidoscopică a acesteia, proprii muzicii sec. 20, revine a. în perioada inter- și postbelică. Cea mai fermă angajare a a. în această direcție se produce în lucrările teoretice ale unor compozitori marcanți ai sec. (Schoenberg, Hindemith, Messiaen ș.a.), preocupați să-și definească, explice, fundamenteze propria concepție și tehinică de compoziție, propriul „sistem” de gândire muzicală. În situația în care scopul a. continuă să fie unul fenomenologic, de dezvăluire a „identității” – fie ea și de ordin formal – a operei sau a specificității unor componente de limbaj, devine evident că metodele prestabilite de a. sunt incompatibile cu extrema varietate a obiectelor analizate, că „o metodă unică sau preferențială de a. nu poate exista” (R. Stephan), că deci condițiile eficacității a. este adaptarea metodei ei la realitățile noilor tehnici de compoziție, netonale (serialismul* sau muzicii neomodale – v. mod (10) – de pildă) sau aplecarea ei aupra unor laturi formale sau/și principii formative ale unei opere sau unui corpus muzical, laturi și principii decelate în prealabil (de către analist) drept caracterizante pentru obiectul studiat (sunt edificatoare în acest sens: a. ritmului ca factor polarizant al tututor dimensiunilor structurale ale discursului, efectuată de P. Boulez în Le sacre du printemps de Stravinski; identificarea de către E. Lendvai a secțiunii de aur* ca principiu unificator al micro- și macrostructurii în opera bartokiană; în muzicologia* românească, determinarea dimensiunilor modală, eterofonică [v. eterofonie], variațională a muzicii lui Enescu). A doua jumătate a sec. 20 aduce cu sine o accentuată scientizare a a. muzicale, mai exact, o potențare a ei ca demers științific (maximizarea rigorii abordării obiectului și a exactității determinărilor lui formale) prin conexiuni interdisciplinare (procese de aceeași natură au loc în întreg arealul științelor umane și sociale în perioada postbelică). Permeabilitatea a. muzicale față de bagajul metodologic și conceptual al diferitelor discipline contemporane (lingvistică structurală, semiotică, cibernetică, subdiscipline și teorii ale matematicii moderne; informatică etc.) reprezintă o constantă a dezvoltării ei de-a lungul aproximativ ultimei treimi de sec. În tot acest răstimp, a. muzicală nu a contenit să-și intensifice, multiplice, înnoiască, atât strategiile disociative cât și pe acelea vizând studiul raportului diversitate-unitate dintre componentele structurale (morfologice / sintactice) ale textului. Lucrul s-a petrecut inițial sub impactul acelei „emergențe a structuralismului” (J.-J. Nattiez) și a „conjuncției semiotică-lingvistică” (idem) ce se produceau în anii ’70 în câmpul lingvisticii; aplicată din totdeauna structurii – „substanța [muzicii] fiind întrucâtva structură” (V. Nemoianu) – a. muzicală s-a găsit atunci în situația paradoxală de a fi desemnată structuralistă, în virtutea faptului că redefinirea concepției și instrumentarului ei s-a produs ca urmare a unor transferuri (cu adaptările necesare) din domeniile lingvisticii struturale și semioticii. Considerând realitatea struturală a operei întru-un sistem de referințe teoretice, în categorii și legi de organizare, în ultima instanță, într-un ansamblu de convenții esențialmente diferite de cele clasice, demersul analitic structuralist este – din perspectivă atât istorică cât și epistemologică – un „cap de serie” al transformărilor profunde pe care a. muzicală le parcurge în ultimele decenii ale sec. 20. ♦ Se vorbește spre finele acestui secol de modelări analitice ale domeniului muzical, a. muzicală însăși fiind concepută drept model, drept simulare a faptului muzical. Se pot depista, cu pornire din faza sa structuralistă, două asemenea tipuri de modelare a domeniului muzical: cea lingvistică și cea matematică. Primul caz include, printre altele: a) metoda paradigmatică de a. a lui N. Ruwet (pliată pe distribuționismul lingvistic american al lui Z.S. Harris și axată pe factorul melodic, urmărind modul de distribuire și variere în plan temporal-sintagmatic a unităților minimale de vocabular muzical, apartenența axei paradigmatice) și b) strategiile analitice deduse din teoria generativă a muzicii tonale, elaborată de F. Lerdahl și R. Jackendoff și centrate în principal pe muzica omofonă (teorie de influență post-chomskiană și, totodată, post-schenkeriană – același post-schenkerianism prezent în Franța la N. Meeùs, C. Deliège, și în mare vogă în S.U.A., printre alții la A. Forte). Un pas important în formalizarea matematică a a. muzicale îl constituie așa-numita teorie a claselor de înălțimi (pitch-class theory) (M. Babbit, J. Rahn, A. Forte, J.N. Straus, L. Solomon), cu derivatele sale operante în domeniul intervalicii și al ritmicii; fiind modelată prin teoria matematică a mulțimilor (sunetele sunt substituite prin numere, iar grupările de