SIAMEZ, -Ă, siamezi, -e, s. m. și f., adj. 1. Persoană care face parte din populația de bază a Siamului. 2. Adj. Care aparține Siamului sau populației lui, privitor la Siam sau la populația lui. ◊ Frați siamezi sau surori siameze = gemeni care s-au născut cu corpurile lipite total sau parțial între ele; fig. grup format din doi prieteni nedespărțiți. Pisică siameză = specie de pisică originară din Extremul Orient, cu ochii albaștri, cu părul cafeniu, scurt, moale, mătăsos și cu coada scurtă. [Pr.: si-a-] – Siam (n. pr.) + suf. -ez.

SABOT s. 1. v. papuc. 2. v. șiu.

ȘIU s. (TEHN.) sabot.

maica-mea (-ta, -sa) s. f. + adj., g.-d. maică-mii (-tii, -sii)

mamă-ta (-sa) s. f.+ adj., g.-d. mamă-tii (-sii)

nevastă-mea (-ta, -sa) s. f. + adj. pron. g.-d. art. nevesti-mii (-tii, -sii)

noră-mea (-ta, -sa) s. f. + adj., g.-d. noră-mii (-tii, -sii)

obstetrical adj. m. (sii. -tri-), pl. obstetricali; f. sg. obstetricală, pl. obstetricale

său / al său adj. m., pl. săi / ai săi; f. sg. sa / a sa, g.-d. sale / a sale, pl. sale / ale sale (și -său / -su m. sg., -sa, f. sg., -sii / -sei, g.-d. f. sg. în îmbinări ca frate-său, soră-sii etc.)

soră-mea (-ta, -sa) s. f. + adj., g.-d. art. soră-mii (-tii, -sii)

ALES¹ ~și m. 1) Persoană care a fost desemnată prin vot. ~șii poporului. 2) Persoană preferată. ~sul inimii. /v. a alege

CENUȘIU ~e (~i) și substantival 1) Care este de culoarea cenușii; sur; gri. 2) fig. Care nu se remarcă prin nimic; inexpresiv. [Sil. -nu-șiu] /cenușă + suf. ~iu

SIAMEZ¹ ~ă ( ~i, ~e) m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Thailandei (numită în trecut Siam) sau este originară din Thailanda. [Sil. si-a-] /Siam n. pr. + suf. ~ez

SIAMEZ² ~ă ( ~i, ~e) Care aparține Thailandei sau populației ei; din Thailanda. ◊ Frați ~i (surori ~e) gemeni care s-au născut cu corpurile lipite (total sau parțial) între ele. Pisică ~ă rasă de pisici cu ochi albaștri și cu blana cafenie. [Sil. si-a-] /Siam n. pr. + suf. ~ez

SIAMEZĂ s.f. Fotoliu dublu cu spătarele îndreptate în sens opus. [Pron. si-a-. / < Siam + -ez, cf. fr. siamoise].

ȘIISM s.n. Principal curent musulman, constituind religia de stat în Iran și în Yemen, care nu recunoaște sunna și pe califii sunniți. [Pron. și-ism. / < fr. chiism, cf. ar. șia – lege].

sia! interj. (reg.) strigăt cu care se dă unei ambarcațiuni comanda de mers înapoi.

sii, siesc, vb. IV refl. (reg.) a se sfii.

SIAMEZ, -Ă adj. Din Siam, privitor la Siam. ♦ Frați siamezi = gemeni care s-au născut cu corpurile lipite; (fig.) prieteni nedespărțiți; pisică siameză = pisică cu ochi albaștri, cu părul cafeniu și mătăsos și cu coada scurtă, originară din Extremul Orient. [Pron. si-a-. / cf. fr. siamois < Siam – Thailanda].

fi (sunt, fost), vb. – 1. A ființa. – 2. A sta. – 3. A se găsi, a se afla. – 4. A exista. – 5. A trăi. – 6. (Despre starea vremii) A se face (frumos, frig etc.). – 7. A dura, a se menține. – 8. A fi de față. – 9. A avea loc, a se ține. – 10. (Cu prep. cu) A fi adept. – 11. (Cu prep. de) A merita, a fi demn de. – 12. (Cu prep. a) A avea chef de. – 13. (Cu conj. să) A trebui, a fi nevoie. 14. (Cu inf.) A trebui. Mr. escu, fută, h’ireș megl. săm, fost, ire, istr. escu, fost, fi. Lat. sum fui, al cărui inf. esse a fost înlocuit de fiēri (Pușcariu 597; Candrea-Dens., 581; REW 3288; DAR). Cf. ființă, firetic. A păstrat forma înv. a optativului, în formulele de imprecație fire-ai, fire-ar. Comp. cu conjunctivul fie (cf. it. qualsisia, quando che sia); fiecare, pron.; fiece, adj.; fiecine, pron.; fiecînd, adv.; fiecum, adv.; fieunde, adv. (rar). Fiindcă, conj. este un comp. de la că cu gerunziul fiind. Der. fire, s. f. (mod de a fi, caracter; natură; capacitate, creație; înv., menstruație), al cărui sens de „natură” nu a fost bine explicat (cf. gr. φύσις „natură”, de la φύω „a crește”); fireș (var. înv. hireș), adj. (natural; originar, natural; real, autentic), cuvînt înv.; firesc, adj. (natural); fireșie, s. f. (înv., natură); firește, adv. (în chip natural); nefiresc, adj. *care nu este firesc; artificial); fiitor, adj. (existent, viitor), creație artificială, înv. Ființă, s. f. (făptură; esență, natural; prezență; existență), este un der. de la gerunziul fiind, cu suf. -ință, cf. ușurință, cuviință, cerință, etc. (Pușcariu 610 și DAR, de la un lat. *fientia, echivalent popular de la essentia, ipoteză plauzibilă, dar nu și necesară). – Der. ființa, vb. (a exista, a se afla); ființesc, adj. (înv., real); neființă, s. f. (inexistență); desființa, vb. (a suprima, a reduce la nimic, a anula); înființa, vb. (a crea, a stabili, a funda; refl., a apărea, a se produce; refl., a se prezenta); înființător, adj. (fondator).

