COTA, cotez, vb. I. Intranz. (În economia capitalistă, despre titluri, acțiuni, efecte etc.) A fi apreciat, a avea o anumită valoare, un anumit curs la bursă. Acțiunile societății X nu mai cotează. ◊ Tranz. Fig. A aprecia, a prețui, a considera. Tehnicianul este bine cotat.

acțiune (a intenta o acțiune; societate pe acțiuni), -nii gen. a.

peisaj sn [At: PLEȘOIANU, A. L. 39/12 / V: (înv) paesagiu, paisagiu, ~agiu, ~izagiu, ~izaj / P: pe-i~ / Pl: ~e, (înv) ~uri / E: fr paysage, it paesaggio] 1 Parte din natură care formează un ansamblu și este prinsă dintr-o singură privire Si: priveliște. 2 Aspect propriu unui teritoriu oarecare rezultat dintr-o anumită combinație între factorii naturali și acțiunea societății umane. 3 Teritorii care au aspectul descris mai sus. 4 Gen de pictură sau de grafică având ca obiect reprezentarea pe primul plan a priveliștilor din natură, oamenii sau animalele apărând doar ca elemente accesorii. 5 (Ccr) Tablou care prezintă un peisaj (1). 6 Fotografie care înfățișează un peisaj (1). 7 Descriere, reprezentare a naturii într-o operă literară. 8 Compoziție literară descriptivă. 9 Compoziție muzicală care își propune să descrie tablouri din natură.

HOLDING s. n. Societate care deține o cantitate suficientă din acțiunile altei societăți pentru a putea exercita controlul asupra ei. – Din engl., fr. holding.

CORPORAȚIE, corporații, s. f. 1. (In societatea medievală) Formă specifică de organizare a activității economice a meseriașilor; breaslă (1); isnaf, rufet. 2. (în unele țări) Întreprindere mare. ♦ Societate pe acțiuni. [Var.: corporațiune s. f.] – Din fr. corporation.

DIVIDEND, dividende, s. n. Parte din profitul unei societăți pe acțiuni care revine fiecărui acționar în raport cu acțiunile pe care le posedă. – Din fr. dividende, lat. dividendus.

CORPORAȚIE ~i f. 1) (în feudalism) Asociație de meseriași, grupați în vederea apărării intereselor lor; breaslă; isnaf. 2) Societate pe acțiuni. [Art. corporația; G.-D. corporației; Sil. -ți-e] /<fr. corporation

DIVIDEND ~e n. Cotă-parte din profitul unei societăți pe acțiuni, revenind unui acționar, în raport cu valoarea acțiunilor pe care le posedă. /<fr. dividende, lat. dividendus

HOLDING ~uri n. Societate (anonimă) care deține majoritatea acțiunilor altor societăți (subordonându-le). /<engl., fr. holding

ORDIN⁴ ~e n. 1) (în Europa medievală) Comunitate monaho-cavalerească, care lua parte la acțiuni războinice. 2) Societate secretă. ~ul masonilor. /<lat. ordo, ~inis, fr. ordre

ADMINISTRAȚIE s.f. Ansamblul organelor executive și de dispoziție ale statului; personalul de conducere al unei întreprinderi, al unei instituții etc. ◊ Consiliu de administrație = consiliu însărcinat cu conducerea unei societăți pe acțiuni. ♦ Serviciu al armatei care avea în sarcină hrana și îmbrăcămintea trupelor. [Gen. -iei, var. administrațiune s.f. / cf. rus. administrațiia, fr. administration, it. amministrazione, lat. administratio].

DEMOCRATIZARE s.f. Acțiunea de a democratiza și rezultatul ei. ◊ (Ec.) Democratizarea capitalului = Teorie potrivit căreia dezvoltarea societăților pe acțiuni și plasarea acțiunilor în rîndurile muncitorilor ar schimba natura capitalului și a capitalismului, fiecare posesor al unei acțiuni devenind coproprietar al unei întreprinderi și putînd participa la conducerea ei. [< democratiza].

APORT s.n. Contribuție a unei persoane sau a unei colectivități la o întreprindere, la o acțiune. ♦ Capital cu care cineva contribuie la o societate pe acțiuni. [< fr. apport].

CORPORAȚIE s.f. 1. Organizație medievală meșteșugărească, care apăra interesele și drepturile profesionale ale membrilor săi; breaslă. 2. (În S.U.A.) Denumire dată societăților pe acțiuni. [Gen. -iei, var. corporațiune s.f. / cf. fr. corporation, it. corporazione].

DIVIDEND s.n. Parte din profitul unei societăți pe acțiuni care se dă unui acționar în raport cu acțiunile pe care le are. [Pl. -de, -duri. / cf. fr. dividende, it. dividente, lat. dividendus – care trebuie împărțit].

NEOCAPITALISM s.n. Stadiu recent al capitalismului, caracterizat prin intervenția mărită a statului în economie, progresiva concentrare a societăților pe acțiuni și dezvoltarea unei societăți de consum. [Cf. it. neocapitalismo].

ADMINISTRAȚIE s. f. 1. ansamblul organelor executive și de dispoziție ale statului; personalul de conducere al unei întreprinderi, instituții etc. ◊ consiliu de ~ = consiliu însărcinat cu conducerea unei societăți pe acțiuni. 2. serviciu al armatei care avea în sarcină hrana și îmbrăcămintea trupelor. (< fr. administration, lat. administratio, /2/ rus. administrațiia)

APORT² s. n. 1. contribuție a unei persoane sau colectivități la o întreprindere, la o acțiune comună. 2. bunuri (i)mobile, bani, valori pe care un asociat le aduce într-o unitate economică. ◊ capital cu care un acționar contribuie la o societate pe acțiuni. (< fr. apport)

CONSORȚIU s. n. I. participare la domnie în vechea Romă. II. 1. asociație de monopoliști, constituită în scopul plasării de împrumuturi, al înființării unei societăți pe acțiuni, precum și pentru efectuarea unor operații comerciale. ♦ ~ bancar = asociație a mai multor bănci, neguvernamentală, creată pentru efectuarea de operații financiare de anvergură și avantajoase. 2. (biol.) asociație simbiotică între două organisme. (< fr., lat. consortium, germ. Konsortium)

CORPORAȚIE s. f. 1. organizație (medievală) de meseriași care apăra interesele și drepturile profesionale ale membrilor săi; breaslă. 2. (în S.U.A. și alte țări) societate pe acțiuni. (< fr. corporation)

DEMOCRATIZARE s. f. acțiunea de a democratiza; proces menit să permită o participare largă a cetățenilor la conducerea vieții politice, economice și sociale a țării. ♦ (ec.) ă capitalului = teorie potrivit căreia dezvoltarea societăților pe acțiuni și plasarea acțiunilor în rândurile muncitorilor ar schimba natura capitalului, fiecare posesor al unei acțiuni devenind coproprietar al unei întreprinderi și putând participa la conducerea ei. (< democratiza)

DIVIDEND s. n. cotă-parte din profitul net al unei societăți pe acțiuni care se repartizează acționarilor pentru fiecare acțiune. (< fr. dividende, it. dividendo, germ. Dividende)

NEOCAPITALISM s. n. stadiu recent al capitalismului, caracterizat prin intervenția mărită a statului în economie, progresiva concentrare a societăților pe acțiuni și dezvoltarea unei societăți de consum. (< fr. néocapitalisme)

APORT², aporturi, s. n. Contribuție (de muncă, de luptă etc.) a unei persoane sau a unei colectivități. ♦ (În economia capitalistă) Parte de capital adusă într-o societate pe acțiuni de fiecare dintre membrii ei. – Fr. apport.

CAPITAL 1. Bogăție, sumă mare de bani, patrimoniu. 2. Sumă de bani constituind elementul principal al unei datorii. 3. P. ext. Ansamblul resurselor acumulate la nivel micro- sau macro-economic. 4. Ansamblul valorilor materiale, spirituale rezultate din activitatea umană și și totalitatea valorilor financiare deținute de o persoană, întreprindere, țară, utilizate în scopul obținerii unui venit. Din punct de vedere al rolului și modului de valorificare în circuitul economic, c. se diferențiază în c. productiv și c. financiar. ♦ C. productiv (factor de producție) cuprinde c. real (bunuri de c. tangibil) și c. uman (bunuri de c. intangibil). C. real (valorile materiale sub forma mijloacelor de producție folosite la obținerea altor bunuri de c. și a bunurilor de consum) este format din c. fix (mașini, utilaje, instalații, echipamente, construcții etc., care participă la mai multe cicluri de producție, depreciiindu-se treptat) și c. circulant (materii prime, combustibili, semifabricate, care se consumă într-un singur ciclu de producție). C. uman include valorile spirituale productive sub forma calificării profesionale, a cunoștințelor încorporate în forța de muncă prin investiții în educație, învățămînt, cultură, sănătate etc., care sporesc eficiența muncii. C. financiar reprezintă ansamblul c. bănesc și al hîrtiilor de valoare. C. bănesc include c. lichid (cantitatea de bani necesară cumpărării de c. real și creșterii stocului de c.) și c. de împrumut (credite). Hîrtiile de valoare cuprind acțiuni, obligațiuni etc. Din punctul de vedere al eficienței economice c. se împarte în c. utilizat, consumat și acumulat. C. utilizat semnifică valoarea totală a a resurselor economice folosite în procesele productive și de distribuire a bunurilor și serviciilor, provenite din c. subscris (c. vărsat la înființarea firmei), părți din profitul realizat, emisiuni de acțiuni, înprumuturi pe diferite termene, vînzări de acțiuni. C. consumat reprezintă valoarea recuperată din amortizările anuale, inclusă în costul de producție. C. acumulat desemnează sporul de c. obținut în urma procesului de acumulare și al investițiilor nete. ♦ C. brut = masa echipamentelor în expresie valorică. C. monetar = valoarea ansamblului fondurilor disponibile exprimată în unități monetare. C. intensiv = metodă productivă care folosește mai mult c. real în comparație cu cel uman pe unitate de produs. C. flotant = parte a c. unei societăți pe acțiuni care nu este deținută de acționarii ce controlează societatea, fiind disponibilă în orice moment pentru vînzare-cumpărare de acțiuni pe piața de valori. C. individual = patrimoniul firmei unui singur agent economic. C. social (nominal) = patrimoniul aflat în proprietatea întreprinzătorilor asociați sau al unei societăți pe acțiuni; infrastructura unei economii naționale. C. permanent = c. propriu (c. social plus rezerve) la care se adaugă creditele pe termen lung și mediu. C.-risc = parte a c. unei firme investit într-o afacere riscantă, dar cu un profit probabil mare. În funcție de domeniul activității economice, c. se diferențiază în c. industrial (v. industrial), c. comercial (v. comercial) etc. 5. (În teoria marxistă) Rezultat al muncii colective însușit de proprietarii mijloacelor de producție, reprezentînd sursă a plusvalorii extorcate producătorilor direcți (salariaților) și a valorii; cuprinde: c. constant (mijloace de producție) și c. variabil (parte a c. investit în cumpărarea forței de muncă).

CERTIFICAT (< fr., lat m.) s. n. Înscris prin care se confirmă (de către anumite organe de stat) exactitatea unui fapt ori autenticitatea unui act sau se atestă o anumită calitate, în vederea valorificării anumitor drepturi de către persoana care solicită eliberarea certificatului (ex. c. de autor, c. de inovator, c. de moștenitor, c. de studii). ♦ C. de alegător = (în unele state) înscris prin care se constată înscrierea unui cetățean în listele electorale, pe baza căruia își exercită dreptul de vot. ♦ C. prenupțial = certificat medical eliberat celor care vor să se căsătorească, prin care se atestă că starea sănătății acestora este corespunzătoare pentru întemeierea unei familii. ♦ Document folosit în transporturile maritime internaționale și în comerțul internațional (cu răspundere în instanță) care atestă calitatea și originea mărfii, precum și asigurarea vasului și a mărfii (c. de calitate, c. de origine). ♦ C. de origine = document prin care se atestă în ce țară a fost produsă o anumită marfă, în vederea stabilirii tarifului vamal ce urmează să i se aplice de țara importatoare. ♦ Document netransmisibil care certifică dreptul de proprietate asupra acțiunilor unei societăți. ♦ C. de asigurare = înscris care atestă plata costului serviciilor de asigurare de bunuri sau persoane.

S.A., abreviere pentru Societate pe acțiuni.

COMISÁR (< fr., rus.) s. m. 1. Persoană învestită de către o autoritate superioară cu împuternicire speciale; mandatar. ◊ Înalt c. = reprezentant diplomatic permanent care reprezintă un stat al Commonwealth-ului în oricare alt stat al acestuia (cu excepția Marii Britanii) sau care reprezintă Marea Britanie într-un stat membru al Commonwealth-ului. V. și guvernator general. ◊ C. poporului = (în U.R.S.S., între 1917 și 1946) membru al guvernului Uniunii Sovietice. ♦ (EC.) Persoană desemnată de acționarii unei societăți pe acțiuni pentru controlul conturilor societății. 2. (În vechea organizare administrativă a României) Ofițer de poliție, șef al unui comisariat.

DIVIDÉND (< fr., it., germ.; {s} lat. dividendus „care trebuie să fie împărțit”) s. n. Parte a profitului net (cotă procentuală) al unei societăți pe acțiuni, repartizată anual acționarilor în funcție de capitalul subscris (valoarea nominală a acțiunilor), declarată oficial. ◊ D. brut = valoarea beneficiului de distribuit, declarată anual administrației fiscale, care servește ca bază de calcul al impozitului asupra unei societăți (firme). ◊ D. net = suma încasată efectiv de un acționar, reprezentând partea de ce i se cuvine din beneficiul brut diminuat cu impozitul aferent. ♦ Parte ce revine fiecăruia dintre creditorii urmăritori din activul net al unui comerciant falit.

REUTERS [rɔitəz], agenție de presă din Marea Britanie, cu sediul la Londra, înființată în 1851 de Paul Julius Reuters (1816-1899). Din 1865 societate pe acțiuni, aparține azi unui consorțiu din care face parte proprietarii principalelor ziare engleze.

FICTÍV, -Ă (< fr.) adj. Care nu există în realitate; plăsmuit, imaginar; aparent, fals. ◊ (EC. Pol.) Capital f. = capital sub formă de acțiuni, obligațiuni și alte hârtii de valoare care nu au valoare proprie, ci reprezintă doar titluri de proprietate asupra capitalului real. Dividend f. = cotă procentuală din beneficiile nerealizate ale unei societăți pe acțiuni și prelevate asupra capitalului sau a rezervelor. Act (juridic) f. = act simulat, inexistent efectiv între părți, încheiat doar în scopul de a crea o aparență înșelătoare pentru terți.

LESSEPS [leséps], Ferdinand Marie, viconte de (1805-1894), diplomat și om de afaceri francez. Consul la Cairo (1833-1838). A înființat Compania internațională a Canalului Suez (1854), iar între 1859 și 1869 a dirijat lucrările de construcție a acestui canal. Din 1880, conducător formal al societății pe acțiuni pentru construcția Canalului Panamá, care a dat faliment în 1889.

ÎNTREPRINDÉRE (< întreprinde) s. f. 1. Orice afacere care comportă un risc. 2. Unitate economică care își asumă responsabilitatea combinării tehnico-economice optime a factorilor de producție în care lucrătorii au, de regulă, calitatea de salariați și a cărei funcție economică principală este producerea bunurilor materiale și serviciilor destinate vânzării. În funcție de numărul de salariați, de cifra de afaceri anuală și de alte criterii, î. sunt grupate în: mici, mijlocii și mari. După statutul lor juridic, prin care se definesc responsabilitățile și drepturile proprietarilor, se disting: î. individuale, care aparțin unei singure persoane fizice și î. organizate sub formă de societăți comerciale, care au personalitate juridică și reunesc mai multe persoane care își aduc contribuția la capitalul î. (cele mai numeroase sunt societățile cu răspundere limitată și societățile pe acțiuni). ◊ Î. publică = î. aflată în proprietatea integrală a statului sau controlată de stat și care furnizează bunuri și servicii destinate publicului.

RAI (presc. de la Radiotelevisione Italiana), societate pe acțiuni de interes național care gestionează serviciile de radioteleviziune (radiofonia TV – din 1954, și rețeaua de difuzare). Înființată în 1924, la Roma, sub denumirea de URI, și-a schimbat de mai multe ori denumirea.

stock n. 1. cantitate de mărfuri aflate în prăvălie sau în piața unui oraș comercial; 2. capital de fond al unei societăți pe acțiuni.

ANONIM, -Ă, anonimi, -e, adj., s. m., s. f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) cu nume necunoscut, (persoană) care-și tăinuiește numele. 2. Adj. (Despre un text, o operă) Al cărui autor nu este cunoscut. ◊ Societate anonimă pe acțiuni v. societate. 3. S. f. Scrisoare nesemnată. 4. Adj. Fig. Care rămâne neștiut, necunoscut; fără personalitate. – Din fr. anonyme, lat. anonymus.

STATUT, statute, s. n. 1. Act sau ansamblu de dispoziții cu caracter oficial, prin care se reglementează scopul, structura și modul de funcționare al unei organizații, societăți pe acțiuni, asociații etc.; p. gener. lege, regulament. ◊ (Jur.) Statut personal = totalitatea legilor care se aplică cetățenilor unui stat. Statut real = totalitatea legilor care se aplică bunurilor aflate pe teritoriul unui stat. 2. Statut social = poziția indivizilor într-un grup social, a grupurilor în sistemul organizării sociale și la un anumit moment; status. 3. Spec. (Înv.) Constituție. – Din fr. statut, lat. statutum.

CORPORAȚIE, corporații, s. f. 1. (În Evul Mediu) Organizație de meseriași constituită în scopul apărării intereselor și drepturilor (profesionale); breaslă (1); isnaf, rufet. 2. (În unele țări, mai ales în SUA) Întreprindere mare. ♦ Societate pe acțiuni. [Var.: corporațiune s. f.] – Din fr. corporation.

DIVIDEND, dividende, s. n. Parte din profitul unei societăți pe acțiuni care revine fiecărui acționar la sfârșitul fiecărui exercițiu financiar, în raport cu acțiunile pe care le posedă. – Din fr. dividende, lat. dividendus.

HOLDING, holdinguri, s. n. Societate care deține o cantitate suficientă din acțiunile altor societăți pentru a putea exercita controlul asupra lor. – Din engl., fr. holding.

ACȚIUNE, acțiuni, s. f. I. 1. Desfășurare a unei activități, faptă întreprinsă pentru atingerea unui scop. Orice înstrăinare din bunurile gospodărești colective sau ale statului, orice acțiune de sabotaj față de averea și animalele colectivizate sau mașinile S.M.T.-ului este socotită drept trădare a intereselor obștești și ajutor dat dușmanilor poporului. STAT. GOSP. AGR. 39. Energia avîntului are preț numai atunci cînd e folosită într-o acțiune justă. SADOVEANU, N. F. 134. ◊ Om de acțiune = om întreprinzător, care acționează multilateral, repede, practic și energic. ◊ Expr. A pune în acțiune = a pune în mișcare, a da impuls. A trece la acțiune = a păși la fapte. ◊ (Uneori determinat prin «armată») Operație militară. ♦ (Gram.) Ceea ce exprimă verbul (o stare, o mișcare, un proces etc.). Verbele a căror acțiune se răsfrînge asupra unui obiect (complementul lor direct) sau are ca rezultat un obiect sînt tranzitive. 2. Desfășurarea întîmplărilor într-o operă literară. Acțiunea romanului «Mitrea Cocor» este foarte vie. 3. Influență (1). Acțiunea luminii și a căldurii. Acțiunea vînturilor și a apei. ◊ Acțiunea legii economice fundamentale a capitalismului determină ascuțirea luptei de clasă în cele mai înaintate țări capitaliste, revoluționează masele și apropie revoluția socialistă. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2617. 4. Urmărire în justiție, proces; (concretizat) cerere de deschidere a unui proces. Acțiune penală. Acțiune civilă. ◊ Tînărul Priboianu... a respins acțiunea ministerului ca nefundată. VLAHUȚĂ, O. A. 258. II. (În economia capitalistă) Hîrtie de valoare reprezentînd partea de capital investită de un capitalist într-o întreprindere la care participă și alți capitaliști și conferind în principiu drepturi de participare la afacerile și profiturile întreprinderii. Societate pe acțiuni. – Pronunțat: -ți-u-.

ANONIM, -Ă, anonimi, -e, adj. 1. (Despre persoane, în special despre scriitori sau artiști) Care nu-și dă pe față numele, al cărui nume rămîne necunoscut; (despre un text scris sau o operă artistică) fără nume de autor. Operă anonimă. ◊ [Aceste versuri] colindă satele și sînt mereu și mereu îmbogățite de alți și alți cîntăreți anonimi. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2577. Cronicile din veacul al XVII-lea ce avem sînt în număr de șase: a lui Teodosie... a lui Constantin Căpitanu și alte patru anonime. BĂLCESCU, O. I 64. ♦ (Substantivat, f.) Scrisoare nesemnată. Rînjind, compuse o anonimă către Neagu, din partea unei binevoitoare. BART, E. 241. ♦ Societate anonimă = societate reprezentînd principala formă de organizare a întreprinderilor capitaliste, alcătuită prin asocierea mai multor acționari care în principiu au dreptul la o cotă-parte din venitul societății corespunzînd acțiunilor pe care le posedă. 2. Fig. Neștiut, necunoscut. [Șuvoaiele] toate i se supun [Oltului], intrînd anonime în torentul lui. BOGZA, C. O. 96.

APORT², aporturi, s. n. 1. Contribuție (de muncă, de luptă etc.) a unei persoane sau a unei colectivități. Omenirea progresistă și iubitoare de pace privește cu drept cuvînt politica Partidului Comunist al Uniunii Sovietice – politică de întărire continuă a Statului sovietic, a economiei și culturii sale – drept un aport hotărîtor la cauza apărării păcii și libertății popoarelor. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 8. 2. (În economia capitalistă) Parte de capital adusă într-o societate pe acțiuni de fiecare dintre membrii ei.

CENZOR, cenzori, s. m. 1. Persoană însărcinată să facă, într-un stat capitalist, cenzurarea tipăriturilor și publicațiilor. 2. Persoană care verifică gestiunea unei întreprinderi, a unei cooperative sau (în regimul economic capitalist) a unei societăți pe acțiuni, a unei bănci etc. 3. (În statul roman) Magistru care avea misiunea de a face recensămîntul persoanelor și averilor v. cens (1) și de a supraveghea moravurile publice.