sunete sunt tratate ca mulțimi, submulțimi și familii de mulțimi, între care se stabilesc relații și se efectuează operații algebrice), teoria – împreună cu metoda sa aferentă de a. – era inițial aplicabilă exclusiv muzicii serial-dodecafonice; ulterior, ea vizează întregul câmp muzical post-tonal – la această extensie contribuind și varianta modală a teoriei, elaborată de A. Vieru. Pe un alt palier al modelării, aplicațiile cibernetice și informatice (teoria informației, a. asistată de computer) au, prin caracterul lor algebric, corelat cu acela statistic-probabilistic, rolul de a valida sau invalida rezultatele a., de a automatiza raționamentul analitic prin intermediul unor metode de cuantificare și, în final, de a algoritmiza întregul proces analitic și componistic. Datele astfel obținute sunt pertinente îndeosebi în a. și sinteza comparată a stilurilor (Lomax). Un caz special al modelării lingvistice în a. muzicală îl reprezintă semiotica* muzicală, într-o primă fază interesată de sintaxă (semiologia muzicală a lui J.-J. Nattiez), mai nou centrată pe factorii semantic-referențiali (un rol important îl joacă aici aplicarea principiilor naratologiei literare) și pragmatici ai faptului muzical conceput pe trei nivele (J. Molino): poetic, neutru, estezic. Atitudinea poststructuralistă față de a. este una esențialmente critică și, în consecință, negativă. Metadiscursul muzical postmodern, pledând pentru o viziune con- și intertextualistă, se îndepărtează din ce în ce mai mult de însăși cerințele și obiectivele a. muzicale, așa cum au fost ele concepute până acum. Tezele radicale ale relativismului și antiraționalismului contemporan aplicate în muzicol. conduc la afirmarea inoperabilității a. muzicale și, în consecință, la estomparea până la eliminare a practicării acesteia. ♦ În muzicologia românească a. apare relativ târziu (sec. 20), mai întâi ca instrument de cercetare în serviciul unor discipline ca istoriografia (G. Breazul), folcloristica (C. Brăiloiu) sau bizantologia (I.D. Petrescu), în etapa interbelică a dezvoltării acestora. Constituirea a. ca gen muzicologic autonom (prin aplecarea ei exclusivă și univocă asupra compoziției) se produce în deceniile postbelice, în contextul general al maturizării muzicol. și din necesitatea lichidării unor „datorii” ale acesteia față de activitatea de creație. Se poate spune că într-o durată istorică minimă, a. muzicală românească a atins, grație dezvoltării numerice, diversificării tipologice, varietății obiectivelor (problematicii), bunei înzestrări tehnice și teoretice, principalele etape de evoluție pe plan mondial al acestei specialități, distingându-se nu o dată, și prin contribuții originale. O panoramare a a. muzicale după criteriul naturii și extensiei obiectivelor ei evidențiază, firește, și în peisajul muzicologic autohton categorii de a. raportate la o partitură sau un corpus muzical anume, sau la laturi anume ale limbajului unui compozitor, ca și ale a. care instrumentează cercetarea unor stiluri sau studiul unor parametri, sisteme (II) sau subsisteme muzicale istoric determinate. A. precum cele consacrate cvartetelor de Beethoven (T. Ciornea), melodicii palestriniene (L. Comes), polifoniei vocale a Renașterii (M. Eisikovits), formelor muzicale ale barocului la J.S. Bach (S. Toduță), servind determinării „specificului românesc” al armoniei lui Enescu (Speranța Rădulescu) sau unor exegeze teoretice în domeniile modalului și armoniei modale (G. Firca, W.G. Berger, A. Vieru) etc. răspund (și) unor importante deziderate de sinteză muzicologică; amploarea obiectivelor acestor a. sau a studiilor care le înglobează este, de la caz la caz, conjugabilă cu amploarea orizontului și relevanței teoretice ale scrierilor în cauză. Unul dintre domeniile de cercetare care au prilejuit manifestarea din plin a capacităților sintetizatoare în studiul analitic, și astfel, accesul real al analiștilor la esența structurală a muzicii a fost cel al exegezei enesciene: surprinderea într-o serie de a. a procesualităților ciclice*, variaționale*, eterofonice, a specificului modal* etc. din muzica lui Enescu constituie mărturiile unui atare rezultat.