SIAMEZ, -Ă I. adj., s. m. f. (locuitor) din Siam. II. adj. referitor la Siam (Thailanda). ♦ frați ~i sau surori ~e = gemeni care s-au născut cu corpurile lipite; (fig.) prieteni nedespărțiți; pisică ~ă = rasă de pisici cu ochi albaștri, cu părul cafeniu, mătăsos și coada scurtă, originară din Extremul Orient. III. s. f. 1. limbă vorbită de siamezi. 2. fotoliu dublu cu spătarele îndreptate în sens opus. (< fr. siamois)

ȘIU, ȘIE, șii, adj. (Reg., despre terenuri) Nisipos.

searbăd (-dă), adj. – 1. Fără gust, neplăcut, flasc. – 2. Insipid, nesărat, fad. – 3. Palid, decolorat, pricăjit. – Var. sarbăd, s(e)arbed. Origine incertă. Ar putea fi vorba de lat. fervĭdus „cald”, deoarece mîncarea se strică sub efectul căldurii, cf. încins. Schimbarea lui f › s nu este normală și pare greu de explicat; poate se datorează unei forme intermediare; *sfearbăd, cu s- expresiv, redus ca în sfii › sii. Ultimul sens este normal, cf. sp. desazonada „flasc” și „indispus”, dar nu este de uz popular și ideea de culoare este și nepotrivită, absolut secundară astfel că e o greșeală de metodă să se caute originea cuvîntului pornind de la această idee. Cu toate astea, așa au încercat să-l explice diferiți cercetători, pornind de la lat. *subalbidus „albicios” (Candrea, Éléments; REW 2934, art. suprimat) sau **exalbidus (Pușcariu 1521; Densusianu, Rom., XXXIII, 285; Iordan, Dift., 153; Rosetti, II, 122). – Der. din lat. *salvidus, de la salvia (Loewe 39) nu este mai ușoară. Legătura cu alb. tharpëd nu este clară: dar trebuie să fie remarcat că th alb. poate reproduce întocmai un f lat. Der. serbezi (var. sărbezi), vb. refl. (a deveni searbăd; a fi indispus), cf. înfierbăza, care se explică tot prin fervĭdus (Capidan, Dacor., III, 758; REW 3265aN); sărbușcă, s. f. (Mold., terci pregătit cu lapte acru).

sfii (-iesc, -it), vb. refl. – 1. A fi jenat, a se intimida, a se teme. – 2. A se rușina, a se zăpăci. – Var. Mold. sîi, sii și der. Sl. svĕniti sę, svĕnją sę (Tiktin; Candrea), cf. bg. svenjă se. – Der. sfială, s. f. (timiditate, teamă, rușine); sfiicios (var. sfielnic, sfieț), adj. (timid, retras, rușinos); sfiiciune, s. f. (timiditate); sființă, s. f. (înv., timiditate); sfiicios, adj. (timid).

futu-i (mama mă-sii)! interj. (obs.) (cu conotații admirative, cât și de respingere) extraordinar!

BANGKOK (KRUNG THEP sau MAHA NAKHON), cap. Thailandei, port pe fl. Menam (30 mil. t. trafic, 1986), la 33 km de G. Siam, prin care se realizează c. 80 la sută din exportul țării; 5,79 mil loc. (1990, împreună cu Thon Buri). Nod de comunicații. Aeroport internațional (Donmuang). Pr. centru economic, politic și cultural al țării. Fabrici de prelucr. a lemnului, ciment, textile și conf., tractoare, produse electrotehnice, întreprinderi pentru decorticarea orezului, de produse alim.; reparații navale. Universități. Numeroase monumente (300 de pagode, Palatul regal etc.); mai este numit și „Veneția Orientului” (c. 300 mii loc. trăiesc pe ambarcații mobile în nenumărate canale din oraș). Cap. Thailandei din 1782. Sediul SEATO (din 1955). Cunoscut din sec. 16.

soacră-mea (-ta, -sa) s. f. + adj., pr., g.-d.-art. soacră-mii (-tii, -sii)

mă-ta (-sa) (pop.) s. f. + adj. pr., g.-d. mă-tii (-sii)

pizdă sf [At: TDRG / Pl: pizde / E: vsl пизда] (Trv) 1-2 Vulvă (la femeie sau) la femelele mamiferelor. 3 (Îc) pizda țigăncii Mică plantă erbacee din familia labiateelor, cu miros neplăcut, cu flori purpurii, roze sau (rar) albe (Lamium purpureum) Si: sugel, țigancă, urzică moartă. 4-5 (Trv; prt) Persoană (matură) de sex feminin. 6 (Trv; prt; îe) A da în pizda mă-sii A înjura pe cineva, trimițându-l înapoi în locul de unde s-a născut, pentru a exprima dezaprobare, dispreț, respingere, revoltă față de acea persoană Si: a înjura de mamă. 7-8 (Trv; prt; îla) Dat în pizda mă-sii Care (a fost sau) merita să fie înjurat de mamă, datorită caracterului său urât. 9 (Trv; îae) Demn de admirație datorită tupeului său, care îi aduce reușite importante.

fíldeș și fíldiș n., pl. urĭ (turc. fildiši, d. fil, elefant, și diš, dinte; ngr. fildiši, alb. bg. sîrb. fildiš. V. fil 1). Ivoriŭ, osu alb strălucitor al dinteluĭ de elefant (orĭ și de rinocer, ipopotam orĭ mors). Obĭecte de fildeș sculptate: Luvru posedă admirabile fildeșurĭ. Fildeș vegetal, o substanță din sîmburele unuĭ copăcel din Perú. Negru de fildeș, praf negru foarte strălucitor fabricat din cărbune de fildeș saŭ de alte oase (ca cele de picĭoare de berbece) calcinate. – Și findiș (Ps. Ș.). Fildeșu provine, în general, din ceĭ doi mari dințĭ ai elefantuluĭ, lungĭ de la 30 c.m. pînă la 2 metri și greĭ pînă 80 de chilograme. Fildeșurile moderne nu-s nimica față de ale celor vechĭ. Aceștia făceaŭ din fildeș care, mese, tronurĭ și statue înalte chear de zece metri. Arta japoneză maĭ ales a produs în acest gen adevărate minunĭ. Cel maĭ prețuit fildeș e cel din Siam, greŭ, fin și alb, apoĭ cel din Ghinea, care se albește învechindu-se, apoĭ cel din Colonia Capuluĭ, blond mat, dar care se îngălbenește cu timpu, și în fine cel fosil din Siberia, care în general, e plin de crăpăturĭ.