CURENT LINGVISTIC s. n. + adj. (< fr. courant linguistique): mișcare de idei care reunește un număr de lingviști, în baza unor concepții comune sau asemănătoare privind fenomenele de limbă [Date privind istoria lingvisticii românești găsim în următoarele lucrări: Dimitrie Macrea, Lingviști și filologi români, București, 1959 și Contribuții la istoria lingvisticii și filologiei romanești, București, 1978; Jana Balacciu și Rodica Chiriacescu, Dicționar de lingviști și filologi români, București, 1978; Al. Graur și Lucia Wald, Scurtă istorie a lingvisticii, București, 1961 (1965 și 1977); de asemenea, date importante despre structuralism se găsesc în lucrările Elemente de lingvistică structurală, București, EȘ, 1967 (Redactor responsabil: I. Coteanu) și Structuralismul lingvistic (Lecturi critice), București, 1973. de Maria Manoliu Manea]. ◊ ~ comparatist: c. care reconstituie faptele de limbă nescrise din trecut prin compararea unor fapte corespunzătoare de mai târziu din diferite limbi înrudite; c. a cărui caracteristică fundamentală era folosirea metodei comparativ-istorice în reconstituirea unei limbi de bază (comune) sau în studiul evoluției unei limbi derivate, cu scopul de a lumina istoria acelei limbi (v. metodă). La cristalizarea metodei și a c. au contribuit mult lucrările celui mai însemnat gramatic din India veche, Pānini, și ale continuatorilor săi, care au devenit cunoscute în Europa abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Cunoașterea limbii sanscrite, a textelor vechi indiene a lărgit mult baza de comparație a cercetătorilor, permițând lingvistului german Franz Bopp (1791-1867) să elaboreze și să tipărească în 1816, la Frankfurt, prima lucrare de gramatică comparată a limbilor indo-europene (sanscrita, greaca, latina, persana și germana), iar între 1838-1852, la Berlin, a doua gramatică comparată a acestor limbi (sanscrită, zendă, armeană, greacă, latină, lituaniană, vechea slavă, gotică și germană), în trei volume. Bopp a pus un accent deosebit pe morfologie, deoarece aici se găsesc cele mai convingătoare exemple pentru a demonstra înrudirea dintre limbile indo-europene. El a urmărit să descopere originea formelor flexionare, să determine rădăcinile care s-au transformat în afixe. Este primul lingvist care a stabilit schema corespondențelor morfologice ale limbilor indo-europene și care a analizat științific cuvântul „indo-european”. Bogatul material adunat de el pentru comparații i-a servit ulterior pentru a demonstra definitiv înrudirea limbilor indo-europene. S-au remarcat ca cercetători comparatiști lingvistul danez Rasmus Kristian Rask (1787-1832), lingviștii germani Jacob Grimm (1785-1863), Friedrich Diez (1794-1876), Wilhelm von Humboldt (1787-1835), Friedrich Schlegel (1772-1829) și August Schleicher (1821-1868) și filologul rus Aleksandr Hristoforovici Vostokov (1781-1864). Rask a cercetat originea limbii islandeze și a demonstrat originea comună, înrudirea limbilor germanice cu limbile greacă, latină, slave și baltice, folosind material comparativ, fonetic, lexical și gramatical. El punea preț deosebit pe corespondențele fonetice și pe structura morfologică (considera că morfologia este aproape impenetrabilă față de elementele străine, fiind convins că limba cu structura morfologică cea mai complicată este și cea mai apropiată de izvorul comun). El a atras atenția asupra diferențelor dintre cuvintele moștenite și cele împrumutate, considerând că elementele lexicale cele mai folosite pot servi ca material pentru demonstrarea înrudirii limbilor. Grimm, considerat creatorul gramaticii istorice, a realizat prima descriere a unui grup de dialecte (germane) de la cele mai vechi forme până la stadiile din vremea sa, descriere ce a servit apoi ca model pentru alte cercetări de același fel. El a stabilit, pe baza schimbărilor fonetice, o periodizare a istoriei limbii germane, formulând legea mutației consonantice din limbile germanice, care-i poartă numele (legea lui Grimm). Distingea trei perioade în istoria limbilor: de creare a rădăcinilor (necunoscută prin mărturii istorice), de constituire a flexiunii și de dezmembrare a flexiunii (acestea două putând fi cunoscute prin mărturii istorice). Considera că reducerea formelor flexionare în anumite limbi este compensată de dobândirea altor mijloace noi, poate chiar mai bune decât cele vechi. Diez a pus bazele gramaticii comparate a limbilor romanice, iar Schlegel a fundamentat clasificarea morfologică a limbilor, distingând două mari tipuri de limbi: tipul flexionar (reprezentat prin limbile indo-europene, al căror prototip era considerat sanscrita) și tipul neflexionar (celelalte limbi). Schlegel a trezit interesul cercetătorilor pentru limba și cultura indiană veche și a explicat asemănările dintre limba sanscrită și limbile latină, greacă, germană și persană. Humboldt a pus bazele studiului comparativ-istoric al limbilor în Germania, în strânsă colaborare cu Bopp și Grimm. El a realizat lucrări despre istoria scrierii, despre accent, despre originea formelor gramaticale, despre numărul dual, despre limbile indienilor din Mexic, despre limbile polineziene etc. A evidențiat caracterul dinamic al vorbirii, unitatea dintre limbă și gândire; a preconizat studierea limbii în strânsă legătură cu civilizația poporului care o vorbește; a intuit raportul dintre particular și general în limbă, susținând existența a două tendințe: una de diversificare, determinată de indivizi, și alta de unificare, determinată de cauze sociale; a comparat limba cu un organism, cu o structură, a adus o contribuție însemnată în clasificarea morfologică a limbilor, arătând că tipurile de limbi nu sunt strict delimitate, că majoritatea limbilor au structuri mixte etc. Schleicher a făcut o descriere a limbilor vechi și noi din Europa, cu toate ramificațiile lor, încercând să determine legile generale de evoluție a limbii pe baza grupurilor fonetice; a completat schema clasificării morfologice a limbilor, prin împărțirea celor flexibile în limbi sintetice și limbi analitice și a celor neflexibile în limbi cu afixe și limbi amorfe; a studiat amănunțit unele limbi indo-europene moarte (slava veche) și a făcut pentru prima oară o descriere științifică a unei limbi indo-europene vii (lituana), pătrunzând astfel în mecanismul schimbărilor fonetice și al formelor gramaticale. În lucrarea sa fundamentală despre limbile indo-europene – compendiul de gramatică comparată (vechea indiană, vechea iraniană, vechea greacă, vechea italică, vechea celtică, vechea slavă, lituana și vechea germană), a reușit să determine trăsăturile limbii-bază și să urmărească evoluția formelor ei până în aceste limbi, pe care le-a descris succint sub forma unor gramatici paralele. Este primul lingvist care a reconstruit limba-bază indo-europeană, aplicând metoda reconstrucției, căreia i-a stabilit principiile fundamentale. El a acordat o mare atenție foneticii comparativ-istorice, a precizat corespondențele fonetice și a stabilit legi fonetice fixe pentru fiecare limbă, încercând să explice prin ele evoluția limbilor, modificările cuvintelor indo-europene. A precizat criteriile de stabilire a înrudirii dintre limbi, subliniind cu precădere rolul hotărâtor al asemănărilor fonetice și lexicale din acest punct de vedere. Vostokov a încercat o periodizare a istoriei limbilor slave, pe baza transformărilor fonetice și morfologice, sugerând chiar posibilitatea reconstruirii sistemului limbii slave originare prin comparația elementelor comune din aceste limbi. Este primul lingvist care a realizat o fonetică istorică a unui grup de limbi indo-europene (a limbilor slave). Printre lingviștii europeni care au început să îmbunătățească metoda comparativ-istorică se numără: lingvistul francez Antoine Meillet (1866-1936), elev al lui Ferdinand de Saussure, și discipolii săi – lingvistul italian Emil Benveniste (1902-1976) și lingvistul polonez Jerzy Kurylowicz (1895-?). Meillet a analizat diversele trăsături principale ale limbilor, pentru a descoperi configurația isogloselor și repartiția dialectală din perioada indo-europenei comune, ajungând la următoarele concluzii: singurul grup de a cărui existență suntem siguri este grupul indo-iranian; limbile baltice au o dezvoltare oarecum paralelă cu a celor slave, însă fără inovații comune; limbile italo-celtice au păstrat din indo-europeana comună aceeași inovație (desinențele medio pasive în -r); germana are trăsături comune cu celtica, celtica cu italica, italica cu greaca, greaca cu armeana etc.; există isoglose care unesc laolaltă limbi centum și limbi satem, încât distincția între cele două grupuri de limbi indo-europene nu se mai poate menține ca o rupere totală, după care ar fi urmat diferențierile dialectale, ci ea vizează trăsăturile dialectale care diferențiau aceste limbi indo-europene primitive. Benveniste și Kurylowicz au reușit să diferențieze din punct de vedere cronologic diversele rădăcini indo-europene reconstruite cu ajutorul comparației. Primul dintre ei a lărgit foarte mult cercul de fapte atras în discuție și a ajuns la concluzii foarte importante, reușind chiar să distingă printre faptele reconstruite unele mai vechi (de obicei cele cu 3 sunete) și altele mai noi (de obicei cele cu 4 sunete). Printre lingviștii români, mai vechi, care au adoptat și au folosit în lucrările lor metoda comparativ-istorică figurează: Bogdan Petriceicu Hasdeu (1836-1907) – în studierea substratului limbii române; Moses Gaster (1856-1939) – în interpretarea faptelor de limbă și a folclorului românesc; Alexandru Philippide (1859-1933) – în analiza particularităților fonetice, morfologice, sintactice și lexicale ale limbii române și Ovid Densusianu (1873-1938) – în discutarea problemelor de istorie a limbii române și de folclor. ◊ ~ naturalist: c. născut din greșita înțelegere a naturii limbii de către lingviștii germani August Schleicher (1821-1868) și Max Müller (1823-1900). Aceștia concepeau limba ca un organism natural, cu legi proprii, care se naște pe baza diferențierii treptate a unei limbi-bază, se dezvoltă – de la structuri mai simple la forme mai complicate – îmbătrânește și moare datorită insuficientei puteri de adaptare, fără ca indivizii să poată interveni în sensul modificării ei. Stăpânit de această concepție naturalistă, într-o epocă în care succesele științelor naturii, prin teoria darwinistă, erau în atenția învățaților, Schleicher a schițat chiar o clasificare a limbilor indo-europene sub forma unui arbore genealogic, cu un trunchi din care se desprind mai multe ramuri, considerând sanscrita ca limba care reprezintă cel mai bine, în toate amănuntele, indo-europeana comună. El a căutat paralele între viața limbilor și a organismelor, încadrând lingvistica printre științele naturii. Totuși, activitatea lui a stat în bună măsură și sub semnul comparatiștilor, ceea ce justifică încadrarea sa și printre aceștia (vezi mai sus). Müller, deși influențat în mare măsură de concepția naturalistă a lui Schleicher, a încercat să-i aducă unele corectări, în sensul că pentru el limba era un produs al activității oamenilor, creat în vederea comunicării ideilor și supus unei perfecționări continue; ea evoluează în virtutea unor legi și a cooperării indivizilor încadrați în colectivități. Müller a legat istoria limbii de istoria societății. A fost printre primii cercetători care au scos în evidență importanța studierii limbilor nescrise, îndemnând la cunoașterea științifică a limbilor indigene din Asia, Africa, America și Polinezia. A acordat o mare atenție dialectelor, pe care le socotea reprezentante ale limbii vii, arătând că la baza unei limbi literare stă întotdeauna un dialect (devenit preponderent în împrejurări favorabile). S-a interesat de selecția naturală a cuvintelor, de lupta pentru existență a sinonimelor. În problema legăturilor dintre limbi a considerat că nu există limbi mixte, deoarece elementele esențiale ale vocabularului și ale structurii gramaticale nu se împrumută. Vedea în structura gramaticală temelia limbii și criteriul principal de clasificare a limbilor. În lingvistica românească a lucrat la început sub influența ideilor naturalismului lingvistic Alexandru Lambrior (1845-1883). ◊ ~ psihologist: c. născut ca o reacție împotriva tendințelor din epocă de identificare a categoriilor gramaticale cu categoriile logice și împotriva naturalismului lingvistic al lui Schleicher și Müller. Bazele sale au fost puse de lingviștii Heymann Steinthal (1823-1899) în Germania și Aleksandr Afanasievici Potebnea (1835-1891) în Rusia. Steinthal a susținut greșit că limba nu este legată de gândirea logică și că aceasta din urmă nu are nici un rol în formarea limbii. Influențat de psihologia idealistă a lui Herbart, el considera că limba s-a format după legile vieții spirituale, că ea nu are legi proprii și nu poate fi cunoscută în afara vieții psihice a indivizilor care o vorbesc. După părerea sa, singurul obiect de studiu al lingvisticii ar trebui să fie actul individual al vorbirii, conceput ca proces psihic fără nici o legătură cu viața socială. Definea limba ca un produs spiritual individual, care are rolul de a exprima activitatea psihică a fiecărui individ prin intermediul formei sale externe – al sunetelor articulate. Influențat de Humboldt, el considera că indivizii sunt membrii unor colectivități care exercită o anumită influență asupra lor, că în consecință forma internă a limbii, reprezentată prin structura ei etimologică și gramaticală și accesibilă observației numai prin forma sa externă, sonoră, poate reflecta spiritul colectiv (popular); că toate fenomenele din evoluția limbii nu sunt altceva decât expresia psihologiei acestor colectivități; că sensurile lexicale și gramaticale reprezintă produsul prelucrării subiective a categoriilor vieții psihice de către spiritul popular; că lingvistica trebuie să acorde atenție primordială formei externe a limbii. El a lărgit clasificarea morfologică a limbilor, făcută de Humboldt, apreciind că fiecare tip de limbă ar trebui să reflecte progresul realizat de popoare în redarea conceptelor lingvistice. La rândul său, Potebnea, influențat de Steinthal și Humboldt, s-a interesat în primul rând de bazele psihologice ale vorbirii – în care vedea un act individual de creație spirituală, un mijloc de exprimare a propriilor sentimente și de înțelegere a propriei persoane, o activitate de înnoire a limbii, singura reală – și a studiat unitățile limbii, în primul rând din punctul de vedere al conținutului lor. Pentru el, cuvântul dispunea de un singur sens și nu avea existență autonomă obiectivă în afara vorbirii, a contextului; fiecare sens lexical corespundea unui cuvânt, fiecare formă gramaticală dintr-o paradigmă reprezenta un alt cuvânt. De aici și convingerea că în limbă nu există cuvinte polisemantice, ci numai omonime, că omonimia ar fi trăsătura esențială, specifică, a limbii, că nu putem cunoaște niciodată pe deplin conținutul unei comunicări. După el, forma internă a cuvintelor constă în reprezentarea specifică de către colectivitate a conținutului gândirii sale, iar întreaga dezvoltare a limbii este procesul schimbării formei interne a elementelor ei. Potebnea a recomandat cercetarea conținutului limbii, a formelor de manifestare a gândirii în limbă, considerând că nevoile gândirii sunt acelea care condiționează dezvoltarea limbii, că fiecare perioadă din această dezvoltare este capabilă de creație și progres, că limba se schimbă neîncetat, în toate elementele structurii ei, într-o mișcare ascendentă. El vedea în crearea construcțiilor analitice și a formelor perifrastice cu elemente gramaticalizate o consecință a reducerii flexiunii, care atestă gradul înalt de abstractizare a limbii. Pentru el limbile modeme sunt superioare celor vechi din toate punctele de vedere. A subliniat unitatea dintre limbă și gândire; unitatea și contradicțiile dintre cuvânt și noțiune, dintre propoziție și judecată; legătura dintre categoriile gramaticale și cele logice și caracterul schimbător al acestor categorii; deosebirea existentă între limbi din punctul de vedere al formei sonore și al conținutului (al structurii gândirii pe care o exprimă); legătura reciprocă dintre fenomenele de limbă și caracterul sistematic al limbii. Potebnea a urmărit evoluția istorică a categoriilor limbii și legătura acestora cu categoriile gândirii; tendințele de evoluție în sintaxa limbii ruse și în sintaxa limbilor indo-europene (greacă, latină, sanscrită, baltice și germanice). El a fost creatorul Școlii lingvistice din Harkov. ◊ ~ neogramatic: c. din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dezvoltat la Leipzig în Germania, care susține principiul regularității absolute a schimbărilor fonetice, analogia ca factor principal în crearea formelor noi și necesitatea studiului limbilor moderne. Principalii săi reprezentanți sunt lingviștii germani Karl Brugmann (1849-1919), Hermann Osthoff (1847-1909) și Hermann Paul (1846-1921). Sunt considerați elevi și continuatori ai neogramaticilor, ai acestui c.: lingvistul italian Graziadio Isaia Ascoli (1829-1907), devenit ulterior adversar al acestora; lingvistul elvețian Ferdinand de Saussure (1857-1913) – creatorul structuralismului analitic (inductiv) european, lingviștii germani Georg Curtius (1820-1865), August Schleicher (1821-1868) și Gustav Meyer (1850-1900) – pentru evidențierea importanței pe care o prezintă celelalte limbi indo-europene (nu numai sanscrita) precum și limbile vii în cercetarea lingvistică, în general, și pentru îmbunătățirea metodelor de lucru; lingvistul rus Ivan Aleksandrovici Baudouin de Courtenay (1845-1929), conducătorul Școlii lingvistice din Kazan, și lingvistul german Wilhelm Scherer (1841-1886) – pentru sublinierea rolului analogiei și pentru stabilirea falselor analogii în schimbările din limbă. În articolul-program (considerat „manifest” al curentului), publicat la Leipzig în 1878, Brugmann și Osthoff au criticat aspru lipsa de rigoare metodică și ignorarea elementului psihologic de către foarte mulți lingviști de până atunci. În acord cu teoriile psihologiste, ei au arătat că limba nu există decât în indivizii vorbitori, luați separat; că fiziologia nu-i suficientă pentru a da o imagine completă și clară a activității omenești în materie de limbă; că trebuie să facem apel la psihologie pentru orice fel de schimbări lingvistice; că aceste schimbări nu pot fi explicate decât prin psihologia individului de la care au pornit; că procesul psihologic care stă la baza unei schimbări poate fi surprins mult mai ușor la indivizii vii decât ar fi fost presupus la indivizii care au murit de mult (de aici recomandarea de a se studia cu precădere limbile vii și dialectele – literare și neliterare -, care pot lumina mecanismul evoluției limbilor vechi). Două principii fundamentale au fost expuse cu fermitate de cei doi în acest articol-program: a) limba este guvernată, fără excepție, de legi fonetice care constituie „stâlpul științei” lor; b) în schimburile de limbă, care au un caracter regulat, un rol important îl joacă analogia (la care trebuie să recurgem numai când legile fonetice nu ne ajută). La rândul său, Hermann Paul a fundamentat teoretic c. neogramatic. El a împărțit științele în: naturale și psihologice, incluzând lingvistica printre cele din urmă. Era și el de părere că ceea ce interesează în lingvistică este psihologia individului, că forțele care determină schimbările în limbă sunt legile fonetice și analogia. Pentru el „fonetica strică, iar analogia repară” (orice scurtare a unui cuvânt ar însemna o distrugere și orice dezvoltare a corpului fonetic al acestuia ar reprezenta o reparație); faptele de limbă au caracter istoric, de aceea limbile trebuie privite întotdeauna în evoluția lor, chiar dacă sunt examinate separat. Neogramaticii considerau că abaterile de la legile fonetice se explică prin existența altor legi, că modificările de sunete se generalizează dintr-o dată, că limba comună nu e decât o abstracție care presupune suma (mecanică) a limbilor individuale. Sub influența filozofiei pozitiviste, ei credeau că omul de știință este dator, în primul rând, să adune fapte, nu să le explice (de aici marea lor pasiune și exigență în adunarea unei cantități impresionante de fapte, marele număr de lucrări despre vocabularul și gramatica diferitelor limbi, caracterul mai mult constatativ al modificărilor suferite de sunete și de formele gramaticale în decursul istoriei limbii, consemnate în lucrările lor, în ciuda asemănărilor semnalate la indivizi diferiți). Sub influența directă a neogramaticilor, o pleiadă întreagă de lingviști din diferite țări au abordat în lucrările lor problemele limbilor moderne. Astfel, pentru limbile slave s-au remarcat: lingvistul austriac Franz Miklosich (1613-1891), care, din interes pentru aceste limbi, s-a ocupat și de limba română, și lingvistul german August Leskien (1840-1916); pentru limbile romanice, lingvistul francez Gaston Paris (1839-1903) și lingvistul german Wilhelm Meyer-Lübke (1861-1936); pentru limbile germanice un număr mare de lingviști germani. Printre lingviștii ruși care au aderat la unele din ideile neogramaticilor figurează: Filip Feodorovici Fortunatov (1848-1914), creatorul Școlii lingvistice din Moscova, și elevii săi A. A. Șahmatov (1864-1920), V. K. Ponezinski, M. N. Pokrovski (1868-1932) și D. N. Ușakov; M. S. Krvșevski (1851-1887) și V. A. Bogorodițki (18S7-1941), elevi ai lui I. A. Baudouin de Courtenay la Școala lingvistică din Kazan (Bogorodițki este creatorul primului laborator de fonetică experimentală din Rusia), L. V. Șcerba (1880-1944) de la Școala lingvistică din Petersburg. Au fost influențați de neogramatlci și lingviștii germani F. Solmsen și E. Bernecker (1874-1937), lingvistul danez H. Pedersen (1867-1953) și lingvistul iugoslav A. Belić (1876-1960) – toți formați la școala lui F. F. Fortunatov. În lingvistica românească și-au însușit unele din concepțiile neogramaticilor: Bogdan Petriceicu Hasdeu (1836-1907), Alexandru Lambrior (1845-1883), Hariton Tiktin (1850-1936), Lazăr Șăineanu (1859-1934), Alexandru Philippide (1859-1933), Ioan Bogdan (1864-1919), Ovid Densusianu (1873-1938) și Sextil Pușcariu (1877-1948). C. neogramatic a adus o mare înviorare printre cercetători, a impus rigoarea în cercetare, a determinat o largă activitate de investigație în direcția foneticii și gramaticii istorice, ale căror rezultate s-au concretizat în publicarea unui imens număr de volume, cu o mare bogăție de fapte lingvistice. ◊ ~ idealist: c. apărut la începutul secolului al XX-lea, care explică faptele de limbă prin preferințele rațiunii umane, prin nevoile spirituale ale vorbitorilor. A fost reprezentat de lingvistul austriac Hugo Schuchardt (1842-1928) și de romanistul german Karl Vossler (1872-1947), teoreticianul curentului. Schuchardt a susținut caracterul individual al faptelor de limbă, negând obiectivitatea acestora. El a evidențiat caracterul mixt al idiomurilor, negând existența legilor fonetice și a granițelor dintre limbi și dialecte. Începând cu anul 1909, el a inițiat studiul cuvintelor în strânsă legătură cu descrierea obiectelor denumite de ele („Wörter und Sachen” – „Cuvinte și lucruri”), neglijând însă activitatea psihică a vorbitorilor. Influențat de esteticianul italian Benedetto Croce (1866-1952), Vossler a amestecat limba cu literatura, lingvistica cu estetica, istoria limbii cu istoria culturii, accentul cuvintelor cu accentul frazei, cu intonația și cu sensul, stilurile limbii cu stilurile scriitorilor, având în vedere în studiile sale în primul rând excepțiile și nu faptele de limbă cu caracter de regularitate. Criticând pe neogramatici că s-au mulțumit doar să adune faptele de limbă, doar să constate prezența acestor fapte și să le explice prin ele însele, Vossler a susținut necesitatea de a explica faptele de limbă prin spiritul sau rațiunea umană, de a pătrunde la cauzele care au determinat apariția și impunerea lor (la nevoile spirituale ale vorbitorilor). El a văzut în rațiune modificantul, dar și creatorul faptelor de limbă, „cauza efectivă a tuturor formelor limbii”, considerând că sarcina lingvisticii este de a demonstra tocmai acest lucru. După părerea sa, nu sunetele sunt esențiale în cuvinte, ci accentul („sufletul cuvântului”) și înțelesul acestora, cuvintele existând și fără să fie pronunțate. A negat existența sinonimelor în limbă, luând în discuție cuvinte din epoci cu totul diferite (de exemplu: lat. lectus „pat” și fr. lit „pat”) și a susținut că sunetele cuvintelor depind exclusiv de înțelesurile acestora; a negat existența distincției genurilor în realitatea obiectivă, susținând că această distincție aparține limbii, că este o creație a omului care „proiectează în obiecte propria sa manieră spirituală”. Vossler era de părere că o schimbare a unui fapt de limbă nu poate fi niciodată cauza schimbării altui fapt de limbă, că aceste schimbări pornesc întotdeauna de la indivizi dotați cu talent lingvistic, ele depinzând deci de folosirea individuală a limbii, de „stilul individual”. Pentru el, utilizarea inovațiilor, deși se generalizează, rămâne tot individuală (de aici necesitatea ca lingviștii să acorde atenție esteticii și stilisticii, nu foneticii, morfologiei și sintaxei care nu pot explica schimbările din limbă). A ajuns la concluzia că nu există legi fonetice, delimitări între limbi sau între dialecte, că înțelegerea între oameni s-ar datora, de obicei, atât talentului lingvistic al vorbitorilor, înrudirii lor spirituale (și nu comunității convențiilor sau comunității materialului limbii), cât și înrudirii lor fizice sau unității lor de rasă, care s-ar acoperi, în linii mari, cu unitatea de limbă. Era convins că graiurile locale evoluează mai greu și mai uniform decât limbile literare (care sunt influențate de „creatori”), că schimbările din fonetică și din flexiunea limbii franceze, produse în secolele al XIV-lea și al XV-lea (când s-a realizat unitatea politică și s-a dezvoltat sentimentul național) se datorează „scăderii conștiinței individuale a cetățenilor”, „incapacității și pasivității vorbitorilor”. ◊ ~ neolingvistic: c. inițiat de lingviștii italieni Matteo Bartoli (1873-1946) și Giulio Bertoni (1878-1942) la începutul secolului al XX-lea și continuat în zilele noastre de Giuliano Bontanta. Acest c. pune accentul pe concepțiile idealiste ale romanistului german Karl Vossler (v. mai sus) și pe ideile geografiei lingvistice (explicarea cu ajutorul ariilor lingvistice a deosebirilor dintre limbile înrudite). După Bertoni, problema originii limbii n-ar aparține lingvisticii, ci teologiei, iar limba n-ar fi un produs natural organic, ci mai degrabă „o activitate divină și umană”. El considera că „fiecare cuvânt își are istoria lui” (de aici și necesitatea folosirii unei metode specifice pentru fiecare caz în parte). A acceptat noțiunea de „lege fonetică”, văzând numai utilitatea ei practică. Era convins că se poate recunoaște comunitatea de origine a mai multor limbi, dar că nu se pot defini termenii și relațiile de înrudire dintre ele. A negat existența cuvintelor autohtone în limbă, deoarece pentru el vocabularul unei limbi reprezenta un împrumut dintr-o altă limbă. A recunoscut cantitatea uriașă de lucrări „conștiincioase și meritorii” realizate de neogramatici, faptul că aceștia au reușit „să facă etimologii bune fără a ține seama de legile fonetice”. Bartoli a susținut că inovațiile în limbă pornesc de la „aristocrație”, că ele se explică numai prin împrumuturile realizate de aceasta și că, în acest caz, nu există limbi „pure”. Și el a recunoscut unele din meritele neogramaticilor. Bonfante este de părere – împotriva convingerii neogramaticilor – că „nici o acumulare de material, oricât de îngrijită și de extinsă ar fi, nu va putea rezolva vreodată o problemă fără scânteia vie a ideii omenești”; că „limba este o creație spirituală, estetică” (inovațiile lingvistice sunt bazate pe „alegerea estetică”). El consideră că semantica este „partea cea mai spirituală a limbii” (schimbările semantice sunt adevărate „metafore poetice”), în timp ce fonetica nu e lingvistică, ci știință experimentală și fiziologică („oamenii vorbesc cu cuvinte sau mai bine zis cu fraze – nu cu foneme, morfeme sau sintagme, care sunt abstracții ale minții noastre și nu au existență independentă”). Bonfante neagă chiar posibilitatea de cunoaștere a normelor (legilor) lingvistice, existența acestora, susținând că noțiunea de „lege fonetică” ar fi dăunătoare pentru cercetarea științifică. El afirmă că excepțiile sunt mai numeroase decât legile și că ele ar reprezenta „însăși regula vieții” („fiecare sunet este o excepție”). De aici recomandarea pe care o face ca orice problemă să fie studiată „cu grijă și respect, nu cu generalizări largi sau cu cămașa de forță a legilor fonetice”. După el, schimbările lingvistice „nu sunt oarbe, ci libere de orice lege fizică sau fiziologică”; ele sunt „procese spirituale umane, nu fiziologice”, produse din cauze spirituale (fiziologia prezintă numai condițiile schimbărilor, nu și cauzele acestora). Pentru Bonfante cuvintele și limbile sunt o abstracție; nu există limbi unitare, ci „un număr uriaș de dialecte, isoglose, fluctuații și oscilații de tot felul,... de forțe în conflict și de tendințe contradictorii”; nu există frontiere nici măcar între limbi neînrudite, ci numai utilizări sau vorbiri individuale, de fiecare dată altele. De aici necesitatea stabilirii istoriei fiecărui cuvânt în parte. Pentru Bonfante omul este creatorul limbii, el o modifică cu voința și imaginația lui; limba nu este impusă omului ca produs extern, gata făcut. Aceasta înseamnă că orice schimbare lingvistică este de origine individuală, este o creație liberă a unui om dotat, imitarea, asimilarea și răspândirea ei depinzând de puterea creatoare a individului, de reputația lui literară, de influența lui socială, de personalitatea sa. Bonfante crede că fiecare fenomen lingvistic este unic, are un caracter individual: că în limbă nu există elemente esențiale și durabile (nici chiar în morfologie), deoarece totul poate trece dintr-o limbă în alta, totul se poate împrumuta (inclusiv limba). În consecință, limba este „un morman de împrumuturi”, cuvinte moștenite nu există, toate limbile sunt, de fapt, mixte. După părerea sa, o limbă moare atunci când nu mai există decât un singur vorbitor al acesteia; chiar după moartea ultimului vorbitor, limba „continuă să trăiască în o sută de chipuri laterale, ascunse și subtile, în altă limbă vie prin unele din elementele ei vitale care, în raport de împrejurări, pot constitui caracteristici importante ale acesteia sau fermentul transformării ei într-o altă limbă”. ◊ ~ sociologic: c. lingvistic creat în Franța de către foștii elevi ai lui Ferdinand de Saussure, specialiști în gramatica comparativ-istorică a limbilor indo-europene și a altor familii de limbi. I se mai spune și Școala sociologică franceză. Aceștia au dezvoltat și au aplicat în cercetările lor mai ales două dintre ideile expuse de maestrul Saussure în celebrul său curs: 1. limba este un fenomen social; 2. limba are un caracter sistematic. Cel mai de seamă reprezentant al acestui c. a fost Antoine Meillet (1866-1937). În lucrarea sa fundamentală Linguistique historique et linguistique générale (ed. I, 1921: ed. a II-a, 1936), Paris, a expus concepțiile sale de lingvistică generală, aplicând cu prudență doctrina saussuriană, căreia i-a adus multe corective și completări, imprimând astfel o direcție specifică școlii sociologice franceze. Meillet a ajuns la următoarele concluzii: nu factorii fiziologici și psihici provoacă transformările din limbă, deoarece ei sunt în general aceiași peste tot și acționează în mod constant, ci factorii sociali; existența, funcționarea și transformarea limbii pot fi înțelese și explicate numai dacă se iau în considerație factorii sociali; limba cunoaște trei tipuri de schimbări: fonetice, de vocabular și gramaticale; trăsăturile comune ale limbilor se datorează fiziologiei și psihologiei general umane, iar trăsăturile lor particulare, mediului social; limba se manifestă prin vorbire, iar modificările ei sunt rezultatul transformărilor din vorbire; o inovație lingvistică individuală se impune numai dacă este în armonie cu regulile generale de funcționare a limbii, cu sistemul ei în etapa istorică dată și numai dacă concordă cu o necesitate socială de comunicare; limbile se transformă continuu și, în ciuda unor discontinuități, ele își păstrează trăsăturile esențiale; nu există o opoziție ireductibilă între gramatica istorică și cea descriptivă, deoarece orice descriere completă a unei limbi, la un moment dat, implică și date istorice sau aspecte evolutive, disciplina gramaticală fiind în același timp atât descriptivă, cât și istorică; unitatea unei limbi depinde de coeziunea forțelor sociale; progresul civilizației are pretutindeni ca urmare abstractizarea continuă a gândirii și de aici a categoriilor gramaticale; legile limbii nu sunt nici fiziologice și nici psihologice, ci numai lingvistice, sociale, ele enunțând posibilități, nu necesități – neexplicând schimbările, ci formulând condițiile care reglează evoluția faptelor lingvistice; în analiza structurii unei limbi, este necesar să ținem seama de existența unui fond principal lexical, care are un mare rol în stabilirea înrudirii dintre limbi; modificările de sens ale cuvintelor au cauze psihologice și sociale; în studiile de gramatică nu trebuie să separăm morfologia de sintaxă și, invers, sintaxa de morfologie etc. Al doilea mare reprezentant al c. sociologic în lingvistică este Joseph Vendryes (1875-1960), elev al lui A. Meillet, alături de care a condus școala sociologică franceză. În lucrarea sa principală Le langage (ed. I, 1921; ed. a II-a, 1950), Paris, prezintă toate problemele fundamentale ale lingvisticii generale și istorice în lumina concepțiilor școlii sociologice. La baza ei stau următoarele idei: limba este un fenomen complex, fiziologic și psihic, social și istoric; aspectul esențial și predominant care caracterizează acest fenomen este cel social; apariția limbajului se explică prin condițiile vieții psihice și sociale ale primelor colectivități umane, factorul determinant în acest proces fiind nevoile de comunicare între oameni; limba depinde de oameni priviți nu ca indivizi izolați, ci ca membri ai unei colectivități organizate; limba și psihologia unui popor nu se explică prin însușiri biologice de rasă, ci prin factori de ordin social; limba se diferențiază social după vârstă, clase sociale și profesiuni; în lupta dintre două limbi vorbite pe același teritoriu, victoria uneia depinde în mare măsură de factori extralingvistici (condiții economice și politice, diferența de grad de cultură între vorbitori, prestigiul limbilor etc.); limba este un fenomen în permanentă mișcare și transformare, de aceea lingviștii trebuie să descrie evoluția ei, să interpreteze sensul transformărilor și direcția evoluției; nu există limbi superioare, toate sunt la fel de bune, deoarece corespund în egală măsură nevoilor de comunicare în colectivele care le folosesc; în evoluția oricărei limbi se constată achiziții și pierderi, în consecință în limbă nu există un progres absolut; în vocabular și în sintaxă, factorul afectiv are un rol deosebit; între limbajul afectiv și limbajul logic există o influență reciprocă; schimbările fonetice au o origine individuală, dar ele se generalizează uneori dacă sunt în acord cu principiile de funcționare a sistemului articulator în perioada respectivă; nu există legi fonetice absolute, ci tendințe fonetice într-o etapă dată a istoriei limbii, bazate pe modificări de sunete cu caracter particular; există două categorii de tendințe fonetice: generale și externe, întâlnite la toate limbile (efectele lor fiind vizibile în procese fonetice ca: disimilări, metateze, crearea de cuvinte onomatopeice etc.), și particulare și interne, proprii fiecărei limbi (bazate pe modul specific de funcționare a coardelor vocale în fiecare colectivitate) etc. ◊ ~ funcțional: c. dezvoltat în Geneva, la începutul secolului al XX-lea, prin lucrările lingvistului elvețian Ferdinand de Saussure (1857-1913) care preconiza, în spiritul sociologiei pozitiviste a filozofului francez E. Durkheim (1858-1915), studiul felului cum funcționează o limbă într-o etapă a istoriei sale, văzând în ea un sistem autonom, în care componentele se intercondiționează, definindu-se pe baza relațiilor dintre ele. Este o dezvoltare ulterioară a ideilor Școlii lingvistice de la Praga. Reprezentanții cei mai importanți ai acestui c. au fost lingviștii Charles Bally (1865-1947) și Albert Sechehaye (1870-1946), colegi ai lui Saussure, și Henri Frei (1899-?), discipol al acestora. Saussure s-a remarcat de la început, în articolele publicate, ca student la Leipzig, despre probleme de lingvistică indo-europeană, prin analiza minuțioasă, precisă și pătrunzătoare a faptelor de limbă, ceea ce-i conferea vădit o formație de neogramatic. În lucrarea sa „Mémoire sur le système primitif des voyelles dans les langues Indo-européennes” („Expunere asupra sistemului primitiv al vocalelor în limbile indo-europene”), apărută la Leipzig în 1897, care a avut un mare răsunet în epocă, el a cercetat cu aceeași rigoare vocalele indo-europene în legătura lor reciprocă, în cadrul unui sistem în care fiecare alternanță ocupă un loc bine definit. Cu acest prilej, el a presupus că, într-o fază mai veche, indo-europeana cunoștea numai vocala e și că, alături de sunetele ei cunoscute, s-au mai dezvoltat ulterior și vocalele a și o – idee reluată și dezvoltată apoi de numeroși lingviști. Articolele scrise de Saussure au fost adunate în volumul „Recueil des publications scientifiques de Ferdinand de Saussure” („Culegere de lucrări științifice ale lui Ferdinand de Saussure”), la Geneva, în 1922, și ele tratează probleme de lingvistică indo-europeană care au suscitat un mare interes în rândurile lingviștilor din Europa. Ceea ce l-a făcut însă celebru a fost lucrarea „Cours de linguistique générale” („Curs de lingvistică generală”), apărută postum, în 1916, pe baza notelor luate de către colegii săi Charles Bally și Albert Sechehaye (deveniți ei înșiși mari lingviști și șefi de școală). Această lucrare a fost tradusă în numeroase limbi, a oferit cercetătorilor cel mai original și mai consecvent sistem lingvistic și a exercitat cea mai profundă influență asupra lingvisticii secolului nostru. Saussure a acordat o mare importanță atât schimbărilor