legătură sf [At: PSALT. HUR. 93²/15 / Pl: ~ri / E: ml ligatura] 1 Mod de a uni două corpuri, prin care se limitează mobilitatea lor relativă și care permite transmiterea unor forțe sau a unor mișcări de la unul la celălalt Si: fixare, joncțiune, prindere. 2 (Spc) Legare a unei cărți Si: broșare, cartonare, copertare, (înv) compactare. 3 (Pex) Mod în care este legată o carte. 4 (Pex; ccr) Scoarțe și cotor în care este legată o carte. 5 Legare cu cercuri sau obezi de fier a unui obiect pentru a-l face mai rezistent. 6 (Pex) Mod în care este legat un obiect de fier pentru a-l face mai rezistent. 7 (Îla) Cu ~ Care este mai bine închegat. 8 (Pan) Consolidare a părților unor construcții prin diferiți lianți sau prin bucăți de lemn. 9 (Fig) Întărire. 10 (Țes) Mod de împletire, încrucișare, înlănțuire etc. a firelor de urzeală cu firele din bătătură la războiul de țesut, la împletit sau la tricotat. 11 (Îc) ~ pânză (sau ~ postav) Mod simplu de unire a firelor de urzeală cu cele din bătătură care constă în trecerea alternativă a firelor de urzeală peste și pe sub firul de bătătură. 12 (Înv; îla) În ~ În țesătură. 13 (Înv; îal) În stivă. 14 (Nav) Mod de a fixa, la bordul navelor, două parâme, două porțiuni ale aceleiași parâme sau doi scondri. 15 Cuplare a mai multor conductoare electrice, a mai multor acumulatoare, pile, generatoare electrice etc. 16 (Prc) Mod de fixare mecanică a unui conductor electric la izolatoarele-suport. 17 (Îs) ~ electrică Mod de reunire conductivă fixă și de durată a două elemente de circuit electric. 18 (Îas) Branșament electric. 19 (Îas) Mod de conectare a mai multor elemente de circuit cu scopul de a se realiza o anumită repartiție a curenților ori a tensiunilor electrice. 20 Unire a diferitelor particule care constituie o moleculă, un atom, un nucleu sau un alt sistem material cu proprietăți caracteristice. 21 (Pex) Consistență. 22 (Pex) Densitate. 23 (Îs) Forță de ~ Forță care unește între ele particulele constitutive ale unui sistem material. 24 (Îs) Energie de ~ Energie eliberată la formarea unui sistem material. 25 (Fiz; Chm) Unire a particulelor care constituie o moleculă, un atom, un nucleu etc. 26 (Fiz; Chm; pex) Mod în care se leagă între ei atomii sau moleculele. 27 (Îs) ~ fizică Interacțiune care se exercită între atomii elementelor sau moleculelor prin intermediul forțelor fizice slabe, de natură electrostatică. 28 (Fiz; îs) ~ ion-dipol Interacțiune care se stabilește în soluție între ionii unui compus chimic ionizabil și dipolii moleculelor solicitantului prin intermediul unor forțe fizice slabe, de natură electrostatică având drept rezultat fenomenul de solvatare. 29 (Fiz; îs) ~ dipol-dipol Interacțiune care se realizează între moleculele polare prin intermediul unor forțe fizice slabe, de natură electrostatică datorită atracției electrostatice dintre polii electrici opuși ai moleculelor. 30 (Fiz; îs) ~a Van der Waals Interacțiune care se stabilește între atomii gazelor rare sau între moleculele substanțelor solide, lichide și gazoase prin intermediul unor forțe fizice slabe, de natură electrostatică și care explică posibilitatea lichefierii și solidificării lor. 31 (Chm; îs) ~ chimică Forță interatomică ce asigură legarea atomilor între ei în molecula unui compus chimic prin intermediul electronilor de valență și care conduce la formarea substanțelor chimice. 32 (Chm; spc) Simbol utilizat în formulele de constituție ale substanțelor pentru a arăta legăturile de valență dintre atomi. 33 (Chm; îs) ~ (sau punte) de hidrogen Legătură (31) de natură electrostatică inter- sau intramoleculară, proprie combinațiilor care conțin în moleculă atomii de hidrogen legați de atomii puternic electronegativi. 34 (Chm; îs) ~ ionică (sau heteropolară, electrovalentă, de electrovalență) Legătură (31) nedirijată, neorientată, care apare în combinațiile ionice și care constă în atracția electrostatică dintre ioni cu sarcini electrice de semn contrar, proveniți din atomi participanți la legătură (31), prin transfer, ce dă învelișuri electronice exterioare complete pentru ambii atomi Si: electrovalență. 35 (Chm; îs) ~ atomică (sau homeopolară, covalentă) Legătură (31) care se realizează prin intermediul unuia sau mai multor dubleți de electroni, prin punerea în comun a aceluiași număr de electroni de către fiecare dintre cei doi atomi participanți la legătură Si: covalență. 36 (Chm; îs) ~ covalentă nepolară Legătură (35) care se realizează între moleculele formate din atomi ce nu diferă prin electronegativitatea lor. 37 (Chm; îs) ~ covalentă polară Legătură (35) care se realizează între moleculele formate din atomi ce diferă prin electronegativitatea lor și în care dubletul electronic de legătură este deplasat spre atomul cel mai electronegativ, conferind moleculei o anumită polaritate. 38 (Chm; îs) ~ simplă Legătură (35) ce se realizează prin intermediul unui dublet de electroni de valență, între atomi din specii identice sau diferite. 39 (Chm; îs) ~ dublă Legătură (35) care se realizează prin cuplarea a două perechi de electroni de valență, între atomii de specii identice sau diferite a căror covalență este egală cu cel puțin doi. 40 (Chm; îs) ~ triplă Legătură (35) care se realizează prin cuplarea a trei perechi de electroni de valență, între atomi identici sau diferiți, a căror covalență este egală cu cel puțin trei. 41 (Chm; îs) ~ coordinativă (sau covalent coordinativă) Legătură (35) reprezentând o stare intermediară între legătura covalentă și legătura electrovalentă, care se realizează prin intermediul unui dublet de electroni proveniți numai de la unul dintre participanții la legătură (35). 