SIAM 1. V. Thailanda (1). 2. Golful ~ v. Thailanda.

maică-mea (-ta, -sa) s. f., g.-d. maică-mii (-tii, -sii)

mamă-ta (-sa) s. f., g.-d. mamă-tii (-sii)

soră-mea (-ta, -sa) s. f., g.-d. art. soră-mii (-tii, -sii)

MENAM (thai CHAO PHRAYA, MAE NAM), fluviu în Thailanda, principala cale de transport a țării; 1.200 km. Izv. din N țării (M-ții Den-Lao), străbate o câmpie aluvială și se varsă printr-o întinsă deltă (20.000 km²) în G. Siam al Mării Chinei de Sud. Navigabil pe 400 km, iar în sezonul ploios pe c. 750 km. Irigații. În delta fluviului se află orașul Bangkok.

PHIBUNSONGKHRAM, Luang (pe numele adevărat Plaek Khittasangka) (1897-1964), feldmareșal și om politic thailandez. Participant (1932) la o lovitură de stat, în urma căreia monarhia absolută a fost transformată în una constituțională. Prim-ministru (1938-1944, 1948-1957). A instaurat un regim totalitar, projaponez, cucerind teritorii din V Cambodgiei și S Laosului (1941-1942). În 1939, țara și-a schimbat numele din Siam în Thailanda. Adversar al comunismului, în al doilea mandat a fost unul dintre promotorii S.E.A.T.O. Răsturnat de la putere, s-a retras în Japonia.

-său/-su (fam., pop., numai după nume de rudenie) adj. pr. m. (frate-său/frate-su; lui frate-său/lui frate-su); f. -sa (soră-sa), g.-d. -sii (soră-sii)

soră-mea (-ta, -sa) (pop.) s. f. + adj. pr., g.-d. art. soră-mii (-tii, -sii)

nevastă-mea (-ta, -sa) (pop., fam.) s. f. + adj. pr., g.-d. nevesti-mii (-tii, -sii)

noră-mea (-ta, -sa) (fam.) s. f. + adj. pr., g.-d. noră-mii (-tii, -sii)

maică-mea (-ta, -sa) (fam.) s. f. + adj. pr., g.-d. maică-mii (-tii, -sii)

!mamă-ta (-sa) (pop.) s. f. + adj. pr., g.-d. mamă-tii (-sii)

*mătușă-mea (-ta, -sa) (pop., fam.) s. f. + adj. pr., g.-d. mătușă-mii (-tii, -sii)

víra, interj. care înseamnă „începe și continuă” (turc. vira, continuŭ, mereŭ, d. it. vira, imper. d. virare, a întoarce corabia cu botu’n apoĭ. V. virez). Se întrebuințează în marină, în porturĭ, dar și în interioru țăriĭ. A se lua la vira, a se lua la întrecere în vînzare, la concurență. V. maĭna, mola, sia.

KRA, istm în Thailanda, care leagă Indochina de pen. Malacca, între G. Siam (la E) și M. Andaman (la V). Lățime: 42 km. Relief muntos granitic.

!fie-mea (-ta, -sa) (pop., fam.) s. f. + adj. pr., g.-d. fie-mii (-tii, -sii)

!fiică-mea (-ta, -sa) (fii-) s. f. + adj. pr., g.-d. fiică-mii (-tii, -sii)

*cumnată-mea (-ta, -sa) (fam.) s. f. + adj. pr., g.-d. cumnată-mii (-tii, -sii)

*bunică-mea (-ta, -sa) (fam.) s. f. + adj. pr., g.-d. bunică-mii (-tii, -sii)

sfiésc (mă) v. refl. (vsl. sŭviti și svĭenitĭ sen, a te abține¹; bg. svĭenĭy se, îs timid, mă sfiesc). Mă cam tem, daŭ semne de frică: acest cal se sfieșie de automobil. Simt respect orĭ frică: copiiĭ se sfiesc de părințĭ, s’a sfiit să vorbească. – În est și sfĭesc. Vechĭ siesc (ca la Dos. V. S. 24 Fb.).^[1]

sia saŭ (corect) siĭa (Dun.), interj, care exprimă comanda de a se vîsli înapoĭ, de a da vasuluĭ mișcare înapoĭ (turc. slĭa). V. vira.

siésc V. sfiesc.

Indo-China f. peninsulă imensă la S.-E. Aziei, numărând peste 20 mil. loc., se divide în posesiuni engleze, în posesiuni franceze (Cochinchina) și în State independente (Regatul Siam).

siì v. Mold. a se sfii: de ce vă siiți de noi? AL. [V. sfiì].

șiu n. V. șuiu: chip șiu și mândreț POP.

Siam n. 1. golf format de Marea Chinei, între regatele Siam și Anam; 2. regat în Indo-China: 9 mil. loc. cu cap. Bankok (Siamez).

SIAMEZ, -Ă, siamezi, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană originară sau locuitor din Siam. 2. Adj. Care aparține Siamului sau siamezilor (1), privitor la Siam ori la siamezi. ◊ Frați siamezi sau surori siameze = gemeni care s-au născut cu corpurile lipite total sau parțial între ele; fig. grup format din doi prieteni nedespărțiți. Pisică siameză = specie de pisică originară din sud-estul Asiei, cu ochii albaștri, cu părul cafeniu, scurt, moale, mătăsos și cu coada scurtă. [Pr.: si-a-] – Siam (n. pr.) + suf. -ez.