fonetice și cauzelor care le-au determinat, cât și analogiei ca factor fundamental în creațiile lingvistice. El este primul lingvist care a conceput limba ca un sistem de semne. După părerea sa, cuvântul sau semnul lingvistic (le signe linguistique) are două laturi: conceptul sau sensul (le signifié) și imaginea acustică sau corpul fonetic (le signifiant), ambele de natură psihică. Conceptul este însăși reflectarea unui obiect din realitate, în timp ce imaginea acustică este o totalitate de diferențe care o separă de toate celelalte imagini acustice și care presupune existența unui material sonor, perceput auditiv de către vorbitori. Conceptul și elementele componente ale acestei imagini acustice (fonemele) se definesc negativ: nu după conținut, ci după raporturile lor cu celelalte concepte sau foneme din sistem, în opoziție cu acestea („conceptul este ceea ce nu sunt celelalte concepte”; „fonemele sunt entități incorporabile – care se pot integra într-o unitate, opozitive – a căror valoare e determinată numai prin raportare la alte foneme, relative – care intră în relație unele cu altele, și negative – care nu se confundă unele cu altele”). Pentru Saussure esențial este faptul că semnele lingvistice (cuvintele, termenii) nu au o existență independentă, nu se află sub forma unui conglomerat, ci sunt constituite într-un sistem închegat, sunt solidare unele cu altele (valoarea unuia rezultă numai din prezența simultană a celorlalte, fiecare depinde de celelalte și se definește în opoziție cu ele). Aceste semne sunt în întregime subordonate relațiilor din cadrul sistemului și ele nu au nici o valoare în afara celeia dată de poziția lor în sistem. Recunoscând valoarea diferențială a semnului zero, el trage totuși concluzia că nici un semn, formă sau categorie gramaticală, luată în parte, nu are un conținut obiectiv, propriu; că n-ar fi necesare trăsăturile pozitive pentru marcarea opoziției dintre aceste semne, forme sau categorii, ci numai trăsăturile negative. Neglijând raporturile cuvintelor cu realitatea obiectivă, considerând limba un sistem de semne cu valori pure, determinate numai de diferențe, de opoziții, fără termeni pozitivi, lipsit de relații cu obiectele desemnate din această realitate, Saussure ajunge să afirme că nu există corespondență perfectă între cuvintele echivalente ca sens sau între categoriile gramaticale din mai multe limbi, deoarece poziția semantică a cuvintelor în vocabularul acestor limbi ca și conținutul categoriilor gramaticale sunt specifice pentru fiecare limbă în parte, fiind determinate exclusiv de natura raporturilor stabilite de cuvinte în sistem. În felul acesta, se realizează trăsătura comună a semnelor, respectiv a conceptelor, în toate limbile – aceea de a reflecta realitatea obiectivă – și se iau în considerație exclusiv nuanțele determinate de situația cuvintelor sau a conceptelor în sistemul lexical sau a categoriilor în sistemul gramatical; se neglijează astfel faptul că valoarea (caracteristica) unui semn lingvistic (a unui cuvânt sau termen) este determinată, în primul rând, de relația lui cu obiectul din realitatea obiectivă și, în al doilea rând, de poziția lui în interiorul sistemului căruia-i aparține, de opoziția lui față de celelalte semne sau concepte din sistem. Saussure a considerat că semnul lingvistic are două trăsături fundamentale: este arbitrar (în sensul că legătura care unește cele două laturi ale sale – conceptul și imaginea acustică – nu e motivată, naturală: imaginea sa acustică nu e legată în mod obligatoriu de un anumit concept, ea e aleasă în mod liber, nemotivat, același concept purtând nume diferite în mai multe limbi) și are caracter liniar (în sensul că posedă o dimensiune – aceea a timpului -, este imuabil, neschimbător – caracteristică explicabilă prin însușirile sale, ale sistemelor și ale limbii însăși: caracterul sistematic al faptelor de limbă, opoziția manifestată de masa vorbitorilor față de schimbările din limbă etc.). Se știe însă că imaginea acustică, în raport cu societatea, este impusă și nu poate fi modificată oricum de individ sau de societate; în cadrul aceleiași limbi, cuvintele cu formele și sensurile lor secundare sunt întotdeauna motivate din punct de vedere istoric, etimologic, căci legătura naturală dintre sens și formă nu se pierde niciodată pe deplin la nivelul întregului vocabular al unei limbi. Tendința de diferențiere lingvistică e proprie fiecărui individ, iar cauza principală a păstrării semnului lingvistic este capacitatea acestuia de a corespunde nevoilor de comunicare. Singurele transformări ale sensului lingvistic admise de Saussure sunt cele care privesc deplasarea raportului dintre imaginea acustică și concept, dar cauzele acestora nu-i apar destul de clare și le caută în însușirile semnului lingvistic, în limbă. În felul acesta, el înțelege sistemul ca fiind o sumă de relații cu existență autonomă, nefăcând nici o deosebire calitativă între sistemul lingvistic și oricare alt sistem de semne (ca scrierea, alfabetul surdo-muților, semnalele militare etc.) și incluzând lingvistica într-o știință generală a semnelor, numită de el semiologie. Influențat de teoriile sociologice ale lui E. Durkheim (societatea este un fapt psihic, un ansamblu de idei, suma cunoștințelor individuale; fenomenele sociale sunt reprezentări colective, existente în conștiința colectivă, care au forță coercitivă, impunându-se vorbitorilor; între individual și social există o opoziție etc.). Saussure a acordat o mare atenție antinomiei dintre limbă și vorbire, pe care a socotit-o ireductibilă prin comparație cu antinomia „individual” și „social” din teoriile lui Durkheim. După părerea sa, limbajul (le langage) are două aspecte: a) limba (la langue) – aspectul general, psihic și social al limbajului, exterior individului, care nu poate fi modificat de acesta, căruia i se impune prin constrângere și care nu poate fi cunoscut decât psihic; normă supraindividuală obligatorie, existentă în societate sub forma unor amprente acumulate pasiv în creierul vorbitorilor și formate dintr-un sistem lexicologic (cuvintele) și unul gramatical (relațiile și modelele după care se realizează comunicarea), existente virtual în conștiința acestora; b) vorbirea (la parole) – aspectul individual al limbajului, actul prin care vorbitorul se servește de limbă pentru a-și exprima propriile idei și sentimente (subordonat voinței individului și caracterizat prin libertatea momentană a vorbitorilor) și care nu poate fi studiat decât psihofizic. În ciuda separării și opunerii celor două aspecte, Saussure a afirmat totuși că modificările limbii își au izvorul în vorbire. Ajungând la negarea esenței sociale a limbii, el a împărțit istoria ei în două: a) lingvistica internă, care are ca unic și adevărat obiect fenomenul lingvistic în sine, limba studiată în sine și pentru sine (fără a lua în considerație, obligatoriu, împrejurările în care s-a dezvoltat limba, fără a stabili totdeauna legături între limbă și populația care a vorbit-o, fără a putea explica în orice situație faptele de limbă constatate sau descrise etc.); b) lingvistica externă, care are ca obiect legătura limbii cu celelalte fenomene sociale (cu istoria politică a unui stat, cu politica lingvistică a acestuia, cu dezvoltarea civilizației, cu extensiunea geografică etc.) și modificările pe care le suferă ca urmare a acestor legături. El a crezut că factorul extern nu atinge mecanismul sistemului care – ca ansamblu de relații – rămâne imuabil și în afara transformărilor limbii. Saussure era de părere că studiul sincronic este mai important decât cel diacronic, deoarece studiul diacronic ia în discuție numai faptele particulare, succesiunea lor în timp, termenii care se substituie unul altuia fără a forma un sistem; studiul sincronic, dimpotrivă, se ocupă de studierea raporturilor logice și psihologice coexistente, care leagă termenii într-un sistem, permițând analiza sistemului. În lingvistică, știință care operează cu valori, cele două modalități de studiu (sincronic și diacronic) trebuie separate – spunea Saussure – mai ales când sistemul este mai complex și mai organizat, deoarece modificările sunt izolate, nu au caracter sistematic, nu se leagă între ele, nu depind una de alta; numai unele elemente ale sistemului sunt atinse, dar acestea nu-l modifică direct, nu-i tulbură echilibrul. Pentru el, legile limbii se deosebesc prin două însușiri: prin caracter general și prin caracter imperativ. De aici el a ajuns la distingerea unor legi sincronice, generale, neimperative, la un fel de reguli de funcționare a limbii într-o anumită etapă din istoria sa – și a unor legi diacronice, particulare, accidentale și imperative, care presupun manifestarea multiplă a unui caz izolat. Sub influența c. inițiat de Saussure s-au aflat și se mai află cei mai mari lingviști care au pus bazele principalelor curente din secolul nostru. Bally a preconizat stabilirea unor metode de învățare a limbilor străine și a creat stilistica lingvistică, concepută ca un studiu al mijloacelor de exprimare ale unei comunități lingvistice, din punctul de vedere al conținutului lor afectiv, al procedeelor expresive, care țin de obișnuința colectivă, pe care a încadrat-o în lingvistică (în opoziție cu stilistica literară, care studiază stilurile individuale și care ține de critica literară și de estetică). În ciuda faptului că stilul conține procedee folosite de mai mulți vorbitori, el este – după Bally – totdeauna individual, deoarece presupune o alegere conștientă a acestor procedee. De aici și împărțirea stilisticii în: a) stilistică internă (pusă de Bally pe primul plan), care studiază limba în raporturile ei cu viața individuală, raporturile dintre limbă și gândirea vorbitorilor și a ascultătorilor; b) stilistică externă sau comparativă, care studiază comparativ mijloacele expresive ale mai multor limbi sau principalele tipuri expresive ale aceleiași limbi, în funcție de mediul vorbitorilor, de scopul urmărit de aceștia, de împrejurările comunicării. Bally a exclus diacronia (cercetarea istorică) din studiile stilistice, considerând că aceasta nu ajută la înțelegerea raportului dintre limbă și gândire, denaturează uneori acest raport; că vorbitorii trăiesc numai în prezent și nu sunt conștienți de schimbările care se produc. Pentru Bally, lingvistica istorică poate studia numai fapte izolate. El credea că sistemul limbii nu poate ieși în evidență decât printr-un studiu sincronic; că limba trebuie studiată în legătură nemijlocită cu viața, cu modul de trai, cu reacțiile sufletești ale vorbitorilor. Bally a căutat în cuvintele și locuțiunile expresive stări sufletești, comune oamenilor, indiferent de timp și de spațiu, ținând însă seama de rolul mediului social, al gradului de cultură și al profesiunii vorbitorilor. El a pus un accent deosebit pe gândirea afectivă a vorbitorilor în comunicare, pe exprimarea atitudinii lor față de obiectul comunicării, ajungând la concluzia că toate inovațiile lingvistice se datoresc factorului afectiv (cel logic, intelectual simplifică și schematizează limba), că limba nu este numai un mijloc de comunicare a ideilor și sentimentelor, ci și un instrument de acțiune. Bally a evidențiat tendințele limbii franceze, socotind ca mai importante: tendința ordinii progresive a cuvintelor în frază (trăsătură analitică întărită pe măsura reducerii flexiunii) și tendința concentrării semnelor lingvistice (trăsătură sintetică ce presupune trecerea de la autonomia cuvântului la autonomia îmbinării, ca rezultat al întăririi topicii fixe). A negat existența vreunui criteriu obiectiv de apreciere a progresului în limbă, considerând că analiza lingvistică nu ne arată decât pierderi și achiziții, o oscilare continuă fără o direcție precisă, o evoluție, dar nu un progres. El a făcut o analiză subtilă a procedeelor gramaticale folosite în limbile analitice, în special a fenomenului denumit de el actualizare și a mijloacelor gramaticale folosite în acest sens, a actualizatorilor. Înțelegea prin „actualizare” individualizarea termenilor propoziției cu ajutorul articolului, al afixetor (de gen, de număr, de caz, de mod, de timp, de persoană, de diateză) sau al determinantelor adjectivale, numerale sau adverbiale. Aceasta ar fi o actualizare explicită, mai frecventă în limbile analitice, în corelație cu actualizarea implicită, oferită de context. Articolele și afixele sunt specializate pentru acest rol, în timp ce adjectivele, numeralele și adverbele mai au și alte funcții. Servind la exprimarea unor idei determinate, a unor situații concrete, actualizatorii însoțesc permanent, în vorbire, cuvintele care devin termeni ai propozițiilor. De aici, el a ajuns la concluzia că nu există cuvinte autonome, izolate, că existența lor depinde de context, de propoziție. Insistând prea mult pe asemănările dintre fenomenele gramaticale și evidențiind prea puțin diferențele calitative dintre ele, Bally a ajuns să pună pe același plan funcția sufixului cu aceea a prepoziției, compunerea cuvintelor cu îmbinările de cuvinte ocazionale etc., tinzând spre izomorfism. Sechehaye a revizuit definițiile unor noțiuni gramaticale și a discutat problema raportului dintre limbă și gândire. El considera, în opoziție cu Bally, că limba este creația inteligenței și că rolul ei predominant este de a comunica idei și nu sentimente. În contact cu vorbirea, cu viața, ea s-a pătruns de unele elemente afective, dar acestea nu i-au putut modifica dezvoltarea. Analizând limba din punct de vedere psihologic, el a constatat că aceasta cuprinde două categorii de elemente: unele pregramaticale (și extra-gramaticale), care țin de psihologia individuală, și altele gramaticale, produse de psihologia colectivă. După părerea sa, întreaga organizare a limbii se adaptează nevoilor gândirii, iar factorul de evoluție și progres în limbă este reprezentat prin legile abstracte ale logicii. Sachehaye crede că în sintaxă forma nu poate fi ruptă de conținut și că ar trebui să se înceapă cu analiza în ansamblu a unităților sintactice, de la cele mai simple la cele mai complexe (nu numai de la formă sau numai de la conținut). Deși teoretic s-a declarat pentru menținerea opoziției sincronie – diacronie, în practica cercetărilor sale a realizat sinteza celor două metode, arătând că lingvistica sincronică nu poate explica totul, nu poate depista cauzele schimbărilor și în consecință este nevoie și de istoria limbii, trebuie apelat la gramatica istorică. A reușit să evidențieze raporturile dintre limbajul pregramatical și cel gramatical, dintre limbă și vorbire, dintre lingvistica sincronică și cea diacronică, dintre semantică și sintaxă, dintre studiul sunetelor și acela al formelor precum și rolul factorului conștient în limbă. Era de părere că orice limbă se învață conștient și cu efort, că de la apariția limbii a existat o alegere conștientă a unor mijloace care aparțineau limbajului natural, că evoluția limbii se produce prin acțiunile conștiente și eterogene ale indivizilor izolați. Limba este astfel o operă colectivă, un rezultat al mai multor creații, interpretări și tendințe cu direcții opuse, fapt care explică amestecul și incoerența din limbă. Ea există în fiecare individ în parte, căci vorbirea individuală cuprinde atât elemente comune tuturor vorbitorilor, cât și trăsături specifice, după apartenența socială, profesiunea și gradul de cultură al vorbitorilor; ea este un fenomen social care antrenează în conștiința individuală două forțe eterogene: tendința individuală și exigențele vieții sociale cărora li se supun indivizii. În acțiunea individ – societate individul restituie cu dobândă ceea ce a primit de la societate, iar societatea asigură progresul individual. Frei, la rândul său, analizând greșelile curente din franceza contemporană vorbită, nu condamnă abaterile de la norma lingvistică, ci le explică: ele se produc numai atunci când vorbitorul nu găsește în limba normată resurse suficiente pentru a exprima destul de repede și de clar ideile sale (în limbă există forme corecte, dar insuficient de explicite, după cum există și forme incorecte, care pot face exprimarea mai clară). Frei a respins cercetarea diacronică (istorică) a limbii, considerând-o insuficientă pentru explicarea faptelor de limbă: el a explicat aceste fapte exclusiv prin funcțiile limbii, în cadrul unei cercetări sincronice. Neglijând nevoile vieții sociale, specificul limbilor și al compartimentelor acestora, Frei crede că orice limbă, orice proces de comunicare a ideilor trebuie să răspundă la cinci cerințe esențiale, indiferent de timp sau de loc: nevoia de a ordona semnele lingvistice într-un sistem, după forma sau semnificația lor, cu ajutorul analogiei, al etimologiei populare etc.; nevoia de diferențiere, de clarificare a faptelor; nevoia de economie; nevoia de invariabilitate, de păstrare a semnelor și nevoia de expresivitate. ◊ ~ structuralist: c. în lingvistica contemporană, apărut la începutul secolului al XX-lea, care studiază limba independent de sensurile cuvintelor și de istoria societății, văzând în ea un sistem de relații – fonetice și gramaticale – ce se condiționează reciproc. Se disting trei ramuri ale structuralismului lingvistic: structuralismul analitic (inductiv) european, structuralismul analitic (inductiv) american (descriptivismul) și structuralismul non-analitic (deductiv) american – generativ sau transformațional. A. Structuralismul analitic (inductiv) european are ca punct de plecare în dezvoltarea sa două lucrări celebre ale lui Ferdinand de Saussure: Mémoire sur le système primitif des voyelles dans les langues indo-européennes („Expunere asupra sistemului primitiv al vocalelor în limbile indo-europene”), Leipzig, 1897 și Cours de linguistique générale („Curs de lingvistică generală”), 1916. Ferdinand de Saussure, considerat fondatorul structuralismului lingvistic european, a elaborat principiul fundamental al acestui curent cu două corelații: a) fiecare structură sau unitate lingvistică funcționează în opoziție cu altă structură sau unitate lingvistică; b) structurile sau unitățile limbii pot fi analizate în elemente lingvistice mai mici, în așa-numite trăsături distinctive. Nici un lingvist din epoca respectivă, în care ideea de sistem – ca joc al opozițiilor și al diferențelor – devenise caracteristica principală a lingvisticii europene, nu a exprimat atât de clar principiul sistemului în termenii acestor diferențe și opoziții. Ideile lui (semnul lingvistic este o solidaritate între concept și expresie, între idee și imaginea sa acustică; semnul lingvistic are un caracter arbitrar; semnul lingvistic are un caracter psihic; între cele două forme fundamentale ale limbajului – limbă (langue) și vorbire (parole) – există diferențe; între cele două modalități de a privi fenomenul lingvistic – sincronie și diacronie – există, de asemenea, deosebiri; sunetele au o funcție distinctivă etc.) au fost dezvoltate ulterior de o întreagă pleiadă de lingviști europeni grupați în adevărate școli lingvistice de renume mondial. Astfel: 1) Școala lingvistică din Geneva (Elveția) a făcut distincție între lingvistica sincronică și lingvistica diacronică, între langue și parole, între relații paradigmatice și relații sintagmatice, între cele două aspecte ale semnului lingvistic (signifiant și signifié). Ea a fost reprezentată mai ales de Charles Bally (1865-1947), Albert Sechehaye (1870-1946), Henri Frei (1899-?) și R. Godel, continuând cu precădere studiul raportului dintre limbă și vorbire, în termenii social-individual. Charles Bally a pus bazele stilisticii lingvistice, care se ocupă de afectivul și expresivul exprimate în vorbirea considerată ca fapt colectiv. Albert Sechehaye a acordat aceeași atenție psihicului și logicului în funcționarea limbajului precum și mecanismelor sintagmatice din limbaj, concepând sistemul ca un angrenaj de microsisteme aflate în relații de subordonare și de supraordonare. 2) Școala lingvistică din Praga (Cehoslovacia) a studiat mai ales funcțiile elementelor, ale claselor de elemente și ale mecanismelor care apar între ele. Principala ei realizare a fost însă fonologia; în sintaxă a elaborat principiul analizei funcționale. A fost reprezentată de mulți lingviști, dar mai ales de fondatorii ei Roman Jakobson, Serghei Karcevski (1884-1955) și Nikolai Sergheevici Trubețkoi (1890-1938). A luat ființă în 1926 și a editat revista „Travaux du Cercle linguistique de Prague” („Dezbateri ale Cercului lingvistic din Praga”), 1929. Punând bazele acestei noi discipline – fonologia -, el a dat o formulare coerentă integrală principiilor acesteia; a subliniat trăsătura distinctivă a fonemului, rolul opozițiilor fonologice și ierarhia acestora; a dezbătut problema legilor generale ale limbii și a caracterului sistematic al acesteia, a modificărilor lingvistice, a raportului dintre limbă și societate, dintre sincronie și diacronie, dintre limbă și vorbire, dintre funcție și substanță, dintre compartimentele limbii; a inițiat studiile de tipologie structurală etc. André Martinet (n. 1908), reprezentantul francez al acestei școli lingvistice, a aprofundat în lucrările sale – Éléments de linguistique générale, Paris, 1960 și A Functional View of Language, Oxford, 1962 – principalele teze ale școlii (îmbinarea punctului de vedere funcțional cu cel structural, înțelegerea raportului dintre limbă și vorbire ca raport între general și individual, cercetarea diacronică a sistemului limbii și tendințele evolutive ale acestuia). În lucrările sale, Martinet a introdus explicit și ideea dependenței istoriei limbii de istoria societății. El a arătat că cercetarea structurală a limbii nu este obligatoriu sincronică și că sistemul fonetic este numai în aparență static (în realitate, el se transformă neîncetat, servind unor necesități de comunicare în continuă schimbare); că orice schimbare fonologică este dirijată spre un scop și ea nu poate fi explicată decât în cadrul întregului sistem fonologic. Printre lingviștii români care au aplicat în lucrările lor principiile Școlii lingvistice din Praga se numără: Sextil Pușcariu, Alexandru Rosetti, Emil Petrovici, Al. Graur, Emanuel Vasiliu și Andrei Avram. 3) Școlile lingvistice din Rusia și URSS: a) Școala lingvistică din Kazan, reprezentată mai ales de I. A. Baudouin de Courtenay (1845-1929) și Mikolai S. Krușevski (1851-1887), de orientare preponderent fonologică, a conturat conceptul de „fonem” și a făcut net distincția între limbă – ca fapt social – și vorbire – ca fapt individual -, între cercetarea aspectului evolutiv (diacronic) și cea a aspectului contemporan (sincronic) al limbii; b) Școala lingvistică din Petersburg, reprezentată mai ales de I. V. Șcerba (1880-1944), L. P. Jakubinski, E. D. Polianov, A. A. Reformatski, V. V. Vinogradov (1895-1969) și S. B. Bernștein, a fost influențată direct de cea din Kazan. Abordând funcțional fenomenul lingvistic, ea a influențat, la rândul ei, analiza fenomenului literar și a constituit una dintre premisele importante ale mișcării formaliștilor ruși, la organizarea căreia a contribuit foarte mult și Roman Jakobson. În 1917 a înființat „Societatea pentru studiul limbajului poetic”. c) Școala formaliștilor (formală), reprezentată prin membrii „Societății pentru studiul limbajului poetic” din Petersburg – V. Șkloski, A. Brik și L. P. Jakubinski; prin aceia ai „Cercului lingvistic” din Moscova – R. Jakobson și G. Vinokur; prin colaborarea cercetătorilor B. Eihenbaum, I. Tânianov (1894-1943), B. V. Tomașevski (1890-1957), V. Propp, V. M. Jirmunski (1891-1971) și V. V. Vinogradov. Ea a fost profund influențată de lucrările lingvistului rus I. A. Baudouin de Courtenay. Reprezentanții acestei școli porneau de la ideea că limbajul poeziei (al literaturii artistice în general) reprezintă un sistem de comunicare cu totul deosebit de cel constituit de limba comună, deoarece fiecare cuvânt din acest limbaj dă impresia că se naște din nou. În consecință, ei socoteau că singura sarcină adevărată a cercetării literare ar fi studierea procedeelor de realizare a formei, conținutul social și ideologic al literaturii fiind obiectul altei discipline. d) Școala lingvistică din Moscova, reprezentată mai ales de Filip Feodorovici Fortunatov (1848-1914), Roman Jakobson și A. A. Șahmatov, a adus în discuție problema distincției dintre sincronie și diacronie, a raportului dintre psihologic și lingvistic, a selecției criteriilor de analiză a limbajului. În 1915/1916 a înființat „Cercul lingvistic din Moscova”, al cărui cofondator și prim președinte a fost Roman Jakobson (între 1915-1920). Printre lingviștii sovietici care s-au ridicat sub influența acestei școli se remarcă: O. S. Kalughina, A. N. Kolmogorov, V. A. Uspenski, V. V. Ivanov, K. L. Dobrușin și I. I. Revzin. Aceștia au dezvoltat teoria modulării matematice a gramaticii de tip analitic prin metode cantitative. În mod deosebit se distinge S. K. Șaumian, prin tratarea raportului dintre model și obiectul modelat și prin stabilirea deosebirii dintre fonemul concret și sunetul concret; dintre fonemul abstract și sunetul abstract. 4) Școala lingvistică din Copenhaga (Danemarca) a urmărit mai ales mijloacele formale de descriere a structurilor lingvistice. Ea a demonstrat că limba se caracterizează prin solidaritatea dintre conținut și expresie, fiecare dintre acestea dispunând de substanță și formă; că orice text poate fi analizat în cele mai mici elemente componente. Ea este reprezentată mai ales de Vigo Bröndal (1887-1942) și Louis Hjelmslev (1899-1965). Bröndal s-a orientat spre categoriile logicii și a dezvoltat teoria opozițiilor, extinzând-o de la domeniul fonologiei la domeniul morfologiei și al semanticii; a dezbătut problema relațiilor în cadrul sistemului, raportul dintre limbă și vorbire, dintre conținut (substanță) și formă (structură). El a înființat, în 1934, împreună cu Hjelmslev, „Cercul lingvistic din Copenhaga”. Hjelmslev a pus bazele glosematicii (știința „glossemelor”, a unităților invariante sau reductibile ale limbii), a propus un ansamblu de principii de care trebuie să asculte construirea unei teorii a limbajului, a dat o descriere coerentă a tipurilor de relații lingvistice din cadrul structuralismului analitic, a procedat la divizarea sensului lexical în trăsături semantice, distinctive; a luat în discuție raportul dintre limbă și societate, dintre conținut și expresie (cele două laturi ale semnului lingvistic); a adoptat o serie de termeni noi pentru a preveni confuziile cu conceptele și categoriile tradiționale, a apropiat lingvistica de matematică, încadrând-o în rândul științelor exacte etc. Printre lingviștii români care au discutat, au adoptat și au dezvoltat metodele glosematicii (în special în definirea tipurilor de relații, în nuanțarea procedeelor de segmentare și în descrierea opozițiilor prin relația de neutralizare dintre termeni) figurează: Ion Coteanu, Emanuel Vasiliu, Andrei Avram, Valeria Guțu-Romalo, Sorin Stati, Paula Diaconescu, Solomon Marcus, Maria Manoliu-Manea și Liliana Ionescu-Ruxăndoiu. 5) Școala lingvistică din Londra (Anglia) a avut o concepție preponderent filozofică, cu mari implicații în lingvistica modernă. Ea a susținut că sensul este dat de uz, a clasificat diversele utilizări posibile ale limbajului, studiindu-le în cadrul teoriei actului vorbirii. Este reprezentată de John Rupert Firth (1890-1960) și M. A. K. Holliday, care au acordat o mare atenție ierarhiei nivelurilor limbii și lingvisticii aplicate (în special în predarea limbii engleze) B. Structuralismul analitic (inductiv) american are ca punct de plecare în dezvoltarea sa lucrările etnologului și lingvistului american Franz Boas asupra culturii și limbilor populațiilor indiene din America, iar ca reprezentanți străluciți pe Edward Sapir (1884-1939) și Leonard Bloomfield (1887-1949), întemeietori ai Școlii lingvistice din Yale, reprezentanți ai descriptivismului american. Aceștia au imprimat cercetărilor proprii un caracter predominant sincronic (descriptiv), explicabil prin orientarea tehnicistă a gândirii lor, prin necesitatea de a studia, compara și clasifica limbile indigene necunoscute ale Americii (în majoritate fără atestări istorice și fără scriere). Sapir a dezvoltat studiul tipologic al limbilor, bazat pe identități de structură, a schițat principiile tipologiei morfologice a acestora, a insistat asupra caracterului psihic al sunetului, asupra valorii psihologice a elementelor fonetice, a propus criterii de clasificare a faptelor de structură lingvistică (gramaticală), a studiat legăturile complexe ale limbii cu gândirea și realitatea istorică, a subliniat legătura dintre caracterul simbolic și caracterul expresiv al limbajului etc. Bloomfield a explicat mecanismul comunicării, considerând-o un lanț de stimuli și reacții (în relația om-natură stimulii sunt nelingvistici, iar reacțiile – lingvistice sau nelingvistice; în relația om-om, stimulii sunt, ca și reacțiile, fie lingvistici, fie nelingvistici), a scos în evidență importanța poziției din lanțul lingvistic în definirea unităților lingvistice etc. Pe lângă acești doi mari lingviști, printre figurile marcante ale descriptivismului american, care aparțin Școlii lingvistice din Yale, se numără B. Bloch, G. L. Trager, Ch. Hockett, E. A. Nida, Ch. C. Fries, R. A. Hall, A. A. Hill, Rullon S. Wells și K. L. Pike (care au pus bazele gramaticii constituenților imediați), R. S. Pittman, S. Schatman și Zellig S. Harris (care a reușit să dea forma cea mai riguroasă și mai coerentă analizei distribuționale, marcând în acest fel trecerea spre analiza transformațională). Prin analiza distribuțională, descriptiviștii americani au ajuns la un formalism excesiv, negând în final rolul semanticii în funcționarea limbii. În lingvistica românească, cercetătorii care au aplicat în studiul fonologiei, al morfologiei (al categoriilor gramaticale și al clasificării părților de vorbire), al dialectologiei și al sensurilor lexicale analiza distribuțională sunt: Emanuel Vasiliu, Paula Diaconescu, Valeria Guțu-Romalo, Maria Manoliu-Manea și Matilda Caragiu-Marioțeanu. C. Structuralismul non-analitic (deductiv) american, apărut ca o reacție la structuralismul descriptivist, este reprezentat mai ales de Zellig S. Harris, Noam Chomsky, Moris Halle, Paul Postel, J. J. Katz, Robert B. Lee, Ch. Fillmore și Robert B. King; el pune accentul pe modelarea dinamică matematică, pe nivelul structurii frazei și al transformărilor, pe nivelul semantic și cel fonologic etc. Pe baza criticii aduse școlii descriptiviste de către toți acești lingviști, s-a constituit teoria gramaticilor generative. În lingvistica românească s-au impus ca transformaționaliști Emanuel Vasiliu, Sanda Golopenția-Eretescu, Laura Vasiliu, Mihaela Mancaș, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Gabriela Pană-Dindelegan, Ileana Vincenz, Mihaela Cârstea, Mariana Tuțescu etc. ◊ ~ etnolingvistic: c. apărut în deceniul al treilea al secolului nostru în lingvistica din SUA. Bazele sale au fost puse de Edward Sapir (1884-1939) prin lucrarea „Language. An introduction to the study of speech” („Limbaj. Introducere în studiul limbii”), New York, 1921. Pe lângă problemele de lingvistică cu caracter tehnic (analiza sunetelor, categoriile gramaticale, procedeele gramaticale, clasificarea morfologică a limbilor etc.), acesta discută și probleme de teorie a limbii (definiția limbajului, legătura dintre limbă și societate, dintre limbă și gândire, influența reciprocă a limbilor etc.). După părerea sa, limba este un produs al societății și o funcție a culturii. Din punctul de vedere al structurii nu există diferențe tranșante între o limbă de civilizație și o limbă primitivă, deoarece fiecare dispune de un sistem fonetic, fiecare asociază elementele sonore cu diferite concepte, fiecare poate exprima formal diverse raporturi etc. Sapir consideră că între rasă (fenomen biologic) și limbă (fenomen social) nu există o legătură directă; la fel, între limbă și cultură, deoarece tipul rasial, cel cultural și cel lingvistic nu sunt obligatoriu paralele, ariile lor de răspândire încrucișându-se în majoritatea cazurilor (limbi înrudite pot fi purtătoare ale unor culturi diferite, după cum aceeași, limbă poate exprima culturi diferite). Istoria culturii este pentru Sapir o suită complexă de schimbări cantitative, o alternanță de achiziții și pierderi, iar evoluția limbii o suită de schimbări formale, fără legătură cu conținutul. El afirmă că fiecare limbă ar avea un model propriu, neschimbător, de esență nematerială, care funcționează ca un mecanism psihologic în afara istoriei limbii și care dă elementelor lingvistice concrete o anumită formă și le indică direcția schimbărilor. Acest model reprezintă o caracteristică de bază a limbii, găsindu-se atât în sistemul fonetic (unde determină numărul fonemelor, relațiile dintre ele și funcționarea sistemului fonologic și rămâne intact chiar după schimbarea conținutului fonetic), cât și în sistemul gramatical al acestuia. După părerea sa, modelul lingvistic făurește geniul structural al unei limbi, specificul ei; el este în mare măsură de sine stătător și prin el se dezvăluie modelul cultural al unei societăți. ◊ ~ semanticist: c. idealist în lingvistica contemporană, apărut la începutul secolului al XX-lea, care susține că principala problemă a filozofiei ar fi limba, pe care o identifică cu logica și cu realitatea obiectivă, înlocuind cercetarea științifică a realității prin analiza formală a sensului cuvintelor. Cei mai de seamă reprezentanți ai acestui c. sunt: Rudolf Carnap, filozof german, Chase Stuart, filozof american, și Read Brain, filozof englez. Ei consideră limba un ansamblu de simboluri convenționale, de complexe sonore pe care oamenii le înțeleg diferit și cărora le atribuie, individual și arbitrar, după împrejurări, semnificații diferite, în raport cu gradul lor de cultură și cu mediul social în care activează (de aici și concluzia falsă că aceasta ar fi cauza principală a neînțelegerilor între oameni, a conflictelor sociale și naționale). Ei recomandă îndepărtarea cuvintelor abstracte din limbă, deoarece – spre deosebire de cele concrete care desemnează obiecte reale – acestea desemnează simboluri, ficțiuni, obiecte ireale, creând neajunsuri societății, împiedicând cunoașterea. Răsturnând raporturile reale dintre limbă și gândire, dintre limbă și societate, ei afirmă că în evoluția societății, în organizarea acesteia, factorul determinant nu este existența socială, ci gândirea umană, felul de a gândi al unui popor, influențat la rându-i de limba pe care acesta o vorbește. Semanticiștii își propun crearea unei teorii generale a semnelor fără legătură cu limbile reale, fără raportare la procesul comunicării. ◊ ~ latinist: c. apărut în lingvistica și filologia românească din secolul al XIX-lea, continuator al unor idei ale Școlii ardelene până în 1880. Reprezentanții săi – August Treboniu Laurian, Timotei Cipariu, I. C. Massim, Aron Pumnul, G. Barițiu, G. Săulescu, G. Munteanu, I. Hodoș, A. M. Marienescu, l. G. Sbiera etc. -, animați de dorința patriotică de a continua ideile înaintașilor (Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior și I. Budai-Deleanu) și de a demonstra multilateral, împotriva falselor și tendențioaselor teorii, latinitatea poporului român și a limbii sale, au ajuns la unele exagerări, combătute de scriitorii și criticii literari ai epocii (Alecu Russo, C. Negruzzi, V. Alecsandri, Al. Odobescu, B. P. Hasdeu, I. L. Caragiale și mai ales Titu Maiorescu). Pornind de la teza că limba română este o limbă „stricată”, promotorii acestui c. s-au străduit să o reapropie de latină și să demonstreze puritatea ei integrală prin unele măsuri arbitrare: eliminarea cuvintelor străine din limbă și înlocuirea lor cu termeni reînviați din textele noastre vechi, luați direct din dicționare latinești sau formați special din elemente latine (ca de exemplu: de perete frecătoriu pentru chibrit și de gât legău pentru cravată); modificarea formei cuvintelor de origine latină, pentru a le apropria de forma originală, sau modificarea structurii unor cuvinte străine, pentru a le apropia de latină (ca de exemplu: sl. Slatina a fost modificat în Stelatina, pentru a demonstra că vine de la lat. Stella Latina; sl. război în răzbel – cum a circulat multă vreme chiar și în limba populară -, pentru a demonstra că vine de la lat. bellum „război”; sl. nărav în morav, pentru a demonstra că vine de la lat. mos, moris „obicei” etc.); promovarea principiului etimologic în ortografie (se scria tierra în loc de țară, iar sunetul „î” era notat diferit: mênă „mână”, vênt „vânt”, riu „râu”, rônd „rând”, gût „gât” etc.); elaborarea de dicționare, gramatici și sisteme ortografice latinizante etc. În felul acesta, ei riscau să ajungă la o limbă și la o scriere cu totul artificiale, un exemplu în acest sens fiind „Dicționarul limbii române” alcătuit de Laurian și Massim, în colaborare parțială cu Bariț și Hodoș. În ciuda acestor neajunsuri și greșeli, în ciuda influenței negative a activității lor în epocă (iar mai târziu asupra unor scriitori minori și asupra unor publicații), latiniștii au contribuit la cercetarea legilor fonetice ale limbii române; pasiunea lor pentru identificarea unor termeni latini în vechile texte românești a stimulat interesul pentru cultura și literatura noastră medievală; unele dintre cuvintele introduse forțat în dicționarul amintit au devenit neologismele de mai târziu ale limbii române; au contribuit la generalizarea scrierii cu caractere latine; au adus noi argumente în sprijinul originii latine a limbii și poporului român; Cipariu a pus bazele editării vechilor texte românești și ale gramaticii istorice a limbii noastre; Laurian a publicat o gramatică românească și, împreună cu N. Bălcescu, a condus publicația „Magazin istoric pentru Dacia”; Pumnul a dat prima istorie a literaturii române în texte; Marienescu și Sbiera au publicat importante culegeri de folclor etc. ◊ ~ istorico-popular: c. apărut sub influența ideilor Școlii ardelene spre jumătatea secolului al XIX-lea (1840-1870) în rândurile scriitorilor din acea epocă, grupați în jurul revistei Dacia literară. Astfel, M. Kogălniceanu, N. Bălcescu, C. Negruzzi, Alecu Russo și V. Alecsandri au determinat, prin scrierile lor, o nouă orientare a limbii noastre literare; ei au susținut ideea unei limbi literare care să aibă la bază limba vorbită de popor și limba scrisă a cărților vechi, subliniind necesitatea neologismului impus de cultura modernă.