42 (Chm; îs) ~ semipolară Legătură (35) în care dubletul electronic de legătură provine de la un singur atom. 43 (Chm; îs) ~ metalică Legătură (35) care se realizează între atomii unui metal, în rețeaua cristalină a acestuia, prin punerea în comun a electronilor de valență ai tuturor atomilor ce compun cristalul. 44 (Teh; îs) ~ mecanică Condiție geometrică prin care sunt restrânse posibilitățile de mișcare ale unui punct material sau ale unui sistem de puncte materiale. 45 Piesă, dispozitiv, obiect flexibil care unește sau fixează două sau mai multe obiecte sau părți ale aceluiași obiect cu scopul de a le fixa, imobiliza. 46 (Nav; spc) Parâmă. 47 (Muz; spc) Coardă. 48 (Bot) Viță. 49 (Atm; pop) Articulație. 50 (Atm; pop) Ligament. 51 (Atm; pop) Tendon. 52 (Țes; îs) ~rile durițelor Sforile ițelor. 53 (Țes) Chingi la războiul de țesut. 54 Sfoară la ferestrău. 55 (Reg) Apărătoare de la sanie cu care se fixează proțapul. 56 (Reg) Punte dintre coarnele plugului. 57 (Reg) Cercel la car. 58 (Reg) Vargă de la coasă. 59 (Îs) ~ra stâlpilor (sau la stâlpi) Parte a morii numită și „puntea bogdanilor”. 60 Obiect flexibil sau dispozitiv care unește două obiecte sau două părți ale aceluiași obiect pentru a le determina să se îmbine perfect. 61 (Spc) Șiret¹ (2). 62 (Spc) Șnur. 63 (Spc) Șiret¹ (3). 64 (Îs) ~ri în cruciș Curele la încălțăminte. 65 (Îe) A fi ~ de picior Se spune despre cineva care nu valorează nimic în ochii celorlalți oameni Si: neînsemnat. 66 (Spt; spc) Dispozitiv format din curele sau fire metalice prin intermediul căruia se atașează schiurile la picioare. 67 Nod. 68 (Pex) Fundă. 69 (Rar; îs) ~ de ciorapi Jartieră. 70 (Spc; îs) ~ de rană Material flexibil cu care se acoperă o rană Si: bandaj, fașă, pansament, tifon, (pop) oblojeală. 71 (Med; înv; îs) ~ de vână Garou. 72 (Pop; șîs ~ de cap) Bucată de pânză, de diferite culori și forme, pe care o poartă femeile pe cap Si: basma, broboadă, tulpan, (pop) testemel. 73 (Reg) Bucată de pânză albă, de formă triunghiulară, pe care o poartă pe cap numai femeile măritate. 74 (Rar; șîs ~ de pălărie) Panglică. 75 (Înv; șîs ~ de gât) Cravată. 76 (Înv; îas) Fular. 77 (Spc) Întăritură la malul unui râu Si: capră. 78 Armătură a unui pod. 79 (Pex) Ornamentație a unei uși. 80 (Spc) Îmbrăcăminte de fier aplicată pe caroseria carului. 81 (Pop) Mai multe fire de paie cu care se leagă snopul Si: legătoare (3). 82 (Pan) Loc unde se îmbină între ele două părți ale aceluiași lucru. 83 (Pop) Temelie a unei clădiri. 84 (Reg) Pod la casă. 85 (Reg) Grindă principală a casei Si: cosoroabă. 86 (Reg) Chingă a căpriorilor. 87 (Reg) Colț al camerei. 88 (Pop) Bulfeu la jug Si: spetează. 89 (Pop) Pod sau strat al coșului și brațe ale brâului la moara de vânt. 90 (Atm; pop; îs) ~ grumazului Claviculă. 91 (Mpl) Obiect, funie, lanț sau instrument care servește la imobilizarea unui captiv, pentru a-i limita libertatea de acțiune, de deplasare și pentru a-l chinui. 92 (Mpl; pex) Cătușe. 93 (Fig) Temniță. 94 (Fig; pex) Pușcărie. 95 (Îvr) Întemnițat. 96 (Îvr) Osândit. 97 (Înv; fig) Robie. 98 Cataplasmă. 99 (Pex) Bucată de pânză, compresă, pansament etc. unse cu cataplasmă și aplicate pe partea bolnavă a corpului. 100 Grup de obiecte, de același fel sau diferite, strânse și legate împreună într-o pânză, într-o hârtie, cu o sfoară etc. pentru a le păstra la un loc sau pentru a putea fi transportate mai ușor Si: balot, boccea, pachet¹, teanc. 101 (Pop) Pungă. 102 (Spc) Pachet de tutun. 103 (Rar) Fișic. 104 (Rar) Grămadă. 105 (Udp „de”) Grămadă delimitată de lemne, de nuiele, de paie etc. care (sau câtă) poate fi dusă în spinare sau cu brațele Si: mănunchi, povară, sarcină, snop. 106 (Pan) Grup restrâns de obiecte de același fel. 107 (Rar) Buchet. 108 (Rar) Mănunchi. 109 (Reg; lpl) Boabe, grăunțe în spic. 110 (Spc) Mănunchi de busuioc cu care preotul stropește cu aghiasmă Si: mătăuz, sfeștoc. 111 (Pop) Cantitate mică de fire de păr legată strâns cu o ață pentru a nu se împrăștia Si: smoc, șuviță. 112 Zarzavaturi prinse în mănunchi pentru vânzare, păstrare etc. 113 (Pop) Scul de fire de cânepă sau de in. 114 (Reg) Mănunchi de fuioare. 115 (Trs; spc) Matcă de bumbac Si: jirebie. 116 (Îe) A face ~ A rășchia. 117 (Pes; șîs ~ de carmoce) Unealtă de pescuit alcătuită din trei perimete Si: periteag, teag. 118 (Reg) Păpușă a porumbului până să facă mătase, care crește aproape de rădăcină. 119 (Spc; d. plante; îlv) A avea ~, a da ~, a prinde ~, a face ~, a lega ~ A rodi. 120 Ansamblu al mijloacelor care contribuie la realizarea de comunicații rutiere, feroviare, aeriene, navale sau a unei telecomunicații între două puncte. 121 (Îlv) A face ~ cu, a fi în ~ cu A comunica. 122 (Îe) A stabili ~ (cu cineva) A stabili relații cu cineva. 123 (Fig; urmat de determinări care indică felul, natura, caracterul) Relație de rudenie, de prietenie, de dragoste etc. care unește sau apropie oamenii. 