DĂDĂCI, dădăcesc, vb. IV. Tranz. 1. A îngriji (în calitate de dădacă) un copil. Alături de părinții mei, în inima mea își are locul mama Sia... femeia de încredere care i-a dădăcit și crescut pe dînșii ca și pe mine. M. I. CARAGIALE, C. 73. 2. Fig. A se ocupa de o persoană (adultă) ca de un copil; a îndruma, a conduce; (fig., ironic) a sfătui insistent, pînă la plictiseală. Uită-te mata pentru ce s-a întors. Ca să gogească și eu să stau și să-l dădăcesc! C. PETRESCU, O. P. II 48. Am cunoscut pe vestitul Kirkireu... care crescuse pe banul Manolache Băleanu și l-a dădăcit pînă la moarte. GHICA, S. 258.

FIRE, firi, s. f. 1. Natura înconjurătoare; lume. Peste firea mută doarme Cerul plin de stele. TOPÎRCEANU, S. A. 38. Firea toată părea cuprinsă de o solemnă încremenire. HOGAȘ, M. N. 156. Nu-i nimic, nimic în fire Mîngîios ca glasul lor! COȘBUC, P. I 263. Jos s-așterne covorul, văpsit cu mii de văpsele Ce singură firea-l țese din ierburi și floricele! HASDEU, R. V. 61. ◊ Loc. adv. Peste fire = extraordinar, în cel mai înalt grad. Amenințarea ei revolta peste fire pe doamna Herdelea. REBREANU, I. 95. 2. Factură psihică și morală; caracter, temperament. Toarce-n sat cu ziua fata, Dar e veselă din fire. COȘBUC, P. I 96. Simțea o depărtare enormă... altă fire, altă creștere, cu totul alte gînduri. VLAHUȚĂ, O. AL. II 75. Dar l-am prins într-o cercare Să vedem ce fire are. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 66. 3. Minte, cuget; cumpăt. Pacostea de zmeu băgă de seamă că voinicul se frămîntă cu firea pentru sănătatea mă-sii. ISPIRESCU, L. 128. ◊ Loc. adj. În toată firea = a) matur, ajuns la dezvoltare deplină. Iacă, sînt și eu om în toată firea, dar d-astea n-am pomenit. REBREANU, R. I 238. Cum de-o putut să se orbească așa de tare d-lui, care-i om în toată firea? ALECSANDRI, T. 586; b) în deplinătatea facultăților mintale, cu mintea întreagă, serios. Haidem cu toții în tîrg, să ne cumpărăm haine frumoase... și deseară să mergem la teatru... – Se vede că nu ești în toată firea. VLAHUȚĂ, O. AL. II 18. ◊ Expr. A-și veni în fire = a se reculege, a se dezmetici. Cei de față stăteau încremeniți, încă nu-și veniseră în fire. SADOVEANU, N. P. 386. Vino-ți în fire și nu mai face una ca asta! ISPIRESCU, L. 382. Îmbărbătîndu-se, și-a mai venit puțin în fire. CREANGĂ, P. 27. A-și ieși din fire v. ieși. A scoate (pe cineva) din fire = a scoate (pe cineva) din sărite, din răbdări, din minți. Trandafir ș-un fir supțire, Rău m-ai scos, dragă, din fire. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 29. (Popular) A-și face fire = a-și recîștiga sîngele rece, a prinde curaj. Cum l-au zărit, l-au și săgetat nu-ș’ ce pin inimă, dară, făcîndu-și fire, i-au dat bună demineața. SBIERA, P. 254. S-a cutremurat de frică, însă își făcu fire, ca să nu-și arate frica. ȘEZ. V 35. A-și ține (sau a-și păstra) firea = a-și păstra cumpătul, a se stăpîni. Stimată doamnă... ține-ți firea. SAHIA, N. 49. A-și pierde firea sau a se pierde cu firea = a-și pierde cumpătul, a se descuraja. Stai, pașă, o vorbă d-aproape să-ți spun... Dar pașa-și pierduse și capul și firea! COȘBUC, P. I 206. Calul, dacă simți că fata se perde cu firea, o îmbărbătă iarăși. ISPIRESCU, L. 18. A se prăpădi cu firea = a se strădui, a face eforturi mari, a face tot posibilul, a lupta pentru înlăturarea oricăror piedici. Noi ne-am prăpădit cu firea și dumneata habar n-ai. BASSARABESCU, V. 41.

CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. 1. Partea superioară a corpului omenesc (la animale, partea anterioară), alcătuită din cutia craniană și față (la animale, bot), legată de trunchi prin gît. V. căpățînă, țeastă. Sub cap o mînă pui. Dorm colea, pe pămînt. COȘBUC, P. I 230. Ai să-mi aduci pe stăpîna acestei cosițe; căci de nu, unde-ți stau talpele, îți va sta și capul. ISPIRESCU, L. 23. Dintr-o fereastră deschisă se zărea, printre oale de flori, un cap de fată oacheș și visător, ca o noapte de vară. EMINESCU, N. 14. La așa cap, așa căciulă v. căciulă. ◊ Fig. Norul negru din capul nopții începu a se mișca domol, luînd felurite forme nedeslușite, pînă ce se prefăcu într-un fel de harmăsar aripat, avîntat în salt năprasnic. SADOVEANU, M. C. 94. Marți dimineața soarele scoase capul de după perdeaua de nouri plumburii. REBREANU, R. II 26. ◊ Loc. adv. Din cap pînă-n picioare = în întregime, cu desăvîrșire; din creștet pînă-n tălpi. Căpitanul de port, ras proaspăt, îmbrăcat în alb din cap pînă în picioare, șterse ușor cu batista praful de pe scaun. BART, E. 35. Dinu îi măsură pe toți cu privirea din cap pînă-n picioare. BUJOR, S. 22. Lăpușneanu mergea alăturea cu vornicul Bogdan... înarmați din cap pînă în picioare. NEGRUZZI, S. I 138. (Pînă) peste cap = prea mult, prea destul. Ori (cu) capul de piatră, ori (cu) piatra de cap = într-un fel sau într-altul, fie ce-o fi! Stăpîne, zise atunci calul: de-acum înainte ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap, tot atîta-i; fii o dată bărbat și nu-ți face voie rea. CREANGĂ, P. 212. Cu noaptea-n cap sau (rar) cu ziua-n cap = foarte de dimineață, dis-de-dimineață. Cu noaptea în cap, unele căruțe răsăreau pe creasta șoselei. PREDA, Î. 135. Ai ieșit de-acasă cu ziua-n cap. ALECSANDRI, T. 259. Cu un cap mai sus = cu mult mai sus. Ceea ce-l ridică pe Bălcescu cu un cap mai sus de orice ideolog al burgheziei este convingerea sa nestrămutată în rolul hotărîtor al maselor în istorie. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 100. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; fig. a face imposibilul. Broasca se dete de trei ori peste cap și se făcu o zînă. ISPIRESCU, L. 35. A da (pe cineva) peste cap = a trînti la pămînt, a răsturna (pe cineva sau ceva); fig. a învinge. În caic sărea Și pe cel arap îl da pesta cap. ALECSANDRI, P. P. 117. A da paharul peste cap = a goli paharul dintr-o singură înghițitură. A scoate Capul în lume = a ieși din casă, a se arăta printre oameni. N-avea să scoată capul în lume Sultănica... că începeau șușuitul și ponoasele. DELAVRANCEA, S.14. A i se urca (cuiva) la cap = a-și lua îndrăzneală prea mare, a depăși limita normală, a deveni înfumurat, îngîmfat. A i se urca (cuiva) în cap = a se obrăznici față de cineva. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă capul = anu ști ce să mai facă, a fi copleșit de..., a nu mai prididi. Nu-mi văd capul de trebi. CREANGĂ, A. 62. A-și pierde capul = a se. zăpăci. A nu avea unde să-și pună capul = a fi fără adăpost, a fi pe drumuri. A nu-l durea (nici) capul = a nu fi îngrijorat, a nu-i păsa de ceea ce se poate întîmplă. Trecea prin pădure fără să-l doară măcar capul. ISPIRESCU, L. 8. A da din cap = a mișca capul în semn de aprobare, de refuz, de îndoială etc. Dă din cap, zîmbind, clipește Și îngînă veteranul: «Le-oi mai apuca eu oare [stolurile de cucoare] Și la anul?» IOSIF, PATR. 26. A da (cuiva) la cap = a lovi, a omorî; fig. a ataca (cu vorba sau cu scrisul), a doborî. A umbla cu capul între urechi (sau în traistă) = a umbla gură-cască, a nu fi cu luare-aminte. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți, de vatră) = a fi cuprins de desperare sau de ciudă. Vii acasă supărată, Te dai cu capul de vatră. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 448. A (sau a-și) lua lumea-n cap = a lăsa totul în voia soartei și a pleca, rătăcind în lume. Dacă nu se ține de datorie și îl supără pe boier, boierul nu-l mai primește în primăvară la învoială, așa că țăranul nu mai are alta de făcut decît ori să moară de foame, ori să-și ia lumea în cap. PAS, Z. II 26. [Dorul de soră-sa] îl făcu să părăsească și casa și tot și să-și ia lumea în cap, spre a se duce oriunde va vedea cu ochii. POPESCU, B. III 120. Desperat, era să ieie lumea în cap. EMINESCU, N. 20. A-și aprinde paie în cap v. aprinde. A-și pleca capul = a se da învins, a se supune; a simți o rușine, o umilință. Oamenii plecară capetele și ieșiră în drum cu umerii puțin încovoiați. DUMITRIU, N. 26. Cu capul plecat = învins, supus; umilit, rușinat. Odată, mîhnit, dus pe gînduri, cu capul plecat, a intrat în odaia mă-sii. CARAGIALE, P. 121. A se bate în cap v. bate. (A lua sau a prinde pe cineva) pe după cap = (a lua) pe după gît. Bate-mă, doamne, să zac... Cu mîndră pe după cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 382. Bătut (sau căzut) în cap = (despre oameni) prost. A-și vîrî (sau a-și băgă, a-și pune) capul sănătos sub evanghelie = a se vîrî de bunăvoie într-o belea. Nu știu la cît mi-a sta capul cu... = nu știu cum o voi scoate la cale cu... Cu omul roș, nu știu, zău, la cît mi-a sta capul. CREANGĂ, P. 234. (învechit) A ridica cap = a se răscula. Hotărîrea... d-a ridica cap și sabie împotriva domnului. BĂLCESCU, O. II 309. ♦ Fig. (Luîndu-se partea pentru întreg) Îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu cumva să meargă la pieirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Am tare multe trebi pe capul meu. CREANGĂ, P. 169. Decît cu urît în casă, Mai bine cu boală-n casă; De boală bolesc și scap, Dar urîtu-i tot pe cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. ◊ Expr. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. Bolnavă ca vai de capul ei. CREANGĂ, P. 286. Har am de capul vostru; de n-aș fi eu aici, ați păți voi și mai rău. CREANGĂ, P. 310. A nu fi nimic de capul cuiva = a fi lipsit de merite, de calități; a fi fără căpătîi. A cădea (sau a veni, a se sparge, a se întoarce) pe (sau în) capul cuiva = a-l ajunge pe cineva o nenorocire. Biata mamă nu știe de astă mare urgie ce i-a venit pe cap. CREANGĂ, P. 25. Bucurie peste bucurie venea pe capul meu. CREANGĂ, O. A. 49. Înălțate împărate, Pune pace, nu te bate, C-or cădea pe capu-ți toate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 316. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva, a trage la cineva; (care n-are unde să te găzduiască). Nu trebuie să le cădem pe cap bieților creștini. DUMITRIU, B. F. 148. A sta (sau a se ține, a se lega, a se apuca) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a se ține scai de cineva, a nu lăsa în pace pe cineva, a insista, a stărui pe lîngă cineva. Ce te legi de capul meu? CONTEMPORANUL, I 852. Toată ziua am stat de capul tatii, să-mi facă... un buhai. CREANGĂ, A. 41. A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. Duceți-vă de pe capul meu, că mi-ați scos peri albi. CREANGĂ, P. 270. A-i da cuiva de cap, se zice cînd cade pe capul cuiva o belea care le întrece pe celelalte, care pune vîrf la toate. Asta a fost și-a trecut; dar acum mi-a dat alta de cap. RETEGANUL, P. II 53. A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să faci, a nu avea încotro. Nici nu mai știau ce să-și facă capului cu atîtea avuții. DELAVRANCEA, S. 241. Pe fiul cel mai mic... nu-l trăgea inima a pleca în pețit. Dară n-avu ce-și face capului, căci lată-său îl trimetea într-una să caute a se căpătui și el. ISPIRESCU, L. 33. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. Cap ori pajură? ♦ Părul capului. Cap nepieptănat. ◊ Expr. A-și pune mîinile în cap sau a se lua cu mîinile de cap = a se apuca cu mîinile de păr, a turba de necaz, de ciudă sau de deznădejde. Auzind vuiet tocmai din casă, iese afară și, cînd vede aceste, își pune mîinile în cap de necaz. CREANGĂ, P. 261. 2. Căpătîi. Puse, seara la capul fiecărui din ei cîte un mănunchi de flori. ISPIRESCU, L. 20. Ipolit o privea stînd la capul ei. NEGRUZZI, S. I 60. ♦ Căpătîiul patului. Punîndu-l [mănunchiul de flori] la capul patului său, se culcă și dormi dusă. ISPIRESCU, L. 20. 3. Individ, ins, om, persoană. V. căciulă, suflet, rumîn, creștin. Cîte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, pe întrecute, de zor. Se luptară pe capete. ISPIRESCU, L. 254. ♦ (La pl.; reminiscență a timpului cînd averea consta mai ales în vite) Capital. Oamenii... erau chemați acum la bancă să plătească dobîndă și să dea și ceva din capete. STANCU, D. 230. Au hotărît amîndoi dobînda și două soroace pentru capete. GALACTION, O. I 177. Am vîndut cirezile Și mi-am scos capetele. TEODORESCU, P. P. 546. ◊ Expr. (Regional) A-și scoate din capete = a nu rămîne în pagubă, a fi răsplătit pentru osteneală, a se răzbuna cu prisosință asupra cuiva. Tu ți-ai bătut joc de mine. Fie, că și eu mi-am scos din capete. ISPIRESCU, L. 283. 4. Minte, gîndire, judecată; memorie. Capul i se limpezea ca de răcoarea unei dimineți, după un somn îndestulător, și se simțea ușor... ușor ca un fir de iarbă. VLAHUȚĂ, O. AL. 95. Capul tău e de poet și al lui de oștean. NEGRUZZI, S. 1 64. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. Unde nu e cap, vai de picioare. PANN, P. V. II 4. Capul face, capul trage = fiecare om suportă consecințele faptelor sale). ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = cu multă minte, cu judecată, deștept. Bărbatul meu e bun la suflet, dar se socoate prea cu cap. ALECSANDRI, T. 313. Fără cap = necugetat. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă, logic, cuminte. Cei cu scaun la cap se desprindeau din prăvălie și porneau la casele lor. PAS, Z. I 34. Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap = a fi deștept, a pricepe ușor. A îi greu (sau tare). a (sau de) cap = a fi prost. A fi (sau a umbla) cu capul prin (sau în) nori = a fi zăpăcit, distrat. A-i băga (sau vîrî cuiva) în cap (ceva) = a face (pe cineva) să creadă (ceva). Cine ți-a vărît în cap și una ca aceasta? CREANGĂ, P. 194. A nu(-i) intra (cuiva ceva) în cap = a nu putea pricepe. A lua în (sau a băga la) cap = a pricepe, a ține minte. Făt-Frumos lua în cap tot ce-l învăța grădinarul. ISPIRESCU, la TDRG. A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gîndul la..., a uita, a renunța. Dar de cînd m-am măritat, Mi-au ieșit toate din cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 177. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a nu putea uita ceva, a-l stăpîni mereu același gînd. A-l duce (sau a-l tăia pe cineva) capul = a se pricepe la ceva. E bun de astea... îl taie capul. BASSARABESCU, V. 9. Au început a vorbi, care ce știa și cum îi ducea capul. CREANGĂ, P. 232. A-l duce capul la... = a-i sta mintea la..., a se ține de..., a-i trece prin minte,a-i da în gînd să... Mai bine că al nostru nu poate vorbi și nu-l duce capul, cape alții... la atîtea iznoave. CREANGĂ, P. 78. A-i sta capul la... = a-i sta mintea (sau gîndul) la..., a se gîndi la... Capu-i stă la sărutat. COȘBUC, P. I 89. A-și bate (sau a-și frămînta, a-și sparge) capul = ase gîndi mult, intens la ceva. A-i deschide (cuiva) capul = a-l face să înțeleagă (sau să vadă) ceva. Îi deschise capul și-l făcu să priceapă cum merg lucrurile prin orașe. ISPIRESCU, la TDRG. A fi cu (sau a face cuiva) capul călindar v. calendar. A fi (sau a rămîne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămîne etc.) liber, independent, necontrolat. Mama... ne lasă... de capul nostru. SAHIA, N. 48. Am rămas liberă, de capul meu. ALECSANDRI, T. I 312. A face (ceva) de (sau din) capul său = a face (ceva) fără a consulta pe altul, cum se pricepe el singur. Femeie nepricepută! Ce-ai făcut? De te-a învățat cineva, rău ți-a priit; iară de-ai făcut-o din capul tău, rău cap ai avut! CREANGĂ, P. 88. Las’ să fie rău, nu bine, Că n-am ascultat de nime, Ci-am făcut de capul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 218. A întoarce capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată, a-l zăpăci. A avea cap să... = a se gîndi să..., a-i trece prin minte să...; (în construcții negative) a nu fi în stare să... Mult mă mir de tine ce cap ai să vii aici. RETEGANUL, P. V. 40. ♦ (În construcții cu verbul «a avea») Posibilitate, mod. N-am cap și chip pe toți să-i spui. COȘBUC, P. I 151. N-ai cap să trăiești, de răul lor! ALECSANDRI, T. I 171. Avea cineva cap să treacă pe-aici, fără să fie jăfuit, bătut și omorît? CREANGĂ, P. 119. ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Învechit) Viață. Se poate să le ierte capetele... murmurau cei care judecau împrejurarea. SADOVEANU, Z. C. 169. ◊ Primejdie de cap = primejdia vieții. ◊ (Azi în expr.) A-și pune capul (la mijloc) = a-și pune viața în joc sau în primejdie; a garanta cu viața sa pentru cineva. Să-mi pun capul pentru-o Lină, Să mă fac un om pribag! COȘBUC, P. I 50. Parcă despre asta mi-aș pune capul la mijloc. CREANGĂ, P. 170. O dată cu capul = cu nici un preț, nici mort. Nu deschide o dată cu capul! CARAGIALE, O. I 99. Să mă las de București!... O dată cu capul! de-oi ști că m-oi duce pe jos val-vîrtej pînîn capitală. ALECSANDRI, T. I 278. În (sau de-a) ruptul capului = cu primejdia vieții, chiar dacă și-ar pierde viața; (cu sens atenuat) cu nici un preț, de loc. Nu se astîmpără, nici în ruptul capului. CREANGĂ, P. 217. A face cuiva de cap sau a pune capul cuiva = a-i face cuiva de petrecanie, a-l pierde, a-l omorî. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața sau să-l nenorocească; (cu sens atenuat) a face blestemății, nebunii. Ești un netot, ți-e capul prost Și-ți faci de cap, Ioane! COȘBUC, P. I 148. Poate să mai doarmă cineva, de răul nebunelor istor de privighetori? Parcă-și fac de cap, nu altăceva. CREANGĂ, P. 131. La alți le-ai făcut pe plac, Ție ți-ai făcut de cap! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 223. Singur de cap ți-ai făcut, După vina ce-ai avut! TEODORESCU, P. P. 516. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-morților sau capul-lui-Adam = strigă. Cel mai mare în privința grosimii corpului dintre toți fluturii... e striga, numită... încă și... capul-lui-Adam... cap-de-mort... capul-morților. MARIAN, INS. 268; b) (Bot.) Cap-de-cocoș = dulcișor; capul-ariciului = șovar; capul-șarpelui= plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sîngele (Echium rubrum); c) (Astron.) Capul- balaurului = o parte a constelației numite balaurul. II. Căpetenie, șef, conducător. Capii mișcării, cu Heliade în frunte, fugiră. SADOVEANU, O. I 420. Să lovim azi numai capul; ceata, fără capul său, Se va-mprăștia, și-n urmă i-om lovi pe toți de-a rîndul. DAVILA, V. V. 72. Boierii erau slujbașii țării, adică ofițerii și capii puterii armate. BĂLCESCU, O. II 14. Cap de familie sau capul familiei = tatăl, soțul sau alt membru al familiei care are răspunderea ei și îi susține interesele. În zori, capul familiei pornește iarăși să caute [de lucru]. SAHIA, N. 94. Capul răutăților = inițiatorul răutăților. Capul răscoalei = inițiatorul sau conducătorul răscoalei. III. 1. (Uneori în opoziție cu coadă) Partea de sus a unui obiect, vîrf. Ajunseseră în capul dealului. DUMITRIU, N. 228. Te văd mereu ca-n clipa de pe urmă: încremenit în capul scării. CAZIMIR, L. U. 90. Aduc apă vie și apă moartă de la munții ce se bat în capete. ISPIRESCU, L. 126. Toate lemnele se pleacă Cu capul cătră pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 152. ♦ Extremitate sau piesă de extremitate a unui dispozitiv sau a unui corp tehnic. Capul șurubului. Capul burghiului. Capul oiștii. ♦ Umflătura unei bube unde, s-a strîns puroiul. Buba cap nu face Pînă nu să coace. PANN, P. V. I 60. Capul pieptului = partea de sus a toracelui. Măicuța călcatu-i-a Cu copita calului Tocma-n capu pieptului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 485. ♦ Măciulia macului. 2. (Uneori în opoziție cu mijloc) Partea extremă (cu care începe sau sfîrșește un lucru); capăt. Drăgan stătea în capul viei. DUMITRIU, N. 249. Munceau mai departe, ștergîndu-și repede, pe furiș cîte o lacrimă, între două brazde de coasă sau la întorsul plugului la capul locului. SANDU-ALDEA, D. N. 286. Nu uita să te îndreptezi... în capul stradei San Gregorio. ODOBESCU, S. III 70. Ș-o luăm noi... tocmai din capul satului din sus, cu gînd să umblăm tot satul. CREANGĂ, A. 42. Cap de pod = bază militară, în apropierea unui obstacol (curs de apă, zonă muntoasă), făcută cu scopul de a asigura trecerea grosului forțelor și a mijloacelor de luptă. (Fig.) Rolul pe care S.U.A. și Anglia l-au destinat Germaniei occidentale... este acela al unei colonii cu o industrie dezvoltată... bază industrială-militară și cap de pod strategic în inima continentului european. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 158, 2/1. ◊ Loc. adv. (Despre două obiecte alăturate) Cap la (sau, rar, în) cap =cu părțile extreme alăturate. Sudură cap la cap. De la un cap la altul (sau la celălalt) sau din cap în cap = de la o extremitate pînă la cealaltă. Porni din nou... de la un cap la celălalt Cutreierînd tot Bucureștii. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 10. De la un cap la altul mulțimea e mișcată... MACEDONSKI, O. I 251. ◊ Expr. Cap de țară =margine de țară, hotar; fig. (în construcții negative, în legătură cu verbul «a fi») nu-i nimic, n-are importanță, nu-i grav. Ei, n-o să fie cap de țară! DUMITRIU, V. L. 129. Nu te mai pune și d-ta atîta pentru te mieri ce și mai nemica, că doar n-are să fie un cap de țară. CREANGĂ, P. 152. A sta (sau a se ridica) în capul oaselor = a sta în pat (sau a se ridica stînd) pe șezut. Daniil sta acum cu ochii mari deschiși, în capul oaselor, și se gîndea. SADOVEANU, M. 104. Se ridică repede în capul oaselor. BUJOR, S. 79. Făcea multe nopți albe, chinuit, în capul oaselor, ca să n-adoarmă. VLAHUȚĂ, O. A. 126. 3. Partea de dinainte, început, frunte. O sută... de muncitori se încolonează pe șosea, cu mortul în cap. SAHIA, N. 43. Venea în frunte batalionul I al regimentului al 10-lea de dorobanți, care trebuia să formeze capul coloanei. D. ZAMFIRESCU, R. 253. Și mă cată, mamă, cată... La capul șireaguliu, Chiar la poala steagului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 324. ◊ Fig. Iașul a fost în capul culturii în cele trei sferturi dinții ale veacului al XIX-lea. IBRĂILEANU, SP. CR. 11. Cap de an = începutul unui an. Capul săptămînii = întîia zi a săptămînii. Cap de iarnă, de primăvară etc. = începutul iernii, al primăverii etc. A venit la Păuna Mică... în cap de primăvară. SADOVEANU, P. M. 233. Capul primăverii este sosit. I. IONESCU, M. 202. Cap de coloană = cel care stă în fruntea unei coloane. Cap de afiș = primul nume dintr-o listă de persoane care sînt afișate în ordinea valorii lor. Actorul X este cap de afiș. Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Cum vrei d-ta, finule, să pleci acum, în cap de noapte, pe aci încolo? RETEGANUL, P. I 76. Din (sau de la) cap = a) de la început. Începu mai lung, cu vorbe, un fluierat plin, pe care îl luă de la cap pînă ce ochii începură să i se umfle. PREDA, Î. 148; b) de la,începutul rîndului, din capăt. Scrieți de la cap. Din capul locului = de la început, înainte de a începe ceva, înainte de a face primul pas, în prealabil. De ce n-ai venit cu scrisoarea la mine, din capul locului, deschis, cinstit? BARANGA, I. 189. Ar fi voit să-și dea cingătoarea... din capul locului. ISPIRESCU, U. 53. Fie acestea zise din capul locului. ODOBESCU, S. III 11 ♦ Partea principală, de frunte, mai aleasă (a unui lucru). (Mai ales în expr.) Capul mesei = locul de onoare la masă, fruntea mesei. Tata și-a reluat lacul său obișnuit, din capuI mesei. SAHIA, N. 56. Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare. EMINESCU, O. I 85. Dar pe-un vîrf de munte stă Mihai la masă Și pe dalba-i mînă fruntea lui se lasă; Stă în capul mesei între căpitani Și recheamă dulce tinerii săi ani. BOLINTINEANU, O. 31. 4. (Adesea în opoziție cu mijloc, vîrf) Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfîrșit. (Mai ales în expr.) A ajunge în cap sau a o scoate la cap = a sfîrși, a termina. A-i da cuiva de cap = a-i veni cuiva de hac, a-l răzbi. Paloșenii găsiră foarte mulți Soreni morți în metereze și înaintară bucurați că în fine le-a dat de cap. VISSARION, B. 340. A (o) scoate la cap sau a ieși la un cap = a termina cu bine, a o scoate la capăt, la socoteală, la cale; a reuși. Ei! dragă, cu rușinea astăzi n-o scoți la capăt. ALECSANDRI, T. 1111. În cap = (după numerale) exact, întocmai. Așa este... că sînt douăsprezece în cap? ISPIRESCU, U. 68. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect sau rămasă după întrebuințarea lui; lucru de mică valoare. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Nu mai dau pe datorie nici un cap de ață. STANCU, D. 121. Pînă la un (sau într-un) cap de ață = tot, pînă la cel din urmă lucru.