OBLIGAȚIE, obligații, s. f. 1. Ceea ce i se impune cuiva sau își impune cineva să facă într-o anumită situație; datorie, sarcină, îndatorire. A spus la început că are obligații față de mamă și de două surori. PAS, Z. I 94. Printre oamenii noștri am contractat o obligație. C. PETRESCU, Î. II 105. 2. Legătură juridică prin care o persoană poate fi constrînsă de altă persoană să dea, să facă sau să nu facă ceva. 3. (Fin., mai ales în forma obligațiune) Titlu înscris (emis de stat sau, în țările capitaliste, de o societate pe acțiuni), reprezentînd o sumă de bani împrumutată, care trebuie restituită într-un anumit timp și care dă drept deținătorului la o dobîndă anuală fixă. – Variantă: obligațiune (GHICA, S. 449) s. f.

SOCIETATE, societăți, s. f. 1. Totalitatea oamenilor care trăiesc laolaltă, fiind legați prin anumite raporturi de producție. Societatea întreagă era împărțită în două: cei ce mureau de foame și cei ce mureau de prea multă mîncare. GALACTION, O. I 337. Organizația dinlăuntru a societății singură ne poate explica evoluțiile istorice prin care nația romînă trecu. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ Orînduire social-economică. Societatea feudală. Societatea capitalistă. ♦ (În orînduirile sociale bazate pe clase antagoniste) Cerc limitat de oameni care aparțin claselor privilegiate. Era vioaie, îndrăzneață, intra fără sfială peste tot... trăise în societatea înaltă, în luxul și atmosfera palatelor de ambasadă. BART, E. 39. Vîrtejul societății, procesuri, intrigile politice mă cuprinseseră. NEGRUZZI, S. I 60. Culmele societății nu aveau conștiința de întunericul și prăpastia în care arunca neamul. RUSSO, S. 109. 2. Asociație de persoane constituită într-un anumit scop (științific, literar, sportiv etc.). La una din societățile studențești din care făcea parte, poetul-student [Eminescu] era bibliotecar. CĂLINESCU, E. 169. Reușise în cîțiva ani să organizeze o filială a societății «Dante Alighieri». BART, E. 315. 3. (În regimul capitalist) Asociație de oameni de afaceri, alcătuită pe baza unor investiții de capital și în vederea unor beneficii comune. Mă trimisese direcțiunea societății să recunosc și să măsor cîteva locuri pe care era vorba să le cumpere. GALACTION, O. I 241. Se pare că inginerii de la societățile petrolifere cîștigă acum îndestul de bine, chiar cînd sînt atît de tineri și începători. C. PETRESCU, Î. II 237. El visa o societate de navigație cu remorchere, șlepuri și elevatoare din Brăila să împînzească toată Dunărea pînă la Viena. BART, E. 63. ◊ Societate pe acțiuni = formă de organizare capitalistă a unei întreprinderi, prin asocierea mai multor acționari. Se făceau calcule financiare, se croiau planuri, vaste combinații de comerț fluvial și maritim, societăți pe acțiuni pentru vapoare, elevatoare, remorchere, șlepuri. BART, E. 26. Societate în nume colectiv = asociație între un număr limitat de persoane, care întemeiază o afacere comercială sau industrială, depunînd fiecare capital și contribuție în muncă. 4. Grup de oameni care petrec un anumit timp împreună; companie, tovărășie. Spune tu ce vei voi despre superioritatea vînătorii cu prepelicarul și despre plăcerile inteligente și alese ce resimte omul în unica societate a unui cîne dresat după regulele artei. ODOBESCU, S. III 19. Unde... sînt rediurile umbroase... Unde mai ales amabila d-voastră societate? NEGRUZZI, S. I 95. ◊ Expr. În societate = între oameni, în lume. O să te stabilești și dumneata în societate, numai să-ți vie vremea și gîndul bun. SADOVEANU, P. M. 118. De altfel, doamna comandor... era apreciată în societate ca o soție model. BART, E. 392. Ca să scape de gura lumei... și cunoscînd că trebuie în sfîrșit să-și ia un loc oarecare în societate, ascultă mincinoasele propuneri ce îi făcu Iancu că o va lua de soție. NEGRUZZI, S. I 25.

dividend sm [At: ȘINCAI, Î, 27/8 / V: (rar) ~ă sf (înv) ~ent sn / Pl: ~e, (înv) ~nzi / E: fr dividente, ger Dividend, lat dividendus] 1 (Mat; înv) Deîmpărțit. 2 (Înv) Profit bănesc rezultat dintr-o investiție. 3 Parte din profitul unei societăți pe acțiuni care revine fiecărui acționar în raport cu numărul de acțiuni pe care le posedă. 4 Parte a fiecărui creditor în împărțirea activului rămas dintr-un faliment.

holding sn [At: DN³ / Pl: ~uri / E: eg, fr holding] Societate care deține o cantitate suficientă din acțiunile altei societăți pentru a exercita controlul asupra ei.

neocapitalism^[1] sns [At: DN³ / P: ne-o~ / E: it neocapitalismo, fr néocapitalisme] (Iuz) Stadiu recent al capitalismului caracterizat prin intervenția mărită a statului în economie, prin concentrarea societăților pe acțiuni și prin dezvoltarea unei societăți de consum. corectat(ă)

ANONIM, -Ă, anonimi, -e, adj., subst. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) cu nume necunoscut, (persoană) care-și tăinuiește numele. 2. Adj. (despre un text, o operă) Al cărui autor nu este cunoscut. 3. S. f. Scrisoare nesemnată. 4. Adj. Fig. Care rămâne neștiut, necunoscut; fără personalitate. ♦ Societate (anonimă) pe acțiuni = întreprindere industrială, comercială sau financiară capitalistă, formată prin asocierea capitalului mai multor acționari. – Din fr. anonyme, lat. anonymus.

ANONIM ~ă (~i, ~e) 1) și substantival (despre persoane) Care nu-și indică numele; al cărui nume rămâne necunoscut. 2) (despre opere, texte) Al cărui autor nu este cunoscut. ◊ Societate (anonimă) pe acțiuni întreprindere formată prin asocierea mai multor acționari. /<fr. anonyme, lat. anonymus

SOCIETAR ~ă (~i, ~e) m. și f. 1) Persoană care deține acțiuni ale unei societăți; acționar. 2) înv. Membru al unei societăți (literare, teatrale, muzicale etc.). /<fr. sociétaire

HOLDING s.n. (Ec.) Formă de subordonare a diferitelor întreprinderi (societăți) prin controlul participanților de către o societate anonimă pe acțiuni. [< engl., fr. holding, cf. engl. hold – a ține].

HOLDING s. n. formă de monopol care subordonează diferite unități prin controlul participanților de către o societate anonimă pe acțiuni. (< engl., fr. holding)

PATRONAJ s. n. ocrotire, protecție; sprijin, egidă. ◊ (în trecut) societate de binefacere; acțiune de (falsă) ocrotire a săracilor și a celor incapabili de muncă. (< fr. patronage)

DILUÁRE (< dilua) s. f. 1. Operație fizică de micșorare a concentrației unei soluții a unui corp dizolvat prin adăugarea unui solvent (dizolvant) sau a unui alt lichid nemiscibil cu soluția respectivă. 2. (EC.) Diluarea capitalului = sporirea numărului de acțiuni ale unei societăți fără determinarea creșterii valorii capitalului social.

SOCIETATE, societăți, s. f. 1. Totalitatea oamenilor care trăiesc laolaltă, fiind legați între ei prin anumite raporturi economice. ♦ Ansamblu unitar, sistem organizat de relații între oameni istoricește determinate, bazate pe relații economice și de schimb; p. ext. sistem social. ♦ Cerc limitat de oameni de prim rang (prin poziție socială, situație materială etc.). 2. Asociație de persoane constituită într-un anumit scop (științific, literar, sportiv etc.). 3. (Comerț) Asociație de oameni de afaceri alcătuită pe baza unor investiții de capital, în vederea obținerii unor beneficii comune. ◊ Societate în nume colectiv = asociație între un număr limitat de persoane, care întemeiază o întreprindere comercială sau industrială, depunând fiecare capital și contribuție în muncă și răspunzând solidar și nelimitat la obligațiile pe care și le-au asumat. Societate anonimă pe acțiuni = întreprindere industrială, comercială sau financiară, formată prin asociere de capital. 4. Grup de oameni care petrec un anumit timp împreună; tovărășie, companie. ◊ Expr. În societate = între oameni, în lume. [Pr.: -ci-e-] – Din fr. société, lat. societas, -atis.

anonim, ~ă [At: CANTEMIR, IST. 7 / Pl: ~i, ~e / E: fr anonyme, lat anonimus] 1-2 smf, a (Persoană) al cărui nume nu este cunoscut. 3-4 smf, a (Persoană) care își ascunde numele. 5 a (D. o operă) Al cărui autor nu este cunoscut. 6 sf Scrisoare nesemnată. 7 a (Fig) Care rămâne necunoscut. 8 a (Fig) Fără personalitate. 9 a (Îs) Societate -ă (pe acțiuni) întreprindere industrială, comercială sau financiară, formată prin asocierea capitalului mai multor acționari.

patronaj sn [At: BĂLCESCU, M. V. 23 / V: (înv) ~agiu / Pl: ~e / E: fr patronage] 1 Ocrotire. 2 Conducere. 3 Asociație, societate de binefacere. 4 Acțiune de ocrotire a săracilor și a celor incapabili de muncă pe care o desfășoară societățile de binefacere.

petrolifer, ~ă [At: ALEXI, W. / Pl: ~i, ~e / E: fr pétrolifère] 1 a (D. straturi, regiuni etc.) În care există zăcăminte de petrol (1). 2 a (D. regiuni) Bogat în petrol (1). 3 a (D. produse) Care conține petrol (1). 4 a Care provine din petrol (1). 5 a Care ține de petrol (1). 6-7 a (D. ramuri industriale, instalații, procese tehnologice etc.) Petrolier (4-5). 8 (Imp) Tren ~ Tren petrolier (7). 9 a Care aparține unei societăți petrolifere. 10 sf Societate petroliferă. 11 sf Acțiune la o societate petroliferă.

SOCIETAR, -Ă s. m. f. 1. membru al unei societăți literare, muzicale, teatrale; actor care primește o cotă-parte din veniturile teatrului. 2. cel care deține acțiuni emise de o societate anonimă; acționar. (< fr. sociétaire)

ACȚIONÁR, -Ă (< fr.) s. m. și f. Posesor de acțiuni (II). Într-o societate financiară, comercială, productivă, a. este un asociat și în această calitate are dreptul: să participe la beneficiile societății sub forma încasării dividendelor, să participe la adunarea generală a societății, să primească rambursarea valorii nominale a acțiunilor prin remize simple (titlu la purtător) sau prin transfer asupra registrului societății (titlu nominativ).

COMANDITÁR (< fr.) s. m. (EC.) Membru asociat al unei societăți comerciale care răspunde pentru îndeplinirea obligațiilor sociale ale societății numai pînă la concurența aportului său (în cazul societăților în comandită simplă) și numai prin plata acțiunilor sale (în cazul societăților în comandită pe acțiuni).

societate sf [At: CALENDARIU (1733), 14/12 / P: ~ci-e~ / V: (înv) soți~, (îvr) soțieta / G-D: (înv) ~tăței / Pl: ~tăți / E: lat societas, -atis, fr société, it società] 1 Totalitatea oamenilor care trăiesc laolaltă, fiind legați de anumite relații istoric determinate. 2 Ansamblu unitar de relații între oameni, bazate pe relații economice și de schimb. 3 Formațiune social-economică Si: orânduire, regim, sistem (2). 4 (Pan) Totalitatea viețuitoarelor care trăiesc împreună. 5 Grup restrâns de persoane, pe care relațiile sociale le fac să petreacă un anumit timp împreună Si: anturaj, companie¹ (5), tovărășie, (grî) sinanstrofie. 6 (Îe) În ~ Între oameni. 7 Grup social constituit pe baza condițiilor materiale, spirituale, morale etc. 8 (De obicei determinat prin „înalt”) Grup limitat de oameni care aparțin claselor privilegiate în regimurile bazate pe clase antagoniste. 9 Grup de persoane asociate în vederea unui anumit scop (științific, cultural, sportiv etc.) Si: asociație (4), (înv) reuniune. 10 Organizație constituită cu scopul de a promova unele idei sau acțiuni de interes general. 11-12 Sediul în care se desfășoară activitatea unei societăți (9-10). 13 Întreprindere alcătuită pe baza unor investiții de capital în comun, în vederea realizării unor beneficii în raport cu capitalul depus. 14 Sediul în care se desfășoară activitatea unei societăți (13). 15 (Îs) ~ (anonimă) pe acțiuni (sau, înv, prin sau pre acții) Formă de organizare a unei întreprinderi al cărei capital este împărțit în acțiuni, acționarii respectivi nerăspunzând de datorii decât în limita sumelor subscrise în vederea alcătuirii capitalului acestuia. 16 (Îs) ~ în nume colectiv Organizare a unei întreprinderi pentru obligațiile căreia membrii săi răspund solidar și nelimitat, cu întregul patrimoniu. 17 (Înv; îs) Regula de sau regula de companie, regula ~tății ori regula însoțirii Regulă de trei compusă, care servește la calcularea părții de câștig sau de pierdere a fiecărui participant la o asociație, în raport cu fondurile depuse. 18 (Jur) Persoană juridică, care se constituie pe temeiul unui contract.

CONSILIU s. n. 1. sfat, povață, sfătuire. 2. colectiv de conducere, de administrare, avizare sau consultare etc. în activitatea unor organe ori organizații, instituții etc. ◊ ședință a unui astfel de colectiv. 3. denumire dată (îndeosebi în structura statelor de tip comunist) unor organe sau organisme centrale de partid și de stat. ◊ ~ de miniștri = organ suprem executiv și de dispoziție al puterii de stat; cabinet (II); ◊ ~ de administrație = comitet de conducere al unei societăți comerciale sau industriale pe acțiuni. (<lat. consilium, fr. conseil)

CONSILIU s.n. 1. Sfat, povață, sfătuire. 2. Organ de conducere consultativ sau executiv, care funcționează pe lîngă o instituție, o organizație etc. ♦ Ședință în care se reunesc pentru discuții membrii unui astfel de organ. ◊ Consiliu de miniștri = organ suprem executiv și de dispoziție al puterii de stat; ◊ consiliu de securitate = organ al O.N.U. care are sarcina de a discuta și de a lua măsuri în cazurile cînd este primejduită pacea; consiliu de administrație = comitet de conducere al unei societăți comerciale sau industriale pe acțiuni. [Pron. -liu, pl. -ii, -uri. / < lat. consilium, cf. fr. conseil].

MASĂ s. f. 1. cantitate de materie a unui corp, considerată ca o mărime caracteristică în raport cu volumul. ♦ ~ verde = furaj; ~ critică = masa minimă a unui material radioactiv în care poate apărea o reacție de fisiune nucleară în lanț. 2. îngrămădire de elemente care formează împreună un singur corp; corp solid, compact; bloc. ♦ ~ de aer = porțiune imensă, omogenă, a troposferei, cu proprietăți distincte. 3. corp metalic masiv la care se leagă punctele unei rețele, ale unei mașini sau ale unui aparat electric, pentru evitarea supratensiunilor. 4. (fam.) cantitate mare. ♦ ~a vocabularului = partea cea mai mare a vocabularului, supusă schimbărilor. 5. mulțime compactă de oameni. ♦ ~e populare = totalitatea claselor și categoriilor sociale dintr-o anumită etapă istorică, ale căror interese fundamentale concordă cu cerințele și sensul acțiunii legilor obiective ale dezvoltării societății. 6. ~ continentală = continent. (< fr. masse, germ. Masse)

depoluare s. f. (ecol.) Acțiunea de a depolua, epurare ◊ „Societatea Bertin, în colaborare cu Elf-Erap, a pus la punct un procedeu mecanic de depoluare și recuperare a lichidelor plutitoare pe suprafața apei.” Cronica 19/70 p. 11. ◊ „Laserul în strategia depoluării.” Sc. 31 XI 78 p. 4; v. și R.l. 26 III 79 p. 6; v. și antipoluare, depoluant (din depolua; cf. fr. dépollution, engl. depollution; PR 1961, BD 1968; L. Seche în LR 2/75 p. 176; DEX, DN3)

DOBÂNDĂ (< dobândi) s. f. Preț (taxă) al serviciului de creditare pe care debitorul îl plătește creditorului, stabilit ca o cotă procentuală din suma împrumutată; volumul d. depinde de suma creditată, timpul de imobilizare a mijloacelor bănești, rata d. (exprimată în procente); d. simplă este proporțională cu timpul și mărimea creditului, spre deosebire de d. compusă care are o creștere exponențială în raport cu timpul de imobilizare a sumei creditate. ◊ D. fixă = d. a cărei rată rămâne constantă pe toată perioada de rambursare. D. variabilă = d. a cărei cotă se modifică în funcție de evoluția pieței ratei d. ◊ D. negativă = d. încasată de debitor (este o măsură de limitare a importului de capital). ◊ D. statuară = cotă procentuală din valoarea nominală a unei acțiuni pe care acționarii unei societăți au dreptul să o primească ca prime dividente. ◊ D. preferențială = rată a d., percepută la creditele în cont curent, constituind baza de calcul pentru stabilirea celorlalte genuri de d.

acțiune f. 1. lucrare sau faptă: acțiune bună; 2. influența unui agent (fizic, chimic, mecanic): acțiunea soarelui; 3. tragere în judecată: acțiune criminală, acțiune pentru daune-interese; 4. parte de capital într’o societate comercială sau financiară: trei acțiuni de drum de fier; 5. mersul unei piese teatrale: acțiune interesantă.