124 (Mpl) Relație, cunoștință printre oameni de seamă sau influenți sau printre oameni dintr-un anumit cerc, în general eclectic. 125 (Fig) Contact stabilit și menținut între diferite persoane, instituții, state etc. 126 (Fig; îe) A veni în ~ cu... A ajunge să aibă relații, raporturi datorită vecinătății etc. cu... 127 (Fig) Raport de interdependență între obiecte, procese, fenomene sau însușiri ale acestora care este și se manifestă direct și puternic, relevând trăsături intrinsece și exprimând intercondiționări permanente, pe care gândirea omenească îl poate constata și stabili Si: conexiune, corelație, legătuință, raport. 128 (Îs) ~ universală Interdependență. 129 (Îlv) A fi în ~ cu, a sta în ~ cu... A depinde de... 130 (Îal) A fi în strictă conexiune cu... 131 (Îlv) A pune în ~ A corela. 132 (Îlpp) În ~ cu... În raport cu ... 133 (Îe) A nu avea nici o ~ cu ceva (sau cu cineva) A nu ști nimic despre ceva sau cineva. 134 (Îae) A nu avea de-a face cu ceva sau cu cineva. 135 (Îlav) Fără ~ Întâmplător. 136 (îal) Fără motiv. 137 (Îal) Fără sens. 138 (Fig) Înlănțuire logică Si: coerență. 139 (Îlv) A face ~ra, (rar) a pune ~ra A relaționa. 140 (Îal) A corela. 141 (Îal) A asocia. 142 (Îe) A lua ~ra (cu cineva) A contacta pe cineva. 143 (Fig) Coeziune. 144 (Fig) Solidaritate. 145 (Fig) Unitate. 146 Mod specific de organizare al limbii ca un sistem ale cărui elemente individuale se constituie ca tipare cu înțeles. 147 Concordanță între părțile unei expuneri, ale unei argumentări. 148 (Îla) Cu ~ Coerent. 149 (Îla) Fără ~ Separat. 150 (Îal) Izolat. 151 (Îal) Incoerent. 152 (Grm; înv) Conjuncție. 153 (Mil) Totalitate a mijloacelor și procedeelor folosite pentru a asigura transmitereaordinelor, dispozițiilor, rapoartelor și semnalelor, având scopul de a asigura conducerea trupelor în luptă. 154 (Îs) Agent de ~ Agent care menține un contact permanent între două unități militare, între două grupuri de comandă etc. 155 (Îs) Ofițer de ~ Ofițer din compunerea statului major trimis la un alt stat major superior, vecin sau subordonat, cu misiunea de a informa verbal asupra unei situații și de a transmite o comunicare verbală sau scrisă din partea comandamentului. 156 (Îs) Om de ~ Persoană care asigură un contact permanent între două instituții, două întreprinderi, două grupuri de persoane etc. 157 (Îas) Persoană prin intermediul căreia membrii unui partid sau grupări aflate în ilegalitate țin contactul cu organele superioare. 158 (Spc; îe) A da ~ A stabili un contact telefonic între două persoane. 159 (Ccr) Racord. 160 (Înv) Acord. 161 (Înv) Convenție. 162 (Înv) Pact. 163 (Înv) Promisiune. 164 (Înv) Obligație. 165 (Înv) Angajament. 166 Legământ (1). 167 (Îlv) A face ~ A se angaja. 168 (Îal) A se obliga. 169 (Îal) A paria. 170 (Înv) Condiție. 171 (Îvr) Pariu. 172 (Construit cu verbul „a face”) Convenție de colaborare. 173 (Construit cu verbul „a face”) Coaliție. 174 (Pgn; șîs ~ de pace, rar, ~ păcii) Tratat. 175 (Pan) Căsătorie. 176 Obligație impusă cuiva Si: interdicție, opreliște. 177 (Pex) Cumpătare. 178 (Pex) Abstinență. 179 (Rar) Mod de organizare socială. 180 (Înv; șîs ~ lui Mihai Viteazul) Decret. 181 (Înv; îas) Întocmire. 182 (Înv) Decizie. 183 (Înv) Hotărâre a soartei. 184 (Îvp) Farmec. 185 (Îvp) Impotență sau boală declanșată în urma unei vrăji. 186 (Îlpp) În ~ cu... Referitor la... 187 (Îal) Privitor la... 188 (Îlpp) Fără ~ cu... Care nu se referă la... 189-190 (Îe) A (nu) avea ~ cu... A (nu) se referi la ... 191-192 (Îae) A (nu) privi pe... corectat(ă)

MICRO- „mic, redus, insuficient”. ◊ gr. mikros „mic” > fr. micro-, it. id., engl. id., germ. mikro- > rom. micro-. □ ~aerofil (v. aero-, v. -fil₁), adj., (despre vegetale) care trăiește într-un mediu sărac în oxigen; ~angiografie (v. angio-, v. -grafie), s. f., metodă radiologică de punere în evidență a vaselor capilare, după observarea microscopică a preparatelor; ~angiopatie (v. angio-, v. -patie), s. f., stare patologică a vaselor capilare; ~aplanospor (v. aplano-, v. -spor), s. m., aplanospor de dimensiuni mici; ~barograf (v. baro-, v. -graf), s. n., tip de barograf care înregistrează variațiile mici și repezi ale presiunii; ~biocenoză (v. bio-, v. -cenoză₁), s. f., componentă analitică a biocenozei, cuprinzînd populațiile de microorganisme; ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază morfologia și fiziologia microorganismelor; ~biosferă (v. bio-, v. -sferă), s. f., parte din biotop ocupată de un individ sau de o populație, care oferă acestora toate condițiile de dezvoltare; sin. habitat; ~blast (v. -blast), s. n., 1. Eritroblast de dimensiuni mici. 2. Lujer anual scurt, cu creștere limitată; ~blefarie (v. -blefarie), s. f., anomalie congenitală care se caracterizează printr-o dezvoltare incompletă a pleoapelor; ~brahie (v. -brahie), s. f., malformație caracterizată prin brațe foarte mici; ~cardie (v. -cardie), s. f., inimă congenitală foarte mică; ~cefal (v. -cefal), adj., s. m. și f., (persoană) care prezintă microcefalie; ~cefalie (v. -cefalie), s. f., malformație congenitală caracterizată prin dezvoltarea insuficientă a craniului și a creierului; ~cenoză (v. -cenoză₁), s. f., parte a biocenozei, cu durată de existență redusă, apărută ca urmare a unor condiții favorabile; ~centru (v. -centru), s. n., constituent citoplasmatic situat lîngă nucleu, care intervine în procesul mitozei; ~cheilie (v. -cheilie), s. f., anomalie caracterizată prin scurtarea accentuată a uneia sau a ambelor buze; ~chirie (v. -chirie), s. f., anomalie congenitală caracterizată prin mîini foarte mici; ~ciclic (v. -ciclic), adj., (despre ciuperci) care nu are toate cele cinci forme de spori; ~cist (v. -cist), s. n., celulă înconjurată de o membrană groasă, devenind spor de conservare al unor ciuperci; ~cit (v. -cit), s. n., globulă roșie de dimensiuni foarte mici; ~citemie (v. -cit, v. -emie), s. f., prezența excesivă a microcitelor în sînge; ~climatologie (v. climato-, v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul climatic al unor localități sau stațiuni balneoclimatice; ~clin (v. -clin), s. n., mineral din grupa feldspaților potasici, cristalizat în sistemul triclinic, fiind un constituent important al unor roci eruptive și metamorfice; ~cnemie (v. -cnemie), s. f., anomalie congenitală, constînd în existența unor gambe foarte scurte; ~coc (v. -coc), s. m., bacterie sferică de dimensiuni foarte mici; ~corie (v. -corie₁), s. f., anomalie congenitală a irisului, caracterizată prin pupile foarte mici; ~cromozom (v. cromo-, v. -zom), s. m., cromozom de dimensiuni mici, cu centromer bine definit; ~dactil (v. -dactil), adj., care prezintă microdactilie; ~dactilie (v. -dactilie), s. f., malformație care constă în dezvoltarea insuficientă a degetelor; ~economie (v. eco-, v. -nomie), s. f., știință care se ocupă cu studiul relațiilor economice la nivelul fiecărei întreprinderi; ~encefalie (v. -encefalie), s. f., anomalie congenitală, constînd în existența unui creier foarte mic; ~estezie (v. -estezie), s. f., tulburare de sensibilitate, constînd în recepția diminuată a volumului și a greutății obiectelor; ~eudiometru (v. eudio-, v. -metru₁), s. n., aparat utilizat în microdeterminările gazometrice; ~fag (v. -fag), adj., s. n., 1. adj., (Despre organisme) Care se hrănește cu viețuitoare mărunte. 2. s. n., Fagocit de dimensiuni reduse; ~fachie (~fakie) (v. -fachie), s. f., anomalie congenitală care constă într-un cristalin anormal de mic; ~fanerofite (v. fanero-, v. -fit), s. f. pl., grup de fanerofite cuprinzînd arbori și arbuști înalți de 2-8 m; ~fil (v. -fil₂), adj., cu frunze mici; ~filogeneză (v. filo-₂, v. -geneză), s. f., proces de adaptare și diferențiere, caracteristic unor grupe de organisme mai mici; sin. microevoluție; ~filogenie (v. filo-₂, v. -genie₁), s. f., evoluție care are loc într-o perioadă scurtă de timp; ~fite (v. -fit), s. f. pl., plante inferioare unicelulare, de dimensiuni foarte mici; ~fitobentometru (v. fito-, v. bento-, v. -metru₁), s. n., aparat pentru colectarea microorganismelor din stratul subțire format la suprafața fundului bazinelor acvatice; ~fitocenoză (v. fito-, v. -cenoză₁), s. f., variantă locală a fitocenozei, cu compoziție și structură determinate; ~fitologie (v. fito-, v. -logie₁), s. f., 1. Studiu al organismelor vegetale microscopice. 2. Bacteriologie*; ~fon (v. -fon), s. n., aparat care transformă vibrațiile sonore în oscilații electrice, utilizat în radioteleviziune și în telecomunicații; ~fonie (v. -fonie₁), s. f., stare patologică caracterizată prin slăbirea vocii; ~fot (v. -fot), s. n., imagine realizată prin microfotografiere; ~fotometru (v. foto-, v. -metru₁), s. n., aparat utilizat în spectroscopie pentru determinarea opacității negativelor fotografice, pe zone foarte mici; ~fotoradiografie (v. foto-, v. radio-, v. -grafie), s. f., tehnică radiologică prin care se pot obține radiografii pulmonare de dimensiuni reduse; ~gametofit (v. gameto-, v. -fit), s. n., gametofit mascul, generator de gameți masculini; ~gametogeneză (v. gameto-, v. -geneză), s. f., totalitate a proceselor care duc la formarea și maturizarea gameților masculini; ~gamie (v. -gamie), s. f., proces de fecundație la care copulează merogameți mai mici decît în cazul hologamiei; ~gastrie (v. -gastrie), s. f., dezvoltare insuficientă a stomacului; ~genie (v. -genie₂), s. f., dezvoltare incompletă a mandibulei, care duce la ștergerea reliefului bărbiei; ~girie (v. -girie), s. f., malformație a scoarței cerebrale, care se caracterizează prin circumvoluții foarte mici; ~glie (v. -glie), s. f., celulă nevroglică mică a sistemului nervos central; sin. celulă Hortega; ~glosie (v. -glosie), s. f., dezvoltare insuficientă a limbii; ~gnație (v. -gnație), s. f., dezvoltare insuficientă a unui maxilar, de obicei a mandibulei; ~graf (v. -graf), s. n., pantograf care permite desenarea unor figuri extrem de mici; ~grafie (v. -grafie), s. f., disciplină care tratează despre prepararea și descrierea obiectelor supuse observației microscopice; ~hematocrit (v. hemato-, v. -crit), s. n., metodă de determinare a hematocritului cu cantități minimale de sînge; ~hematurie (v. hemat/o-, v. -urie), s. f., hematurie microscopică; ~lite (v. -lit₁), s. n. pl., 1. Elemente cristaline microscopice, de formă tubulară sau prismatică, prezente în compoziția rocilor vulcanice din terțiar. 