ADMINISTRAȚIE, administrații, s. f. 1. Totalitatea organelor administrative ale unui stat; secție a unei instituții. Însărcinată cu administrarea ei. Dreptul de a folosi limba maternă în administrație și justiție, participarea efectivă, bazată pe deplina egalitate în drepturi a naționalităților conlocuitoare și a organizațiilor lor democratice, la viața politică – toate acestea caracterizează politica națională a Republicii Populare Romîne. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 139. ◊ Școală de administrație = școală în care se formează cadrele de specialitate în domeniul administrativ. Administrație financiară = instituție de care depindeau, în vechiul regim, percepțiile și care conducea o circumscripție financiară, avînd atribuția de a face încasările și plățile statului. 2. (În regimul capitalist) Consiliu de administrație = comitet (reprezentînd de obicei numai pe marii acționari) însărcinat cu conducerea unei societăți industriale sau comerciale pe acțiuni. Marile industrii monopoliste își trimit reprezentanții lor în consiliile de administrație. 3. (Învechit) Diviziune organizatorică în armată, care se ocupa de hrana și îmbrăcămintea trupei. Ofițer de administrație. – Pronunțat: -ți-e.

CONSILIU, consilii, s. n. 1. Organ cu rol conducător, consultativ sau executiv pe lîngă o organizație, o instituție etc. Consiliul de conducere este organul executiv al gospodăriei colective și răspunde față de adunarea generală a membrilor pentru activitatea gospodăriei colective, precum și pentru îndeplinirea obligațiilor față de stat. STAT. GOSP. AGR. 13. Consiliul Mondial al Păcii = organ ales de Congresul popoarelor pentru pace, format din cei mai buni luptători pentru pace, care coordonează și îndrumează activitatea de luptă pentru pace în intervalul dintre congrese. Consiliu de securitate = organ al Națiunilor Unite, care are sarcina de a discuta și de a lua măsuri (bazîndu-se pe principiul unanimității) ori de cîte ori se ivește o situație care poate primejdui pacea. Consiliu de asistență economică mutuală = organ format din reprezentanți ai Uniunii Sovietice și ai țărilor de democrație populară, care are drept scop coordonarea activității economice a țărilor din lagărul democrat, pe baza ajutorului reciproc. Consiliul de asistență economică mutuală este o organizație deschisă pentru statele care vor să colaboreze în vederea dezvoltării lor economice. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 122, 8/4. Consiliu de miniștri = organ suprem executiv și de dispoziție al puterii de stat. În R.P.R. consiliu de miniștri e format din miniștri și președinții comitetelor și comisiilor de stat. ▭ Consiliu științific = organ consultativ pe lîngă un institut de cercetări științifice; (la instituțiile de învățămînt superior) adunare a șefilor de catedră, a decanilor etc., sub președinția rectorului. Consiliu pedagogic = adunare a profesorilor unei școli, în frunte cu directorul, care ia măsuri obligatorii și este răspunzătoare de bunul mers al școlii, atît din punct de vedere didactic, cît și administrativ. Consiliu de facultate = consfătuire a profesorilor șefi de catedră ai unei facultăți, sub conducerea decanului. Consiliu de familie = organ de tutelă alcătuit pe cale judecătorească din rudele unei persoane care nu se poate conduce singură (minor sau interzis), cu sarcina de a-i apăra interesele în administrarea bunurilor sale. A trebuit să renunțe la ea cînd între ei s-a ridicat zidul consiliului de familie. CARAGIALE, O. I 300. (În regimul capitalist) Consiliu de administrație = comitet (reprezentînd de obicei numai pe marii acționari) însărcinat cu conducerea unei societăți industriale sau comerciale pe acțiuni. 2. Ședință a membrilor unui astfel de organ. Aici văd zeii în consiliu... văd eroi încinși cu lauri. COȘBUC, P. II 139. 2. (Învechit) Sfat. (Atestat în forma de pl. consiliuri) Vă dau oarecare consiliuri. GHICA, A. 724. – Pl. și: (învechit) consiliuri.

pachet [At: PETROVICI, P. 148/3 / V: (reg) păc~, poc~ / Pl: ~e și (îrg) ~uri / E: fr paquet, ger Packet, mg paket] 1 sn Grup de obiecte de același fel strânse și legate la un loc sau înfășurate într-o învelitoare de protecție, pentru a se putea păstra sau transporta mai ușor Si: legătură, (reg) pac². 2 sn (Spc) Teanc. 3 sn (Pex) Obiect împachetat în hârtie, carton etc., împreună cu ambalajul. 4 snp (Prc) Ambalaj de hârtie, carton etc. în care se păstrează diverse obiecte. 5 sn (Ecn; îs) ~ de (sau cu) acțiuni Număr de acțiuni emise de o anumită societate și aflate în posesia unui acționar. 6 sn (Rar; îs) ~ de lemne Stivă de lemne Vz stânjen. 7 av (Pe lângă verbe ca „a trimite”, „a trece”, „a zvârli”) În mod silit Vz ramburs. 8 sn Ansamblu de piese identice, suprapuse sau alăturate și legate între ele pentru a forma o singură piesă, utilizabilă într-un sistem tehnic. 9 sn (Reg) Ogor mărginit de patru drumuri care se întretaie. 10 sn (Glg) Succesiune de straturi cu aproximativ aceleași caractere litologice, dar deosebite din anumite puncte de vedere de rocile din pat¹.

CONSILIU, consilii, s.n. 1. Organ cu rol conducător, consultativ sau executiv pe lângă o organizație, o instituție etc. ♦ Consiliul Mondial al Păcii = organ ales de Congresul popoarelor pentru pace, care coordonează și îndrumă activitatea de luptă pentru pace în intervalul dintre congrese. Consiliul de Securitate = organ al Națiunilor Unite, care are sarcina de a discuta și de a lua măsuri în cazul cind se ivește o situație care poate primejdui pacea. Consiliul de asistență economică mutuală = organ format din reprezentanți ai Uniunii Sovietice și ai țărilor de democrație populară, care are drept scop coordonarea activității economice a țărilor din lagărul democrat, pe baza ajutorului reciproc. Consiliu de miniștri = organ suprem executiv și de dispoziție al puterii de stat. Consiliu științific = organ consultativ pe lângă un institut de cercetări științifice; adunare a decanilor, a șefilor de catedră etc. condusă de rector (în instituțiile de învățământ superior). Consiliu pedagogic = adunare a profesorilor unei școli care ia măsuri cu caracter obligatoriu și este răspunzătoare de bunul ners al școlii. Consiliu de familie = organ de tutelă, alcătuit pe cale judecătorească, cu sarcina de a apăra interesele unei persoane care nu se poate conduce singură în administrarea bunurilor sale. (În regimul capitalist) Consiliu de administrație = comitet (care reprezenta pe marii acționari) însărcinat cu conducerea unei societăți industriale sau comerciale pe acțiuni. 2. (Înv.) Sfat. – Lat. lit. consilium (fr. conseil).

ADMINISTRAȚIE, administrații, s. f. 1. Totalitatea organelor administrative ale unui stat; secție a unei instituții însărcinată cu administrarea acelei instituții. ◊ (Ieșit din uz) Administrație financiară = instituție care conducea o circumscripție financiară, făcînd încasările și plățile statului. Consiliu de administrație = comitet însărcinat cu conducerea unei societăți industriale sau comerciale capitaliste pe acțiuni. 2. (Înv.) Diviziune organizatorică în armată, care se ocupa de hrana și îmbrăcămintea trupei. – (1) Fr. administration (lat. lit. administratio, -onis), (2) rus. administrațija.

OERSTED (ØRSTED) [órstid], Hans Christian (1777-1851), fizician și chimist danez. Fondator (1825) și prof. al Școlii Politehnice din Copenhaga. Întemeietorul Societății pentru progresul științelor (1824). A descoperit (1820) acțiunea curentului electric, care străbate un conductor, asupra acului magnetic, punând bazele electromagnetismului a elaborat un procedeu pentru obținerea aluminiului metalic (1825). Studii asupra compresibilității solidelor și lichidelor.

LIBERTATE, (4) libertăți, s. f. 1. Posibilitatea de a acționa după propria voință sau dorință. ◊ Loc. adv. În libertate = după bunul-plac, nestingherit. ◊ Expr. A-și lua libertatea să... (sau de a...) = a-și îngădui, a-și permite să... 2. Starea unei persoane care se bucură de deplinătatea drepturilor politice și civile în stat. ♦ Starea celui care nu este supus unui stăpân. ♦ Situația unei persoane care nu se află închisă sau întemnițată. ◊ Expr. A pune în libertate = a elibera din închisoare, din arest etc. 3. Independență, neatârnare (a unui stat față de o putere străină). 4. (La pl.) Drepturi fundamentale recunoscute prin Constituție cetățenilor, de dezvoltare și liberă manifestare a personalității (libertatea cuvântului, a presei etc.). ◊ Libertate individuală = dreptul care garantează inviolabilitatea persoanei. Libertate de conștiință = principiu formal în societatea modernă pluralistă, care face posibilă acțiunea în conformitate cu propria conștiință, în principal în ce privește religia.. Libertate de gândire = drept al cetățeanului prevăzut de constituțiile democratice, de a-și exprima modul propriu de gândire. – Din fr. liberté, lat. libertas, -atis.

TREAPTĂ, trepte, s. f. 1. Element component aî unei scări, pe care se calcă în timpul parcurgerii ei; fiecare dintre suprafețele orizontale, cu lățime relativ mică, care alcătuiesc o scară de piatră, de lemn etc. S-a suit sus la rîndul al doilea, pe trepte largi. SADOVEANU, B. 76. Gara, cu treptele murdare și alunecoase, cu înghesuiala unor oameni grăbiți... BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 7. Din gang, la dreapta, o scară... cu treptele de piatră, tocite de vremuri. BASSARABESCU, S. N. 22. Niște trepte de lemn duceau în catul de sus. EMINESCU, N. 37. ◊ Fig. Veți crede anevoie că un cherestegiu ar putea să aibă gîndurile și sentimentele pe care le aveam eu, privind... printre treptele despicate ale scării Carpaților. GALACTION, O. I 63. ♦ Fiecare dintre barele (de lemn sau de fier) așezate transversal, la distanțe egale, între două bare verticale, alcătuind o scară; fuscel. Și făcu niște druguleți mici, fiecare puindu-i d-a curmezișul pe drugii cei mari, închipui treptele unei scări. ISPIRESCU, L. 59. 2. Fig. (Uneori însoțit de determinări) Grad, nivel; etapă, fază. Mersul înainte al societății, de la treptele inferioare la cele superioare, este determinat de acțiunea legilor obiective de dezvoltare a societății. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 359, 2/1. În această comedie Caragiale pune concepțiile curente ale unora, și chiar stările sufletești ale noastre ale tuturora, în gura unui tip de pe cea din urmă treaptă intelectuală. IBRĂILEANU, S. 71. ♦ Rang, situație. Înălța mai mulți dintr-înșii în treapta de nobili. BĂLCESCU, M. V. 400. Văz oameni făr’ de nici o știință, învățătură și dar, făr’ de nici o slujbă cătră patrie, într-o clipă urcați la cea mai înaltă treaptă, ci numai prin dare de bani. GOLESCU, Î. 139. 3. Fig. Categorie socială, pătură, strat. Țăran, boiernaș slujbaș, boiernaș liber și proprietar, visa pentru copiii săi o treaptă socială mai înaltă. CĂLINESCU, E. 23. Trepte osebite le-au ieșit din urna sorții. EMINESCU, O. I 130. Numai el avea trecere la treptele de jos ale națiunii. ODOBESCU, S. II 511.

beneficia vi [At: MAIORESCU, D. II 174 / Pzi: ~ciez / E: fr bénéficier] 1 A obține un profit financiar din activitatea unei întreprinderi sau societăți comerciale, pe baza deținerii unor acțiuni ale acesteia. 2 A avea anumite avantaje ce decurg dintr-o situație. 3 A profita de rezultatele unei hotărâri juste.

beneficiere sf [At: MDA ms / Pl: ~ri / E: beneficia] 1 Obținere a unui profit financiar din activitatea unei întreprinderi sau societăți comerciale, pe baza deținerii unor acțiuni ale acesteia. 2 Deținere a unor avantaje ce decurg dintr-o situație. 3 Profitare de rezultatele unei hotărâri juste.

beneficia vb. I. intr. (cu determ. introduse prin prep. „de”) 1 A avea anumite avantaje care decurg dintr-o situație; a profita. A beneficiat de un ajutor nesperat. 2 A profita de rezultatele unei hotărîri juste, de anumite calități etc. Beneficiază de o inteligență deosebită. 3 (econ.) A obține un profit financiar din activitatea unei societăți comerciale, pe baza deținerii unor acțiuni ale acesteia. • prez.ind. -iez. /<fr. bénéficier.

beneficiere s.f. 1 Deținere a unor avantaje care decurg dintr-o situație. 2 (econ.) Obținere a unui profit financiar din activitatea unei societăți comerciale, pe baza deținerii unor acțiuni ale acesteia. 3 Profitare de rezultatele unei acțiuni juste. • sil. -ci-e-. pl. -i. /v. beneficia.

ACTIVISM s. n. 1. atitudine care pune accentul pe nevoile vieții. 2. doctrină potrivit căreia spiritul uman trebuie să se angajeze în acțiune pentru realizările materiale și spirituale ale societății. (< fr. activisme)

REVOLUȚIE s. f. I. 1. (fil.) etapă a dezvoltării în care au loc transformări calitative profunde, schimbări radicale, esențiale, orientate de la inferior la superior, de la vechi la nou, asigurând realizarea progresului într-un ritm rapid. ♦ ~ socială = acțiune socială de transformare radicală calitativă a societății, prin care se realizează trecerea de la o formațiune inferioară la alta superioară; ~ culturală = proces de transformare radicală în domeniul ideologiei și culturii, care însoțește o revoluție socială. 2. ~ industrială = proces complex de transformare calitativă a bazei tehnice a producției; ~ tehnico-științifică = proces contemporan care determină schimbări radicale în domeniul forțelor de producție, prin dezvoltarea accelerată a științei și tehnicii, prin perfecționarea proceselor tehnologice. 3. (fig.) schimbare profundă, radicală, într-un anumit domeniu; transformare bruscă și totală. II. 1. mișcare de rotație a unui corp ceresc în jurul altuia. 2. (mat.) mișcare de rotație a unui corp în jurul unei drepte fixe. 3. schimbare geologică a scoarței terestre. 4. (fiz.) mișcare a unui corp care parcurge o curbă fixă. ◊ mișcare de rotație completă a unei roți în jurul osiei sale. (< fr. révolution, lat. revolutio, germ. Revolution)

biodegradare s. f. (biol.) Degradare ca efect al acțiunii unor microorganisme ◊ „Specialiști din cadrul unei societăți petroliere franceze [...] au pus la punct un nou și economic procedeu de combatere a «mareelor negre» prin biodegradarea hidrocarburilor efectuată de microorganisme [...]” I.B. 13 II 84 p. 8 (din bio- + degradare; cf. engl. biodegradation; BD 1970)

PEUGEOT [pœʒó], societate franceză creată în 1810 de frații Jean-Pierre (1766-1852) și Jean-Frédéric P. (1770-1822) ca o topitorie în moara familială de la Sous-Cratet. Începând din 1888 nepoții lor, Eugène (1844-1907) și Armand (1849-1915), au început să producă velocipede, iar din 1892 automobile. În 1897, Armand s-a separat de Eugène și a fondat „Societatea de automobile P.”. În 1976 a achiziționat acțiunile firmei Citröen, iar în 1978 a răscumpărat acțiunile filialelor europene de la Chrysler Corporation. În prezent, P. și-a extins activitatea în industria bicicletelor, a utilajelor, a materialelor militare etc., devenind una dintre marile societăți europene contemporane.

lichidare f. 1. acțiunea de a lichida; 2. regularea socotelilor unei societăți și împărțeala între asociați a activului rămas.

LAICIZARE s. f. Acțiunea de a laiciza. Schimbările din viața societății romînești din epoca respectivă, a căror urmare, între altele, este laicizarea culturii. L. ROM. 1953, nr. 4, 50. – Pronunțat: la-i-.

REFUGIÁT, -Ă (< refugia) adj., s. m. și f. Persoană care a fost nevoită să-și părăsească patria din diferite motive. Spre sfârșitul sec. 19, când frontierele naționale au devenit fixe și închise, iar numărul de refugiați a crescut, a fost necesară ajutorarea lor prin acțiuni speciale. În 1921, F. Nansen a creat pașaportul Societății Națiunilor („pașaportul Nansen”) care să le permită r. să se deplaseze liber dincolo de granițe. În acea vreme, statutul de r. era acordat numai celor care au fost siliți să-și părăsească patria împotriva voinței lor și își căutau azil în altă țară. În 1938, definiția a fost lărgită incluzând și teama de persecuții din cauza originii etnice, religiei, naționalității, apartenenței la un anumit grup sau opiniilor politice. Ulterior, apărând și alte criterii, în categoria r. au fost și cei nevoiți să-și părăsească căminul în propria țară (cum s-a întâmplat cu numeroase familii de români care au părăsit Transilvania de NV ocupată vremelnic de unguri, după Dictatul de la Viena). Statutul de r. încetează când emigrantul se stabilește în altă parte sau se întoarce acasă. În prezent cei mai mulți r. (peste 5 mil.) sunt în Africa, dar conflictele din fosta Iugoslavie și din alte locuri din Europa de după Războiul rece au dus și ele la creșterea numărului de r. ◊ R. politic = persoană care cere azil politic în altă țară. În 1950 a fost creat Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite în cadrul O.N.U. cu obiectivul de a realiza protecția refugiaților politici, iar în 1951 O.N.U. a definit clar statutul de r. într-o convenție semnată de membrii ei. Potrivit acesteia r. din cauze politice nu pot fi repatriați cu forța.

PARSONS [pá:rsnz], Talcott (1902-1979), sociolog american. Prof. univ. la Harvard. Unul dintre principalii reprezentanți ai analizei „structural-funcționaliste” în sociologie. Transformările în societate sunt interpretate de P. ca având un sens „evoluționar” spre forme tot mai diferențiate și mai integrate, și nu revoluționar („Structura acțiunii sociale”, „Sistemul social”, „Structură și proces în societățile moderne”, „Structură socială și personalitate”, „Societățile. Perspective evoluționare și comparative”).

INVESTÍȚIE (< germ., rus.) s. f. Acțiunea de a investi. ◊ Alocarea de resurse în scopul obținerii în viitor a unor venituri sau a altor efecte utile. O i. poate fi concretizată în achiziționarea bunurilor de capital (clădiri, utilaje, echipamente etc.) în vederea producerii de bunuri și servicii pentru consumul viitor (i. îm capital) sau în cumpărarea de titluri de valoare (acțiuni, obligațiuni, bonuri de tezaur etc.) în scopul exclusiv de profit (i. financiară). ◊ I. externă = plasarea de capital în acțiuni economice din străinătate; poate fi directă (constă în constituirea de obiecte economice controlate de investitorul străin) și de portofoliu (cumpărarea de acțiuni și obligațiuni, fără implicarea investitorului în conducerea societăților emitente, în scopul obținerii unui venit net, îndeosebi din operațiuni speculative) și sub alte forme (ex. acordarea de credite, leasing financiar etc.). ◊ Bancă de i. = tip de bancă de afaceri care asigură resurse financiare pentru întreprinderi industriale prin cumpărarea de la acestea a unor pachete mari de acțiuni, care sunt vândute ulterior, în pachete mai mici, către investitori interesați; de asemenea, acordă și consultanță specializată în domeniul afacerilor. ◊ Club de i. = asociație de persoane fizice, cu caracter închis, care plasează resursele financiare ale membrilor săi în titluri financiare tranzacționate la bursa de valori mobiliare; printr-un management profesional al i. financiare se reduce riscul unor pierderi mai mari pentru membrii clubului, față de alternativa efectuării i. în mod individual. ◊ Companie (trust) de i. = companie care investește resursele financiare, procurate de la acționarii săi, în cumpărarea unui portofoliu diversificat de titluri financiare, în vederea obținerii unui venit (dividend și diferențe favorabile de curs al acțiunilor). ◊ Multiplicator al investiției = coeficient (notat cu K) care reliefează influența cheltuielilor pentru investițiile nete asupra creșterii venitului național, respectiv venitul național crește cu o mărime de K ori mai mare față de sporul de i. nete. ◊ Portofoliu de i. = totalitatea tipurilor de titluri financiare deținute de un investitor individual sau instituțional. ◊ Societate de i. = instituție de intermediere financiară care are ca obiect de activitate mobilizarea resurselor financiare disponibile de la persoane fizice și juridice și plasarea lor în valori mobiliare.

credit n. 1. încredere de care se bucură cineva și pe temeiul căreia găsește să se împrumute sau să vânză cu termen: platnicii cei răi n’au credit 2. amânare de plată acordată unui debitor: credit de trei luni; scrisoare de credit, care permite purtătorului a lua bani dela cei către care e adresată; 3. autorizare de a lua dintr’o cassă o sumă oarecare sau toți banii: a deschide un credit de zece mii de lei; pe credit, fără a plăti îndată; 4. sumă alocată în buget pentru un scop determinat: credit suplimentar; 5. fig. autoritate, considerațiune de care se bucură cineva: are mare credit; 6. Credit fonciar (urban și rural), instituțiune care împrumută pe imobile bani rambursabili la termene lungi, prin mijlocul anuităților calculate astfel, încât la termenul fixat debitorul a achitat capitalul și dobânzile; Credit mobiliar: societate care împrumută pe depuneri de titluri, ca acțiuni, obligațiuni etc.

* CREDIT (pl. -ite) sn. 1 ⚚ Încrederea de care se bucură cineva că e bun platnic: care va să zică nu am atîta ~ la dumneata? (CAR.) ¶ 2 ⏲ Credit public, încrederea într’un guvern că-și va putea plăti datoriile ¶ 3 ⏲ Sumă alocată de Camere unui ministru pentru un scop determinat ¶ 4 ⚚ Pe ~, pe datorie, pe veresie, fără să plătească îndată ¶ 5 ⚚ Amînare a plății unei datorii: ~ de trei luni ¶ 6 ⚚ Partea unui registru de socoteli unde un comerciant înscrie sumele ce are de primit și acelea pe care le încasează ¶ 7 ⚚ Scrisoare de ~, scrisoare cu ajutorul căreia o persoană poate încasa o anumită sumă de la acela căruia îi e adresată ¶ 8 Influență, considerațiune: iată împrejurarea care a dat un mare ~ acestei societăți în Principate (I.-GH.) ¶ 9 Trecere, favoare: Moțoc ... întrebuința ~ul ce avea la Domn spre împilarea gloatei (NEGR.) ¶ 10 ⚚ Credit funciar, instituțiunea care, sub supravegherea Statului, împrumută bani pe ipotecă proprietarilor urbani sau rurali ¶ 11 ⚚ Credit mobiliar, societate care împrumută bani pe valori mobiliare (titluri, acțiuni, obligațiuni, etc.) ¶ 12 ⚚ Creditul agricol, Creditul industrial, instituțiuni puse sub controlul Statului, care ajută pe proprietarii agricoli, pe industriași, împrumutîndu-le bani în condiții ușoare [fr.].

ACȚIUNE ~i f. 1) Desfășurare a unei activități. A trece la ~. ~ armată. 2) Exercitare a unei forțe asupra cuiva sau ceva. 3) Desfășurare a evenimentelor într-o operă literară. ~ea romanului. 4) gram. Proces sau stare exprimată de un verb. 5) jur. Act prin care se cere deschiderea unui proces. A intenta o ~. 6) Hârtie de valoare care adeverește participarea deținătorului la capitalul unei societăți și în virtutea căreia primește dividende. [G.-D. acțiunii; Sil. -ți-u-] /<fr. action, lat. actio, ~onis

INTRUZIUNE s.f. 1. Acțiunea de a se introduce fără drept într-o societate, într-o funcție. 2. (Geol.) Pătrundere a magmei în crăpăturile scoarței terestre. ♦ Magmă solidificată pătrunsă în crăpăturile formate în interiorul scoarței terestre. ♦ Pătrundere a apei marine în apele dulci din vecinătatea litoralului sau din rîurile afluente. 3. Pătrundere a unei formații anatomice într-o altă formație anatomică vecină. [Pron. -zi-u-, var. intrusiune, intruzie s.f. / cf. fr. intrusion].

REASIGURARE s. f. 1. acțiunea de a (se) reasigura. ◊ operație prin care o societate de asigurări transferă parțial sau integral riscurile asumate asupra uneia sau mai multor societăți de asigurare. 2. sumă depusă pentru reasigurare (1). (< reasigura)

ACTIV², -Ă, activi, -e, adj. Care participă (în mod efectiv) la o acțiune; harnic, vrednic. ◊ Membru activ = membru al unei organizații, societăți, instituții, avînd anumite obligații și bucurîndu-se de drepturi depline în cadrul acelei organizații. (Chim.) Corp activ = corp care intră ușor în reacție. Verb activ = verb a cărui acțiune este săvîrșită de subiectul gramatical. Metodă activă = metodă de predare care stimulează activitatea personală a elevilor. Militar activ = militar de profesie. Apărare activă = apărare care folosește contraatacuri, pentru a slăbi și nimici forțele inamice. ♦ (Despre operații, conturi, bilanțuri) Care se soldează cu un profit, cu un beneficiu. – Fr. actif (lat. lit. activus).

desacralizare, desacralizări s. f. Acțiunea de a desacraliza. ♦ Atitudinea profană a omului din societățile moderne lipsit de orice sentiment religios. – Din desacraliza.

adunáre f., pl. ărĭ. Acțiunea de a saŭ de a se aduna. Reuniune, societate (p. a petrece, a se sfătui ș. a.): a vorbi într’o mare adunare. Obșteasca adunare (rom. corect Adunarea Obștească), numele primuluĭ parlament românesc. Adunarea deputaților, camera. Adunările legĭuitoare, parlamentu. Aritm. Operațiunea pin care maĭ multe numere de acelașĭ fel se grupează într’unu singur (se reduc la unu singur). Arm. Semnalu de goarnă saŭ trompetă (în ainte și de darabană) pin care se cheamă toțĭ soldațiĭ la un loc. V. clacă.

*reuníre f. Acțiunea de a saŭ de a se reuni. Adunare, societate.

prezentați(un)e f. 1. acțiunea de a (se) prezenta; 2. introducerea cuiva într’o societate.

ACT, acte, s. n. 1. (Urmat de diverse determinări) Manifestare a activității umane; acțiune, fapt. Semnarea tratatului de prietenie cu Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste cît și încheierea de tratate de prietenie cu alte țări democratice și doritoare de pace din vecinătatea noastră sînt acte de întărire a păcii generale și a independenței noastre, acte de asigurare a condițiilor externe favorabile pentru nestingherita continuare a operei de dezvoltare democratică și de ridicare economică a Romîniei. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 140. ◊ Act istoric = acțiune, realizare, înfăptuire de importanță istorică pentru stat, pentru societate. Adînca nepotrivire în viața interioară a statului nostru, pricinuită de existența monarhiei, a fost lichidată prin actul istoric al înlăturării monarhiei. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 137. Act de autoritate = dispoziție, decizie, hotărîre care emană de la o autoritate. ◊ Expr. A face act de autoritate = a face uz (uneori abuz) de autoritatea pe care ți-o dă o anumită calitate sau situație. A face un act de dreptate = a recunoaște meritele sau drepturile cuiva, neluate în seamă pînă atunci. A lua act (de ceva) = a) a înregistra, a nota (ceva); b) a declara în mod formal că a luat cunoștință de ceva. A face act de prezență = a apărea undeva pentru scurt timp, din datorie sau din politețe. 2. Rezultat al unei activități conștiente sau instinctive individuale, care are un scop sau care tinde spre realizarea unui scop; faptă, acțiune, lucrare. ◊ Act reflex v. reflex. 3. Diviziune mai mare în desfășurarea acțiunii unei opere dramatice (marcată pe scenă prin coborîrea cortinei). Piesa «O scrisoare pierdută» de I. L. Caragiale are 4 acte. 4. Document emanat de la o autoritate, prin care se atestă un fapt, o obligație, o învoială sau care reprezintă o încheiere, o concluzie etc. Act de stare civilă. Cu acte în regulă, infractorii au fost deferiți justiției. ▭ Îl cheamă Ion C. Tudoran, dar acesta e un nume pentru actele de la primărie. BOGZA, C. O. 361. Din zilele principilor războinici, sau curînd după dînșii, se găsesc cele mai multe acte prin care moșnenii își vînd moșiile. BĂLCESCU, O. I 138. ◊ Act de acuzare = încheiere scrisă, întocmită de autoritatea care a anchetat o cauză penală, și care servește ca bază de dezbateri la proces. ◊ (Fig.) Viața nouă a femeii muncitoare din țara noastră se deosebește fundamental de viața înrobită a femeilor din țările capitaliste și constituie un adevărat ac de acuzare împotriva putredei și fățarnicei «civilizații» imperialiste. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2575. ♦ (La pl.) Documente prin care se legitimează cineva. Ai acte? – Pl. și: (3, învechit) acturi (ALECSANDRI, S. 176).

INTENSIFICARE s. f. Acțiunea de a intensifica și rezultatul ei; întețire. În societatea capitalistă, creșterea productivității muncii se bazează în principal pe intensificarea muncii, pe exploatarea tot mai sălbatică a clasei muncitoare și are drept rezultat mărirea profiturilor exploatatorilor. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 4, 59.

GAȘCĂ, găști, s. f. (Peior.) Grup restrâns de oameni, uniți între ei prin preocupări, mai ales în vederea săvârșirii unor acțiuni reprobabile; grup de oameni care se află la periferia societății. ◊ Expr. A (se) sparge gașca = a (se) risipi, a (se) destrăma o cârdășie, o clică. – Et. nec.

IMUNITATE s. f. 1. Rezistență a organismului față de acțiunea microbilor patogeni sau a produșilor toxici ai acestora. 2. (În societatea medievală) Privilegiu acordat sau recunoscut la cerere, printr-un act al monarhului, stăpânilor de pământ de a judeca, de a strânge impozite, de a ridica la oaste etc. pe domeniile lor, fără amestecul reprezentanților puterii centrale. 3. Ansamblu de drepturi sau de privilegii de care se bucură unele categorii de persoane. ◊ Imunitate parlamentară = situație de care se bucură membrii unei adunări legislative de a nu putea fi urmăriți sau arestați fără aprobarea organului din care fac parte. Imunitate diplomatică = inviolabilitate juridică de care se bucură reprezentanții diplomatici, familiile lor etc. – Din fr. immunité, lat. immunitas, -atis.

EMISIUNE, emisiuni, s. f. 1. Punere în circulație de către stat sau de către o instituție, o societate autorizată etc. a hârtiilor de valoare, a bancnotelor, a acțiunilor etc.; emitere. ♦ Punere în circulație a unei noi serii de mărci poștale sau retipărirea la o anumită dată a unei serii mai vechi. 2. Producere, de către un corp sau un dispozitiv, a unor gaze, a unor unde etc. care se pot propaga în mediul înconjurător. 3. Program transmis prin radio sau prin televiziune într-o ordine dinainte stabilită. [Pr.: -si-u-. – Var.: emisie s. f.] – Din fr. émission, lat. emissio, -onis.

MURDOCH [mə:rdok], Rupert K. (n. 1931), om de afaceri american de origine australiană. Magnat al presei. Prin holdingul de familie Cruden Investment Trust, controlează importante cotidiene, reviste și edituri din Australia, Marea Britanir („The Times”, „Sunday Times”, „The Sun”, „Collins” ca și societăți de televiziune și televiziune prin satelit), S.U.A. („Boston Herald”, „Harper & Row”, deține 50% din societatea de film „20th Century Fox” și Metromidia), precum și acțiuni la două ziare ungare. În 1990, a încheiat un joint venture cu Burda GmbH din Germania.

IMUNITATE s. f. 1. Rezistență a organismului față de acțiunea agenților patogeni sau a produșilor toxici ai acestora. 2. (În societatea medievală) Privilegiu acordat sau recunoscut la cerere de către monarh seniorului de a judeca, de a strânge impozite, de a ridica oastea etc. pe domeniile lui în folos propriu. 3. Ansamblu de drepturi sau de privilegii de care se bucură unele categorii de persoane. ◊ Imunitate parlamentară = dreptul membrilor unui organ legislativ de a nu fi urmăriți, învinuiți și trimiși în judecată pe durata mandatului decât cu aprobarea organului legislativ. Imunitate diplomatică = totalitatea drepturilor de care se bucură în țara în care au fost acreditați sau prin care trec spre acea țară reprezentanții și misiunile diplomatice, familiile lor, personalul administrativ. – Din fr. immunité, lat. immunitas, -atis.

GAȘCĂ, găști, s. f. (Fam.) Grup restrâns de oameni, uniți între ei prin preocupări, mai ales în vederea săvârșirii unor acțiuni reprobabile; grup de oameni care se află la periferia societății. ◊ Expr. A (se) sparge gașca = a (se) risipi, a (se) destrăma o cârdășie, o clică. – Et. nec.

CRITICĂ, critici, s. f. 1. Metodă de bază în acțiunea de educare a cadrelor partidului și a oamenilor muncii, constînd în dezvăluirea greșelilor și lipsurilor, în descoperirea cauzelor care le-au provocat și în indicarea mijloacelor pentru lichidarea lor. Noi nu ne-am temut niciodată și nu ne vom teme să ne criticăm deschis pe noi și greșelile noastre în fața întregului partid. Forța bolșevismului rezidă propriu-zis tocmai în faptul că nu se teme de critică și că din critica lipsurilor sale își trage energia necesară mersului continuu înainte. STALIN, O. X 350. Critica și autocritica este o metodă specifică, socialistă, de scoatere la iveală și de binare a greutăților și contradicțiilor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. Critică de jos = critică pornită din mase cu scopul de a dezvălui lipsurile organelor de conducere și a contribui ca ele să fie lichidate. Cadrele de partid, organele și organizațiile partidului trebuie să plece cu atenție urechea la glasul maselor, să fie gata nu numai să învețe masele, ci să și învețe de la mase, să stimuleze critica de jos, să ducă o luptă necruțătoare împotriva celor care înăbușă critica. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2754. 2. (În mentalitatea de altădată) Dezvăluire, arătare (și judecare) a lipsurilor din acțiunile unor oameni sau a stărilor de lucruri dintr-o societate dată fără arătarea mijloacelor de îndreptare. Personajele operelor [lui L. Caragiale]... Întruchipează cea mai acerbă critică a regimului de exploatare, a caracterului odios și ridicol al parlamentarismului burghez. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 278, 1/1. ◊ Expr. A fi sub orice critică = a fi la un nivel cu totul scăzut. A fi mai presus de orice critică = a fi la un nivel foarte ridicat. 3. Analiză care interpretează și apreciază operele artistice sau științifice. «Contribuții la critica economiei politice», de K. Marx. ♦ Articol, studiu, recenzie în care se face o asemenea analiză; totalitatea (sau majoritatea) unor astfel de articole. Critica a apreciat succesele noii noastre literaturi. ▭ Pretutindenea în Franța, Germania, Anglia s-au născut în veacul nostru niște școli literare pe care critica le cunoaște sub. felurite numiri. IONESCU-RION, C. 100. 4. (În expr.) Critică de text = comentarii și discuții asupra formei sau conținutului unui text.

TRASA, trasez, vb. I. Tranz. 1. A trage, a însemna pe o suprafață linia sau desenul (unui drum, al unui plan, al unei figuri geometrice etc.); (tehn.) a însemna pe o piesă brută conturul suprafețelor de prelucrat (pentru a servi ca indicație de execuție). Soldații adîncesc un început de șanț, Trasat pe dîmbul izolat și moale. CAMIL PETRESCU, V. 37. 2. A indica, a arăta, a da directive în vederea unei acțiuni sau a unei activități. Cunoașterea și însușirea legilor dezvoltării societății dă posibilitate partidului să înfăptuiască o politică justă, să descopere cauzele lipsurilor și deficiențelor și să traseze măsurile necesare pentru înlăturarea lor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2766. ♦ A arăta, prin cîteva noțiuni generale, ceea ce este esențial într-o problemă, într-o situație etc.; a schița, a descrie. Schița biografică a eroilor e trasată pe nesimțite. V. ROM. noiembrie 1953, 286.

SCUYLER [skáilər], Cortlandt Van Rensselaer (1900-1993), general american. Șeful misiunii militare americane în România (nov. 1944-iun. 1947), fapt ce ia prilejuit ținerea unui jurnal („Misiune dificilă”), în care sunt consemnate, etapă cu etapă, acțiunile sovieticilor de desființare a ultimelor rămășițe ale libertății din societatea românească.

echilibru sn [At: HELIADE, D. J. 106/20 / V: (înv) ~briu, ecuilibriu, ecui~, ecvilibrie sf ecvilibriu, ecvi~ / S și: (înv) equi~ / Pl: ~e, (rar) ~uri / E: fr équilibre, lat aequilibrium] 1 Situație a unui corp, a unui sistem etc. supus acțiunii unor forțe egale și opuse, care se anulează reciproc, fără a-i modifica starea de repaus sau de mișcare. 2 (Îs) ~ stabil Poziție a unui corp, a unui sistem de puncte materiale care se restabilește de la sine după ce a fost perturbată. 3 (Îs) ~ instabil (sau nestabil, labil) Poziție a unui corp, a unui sistem de puncte materiale care se stabilizează într-o formă modificată față de cea inițială. 4 (Îs) ~ chimic Stare a unui sistem chimic în timpul unei reacții reversibile. 5 (Îs) ~ dinamic Echilibru (1) al unui sistem în care două procese opuse se desfășoară cu aceeași viteză, menținând astfel nemodificată starea în care se află sistemul. 6 (Fiz; d. forțe; îe) A fi în ~ A avea proprietatea să acționeze asupra unui corp, a unui sistem etc. fără a modifica starea de repaus sau de mișcare a acestuia. 7 (Fiz; îs) Teoria ~lui Teorie mecanicistă și metafizică ce extinde acțiunea legii mecanice a echilibrului (1) asupra tuturor fenomenelor naturii și societății. 8 Stabilitate a unui corp în poziție verticală. 9 Poziție verticală stabilă. 10 (Îe) A-și pierde ~ A fi pe punctul de a cădea, de a se prăbuși. 11 Proporție justă între două lucruri, fenomene, situații etc. opuse. 12 Stare de stabilitate, de armonie care rezultă din echilibru (11) Cf cumpănă, cumpănire. 13 (Îs) ~ economic Stare de concordanță între elementele interdependente și toate variabilele activității economice și sociale. 14 (Îs) ~ bugetar Stare a unui buget în care veniturile acoperă cheltuielile. 15 (Fig) Stare psihică manifestată prin armonie între înclinații și tendințe, care se manifestă printr-un comportament normal. 16 (Fig) Stare de stabilitate lăuntrică Cf cumpătare, moderație (1).

ADMINISTRATOR, -OARE s.m. și f. Conducător al unui serviciu de administrație. ◊ Administrator delegat = persoană împuternicită de consiliul de administrație al unei societăți să conducă societatea. ♦ (Rar) Om care se pricepe la organizarea și conducerea unei acțiuni. [Cf. fr. administrateur, lat. administrator].

MOD s. n. 1. fel, chip, manieră; procedeu, metodă. ♦ (ec.) ~ de producție = modul istoricește determinat în care oamenii produc bunurile materiale necesare existenței și dezvoltării societății; ~ de viață = conținutul și formele specifice de satisfacere a nevoilor materiale și spirituale ale unei societăți. 2. categorie gramaticală specifică verbului, care exprimă aprecierea vorbitorului față de acțiune. ◊ (despre părți de vorbire, propoziții sau părți de propoziții) de ~ = care are sensul, funcția de a arăta modul. 3. (muz.) structura unei game determinată de raportul de intervale dintre sunetele componente. 4. (log.) ~ silogistic = forma concretă pe care o iau figurile silogismului în funcție de calitatea și cantitatea judecăților componente. (< fr. mode, it. modo, lat. modus)

DEVENIRE, deveniri, s. f. Acțiunea de a deveni; mișcarea, schimbarea și dezvoltarea naturii și a societății, apariția noului și distrugerea vechiului pe calea luptei dintre contrarii. Proces de devenire. ◊ Loc. adv. În devenire = în curs de transformare, de evoluție.

RĂSCULARE, răsculări, s. f. (Neobișnuit) Acțiunea de a (se) răscula; răscoală, răzvrătire. Am asistat la înființarea Societății literare și a societății Frăția și la răscularea de la 1848. GHICA, S. A. 41.

REASIGURARE, reasigurări, s. f. Acțiunea de a reasigura și rezultatul ei; operație prin care o societate de asigurări, după ce a contractat o asigurare pentru un client avînd ca obiect o sumă mare, caută să se acopere, pentru o parte din risc, asigurîndu-se ea însăși la o altă societate; suma depusă pentru această operație.

SPELUNCĂ, spelunci, s. f. 1. (Învechit) Peșteră, grotă. (Cu formă de plural învechită) Acest instinct a înlesnit chiar omului primele sale inspirațiuni artistice și aceasta ne-o dovedesc cu prisos figurile... de urși ai speluncelor și de alte animale dispărute. ODOBESCU, S. III 79. ◊ (Poetic) [Norii] îngropau în grămezi de arcuri înalte, de spelunci adînci, suite una peste alta, lumina. EMINESCU, N. 50. 2. Local rău famat, unde se adună oameni decăzuți moralicește, care formează drojdia societății. ♦ Loc unde se ticluiește și de unde se propagă o acțiune dușmănoasă intereselor unei colectivități. V. cuib. – Pl. și: (învechit) spelunce.

REASIGURARE s.f. Acțiunea de a (se) reasigura și rezultatul ei. ♦ Operație prin care o societate de asigurări se asigură ea însăși la o altă societate; sumă depusă pentru această operație. [< reasigura].

ROBINSONADĂ s. f. 1. povestire despre naufragiați pierduți; acțiune neobișnuită; aventură; fantezie în care individul izolat apare trăind în afara societății. 2. săritură acrobatică executată de un jucător dintr-o echipă (de fotbal) (< germ. Robinsonade)

CENTRALIZARE, centralizări, s. f. Acțiunea de a centraliza și rezultatul ei; concentrare. ◊ Centralizarea capitalului = proces (caracteristic societății capitaliste în faza imperialistă) de creștere a capitalului prin înghițirea micilor capitaluri de către marii capitaliști și prin absorbirea întreprinderilor mici de către întreprinderile mari.

REVENDICARE, revendicări, s. f. Acțiunea de a revendica; (concretizat) ceea ce se revendică. Revolta împotriva acestei societăți putrede și înțelegerea lui pentru revendicările proletariatului le găsim exprimate puternic în poemul «Împărat și proletar». SADOVEANU, E. 77. Tudor Vladimirescu... plimbase din Cerneți și pînă la București lumina unor revendicări profetice. GALACTION, O. I 275.

SPORIRE, sporiri, s. f. Acțiunea de a spori; creștere, înmulțire, mărire. Cu cît se dezvoltă o societate, cu atît se simt mai multe trebuințe care cer o proporțională sporire de organe, cu funcțiuni și meniri speciale. VLAHUȚĂ, O. AL. I 25. Popoarele nu pot ajunge la adevărata civilizație decît prin cultivarea și dezvoltarea facultăților naționale și sporirea bunei stări materiale. KOGĂLNICEANU, S. A. 102.

PATRONAJ s.n. Ocrotire, sprijinire, protecție. ♦ Acțiune de ocrotire a săracilor și a celor incapabili de muncă, dusă de societățile de binefacere. [Var. patronagiu s.n. / < fr. patronage].

RACOVIȚĂ, Emil (1868-1947, n. Iași), biolog român. Acad. (1920), prof. univ. la Cluj. Președinte al Acad. Române (1926-1929). Fondator al Institutului de Speologie (Cluj, 1920), primul de acest fel din lume. A participat la expediția antarctică a navei „Belgica” (1897-1899), colectând un bogat material științific botanic și zoologic, și a făcut cercetări, devenite clasice, asupra balenelor („Ma vie des animaux et des plantes dans l’Antartique”). Subdirector (1900-1920) al stațiunii marine de la Banyuls-sur-Mer (Franța), având aceeași funcție și la laboratorul de anatomie de la Sorbona. Fondatorul biospeologiei (1907), prin publicarea „Eseului asupra biospeologiei”, un adevărat statut fundamental al noii științe. Explorator a numeroase peșteri din Franța, Spania, Algeria, Italia și Slovenia, unde a făcut cercetări asupra izopodelor terestre și cavernicole. Însemnate contribuții în zoologie și în biologia teoretică („Problemele biospeologiei”, „Evoluția și problemele ei”); codirector al revistei internaționale „Archives de zoologie expérimentale et générale”. A fost unul dintre inițiatorii acțiunilor de ocrotire a naturii în România. Membru al mai multor academii și societăți științifice străine.

sărbáre f., pl. ărĭ. Acțiunea de a sărba. Petrecere laică maĭ deosebită a uneĭ mulțimĭ: sărbare populară, societatea viticultorilor va da o sărbare în grădina publică, a da o sărbare în onoarea unuĭ poet.

ALIENARE, alienări, s. f. 1. (Jur.) Acțiunea de a aliena; înstrăinare a unui bun. 2. (Fil.) Neputința individului față de societate și față de el însuși, depersonalizarea sa în organizațiile mari și birocratice; înstrăinare. 3. (Med.; în sintagma) Alienare mintală = nebunie. [Pr.: -li-e-] – V. aliena.

COMBATERE, combateri, s. f. Acțiunea de a combate; luptă. Cunoașterea caracterului obiectiv al legilor din natură și societate, descoperite de marxism-leninism, are o deosebită importanță în lupta pentru combaterea ideologiei putrede a imperialismului. CONTEMPORANUL, S.II, 1953, nr. 326, 2/4.

NORMARE, normări, s. f. Acțiunea de a norma și rezultatul ei. Scopul principal al normării muncii în societatea socialistă este determinarea timpului de lucru necesar a fi cheltuit pentru unitatea de produs și stabilirea măsurii,în care contribuie fiecare muncitor la munca colectivă. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 4, 73.

SOCIETATE s. 1. colectivitate, comunitate, obște, (înv.) obștime. (Opinia întregii ~ăți.) 2. lume. (Iese prima oară în ~.) 3. anturaj, companie, tovărășie, (grecism înv.) sinanstrofie. (A petrecut ore agreabile în ~ ei.) 4. ambianță, anturaj, cadru, cerc, mediu, sferă, (înv.) mijloc, (fig.) atmosferă, climat. (În ce ~ se învârte?) 5. orânduire, regim, sistem. (~ capitalistă.) 6. (IST.) societate feudală = feudalism, feudalitate, orânduire feudală. 7. asociație, (înv.) reuniune. (~ legal constituită.) 8. (înv.) reuniune. (~ pe acțiuni.)

PARTICIPAȚIE, participații, s. f. 1. Faptul de a participa la o întreprindere capitalistă, investind bani sau alte bunuri materiale; cotă cu care participă cineva. Sînt grupuri de oameni... care au plasat bani și au avut participații în societățile comerciale din Rusia. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 162, 3/2. 2. (Învechit, în forma participațiune) Participare la acțiune. Soarta grăbise finitul lui Alexandru-vodă, fără participațiunea regelui polon. HASDEU, I. V. 198. – Variantă: participațiune s. f.

SOCIETATE s. 1. colectivitate, comunitate, obște, (înv.) obștime. (Opinia întregii ~.) 2. lume. (Iese prima oară în ~.) 3. anturaj, companie, tovărășie, (grecism înv.) sinanstrofie. (A petrecut ore agreabile în ~ ei.) 4. ambianță, anturaj, cadru, cerc, mediu, sferă, (înv.) mijloc, (fig.) atmosferă, climat. (În ce ~ se învîrte?) 5. orînduire, regim, sistem. (~ capitalistă.) 6. (IST.) societate feudală = feudalism, feudalitate, orînduire feudală. 7. asociație, (înv.) reuniune. (~ legal constituită.) 8. (înv.) reuniune. (~ pe acțiuni.)

broker s. m. (anglicism) ◊ „Profitând de criza de carburanți, toate aceste pretinse persoane onorabile sunt de fapt niște infractori care au format peste noapte categoria clandestină a brokerilor (intermediarilor) de petrol.” Sc. 9 III 74 p. 6. ◊ „Afirmația îi aparține unui broker (agent de bursă) care a lucrat la importanta firmă americană de brokeri Drexel Burnham Lambert Inc.” R.l. 20 V 86 p. 6. ◊ „Dacă la bursele occidentale meseria de broker se sfârșește la 35 de ani, brokerii români au toate șansele [...] să iasă la pensie [...] chiar și la vârsta de 70 de ani.” Cuvântul 33/93 p. 5. ◊ „De ce tocmai societățile de valori mobiliare (de brokeri) au fost excluse de la intermedierea schimbului cupoanelor pe acțiuni?” D. 143/95 p. 24; v. și Timișoara Internaț. 50/95 p. 9; Curierul rom. 5/96 p. 10; v. și dealer (din engl. broker)

roman-meditație s. n. Roman în care predomină meditația ◊ „Să avansăm, deocamdată, câteva reflecții despre două romane-meditații, căci «Galeria cu viță sălbatică» și «Racul», diferențiate ca expresie, își apropie vocile, totuși, în slujba aceluiași dialog despre Om în relațiile cu Societatea, despre temporar și eternitate.” R.lit. 19 V 77 p. 6. ◊ „E un roman-roman, adică viață, acțiune, psihologie, dramă, tragedie, absurd, grotesc, umor, adică tot ce intră în registrul existenței eterne a vieții [...] Desigur este și un roman-meditație, dar nu un roman dizertație, decât dacă presupuneți că romanul meu nu e bun [...]” R.l. 23 V 77 p. 2 (din roman + meditație)

CRUCEA ROȘIE INTERNAȚIONALĂ, organizație internațională neguvernamentală, cu sediul la Geneva, formată din: 2) Comitetul Internațional al Crucii Roșii (înființat în 1863), care se ocupă, în special, de probleme privind ocrotirea victimelor de război. A inițiat semnarea mai multor convenții cu caracter umanitar (Premiul Nobel pentru Pace, în 1917, 1944 și 1963); b) Liga societăților de Cruce Roșie (creată în 1919), ca federație a societăților naționale de Cruce Roșie, Semiluna Roșie, Leul și Soarele Roșu avînd drept scop promovarea acțiunilor menite să contribuie la ameliorarea stării de sănătate a populației, la ajutorarea victimelor calamităților naturale etc. (Premiul Nobel pentru Pace în 1963); c) Societățile Naționale de Cruce Roșie, Semilună Roșie, Leul și Soarele Roșu. La activitățile Crucii Roșii Internaționale participă și Societatea de Cruce Roșie din România.

PATRONAJ, patronaje, s. n. Protecție, ocrotire. (Atestat în forma patronagiu) Puternicul patronagiu acordat poporului de jos contra claselor de sus avea, în ideea lui Ion-vodă, precum lesne ne-am putut convinge, mai cu deosebire o țintă financiară. HASDEU, I. V. 45. *Expr. Sub patronajul cuiva = sub oblăduirea, cu sprijinul cuiva. ♦ Acțiune de ocrotire a săracilor și a celor incapabili de muncă, pe care o desfășurau societățile de binefacere în regimul burghezo-moșieresc. – Variantă: (învechit) patronagiu, patronagii, s. n.

ursuz, ~ă [At: R. POPESCU, CM I, 424 / V: (Mol; înv) h~, hurhuz, hurzuji amp / Pl: ~i, ~e, (înv) ~uji / E: tc uğursuz] 1 a (Înv) Care nu are noroc Si: ghinionist (2), nenorocos. 2 a (Înv) Care aduce nenorocire altora. 3-4 smf, a (Om) căruia nu-i place societatea Si: închis, morocănos, necomunicativ, neprietenos, posac, (îvr) umorist² (2), ursos (3). 5-6 av, a (D. înfățișarea, manifestările, acțiunile etc. oamenilor) (într-un mod) care exprimă sau trădează lipsa de amabilitate, de prietenie, o stare de nemulțumire, de tristețe permanentă. 7 a (Fig; d. obiecte) Lipsit de atracție Si: neplăcut, respingător.

LIBERTATE, (4) libertăți, s. f. 1. Posibilitatea de a acționa după propria voință sau dorință; posibilitatea de acțiune conștientă a oamenilor în condițiile cunoașterii (și stăpânirii) legilor de dezvoltare a naturii și a societății. ◊ Loc. adv. În libertate = după bunul plac, nestingherit. ◊ Expr. A-și lua libertatea să... (sau de a...) = a-și îngădui, a-și permite să... 2. Starea unei persoane libere, care se bucură de deplinătatea drepturilor politice și civile în stat. ♦ Starea celui care nu este supus unui stăpân. ♦ Situația unei persoane care nu se află închisă sau întemnițată. ◊ Expr. A pune în libertate = a elibera din închisoare, din arest etc. 3. Independență, neatârnare (a unui stat față de o putere străină). 4. (De obicei la pl.) Drepturi cetățenești. ◊ Libertate individuală = dreptul care garantează inviolabilitatea persoanei. Libertate de conștiință = dreptul oricărui cetățean de a avea o opinie proprie în orice domeniu de activitate. Libertate de gândire sau libertatea cuvântului = dreptul de a exprima prin viu grai sau prin scris opiniile proprii. – Din fr. liberté, lat. libertas, -atis.

FUZIUNE ~i f. 1) (despre organizații, instituții, societăți etc.) Unire într-un singur tot; contopire. 2) fiz. Unificare prin trecere la starea lichidă sub acțiunea căldurii. ◊ Punct de ~ temperatură de topire a unui corp solid. ~ nucleară reacție nucleară, prin care două nuclee atomice ușoare se unesc, formând unul mai greu. [Art. fuziunea; G.-D. fuziunii; Sil. -zi-u-] /<fr. fusion, lat. fusio, ~onis

A ORGANIZA ~ez tranz. 1) (activități, acțiuni etc.) A orândui după un plan chibzuit în prealabil. ~ un concert. ~ o vânătoare. 2) (instituții, întreprinderi, societăți etc.) A face să-și desfășoare activitatea în condiții optime. 3) (persoane sau colectivități) A face să se organizeze. /<fr. organiser

DEPOLITIZARE s.f. Acțiunea de a depolitiza. ♦ Concepție în sociologia contemporană, potrivit căreia, în stadiul actual de dezvoltare a societății capitaliste, sub influența revoluției științifice și tehnice, instituțiile și organizațiile sociale și-ar pierde caracterul de clasă, conținutul politic. [< depolitiza].

coteálă f., pl. elĭ. Acțiunea de a coti. Acțiunea de a-țĭ da coate cu cineva. Nu-țĭ face coteală cu el, nu căuta societate, vorbă cu el.

GAȘCĂ, găști s. f. Grup restrîns de oameni, lipsiți de principii morale și sociale, uniți între dînșii în vederea unor acțiuni comune pentru satisfacerea ambițiilor și intereselor personale, în paguba și cu nesocotirea intereselor generale ale societății. V. cărdășie, clică. ◊ Expr. A (se) sparge gașca = a (se) risipi, a (se) împrăștia, a (se) destrăma o cărdășie.

JOC, jocuri, s. n. 1. Acțiunea de a se juca (1) și rezultatul ei; activitate distractivă (mai ales la copii); joacă. ◊ Joc de societate = distracție într-un grup de persoane care constă din întrebări și răspunsuri hazlii sau din dezlegarea unor probleme amuzante. Joc de cuvinte = glumă bazată pe asemănarea de sunete dintre două cuvinte cu înțeles diferit; calambur. 2. Acțiunea de a juca (5); dans popular; p. ext. petrecere populară la care se dansează; horă. ♦ Melodie după care se joacă. ♦ Fig. Mișcare rapidă și capricioasă (a unor lucruri, imagini etc.); tremur, vibrație. 3. Competiție sportivă de echipă căreia îi este proprie și lupta sportivă (baschet, fotbal, rugbi etc.). ♦ Mod specific de a juca, de a se comporta într-o întrecere sportivă. 4. Acțiunea de a interpreta un rol într-o piesă de teatru; felul cum se interpretează. ◊ Joc de scenă = totalitatea mișcărilor și atitudinilor unui actor în timpul interpretării unui rol. 5. (Și în sintagma joc de noroc) = distracție cu cărți, cu zaruri etc. care angajează de obicei sume de bani și care se desfășoară după anumite reguli respectate de parteneri, câștigul fiind determinat de întâmplare sau de calcul. ◊ Expr. A juca un joc mare (sau periculos) ori a-și pune capul (sau viața, situația etc.) în joc = a întreprinde o acțiune riscantă. A descoperi (sau a pricepe) jocul cuiva = a surprinde manevrele sau intențiile ascunse ale cuiva. A face jocul cuiva = a servi (conștient sau nu) intereselor cuiva. A fi în joc = a se afla într-o situație critică, a fi în primejdie. ♦ (Concr.) Totalitatea obiectelor care formează un ansamblu, un set folosit la practicarea unui joc (5). 6. (Tehn.) Deplasare relativă maximă pe o direcție dată între două piese asamblate, considerată față de poziția de contact pe direcția respectivă. 7. Model simplificat și formal al unei situații, construit pentru a face posibilă analiza pe cale matematică a acestei situații. ◊ Teoria jocurilor = teorie matematică a situațiilor conflictuale, în care două sau mai multe părți au scopuri, tendințe contrare. 8. (Muz.; în sintagma) Joc de clopoței = glockenspiel. – Lat. jocus.