2. Unelte de piatră cioplită, de dimensiuni mici, folosite în comuna primitivă, mai ales în mezolitic; ~litic (v. -litic₁), adj., format din microlite; ~litotip (v. lito-, v. -tip), s. n., constituent microscopic al cărbunilor humici; ~logie (v. -logie₁), s. f., tratat despre microorganisme; ~manie (v. -manie), s. f., complex de inferioritate exagerată; ~manometru (v. mano-, v. -metru₁), s. n., instrument utilizat pentru măsurarea variațiilor foarte mici de presiune; ~mastie (v. -mastie), s. f., dezvoltare insuficientă a sînilor; ~mel (v. -mel₁), adj., care prezintă micromelie; ~melie (v. -melie), s. f., dezvoltare incompletă a extremităților; ~mer (v. -mer), adj., s. n., 1. adj., Cu părți sau diviziuni de dimensiuni mici. 2. s. n., Celulă mică rezultînd din diviziunile succesive ale blastomerelor, la începutul segmentării oului; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu măsurarea dimensiunilor foarte mici; ~metru (v. -metru₁), s. n., 1. Instrument mecanic de mare precizie, cu care se măsoară dimensiunile foarte mici. 2. Instrument gradat, adaptat la ocularul unui microscop pentru a măsura dimensiunile obiectelor studiate; ~micete (v. -micete), s. f. pl., ciuperci minuscule, saprofite sau parazite, care nu pot fi văzute cu ochiul liber; ~mielie (v. -mielie), s. f., dezvoltare incompletă în lungime a măduvei spinării; ~mieloblast (v. mielo-, v. -blast), s. n., mieloblast caracterizat printr-o structură fină și prin prezența unui nucleol și a unei citoplasme bazofile; ~monolit (v. mono-, v. -lit₁), s. n., monolit de dimensiuni mici; ~orhidie (v. -orhidie), s. f., anomalie caracterizată prin dezvoltare incompletă, redusă a testiculelor; ~paleontologie (v. pale/o-, v. onto-, v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul fosilelor de dimensiuni microscopice; ~pedagogie (v. ped/o-₁, v. -agogie), s. f., pedagogie privită în perspectiva aplicării ei la procesul instructiv-educativ, realizat la structuri mici ca: elev, grup de elevi, clasă, școală; ~pil (v. -pil₁), s. n., 1. Orificiu la partea terminală a ovulului prin care pătrunde de obicei tubul polinic. 2. Orificiu al integumentului seminal pe unde iese radicula; ~pletismografie (v. pletismo-, v. -grafie), s. f., metodă de studiu pletismografic a pulsului digital; ~podie (v. -podie), s. f., anomalie de dezvoltare a piciorului care rămîne de dimensiuni mici; ~por (v. -por), s. m., orificiu al pielii care nu poate fi văzut cu ochiul liber; ~pter (v. -pter), adj., cu aripi mici sau rudimentare; ~radiografie (v. radio-, v. -grafie), s. f., radiografie efectuată pe un film special de dimensiuni mici; ~radiofotografie (v. radio-, v. foto-, v. -grafie), s. f., radiografie medicală de mici dimensiuni; ~radiometru (v. radio-, v. -metru₁), s. n., aparat pentru măsurarea lungimilor prin metode radiotehnice; ~scop (v. -scop), s. n., instrument optic construit pe baza unui sistem de lentile, utilizat la observarea și cercetarea corpurilor extrem de mici; ~scopie (v. -scopie), s. f., tehnică a observării și studierii corpurilor mici cu ajutorul microscopului; ~seismograf (v. seismo-, v. -graf), s. n., seismograf pentru înregistrarea cutremurelor de pămînt foarte slabe; ~sferă (v. -sferă), s. f., cameră inițială și foarte mică a foraminiferelor; ~sferocit (v. sfero-, v. -cit), s. n., globulă roșie cu diametrul foarte redus; ~sfigmie (v. -sfigmie), s. f., amplitudine redusă a pulsului; ~sociologie (v. socio-, v. -logie₁), s. f., 1. Studiu sociologic al grupurilor mici. 2. Curent pozitivist în sociologia contemporană care consideră că factorul fundamental al vieții sociale îl constituie relațiile afective din cadrul unor grupuri mici; ~somie (v. -somie), s. f., reducere a dimensiunilor corporale; ~sor (v. -sor), s. m., grup de microsporangi; ~spectrofotometrie (v. spectro-, v. foto-, v. -metrie₁), s. f., metodă pentru studiul cantitativ al elementelor chimice componente ale diferitelor țesuturi, cu ajutorul spectrelor de emisie și de absorbție; ~splanhnie (v. -splanhnie), s. f., scădere a volumului și a greutății viscerelor; ~spondilie (v. -spondilie), s. f., tip de cifoză care se manifestă radiologic prin oprirea în dezvoltare a unuia sau a două corpuri vertebrale; ~spor (v. -spor), s. m., 1. Spor mascul de mici dimensiuni al unor criptogame vasculare, care dă naștere unui protal masculin. 