POTENȚIAL² n. 1) fiz. Funcție cu caracter scalar sau vectorial care caracterizează proprietățile energetice ale câmpurilor. 2) Capacitate (a unei persoane, societăți, țări) de a realiza ceva într-un anumit domeniu. 3) gram. Mod personal al verbului care prezintă acțiunea ca posibilă, fără a preciza, dacă se realizează sau nu. 4) Forță de acțiune; putere lăuntrică. ~ militar. [Sil. -ți-al] /<fr. potentiel

ACUMULARE s. f. 1. acțiunea de a (se) acumula. 2. proces economic complex constând în formarea și utilizarea unei părți din venitul societății pentru asigurarea reproducției lărgite. ♦ ~ a capitalului = transformarea plusvalorii în capital; fond de ~ = parte a unui venit pentru acumulare; rata ~ării = raportul dintre fondul de acumulare și venitul pe baza căruia se formează. 3. (geol.) proces de depunere a materialului transportat de agenții geomorfologici. (< acumula)

PRACTIC, -Ă I. adj. 1. referitor la practică. ◊ care tinde către o acțiune, către o realizare; care realizează ceva, dă rezultate concrete; util. ◊ comod, folositor; ingenios. 2. (despre oameni) cu spirit de acțiune; îndemânatic, destoinic. II. s. f. 1. activitate a oamenilor îndreptată spre crearea condițiilor necesare existenței și dezvoltării societății, în primul rând procesul producției materiale. ◊ aplicare a cunoștințelor teoretice; (p. ext.) experiență, rutină. ◊ stagiu pe care îl face un student sau un elev într-o întreprindere. 2. ansamblu de metode și de procedee aplicate și verificate efectiv. 3. exercitare a unei profesiuni; profesare. 4. (pl.) ceremonie, manifestare exterioară specifică unui cult, unei credințe etc. (< lat. practicus, gr. praktikos, germ. praktisch, după fr. pratique, germ. Praktik, gr. praktike)

JOC, jocuri, s. n. 1. Acțiunea de a se juca (1) și rezultatul ei; activitate distractivă (mai ales la copii); joacă. ◊ Joc de societate = distracție într-un grup de persoane care constă din întrebări și răspunsuri hazlii sau din dezlegarea unor probleme amuzante. Joc de cuvinte = glumă bazată pe asemănarea de sunete dintre două cuvinte cu înțeles diferit; calambur. 2. Acțiunea de a juca (5); dans popular; p. ext. petrecere populară la care se dansează; horă. ♦ Melodie după care se joacă. ♦ Fig. Mișcare rapidă și capricioasă (a unor lucruri, imagini etc.); tremur, vibrație. 3. Competiție sportivă de echipă căreia îi este proprie și lupta sportivă (baschet, fotbal, rugbi etc.). ♦ Mod specific de a juca, de a se comporta într-o întrecere sportivă. 4. Acțiunea de a interpreta un rol într-o piesă de teatru; felul cum se interpretează. Joc de scenă = totalitatea mișcărilor și atitudinilor unui actor în timpul interpretării unui rol. 5. (Și în sintagma joc de noroc) = distracție cu cărți, cu zaruri etc. care angajează de obicei sume de bani și care se desfășoară după anumite reguli respectate de parteneri, câștigul fiind determinat de întâmplare sau de calcul. ◊ Expr. A juca un joc mare (sau periculos) ori a-și pune capul (sau viața, situația etc.) în joc = a întreprinde o acțiune riscantă. A descoperi (sau a pricepe) jocul cuiva = a surprinde manevrele sau intențiile ascunse ale cuiva. A face jocul cuiva = a servi (conștient sau nu) intereselor cuiva. A fi în joc = a se afla într-o situație critică, a fi în primejdie. ♦ (Concr.) Totalitatea obiectelor care formează un ansamblu, un set folosit la practicarea unui joc (5). 6. (Tehn.) Deplasare relativă pe o direcție dată între două piese asamblate, considerată față de poziția de contact pe direcția respectivă. 7. Model simplificat și formal al unei situații, construit pentru a face posibilă analiza pe cale matematică a acestei situații. ◊ Teoria jocurilor = teorie matematică a situațiilor conflictuale, în care două sau mai multe părți au scopuri, tendințe contrare. 8. (Muz.; în sintagma) Joc de clopoței = glockenspiel. – Lat. jocus.

COLECTĂ, colecte, s. f. Acțiunea de a aduna bani (sau obiecte necesare vieții) dați prin contribuție benevolă în scopul ajutorării cuiva. [Societatea de ajutor] avea fonduri de stat și mai strîngea și ea prin colecte, bazaruri, loterii. PAS, Z. II 202.

NEGARE, negări, s. f. Acțiunea de a nega; respingere a unei afirmații, tăgăduire, contestare. Sociologia burgheză, incapabilă să înțeleagă legile dezvoltării societății, ajunge inevitabil la negarea rolului hotărîtor al maselor populare în istorie. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2701.

ÎNSTRĂINÁRE (< înstrăina) s. f. 1. Acțiunea de a (se) înstrăina. 2. (Dr.) Transmitere, prin act juridic ori prin efectul legii, a dreptului de proprietate sau a altor drepturi; alienare. 3. (FILOZ.) Noțiune care înglobează diferite fenomene de dezumanizare, caracteristice societății contemporane; transformarea produselor activității omenești, inclusiv a relațiilor și instituțiilor sociale, în forțe reificate, străine și ostile omului; depersonalizarea oamenilor, izolarea indivizilor unii de alții și a individului de societate, denaturarea relațiilor personale prin puterea banilor, a rangurilor sociale, reprezentarea iluzorie, denaturată a realității etc.; alienare. 4. (REL.) Acțiunea călugărului care părăsește deliberat viața socială și renunță la drepturile sale civile pentru a se consacra definitiv, în mănăstire sau în pustnicie, rugăciunii și slujirii lui Dumnezeu.

voluntarism sn [At: D. GUSTI, P. A. 97 / E: fr volontarisme după voluntar, ger Voluntarismus] 1 Atitudine de fermă determinare asociată dorinței de a modifica cursul evenimentelor. 2 (Soc) Concepție ce neagă existența legilor obiective ale naturii și necesitatea lor în societate, atribuind voinței (1) o importanță primordială. 3 (Flz) Doctrină sau teză care consideră că voința (1) prevalează asupra inteligenței, iar acțiunea asupra gândirii intelectuale. 4 (Flz) Concepție potrivit căreia existența se întemeiază pe anumite tendințe iraționale ale voinței umane sau pe o voință cosmică considerată ca o forță oarbă. 5 (Psh) Concepție ce atribuie proceselor voliționale rolul hotărâtor în viața psihică.

A SE MIȘCA mă mișc intranz. 1) A ieși din starea de imobilitate, schimbându-și poziția sau locul. 2) A fi în acțiune, îndeplinindu-și funcția. 3) A începe să se deplaseze în spațiu; a porni (din loc). 4) fig. (despre persoane) A trece la acțiune; a înceta de a mai fi pasiv. 5) fig. (despre persoane) A se afla cu regularitate (într-o anumită societate), venind în contact cu ea. /Orig. nec.

CORPORATISM s.n. Curent de gîndire și acțiune social-economică și politică, axat pe ideea corporației, ca principiu și unitate de bază a organizării și funcționării societății. [< fr. corporatisme].

Liedertafel (cuv. germ. [li:dertafəl], „masă cu cântece”), grupare de cântăreți, poeți și compozitori (în exclusivitate bărbați), întemeiată în 1809 la Berlin de Zelter; inițial societate de petreceri cu cântece, cuprinzând 24 membri, L. și-a lărgit cu timpul atât efectivul cât și câmpul de acțiune, devenind un focar de cultivare a muzicii și de întreținere a spiritului patriotic. Modelul și exclusivismul acestei grupări a fost continuat mai ale în Germania, prin înființarea unei l. la Leipzig, la Frankfurt/Oder (1815), la Magdeburg (1818) ș.a. ♦ Sub influența ideilor umanist-socialiste ale lui Pestalozzi s-au înființat și alte cercuri bărbătești de cântări, deschise tuturor păturilor sociale, ca Jünger Berliner L. (1819) sau, în S, sub denumirea generală de Liederkranz, ca Männergesangverein din Schwäbisch Hall (1817), Singkranz din Heilbronn (1818), Stuttgart (1824), Ulm sau Memmingen (1825). Aceste asociații corale*, atât L. cât și Liederkränze, se contopesc la sfârșitul sec. 19 cu Sängerbünden. În România se înființează L. la București (1852), Iași (1862), Galați (1885), Câmpulung (1892) ș.a.

McQUEEN [məkwí:n], Steve (pe numele adevărat Terence Stephen) (1930-1980), actor american de cinema. Roluri în filme de acțiune, reprezentând tipul „antieroului” singuratic, dar într-o lume în care lupta pentru existență reprezintă o confruntare continuă cu societatea ostilă („Cei șapte magnifici”, „Cincinnati Kid”, „Marea evadare”, „Locotenetul Bullitt”, „Papillon”, „Vânătorul”).

LIBERTATE s.f. 1. Posibilitatea de acțiune după propria voință sau dorință; posibilitatea de acțiune conștientă a oamenilor în condițiile cunoașterii din ce în ce mai profunde a legilor de dezvoltare a naturii și societății. 2. Situația unei persoane libere. 3. Independență, neatîrnare. [Cf. lat. libertas, fr. liberté].

LIBERTATE, (3) libertăți, s. f. 1. (Fil.) Posibilitatea de acțiune conștientă a oamenilor în condițiile cunoașterii din ce în ce mai profunde a legilor de dezvoltare a naturii și societății. Libertatea nu constă în visata independență față de legile naturii, ci în cunoașterea acestor legi și în posibilitatea deschisă prin acest fapt de a le pune sistematic în acțiune pentru atingerea anumitor scopuri. ENGELS, A. 134. 2. Starea unei persoane libere care se bucură de deplina egalitate de drepturi civile și politice în stat; lipsa de exploatare și de asuprire. Adevărata libertate există numai acolo unde a fost desființată exploatarea, unde nu mai există asuprirea unor oameni de către alții. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2839. Omul are drept la viață și la fericire, deci are drept la libertate, căci nu este fericire fără libertate. BOLINTINEANU, O. 255. ♦ (În opoziție cu robie, șerbie, iobăgie) Starea celui care nu e supus unui stăpîn și care se bucură de independență individuală și cetățenească. Ei hotărîră atunci libertatea tuturor țăranilor. BĂLCESCU, O. I 140. ♦ (În opoziție cu captivitate) Starea unei ființe libere care nu se află închisă sau întemnițată. ◊ Expr. A pune în libertate = a da drumul (din temniță, din colivie etc.). ♦ Independență, neatîrnare (a unui stat față de o putere străină). V. suzeranitate, autonomie. Cîntînd libertatea și numele sfînt Al țării străvechi... Cîntîndu-i supremul ei cîntec... COȘBUC, P. II 103. Cea mai mare dobitocie ar fi ca romînii, după ce își vor cîștiga cu sîngele libertatea lor, căci altfel nu se poate cîștiga libertatea, să meargă de bunăvoia lor să se dea pe vecinicie sau pe viață unui domn. BĂLCESCU, O. I 351. Munții noștri-au fost adesea scump azil de libertate. ALEXANDRESCU, P. 137. 3. (Adesea la pl.; uneori determinat prin «democratice») Drepturi cetățenești. ◊ Libertatea individuală = dreptul care garantează inviolabilitatea persoanei. Libertatea de conștiință = dreptul oricărui cetățean de a avea o opinie proprie în materie filozofică, ideologică, religioasă etc. Libertatea de conștiință este garantată tuturor cetățenilor Republicii Populare Romîne. CONST. R.P.R. 39. Libertatea de gîndire sau libertatea cuvîntului = dreptul de a exprima prin viu grai sau prin scris opiniile proprii. 4. Posibilitatea de a acționa în anumite împrejurări după propria sa voință sau dorință. Am și eu luna mea de libertate. SEBASTIAN, T. 64. Îmi aminteam viața de școlar, cînd libertatea nu-mi era măsurată. DEMETRESCU, O. 95. ◊ Loc. adv. În libertate = în voie, nestingherit, nestînjenit. El își închise ochii ca să viseze în libertate. EMINESCU, N. 46. ◊ Expr. A-și lua libertatea să... (sau de a...) = a-și permite să..., a-și îngădui. Îmi iau libertatea a vă trimite un mic tratat asupra literaturii romîne. KOGĂLNICEANU, S. 236.

GESTIÚNE (< fr., lat.) s. f. 1. Administrarea patrimoniului sau a unor bunuri ale unei persoane de către reprezentantul ei (ex. g. tutorelui). 2. Totalitatea operațiilor privind primirea, păstrarea și eliberarea bunurilor materiale sau a valorilor bănești, îndeplinite de un angajat în cadrul atribuțiilor sale de serviciu. ◊ G. de afaceri = acțiune licită a unei persoane (gerant) care, fără împuternicire, săvârșește acte sau fapte juridice ori materiale în interesul altei persoane (gerat). ◊ Societate de g. = a) firmă care are ca obiect de activitate administrarea sau dirijarea unei alte firme, de obicei aflate în dificultate și cel mai adesea în urma unei reglementări juridice; b) firmă căreia i-a fost încredințată gestionarea altei firme de către deținătorii de capital social ai unei firme gerate. G. frauduloasă = infracțiune care constă în săvârșirea cu rea-credință, de către persoana căreia i s-a încredințat o g. (ex. tutorele, funcționarul de stat), a unei fapte păgubitoare pentru persoana (fizică sau juridică) ale cărei bunuri îi sunt date în administrare sau conservare.

MOBILIAR¹, -Ă adj. (Jur.) Alcătuit din bunuri mobile, care se referă la bunuri mobile. Cf. COSTINESCU, LM. Sînt mobili prin determinațiunea legei, obligațiunile și acțiunile cari au de obiect sume exigibile sau efecte mobiliare. HAMANGIU, C. C. 120, cf. BARCIANU, ALEXI, W. Creditele acordate de bancă societăților comerciale de stat. . . sînt garantate de drept, cu gaj asupra întregului lor activ mobiliar. LEG. EC. PL. 184. Pentru vînzările mobiliare, legea nu instituie nici un sistem de publicitate. PR. DREPT., 362. ♦ (Substantivat, n. pl., învechit) Avere mobilă; inventar mobil. S-a inventat [= inventariat] toată averea iezuiților din această țeară, imobilă în domenii și în edificii. . . cum și mobiliariile, apoteca, tipografia, biblioteca ș. a. BARIȚIU, P. A. I, 400. - Pronunțat: -li-ar. – Pl.: mobiliari, -e. - Și: (învechit) mobiliáriu, -ie adj. – Din fr. mobilier.

MOMENT ~e n. 1) Interval scurt de timp; clipă; secundă; clipită; minut. * Pentru ~ deocamdată. La ~ pe loc; imediat. Din ~ ce deoarece. 2) Interval de timp în desfășurarea unui proces sau fenomen din natură sau din societate; etapă; stadiu; fază. * În ~ul de față în prezent. La un ~ dat a) într-un anumit timp; b) deodată. 3) Episod din acțiunea unei opere literare. 4) Timp când urmează să se producă un eveniment. 5) Situație favorabilă. /<lat. momentum, fr. moment, it. momento, germ. Moment

HOMANS [hóməns], George Caspar (1910-1989), sociolog american. Prof. univ. la Harvard. A analizat societatea ca un sistem de echilibru care reunește indivizii în activități de schimb, viața socială fiind o rezultantă a ansamblului concurențial al acțiunilor umane („Grupul uman”, „Comportamentul uman – formele sale elementare”, „Sentimente și activități. Eseuri în știința socială”).

ACCEPTARE, acceptări, s. f. Acțiunea de a accepta; primire. Acceptarea unei propuneri. ▭ A fost o greșeală acceptarea lui Eliade la rolul de conducere, primirea lui în societatea «Frăția». CAMIL PETRESCU, B. 213. ♦ Consimțămîntul cuiva de a efectua o plată pe baza facturilor sau a altor documente prezentate la plată.

CRITICA, critic, vb. I. Tranz. 1. (Complementul indică opera înfăptuită sau persoana, gruparea, instituția care a înfăptuit-o) A scoate la iveală lipsurile pentru ca, descoperind cauzele și indicînd mijloacele de îndreptare, să se ajungă la lichidarea greșelilor. Organizațiile de partid au datoria să analizeze periodic situația învățămîntului cadrelor din întreprinderea și instituția respectivă, să critice și să tragă la răspundere fără menajamente pe acei activiști care au o atitudine înapoiată față de studiu. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2755. ◊ Refl. Marx spunea că revoluția proletară se deosebește, printre altele, de oricare altă revoluție tocmai prin faptul că ea se critică singură și, criticîndu-se, se întărește. STALIN, O. X 345. 2. (În mentalitatea de altădată) A dezvălui lipsurile din acțiunile unor oameni, a arăta defectele unor stări de lucruri fără a indica mijloacele de îndreptare. Eminescu a criticat aspectele negative ale societății din timpul lui. ♦ A dezvălui cu răutate (sau cu exagerare) părțile slabe, defectele unui lucru sau ale unei persoane; a comenta în chip răutăcios, născocind lipsuri și greșeli. V. defăima, bîrfi. Lumea e rea, critică orice pas al unei fete. CONTEMPORANUL, V_II 488. Îndată începu a o și critica [piesa de teatru]. NEGRUZZI, S. I 238. În loc să critici greșelile străine, în loc să rîzi de alții, mai bine rîzi de tine. ALEXANDRESCU, P. A. 93.

AVIÁȚIE (< fr.) s. f. 1. Navigație aeriană cu aeronave mai grele decît aerul (planoare, avioane, elicoptere etc.); tehnica acestei navigații. Primele zboruri au fost făcute cu planoare, remarcabile fiind încercările lui O. Lilienthal (1890). Avioane cu motoare cu abur au fost construite de A.F. Mojaiski (1882) și de C. Ader (1897). Frații O. și W. Wright au construit primul avion cu motor cu ardere internă., realizînd primul zbor, cu decolare prin catapultare, în 1903. Traian Vuia a construit un avion cu care s-a efectuat prima decolare cu mijloace proprii de bord (18 mart. 1906), iar H. Coandă a realizat în 1910 prima încercare de zbor cu un avion cu reacție, de construcție proprie. În România, primele avioane au fost construite de Aurel Vlaicu (1910-1911). Printre pionerii a. se numără și A. Santos-Dumont, H. Farman, L. Blériot (a traversat Marea Mînecii în 1909), Ch. Lindberg (a traversat Oceanul Atlantic în 1927), V.P. Cikalov (a efectuat primul zbor peste Polul Nord în 1937) ș.a. După al doilea război mondial perfecționarea construcției avioanelor și folosirea motoarelor cu reacție au permis atingerea unor viteze de zbor superioare vitezei sunetului și realizarea unor avioane de foarte mare capacitate și cu întinsă rază de acțiune. 2. Ramură a aeronauticii care se ocupă de construcția și de funcționarea aeronavelor mai grele decît aerul. ♦ Totalitatea avionelor unei țări, ale unei societăți comerciale etc. ♦ Expr. A. civilă = ansamblul aeronavelor, instalațiilor și personalului care se folosesc la transportul călătorilor și mărfurilor, în scopuri utilitare, sanitare, turistice etc. A. sanitară = a. destinată transportului de urgență al celor grav bolnavi, a răniților și accidentaților, precum și a medicamentelor, a sîngelui pentru trasfuzii etc. A. sportivă = ramură sportivă care cuprinde aeromodelismul, planorismul, parașutismul, zborul cu motor și construirea de micromodele. A. militară = forța aeriană militară.

*educațiúne f. (lat. educátio, -ónis). Creștere, acțiunea de a educa, de a dezvolta calitățile fizice, intelectuale și morale: acest om are o bună educațiune. Știința și practica uzurilor de societate: acest om are o educațiune de salon, dar carte multă nu știe. – Și -áție.

ECONOMÍE (< fr., lat.) s. f. 1. Ansamblul activităților umane desfășurate în sfera producției, distribuției și consumului bunurilor materiale și serviciilor. ♦ Activitate fundamentală a societății desfășurată în scopul satisfacerii necesităților umane de bunuri și servicii. ◊ E. naturală = tip de e. în care produsul activității umane este destinat în totalitate consumului producătorilor. ◊ E. de schimb = tip de e. în care rezultatele activității umane sunt destinate schimbului, peiței (e. de piață), constituind genul de e. care a marcat progresul societății. În epoca modernă, activitatea economică desfășurată în cadrul unei e. de piață, care, bazându-se pe proprietatea privată, face posibilă libertatea de acțiune și inițiativă, atestă faptul (subliniat de economiști și teoreticieni, chiar predecesori ai lui A. Smith) că interesul general este determinat în mod spontan de „jocul liber” al intereselor particulare. E. de piață este motivată și „condusă” de concurență („mâna invizibilă a pieței”), care determină utilizarea rațională a resurselor umane și materiale prin eliminarea oricărei risipe, permițând consumatorilor să-și exprime diferitele opțiuni în favoarea lor, iar forțele economice să le asigure coerența, eficacitatea și echilibrul activităților economice. Dintre acestea, cele mai importante sunt: constrângerile tehnice de producție, impuse în orice societate sau perioadă, indiferent de ideologiile politice dominante la un moment dat; diviziunea muncii care asigură eficiența utilizării resurselor materiale și umane, a organizării economice și sociale la nivel global, sectorial etc.; echilibrul financiar care, în esență, semnifică imposibilitatea efectuării unor cheltuieli care depășesc veniturile obținute anterior. ◊ E. socială de schimb = concept specific doctrinei creștin-democrate conform căreia criteriul economic este considerat la fel de important ca cel social; se concretizează prin adoptarea unei politici economice care să asigure sprijinirea efectivă a categoriilor sociale defavorizate, prin acordarea unei protecții sociale adecvate din partea statului, concomitent cu respectarea legilor e. de piață și a principiului subsidiarității deciziilor în sfera economicului și socialului. ◊ E. liberală = tip de e. de piață, specific doctrinei liberale, caracterizat prin limitarea intervenției statului în sfera economicului și promovarea unei libertăți neîngrădite, dar în limitele legalității, în ceea ce privește inițiativa și activitatea economică. ◊ E. dirijată (planificată) = tip de e. bazată pe proprietatea de stat, în care activitățile economice se desfășoară conform unei planificări centralizate, adoptate la niveluri superioare de decizie. ◊ E. națională = ansamblul activităților și interdependențelor economice la nivel macro- și microeconomic, coordonat în plan național prin mecanisme proprii de funcționare. ◊ E. mondială = totalitatea economiilor naționale și a interdependențelor stabilite între ele ca o consecință a cadrului juridic și instituțional și internațional și a mecanismelor economice. 2. E. politică (știință politică) = știința administrării unor resurse și mijloace limitate pentru satisfacerea unor necesități numeroase și nelimitate; studiază, analizează și explică comportamentele umane legate de organizarea și utilizarea acestor resurse, precum și modalitățile de realizare a acestora. Elemente de teorie economică au existat încă din Antic., dar fundamentarea e.p. moderne este opera școlii clasice engleze (A. Smith, S. Ricardo ș.a.). Deși, în evoluția sa, știința economică a avut mai multe variante teoretice și practice, teoria economică poate fi grupată în următoarele mari concepții, cărora le corespund tipuri de analiză fundamental diferite: școala clasică (sec. 18 până la 1870), marxismul (a doua jumătate a sec. 19), neoclasicismul (din 1870 până în prezent), keynesismul (deceniile 4-8 ale sec. 20). 3. Chibzuință, cumpătare. ◊ E. la scară = reducerea costurilor de producție concomitent și corelat cu dezvoltarea întreprinderii. 4. Sumă de bani sau cantitate de bunuri care se economisește. 5. Economia protecției mediului = disciplină de graniță între economie și ecologie care studiază repartiția în biosferă a resurselor naturale, precum și utilizarea lor în concordanță cu menținerea echilibrului ecologic.

CONȘTIENT, -Ă, conștienți, -te, adj. 1. (Despre oameni) Care își dă seama de realitatea înconjurătoare, care are conștiință. 2. Care își dă seama de posibilitățile sale, de rolul care-i revine în societate; ♦ Care realizează scopuri dinainte stabilite; care acționează pe baza cunoașterii legilor obiective ale vieții sociale și își dă seama de consecințele sociale ale acțiunilor sale. [Pr.: -ști-ent] – Din fr. conscient (după ști).

ÎMPESTRIȚARE, impestrițări, s. f. Acțiunea de a (se) împestrița și rezultatul ei. Limbajul, prin incoerența și împestrițarea lui, e de ajuns... să ne arate și incoerența ideilor unei societăți informe. IBRĂILEANU, SP. CR. 237.

MOD s.n. 1. Fel, chip, manieră; procedeu, metodă. ♦ Mod de producție = modul istoricește determinat în care oamenii produc și obțin bunurile materiale necesare existenței și dezvoltării societății și care reprezintă unitatea dintre forțele de producție și relațiile de producție. 2. (Gram.) Formă verbală care exprimă felul în care vorbitorul vede sau socotește acțiunea verbului. ♦ (Despre părți de vorbire, propoziții sau părți de propoziții) De mod = care are sensul sau funcția de a arăta modul. 3. (Muz.) Structura unei game determinată de raportul de intervale dintre sunetele componente. 4. (Log.) Mod silogistic = forma concretă pe care o iau figurile silogismului în funcție de calitatea și de cantitatea judecăților componente. [Cf. fr. mode, it. modo, lat. modus].

REACȚIÚNE 1. (FIZ.) Forță sau cuplu de forțe pe care le exercită un corp asupra altui corp atunci când cel de-al doilea corp exercită asupra primului o forță sau un cuplu de forțe considerate acțiune. Conform principiului acțiunii și reacțiunii, acestea sunt întotdeauna egale și de sensuri contrare. 2. (CIB.) Stabilire, în sistemele de transmisiuni, în sistemele automate, în calculatoare, în organismele vii și în societate, a unui semnal (semnalul de r.) prin intermediul căruia se transmit, la intrarea acestora, informații referitoare la starea organelor de execuție sau la rezultatul acțiunii lor. R. se efectuează cu ajutorul unei legături speciale, numită legătură de r. sau legătură inversă, care asigură întoarcerea la intrare a unei părți din energia semnalului de ieșire. În sistemele tehnice automate, semnalele de r. se stabilesc la intrarea unui amplificator și sunt, de regulă, proporționale cu semnalele de ieșire. După cum semnalul de r. este în fază cu semnalul de intrare și-l întărește sau în opoziție de fază cu acesta și-l slăbește, r. poate fi pozitivă sau negativă. R. pozitivă are drept rezultat o mărire a amplificării (o intensificare progresivă a semnalelor de ieșire), putându-se ajunge până la amorsarea de oscilații (în care caz amplificatorul se transformă în generator de oscilații), la funcționarea nestabilă a sistemului și chiar la scoaterea lui din funcțiune. În organismele vii, reacțiunea pozitivă servește la intensificarea sau la prelungirea unui efect (autoexcitație). R. negativă are drept efect o reducere a amplificării, reducerea distorsiunilor și perturbațiilor, mărirea stabilității sistemului și adaptarea funcționării lui la solicitări. De aceea reacțiunea negativă este o condiție generală a autoreglării sistemelor automate și a organismelor vii și are un rol esențial în cibernetică. 3. (ELT.) Reacțiunea indusului, totalitatea fenomenelor datorite câmpului magnetic produs de indus la funcționarea în sarcină a unei mașini electrice. Câmpul magnetic al indusului se se compune cu câmpul magnetic inductor, dând câmpul magnetic rezultant. Compunerea acestor câmpuri depinde, la mașinile de curent continuu, de poziția periilor iar la mașinile sincrone de factorul de putere.