2. Grăunte de polen prezent la antofite; ~sporange (v. spor/o-, v. -ange), s. m., 1. Organ al anumitor alge și criptogame vasculare în care se formează și se dezvoltă microsporii. 2. Sac polinic; ~sporie (v. -sporie), s. f., boală infecțioasă provocată de ciuperci microscopice; ~sporocit (v. sporo-, v. -cit), s. n., celulă care produce microspori; ~sporofilă (v. sporo-, v. -fil₂), s. f., frunzuliță modificată pe care se dezvoltă microsporangele; ~sporofor (v. sporo-, v. -for), s. m., suport al microsporilor; ~sporogeneză (v. sporo-, v. -geneză), s. f., proces de formare a microsporilor la plantele cu flori; ~stilie (v. -stilie), s. f., tip de heterostilie la care unele flori au stile scurte și filamente staminale lungi; ~stilospor (v. stilo-, v. -spor), s. m., stilospor de dimensiuni reduse; ~stomie (v. -stomie), s. f., micșorare exagerată a orificiului bucal; ~taxonomie (v. taxo-, v. -nomie), s. f., clasificare a unităților taxonomice infraspecifice; ~term (v. -term), adj., (despre plante) care preferă regiunile reci; ~termofil (v. termo-, v. -fil₁), adj., care crește în zona cu climă temperată rece din regiunea boreală; ~termofile (v. termo-, v. -fit), s. f. pl., plante boreale; ~tom (v. -tom), s. n., instrument de secționare a țesuturilor animale sau vegetale, spre a putea fi examinate la microscop; ~zoare (v. -zoar), s. n. pl., încrengătură de animale acvatice foarte mici, vizibile numai la microscop; ~zom (~som) (v. -zom), s. m., granulă citoplasmică de dimensiuni foarte mici, bogată în proteine și fosfolipide; ~zoofag (v. zoo-, v. -fag), adj., (despre organisme) care consumă nevertebrate minuscule; ~zoospor (v. zoo-, v. -spor), s. m., zoospor de dimensiuni mici.

ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43°37′07″ și 48°15′06″ lat. N și între 20°15′44″ și 29°41′24″ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45° lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km² (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km². Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă „poartă” deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3°C între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11°C în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8°C în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8°C, iar în cele de munte oscilează între 6°C și -2°C pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23°C în S țării, 20°C în reg. de deal și mai puțin de 6°C pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5°C (în aug. 1951, la stația meteo „Ion Sion” din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3°C), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2°C. În NE țării valorile scad sub -4°C, iar pe culmile munților ajung la -10°C. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5°C s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în „umbră de precipitații” și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Română, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul de oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional „Henri Coandă”, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii ’80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii ’70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde $ fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți „Alpii Transilvaniei”), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distinct de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni („țări” precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, „mai mari ai pământului” (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea „Chestiunii orientale”, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, „regimul națiunilor” privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei „națiuni”. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al „cărvunarilor”, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a „crizei orientale”, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. „stat național unitar și indivizibil”, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic („libertatea muncii”, „libertatea de asociere”, „dreptul de vot” ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km², populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după „Războiul de șase zile” (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii „The Chase Manhattan”, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii ’70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă „de independență” a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se „mineriadele”. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant al legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum și integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.