ÎNĂBUȘIRE s. f. Acțiunea de a (se) înăbuși. 1. Sufocare. 2. Reprimare. Înăbușirea criticii. ▭ Fără o luptă îndîrjită și fără înăbușirea prin forță a împotrivirii exploatatorilor nu poate fi construită societatea socialistă. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 444.

merge vb. III. intr. I 1 (despre ființe; de obicei cu determ. modale sau locale) a se deplasa, a se mișca, a umbla, <pop.> a se purta, <înv. și reg.> a păsa², <reg.> a pohodi, <înv.> a deștinde. Bolnavul s-a dat jos din pat și a început să meargă prin cameră. 2 (despre oameni, vehicule etc.; cu determ. locale sau modale) a circula, a se deplasa, a se mișca, a umbla. Merge prin oraș doar pe jos. 3 (aeron.; despre avioane, elicoptere etc.) a zbura. Avionul merge cu 1000 km pe oră. 4 (nav.; despre nave, ambarcații, corpuri plutitoare etc.; de obicei cu determ. locale) a naviga, a pluti, <rar> a corăbia, <pop.> a umbla, <fam.> a trece, <înv. și reg.> a nota², <înv.> a corăbieri, a înota, a preaînota, a preanota, a vâsli. Vaporul merge spre Turcia. A mărit cu câteva noduri viteza cu care merge șalupa. 5 (despre păsări acvatice) a pluti. Lebedele merg pe apă. 6 (despre pești) a înota. Se văd peștii mergând pe fundul apei. 7 (despre oameni; cu determ. locale) a trece. Fiind în drum, merge și pe la farmacie. 8 (despre ființe, cu determ. care indică distanțe) a face, a parcurge, a străbate, <fig.> a depăna. Merge zilnic kilometri între casă și serviciu. 9 (despre oameni; cu determ. locale) a colinda, a cutreiera, a străbate, a traversa, a trece, a umbla. În concediu a mers prin munți. 10 (despre ființe, vehicule, cursuri de apă etc.) a coti, a o lua, <rar> a oblica, <fam.> a face, <înv.> a șovăi¹. Fluviul merge la stânga. 11 (despre ființe; urmat de determ. locale) a se da², a se deplasa, a se duce². Soldații merg cu doi pași în față. 12 (despre oameni; cu determ. locale) a se deplasa, a se duce², <înv. și pop.> a se transporta. A mers până la București pentru a încheia o afacere. 13 (despre oameni; cu determ. locale) a se deplasa, a se duce², a umbla. A mers prin toate farmaciile pentru a-și găsi medicamentele. 14 (despre oameni; adesea cu indicarea direcției) a se duce², a ieși, a pleca, <înv. și pop.> a mâneca, <pop. și fam.> a porni, <pop.> a se mișca, <înv. și reg.> a păsa². Unde merg la ora asta? 15 (despre oameni; cu determ. locale introduse prin prep. „prin”, „în”, „pe” care indică locuri, țări, așezări, obiective turistice etc.) a vedea, a vizita, <pop.> a cerca, a cerceta, <reg.> a petrece, <înv.> a socoti. Îi place să meargă prin muzee. în concediu a mers în câteva capitale europene. 16 (despre oameni; cu determ. introduse prin prep. „la”) a se duce², a vedea, a vizita, <rar> a frecventa. În fiecare sâmbătă merge la mătușa ei. 17 (despre ființe; cu determ. locale introduse prin prep. „către”, „spre”) a apuca, a se îndrepta, a o lua, a păși, a pleca, a pomi, <rar> a se îndruma, a se orienta, <pop.> a purcede, a se purta, <înv. și reg.> a năzui, <maghiar.> a arădui, <reg..; pop.> a se întinde. Merge pe drumul cel mai scurt către casă. 18 (despre oameni; cu determ. locale) a se duce². Dis-de-dimineață a mers la piață. 19 (despre oameni) a se duce², a trece. Merge pe acasă pentru a-și lua umbrela. 20 (despre oameni; cu determ. locale) a colinda, a cutreiera, a se duce², a umbla. Toată ziua merge prin magazine. 21 (despre ființe, cu determ. introduse prin prep. „după”) a se lua, a se ține, a veni. Multă lume merge după cortegiu. Câinele merge după stăpân. 22 (de obicei cu determ. introduse prin prep. „cu”) a acompania, a aduce, a conduce, a duce², a însoți, a întovărăși, a petrece, <reg.> a întroloca, <înv.> a năvădi, a porni. La plecare, gazda merge cu musafirii până la poartă. 23 (în opoz. cu „a intra”; despre ființe; de obicei urmat de determ. locale) a ieși, <înv. și pop.> a purcede. A mers în stradă pentru a vedea parada militară. Copilul vrea să meargă afară, la joacă. 24 (în opoz. cu „a ieși”; despre ființe; cu determ. locale introduse prin prep. „în”, care indică un spațiu delimitat) a intra, a păși, a pătrunde, a veni, <reg.> a luntra, <înv.> a deștinde. Au mers în peșteră printr-o spărtură a muntelui. A închis câinii pentru a nu merge în grădină. 25 (milit.; despre tineri; cu determ. „în armată”, „la armată”, „la oaste”) a intra, a se înrola. Băieții lor merg în armată. 26 (despre oameni; înv. și pop.; urmat de determ. introduse prin prep. „la”, care indică ajutor, sprijin, înțelegere, bunăvoință, îndurare etc. din partea cuiva) v. Apela. Cere. Recurge. Solicita. 27 (pop.; despre oameni) v. Angaja. Intra. Încadra. Tocmi. 28 (în opoz. cu „a pleca ”; pop.; despre ființe) v. Înapoia². Întoarce. Reveni¹. Veni. 29 (pop.; despre ape) v. Curge. 30 (constr. cu un pron. pers. în dat.; fiziol.; pop.; despre unele secreții) v. Aluneca. Curge. Luneca. Picura. Prelinge. Scurge. 31 (înv.; cu determ. introduse prin prep. „la”) v. Consulta. Întreba. 32 (înv.; despre ființe sau, p. ext., despre vehicule, vase etc. care se deplasează; de obicei cu determ. locale, exprimate prin adv. sau introduse prin prep. „la”, „în”, „pânâ la”, „până în”) v. Accede. Ajunge. Sosi. Veni. II 1 (despre drumuri, căi de comunicație etc.; cu determ. locale) a duce², a se îndrepta. Cărarea merge spre schit. 2 (despre terenuri, loturi etc.; cu determ. introduse prin prep. „până la”, „până în”) a ajunge, a da², a se întinde. Livada merge până la malul lacului. 3 (fiz.; rar, despre radiații, energii, unde etc.) v. Propaga. Transmite. Trece. 4 (pop.; despre flăcări, incendii etc.) v. Extinde. Întinde. Propaga. Răspândi. 5 fig. (pop. și fam.; despre știri, zvonuri etc.) v. Difuza. Duce². Împrăștia. Întinde. Pătrunde. Propaga. Răspândi. Răzbate. Transmite. Trâmbița. Vehicula. Zbura. 6 fig. (pop. și fam.; despre vorbe, păreri, zvonuri etc.) v. Circula. Extinde. Împrăștia. Întinde. Propaga. Răspândi. Transmite. III 1 (despre activități, acțiuni, fenomene etc.; adesea urmat de determ. modale) a se desfășura, a evolua. Noua sa afacere merge bine. 2 a se dezvolta, a înainta, a progresa. Societatea din statele avansate merge spre o formă superioară de civilizație. 3 (tehn.; despre aparate electrice, mecanisme, motoare cu explozie etc.) a se aprinde, a funcționa, a lucra, <pop.> a umbla. Radioul nu mai merge. 4 (constr. cu un pron. pers. în dat.; despre oameni; urmat de determ. modale) a o duce², <pop. și fam.> a face. Fiica ei s-a stabilit în străinătate și îi merge foarte bine. 5 (despre oameni; determ. prin „înainte”, „tot înainte”) a se ambiționa, a se încăpățâna, a se încrâncena, a se îndărătnici, a se îndârji, a persevera, a persista, a stărui, <reg.> a păzi, <fig.> a se întărâta. Merge înainte cu susținerea unui punct de vedere fals. 6 (fam.; despre manifestări, acțiuni etc. ale oamenilor) v. Izbuti. Prinde. Reuși. 7 (constr. cu un pron. pers. în dat.; înv.; despre alimente) v. Prii. IV 1 (despre materiale, materii etc.) a se consuma¹, a intra. La prepararea acestor aperitive merge multă maioneză. 2 (mat.; despre numere) a se cuprinde, a intra. Trei merge în 9 de trei ori. V 1 (despre culori sau nuanțe ale unor obiecte de îmbrăcăminte, de încălțăminte, ale unor accesorii etc.) a se armoniza, a se asorta, a se combina, a nuanța, a se potrivi, <pop. și fam.> a se lovi, <înv.> a se armonia, a se armonimi, <fran.> a se cola, <fig.; fran.> a se maria. Culorile merg perfect în ținuta vestimentară a vedetei pentru festivitate. 2 (despre manifestări, atitudini ale oamenilor, despre ținută etc.; cu determ. introduse prin prep. „cu”; mai ales în constr. neg.) a cadra, a corespunde, a se potrivi, <înv. și reg.> a veni. Asemenea comportare nu merge cu titlurile lui. Ținuta lui lejeră nu merge cu acest eveniment solemn. 3 impers. a se putea. Nu merge să-l desconsideri atât de mult. 4 (jur.; înv.; despre clauze, condiții, principii etc.) v. Hotărî. Menționa. Prescrie. Prevedea. Specifica. Stabili. Statua. Stipula. VI (despre oameni) a purta, a umbla. Iarna mergem cu haine groase. Vara merge cu pălărie de soare.

libertate sf [At: CALENDARIU (1794) / V: (pop) ~băr~, ~ație, (îvr) liberta / Pl: ~tăți / E: lat libertas, -atis, fr liberté] 1 Posibilitate de a acționa după propria voință Si: (îvr) liberaliciune. 2 Lipsă a oricărei constrângeri în realizarea dorințelor proprii, în desfășurarea unei acțiuni, a unei activități etc. 3 (Îlav) În (sau cu) (deplină sau, rar, mare) ~ ori în (sau cu) toată ~a După bunul plac Si: necontrolat, nestingherit. 4 (Îe) A-și lua ~a să... (sau de a) A-și permite să... 5-6 (Pex) Posibilitate (de a se manifesta sau) de a acționa nestingherit. 7 (Fiz) Posibilitate de acțiune conștientă a omului bazată pe cunoaștere. 8 (Fiz) Expresie a raportului în care se află activitatea omului față de legile obiective și necesare ale naturii și societății. 9 Situație caracterizată prin armonie, relații firești. 10 Caracter natural și firesc Si: ușurință. 11 (Rar) Timp liber³ (96). 12 (Îoc sclavie, robie, șerbie) Situație, stare etc. de a nu depinde juridic, economic etc. de altcineva și de a avea drepturi cetățenești depline. 13-14 (Îoc robie, sclavie, șerbie) Stare de a nu fi exploatat sau supus unui stăpân Si: (îvp) slobozenie. 15 (Îe) A pune în ~ A acorda drepturi cetățenești. 16 (Îae) A elibera din detenție, captivitate etc. 17 Autonomie față de orice putere străină a unui popor, stat, oraș etc. Si: independență, neatârnare, suveranitate. 18 (Îoc detenție, captivitate etc.) Situație de a nu fi închis sau captiv Si: (îvp) slobozenie, (înv) slobozie. 19 (Îs) Punere în ~ Eliberare. 20 (Îoc captivitate) Situație a unui animal care nu a fost prins și închis de om. 21 (Îlav) În ~ Liber³ (78). 22 (Mpl) Drept sau avantaj social, politic, economic etc. acordat prin lege cetățenilor sau unor instituții, organizații etc. 23 (Îs) ~ individuală Drept care garantează libertatea (1) persoanei. 24 (Îs) ~ de conștiință (sau ~a conștiinței) Drept cetățenesc de a avea o opinie proprie în orice domeniu al vieții sociale. 25 (Îs) ~ de gândire (sau de a gândi, de cugetare, de a cugeta, cugetării) sau ~a cuvântului Drept de a exprima oral sau în scris propriile opinii. 26 Drept consfințit printr-o legislație sau printr-o convenție. 27 Permisiune. 28 Aprobare. 29 Învoire. 30 Abatere de la normă Si: libertinism, nonconformism. 31 (Pop) Revoluție. 32 (Spc) Revoluție de la 1848. 33-34 (Îe) A (se) pune în ~ A (se) elibera dintr-o combinație cu alte elemente Si: a (se) degaja. corectat(ă)

SOCIOLOGÍE (< fr. {i}; {s} fr. social + gr. logos „studiu”) s. f. Studiul societății umane al interacțiunilor sociale. Termenul s. a fost creat de A. Comte pentru a înlocui denumirea de „fizică socială” dată cunoașterii legilor naturii. S. ca știință propriu-zisă s-a consacrat la sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20 prin operele lui M. Weber și E. Durkheim. În prezent, s. se definește ca știință a societății; în funcție de concepția care ghidează acest studiu, obiectul s. îl reprezintă: a) modelele de relații: b) sensurile și căile de organizare cognitivă a lumii; c) acțiunea socială cu sens. Alături de s. generală ca disciplină teoretică fundamentală, s-au constituit numeroase discipline de ramură (ex. s. industrială, s. urbană, s. familiei, s. timpului liber, s. educației, s. artei, s. comunicațiilor de masă), care continuă să se diversifice pentru a face accesibile abordării sociologice aspecte, laturi, domenii din ce în ce mai variate ale acestei realități.

VALOARE, valori, s. f. I. 1. Proprietate a ceea ce este bun, dezirabil și important; p. restr. lucrul bun, dezirabil, important ca atare (adevărul, binele, frumosul); importanță, însemnătate, preț, merit. ◊ Scară de valori = ierarhie a valorilor. Judecată de valoare = judecată normativă care enunță o apreciere. ◊ Loc. adj. De valoare = a) (despre lucruri) prețios, scump, de preț; valoros; b) (despre oameni) important, merituos; cu autoritate; valoros. ◊ Expr. A scoate (sau a pune) în valoare = a arăta, a demonstra importanța, calitățile esențiale ale unei ființe, ale unui lucru, ale unui fenomen etc.; a scoate în relief, a sublinia. ♦ (Concr.) Ceea ce este important, valoros, vrednic de apreciere, de stimă (din punct de vedere material, social, moral etc.). ♦ (Concr.) Persoană vrednică de stimă, cu însușiri deosebite. 2. Eficacitate, putere. Valoare nutritivă. II. 1. (Ec. pol.) Consumul de factori de producție necesar pentru obținerea de bunuri economice și servicii. ◊ Valoare de întrebuințare = capacitatea unui bun economic (materiale, servicii, informații) de a satisface o anumită necesitate a omului sau a societății. Valoare de schimb = raport cantitativ în care se schimbă două bunuri economice. 2. (Concr.) Marfă. 3. (Comerț, Fin.) Exprimare în bani a prețului unei mărfi sau al unei acțiuni, al unui cec etc. ◊ Valoare comercială (sau de piață) = prețul fixat pe piață la o anumită dată; curs. ♦ Înscris (cec¹, cambie, obligațiune etc.) reprezentând un drept în bani sau în bunuri de altă natură. ◊ Valoare mobiliară = înscris reprezentând un drept asupra unor bunuri mobiliare (marfă, bani etc.). Valoare imobiliară = înscris reprezentând un drept asupra unor bunuri imobiliare (clădiri, pământ etc.). ♦ Rentabilitate, productivitate. 4. (Mat., Fiz.) Număr asociat unei mărimi fizice (după un anumit procedeu de măsurare), permițând compararea mărimii acesteia cu altele de aceeași natură. ◊ Valoare absolută = valoarea unei expresii matematice când nu se ține seamă de semnul (+ sau -) pe care îl are. ♦ Rezultat al unui calcul, al unei operații matematice etc. 5. (Muz.) Durata absolută sau relativă a unei note sau a unei pauze. 6. Efect obținut în pictură prin alăturarea a două nuanțe diferite ale unui ton. 7. Sens, nuanță de sens a unui cuvânt. – Din fr. valeur, lat. valor, -oris.

CONCURENȚĂ, concurențe, s. f. 1. (În orînduirea capitalistă) Rivalitate comercială, luptă între industriași sau comercianți pentru acapararea pieței, a clientelei, pentru obținerea celor mai mari profituri. Legea concurenței și a anarhiei producției și-a încetat acțiunea, pentru prima oară, în economia Uniunii Sovietice. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2538. Nu e o întîmplare că teoria lui Darwin a apărut în țara cea mai individualistă și în societatea cea mai industrială, unde deci concurența era mai pronunțată. IBRĂILEANU, S. 235. 2. Întrecere, rivalitate într-un cîmp de activitate; luptă pentru întîietate. ◊ Expr. A face concurență cuiva = a căuta să întreacă pe cineva țintind spre același scop, rivalizînd cu el, luîndu-se cu el Ia întrecere. ◊ Loc. adv. Pînă la concurența sumei de... = pînă la suma de... Directorul adjunct are dreptul să semneze pînă la concurența sumei de 30000 lei.

LICHIDÁRE (< lichida) s. f. 1. Acțiunea de a lichida. ◊ Loc. adj. și adv. În lichidare = (care este) în curs de desființare. 2. (FIN.) L. (a bunurilor unui debitor) = procedură aplicabilă comercianților – persoane fizice și societăți comerciale – care nu mai pot face față datoriilor lor comerciale (numite debitori) și având ca scop plata pasivului debitorului, în încetare de plăți, fie prin lichidarea unor bunuri din averea lui, conform unui plan de l., fie prin faliment, conform procedurilor legale. Esența l. constă în vânzarea activelor debitorului, încasarea creanțelor acestuia și plata creditorilor. L. bunurilor din averea debitorului se face de către lichidator. 3. (Dr.) Operațiune juridică și economică prin care elementele active ale unui patrimoniu (în primul rând drepturile de creanță) se transformă, de regulă, în lichidități (sume de bani sau alte bunuri generice), pentru a putea servi la satisfacerea creditorilor, prin plata pasivului patrimonial, fie cu ocazia unei persoane fizice, fie cu ocazia desființării sau reorganizării unei persoane juridice. ◊ L. judiciară = operațiune de lichidare a averii unui comerciant, persoană fizică sau juridică, aflat în stare de încetare a plăților, executată – potrivit procedurii anume reglementate de lege, la cererea debitorului însuși sau a unuia dintre creditori, sub supravegherea unei instanțe judecătorești (prin judecătorul sindic) – de către un lichidator numit de acesta.

SOCIETATE ~ăți f. 1) Totalitate a oamenilor care trăiesc împreună și între care există anumite relații bazate pe legi comune; colectivitate. 2) Organizație (cu caracter național sau internațional) având drept scop acțiuni de interes comun. ~ științifică. ~ sportivă. 3) Întreprindere întemeiată pe investirea de capital de către două sau mai multe persoane, care desfășoară o activitate socială sau lucrativă. 4) Grup de persoane care își petrec timpul liber împreună; companie. [G.-D. societății; Sil. -ci-e-] /<lat. societas, ~atis, fr. société, it. societá

*formațiúne f. (lat. formátio, -ónis). Acțiunea de a forma orĭ de a se forma. Lucru format, modu cum e format (o stîncă, un teren, o trupă): formațiunĭ cŭaternare, formațiune densă. În formațiune, nedezvoltat încă: societate în formațiune. – Și -áție.

EXPLOZIE, explozii, s. f. 1. Ardere și detonație a unui dispozitiv de distrugere, provocate de descompunerea substanțelor explozive pe care le conține. Smulse inelul de sîrmă și zvîrli grenada în tufișul din fața lui. De-a lungul liniei sclipeau scurt exploziile. DUMITRIU, V. L. 90. C-un zgomot de explozie, ușa din sală se izbi de perete. BART, E. 173. ♦ Proces fizico-chimic de descompunere a unor substanțe explozive și de transformare a lor în alți compuși, mai simpli, însoțit de dezvoltare mare de căldură, lumină, zgomot și de efectuare de lucru mecanic într-un timp foarte scurt. Explozia nitroglicerinei. ◊ Fig. M-am simțit ca în fața unei explozii de lumină. SADOVEANU, L. 20. ♦ Termen impropriu pentru arderea amestecului de combustibil și aer din cilindrul unui motor cu ardere internă. ◊ Motor cu explozie = motor la care arderea combustibilului se face într-un timp foarte scurt și este provocată de o scînteie. 2. Trecere bruscă a unui fenomen de la vechea lui calitate la una nouă prin distrugerea calității vechi. În general trebuie să spunem spre știrea tovarășilor care au pasiunea exploziilor că legea trecerii de la o veche calitate la una nouă prin explozii este inaplicabilă nu numai istoriei dezvoltării limbii; ea nu este întotdeauna aplicabilă nici altor fenomene sociale ale bazei sau suprastructurii. STALIN, PROBL. LINGV. 26. În societățile împărțite în clase dușmane, trecerea de la o stare calitativă a societății la alta are loc în mod obligatoriu sub forma unui salt cu explozie. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 129. 3. Fig. Manifestare bruscă, izbucnire neașteptată, dar de scurtă durată, a unei acțiuni, a unui fenomen, a unui sentiment etc. Porumbii fremătau ușor din sfîrcuri, în așteptarea exploziei [furtunii]. GALACTION, O. I 79. Fata însă se arătă măgulită de explozia aceasta. REBREANU, R. I 26. Bietul director, care s-aștepta să aibă de-a face c-un mic animal sălbatic, nu putea să-și creadă ochilor, văzînd cu ce... blîndeță se poartă băiatul acesta. Din zi în zi aștepta o explozie. VLAHUȚĂ, O. AL. II 52. 4. (Fon.) Ieșire bruscă a aerului, după ce a fost oprit de un obstacol (limbă, dinți, buze), din cuprinsul aparatului fonator.

CERC (pl. -curi) sn. 1 📐 Suprafață plană limitată de circonferență (🖼 1068): suprafața ~ului ¶ 2 📐 Circonferență însăși (în mod impropriu): a face ~uri ¶ 3 Legătură de lemn sau de fier în formă de cerc cu care se înțepenesc și se strîng doagele unei buți (🖼 1069): au făcut îndată polobocul, l-au înfundat de un capăt și l-au cercuit bine, ~ lîngă ~ (SB.); (P) nici talpa casei ~ de bute, nici mojicul om de frunte ¶ 4 Legătură de lemn sau de metal cu care se strînge bine o ladă, cu care se înțepenește un cufăr, un geamantan, etc.: are un geamantan de pînză cu ~uri de tinichea (CAR.) ¶ 5 Verigă de fier cu care se îmbracă capătul butucului de la roată ¶ 6 Scheletul de cercuri de lemn peste care se pune pînza ce alcătuește coviltirul unui car: unii încărcați cu vîrf pînă la ~ul coviltirului, alții cu căruțele goale (DLVR.) ¶ 7 Cerc de lemn cu care se joacă copiii (🖼 1070) ¶ 8 CEARCĂN: ochii lui roșii erau înconjurați de două ~uri vinete (GN.) ¶ 8 Așezarea unor obiecte sau unor persoane în mod circular încît să se apropie de figura unui cerc: a așeza scaunele în ~; cîteva prietene ale cucoanei Anicuței steteau în ~ (BR.-VN.) ¶ 10 Adunare de persoane strînse în jurul cuiva: ~ul de lume se făcea tot mai mare în jurul înnecatei (S.-ALD.); la o răspîntie, vede un ~ de oameni și pe cineva la mijloc care făcea gălăgie (ISP.) ¶ 11 Asociațiune, societate ai cărei membri se adună într’un local al lor, spre a juca, spre a discuta, spre a citi ziare, etc.: ~ politic; ~ literar, ~ militar ¶ 12 Localul unde se adună membrii unei astfel de societăți ¶ 13 Societate, mediu, clasă socială: reușiră să producă în ~urile înalte un curent defavorabil amicului Manolache (CAR.) ¶ 14 Ⓕ Întindere, limite, sferă: ~ul cunoștințelor noastre; să determine în mod precis ~ul acelei acțiuni (I.-GH.) ¶ 15 Ⓕ 📖 🦉 ~ vițios, raționament defectuos, demonstrațiune bazată pe ceea ce trebue probat, sau cînd două lucruri se explică unul prin celălalt în mod reciproc, și amîndouă rămîn astfel fără explicațiune ¶ 16 🌍 Diviziune teritorială în unele țări ¶ 17 🌍💫 Cercuri polare, mici cercuri ale sferei cerești sau ale sferei pămîntești depărtate cu 66°,30' de ecuator (🖼1071) [Iat. cĭrcus].

FOLOSIRE, folosiri, s. f. Acțiunea de a folosi; întrebuințare. Engels arată că libertatea se obține nu prin independența față de legile naturii, ci prin cunoașterea acestor legi și prin folosirea lor conștientă în interesul societății. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 360, 2/4.

MAESTRU², -Ă s. m. și f. 1. Persoană care a adus contribuții (deosebit de) valoroase într-un anumit domeniu de activitate, fiind adesea considerată drept îndrumător, model, șef al unei școli, creator al unui curent etc. V. dascăl, magistru. Cf. LB, POLIZU, PONTBRIANT, D. Divinul cîntăreț al Divinei Comedii, călăuzit de maestrul său Virgil, ajunge în cercul acela din infern unde erau muncite. . . sufletele păcătoase. ODOBESCU, S. III, 34. Unde-s șirurile clare din viața-mi să le spun? Ah! organele-s sfărmate și maestrul e nebun! EMiNESCU, O. I, 158. Pe complexa claviatură a unei imense orge, un titan maestru-organist lucrează, fără un moment de repaos, un preludiu haotic fără soluțiune. CARAGIALE, O. III, 69. Am iubit cu pasiune pe maeștrii romanului francez din veacul al XlX-lea. Poate că meșteșugul de a scrie l-am învățat, în parte, de la ei. GALACTiON, O. 19. E o veche revărsare de lumină din peisagiile marilor maeștri olandezi. SADOVEANU, O. IX, 299. Fotografiile marilor maeștri ai timpului... cu dedicații elogioase către Ceaikovski. STANCU, U.R.S.S. 89. ◊ (Ca epitet, de obicei urmat de un nume propriu) Măreț pluti-va printre veacuri Maestrul dulce, Eminescu. VLAHUȚĂ, P. 55. Se lasă o umbră violetă din care se deslușește, abia, capul aplecat, cu barba gălbuie și subțire și cu creștetul de fildeș. .. al maestrului Ruben. CAZIMIR, GR. 118. Păi nu știe toată lumea că eu sînt omul maestrului Aristia? CAMIL PETRESCU, O. II, 113. Primul volum. . . e construit pe baza documentelor luate în bună măsură din opera maestrului [Sadoveanu]. V. ROM. ianuarie 1958, 181. ◊ Concert-maestru sau (învechit) maestru de concert = prim-violonist într-o orchestră. Cf. TIM. POPOVICI, D. M. Maestru al sportului = titlu oficial acordat unui sportiv pentru performanțe deosebite ; persoană care poartă acest titlu. Pe pieptul a zeci și zeci de sportivi strălucește insigna de maestru al sportului. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2384. Maestru emerit al sportului = cel mai înalt titlu oficial acordat unui sportiv pentru performanțe excepționale; persoană care poartă acest titlu. Maestru emerit al artei = titlu oficial acordat cuiva pentru activitate deosebit de meritorie în una dintre ramurile artei; persoană căreia i s-a acordat acest titlu. Printr-un decret al Prezidiului Marii Adunări Naționale a R.P.R. s-a acordat.. . titlul de Maestru emerit al artei din R.P.R. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2305. ♦ (Familiar, glumeț sau ironic) Termen folosit pentru a vorbi cu sau despre o persoană care activează în domeniul artelor, literelor sau științei. ♦ Persoană foarte pricepută, care are îndemînare deosebită într-un anumit domeniu. La doisprezece ani era minunea satului – un maestru în cusături țărănești, VLAHUȚĂ, O. A. 510. 2. (De obicei urmat de determinări care indică domeniul, specialitatea) Nume dat, în, vechea organizare a școlilor, profesorilor care predau discipline (considerate auxiliare) ca muzica, desenul etc.; meșter (I 2). Am arătat povestea lui Fram unei tovarășe de dăscălie. .. maestră de desen. I. BOTEZ, B. I, 145. Maestru de dexterități. NOM. PROF. 72, cf. 76. ♦ Persoană competentă, calificată într-un anumit domeniu (de obicei muzică, dans, sport), care instruiește pe cineva în acest domeniu. Într-altă sală, impresionant de mare, două profesoare tinere predau cursuri de balet. Fete și băieți executau, în ritmul muzicii de pian, figurile explicate de maestre. SAHIA, U.R.S.S. 129. Pierdeau un ceas și jumătate la un prînz complicat, la care luau parte guvernanta, maestrul de călărie, o dată un maestru de dans sau de muzică și mai totdeauna invitați.CĂLINESCU, S. 66. 3. Titlu ierarhic în anumite organizații militare, politice, religioase etc.; persoană care poartă acest titlu. Philibert de Noailles, marele maestru al Iohaniților. XENOPOL, I. R. III, 82. Numi pe Ferdinand mare maestru (comandant suprem) al ordinelor sfîntul Iacob, Alcantara și Calatrava. OȚEȚEA, R. 101. (Ironic) Ca societate secretă, slujnicăria are maeștrii ei, lojile, venditele, prozeliții și chiar cinismul ei. FILIMON, O. I, 371. Maestru de ceremonie (sau ceremonii ) = persoană însărcinată să dirijeze, după protocol, desfășurarea unei solemnități. 4. Maistru (1). [Acțiunea] directorilor de pensionate, pentru prețul pensiunii școlarilor lor, și a altor maeștri, pentru prețul uceniciei. HAMANGIU, C. C. 483. Muncitorul care nu era fiu de patron și nu dispunea de capital nu mai putea ajunge maestru. OȚETEA, R. 311. ◊ (Urmat de determinări care arată specialitatea) Maestru berar. NOM. PROF. 48. Maestru de siropuri, dulcețuri și marmelade. ib. 49, cf. 8, 40, 52. – Pl.: maeștri și (rar) maeștri (MAIORESCU, D. I, 540), -stre. – Din it. maestro.

ACȚIUNE, acțiuni, s. f. I. 1. Desfășurare a unei activități; faptă întreprinsă (pentru atingerea unui scop). ◊ Om de acțiune = om întreprinzător, energic, care acționează repede. ◊ Expr. A pune în acțiune = a pune în mișcare. A trece la acțiune = a întreprinde ceva. ♦ (Uneori determinat de „armată”) Operație militară. ♦ (Gram.) Ceea ce exprimă verbul (o stare, o mișcare, un proces etc.). 2. Desfășurare a întâmplărilor într-o operă literară; fabulație, subiect, intrigă. 3. Efect, exercitare a unei influențe asupra unui obiect, a unui fenomen. Acțiunea substanțelor otrăvitoare asupra organismului. 4. (Jur.) Proces; (concr.) act prin care se cere deschiderea unui proces. II. Hârtie de valoare, care reprezintă o parte anumită, fixă și dinainte stabilită, a capitalului unei societăți și care dă deținătorului dreptul să primească dividende. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. action, lat. actio, -onis.