CHEL, CHEALĂ, chei, chele, adj. (Despre oameni) Care are chelie, căruia i-a căzut (tot) părul de pe cap; (despre cap) fără păr; pleșuv. Le speriau [pe fete] că, dacă nu se lasă cu cozile strînse pînă le usturau ochii, rămîn chele. PAS, Z. I 219. Își scoate pălăria și-și șterge binișor cu batista capul chel, lustruit ca fildeșul, apoi se descheie la vestă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 242. Ginerele împăratului cel chel spuse nevesti-sii ce făcu. ISPIRESCU, L. 171. Să-i cază cosița, Să rămîie cheală. TEODORESCU, P. P. 369. ◊ (Substantivat) Ce-i lipsește chelului? Tichie de mărgăritar v. tichie. ◊ Fig. (Rar, despre munți) Care nu are vegetație; pleșuv. Înaintea lor se ridica un munte chel; nici un arbore; pe jos iarba era păscută. VLAHUȚĂ, O. AL. II 49.

DORMI, dorm, vb. IV. Intranz. 1. (Despre ființe) A se găsi în stare de somn, a fi adormit. Sublocotenentul Măgură dormea totdeauna la un loc cu soldații. CAMILAR, N. I 31. Dormii zdravăn în noaptea aceea și aproape fără de visuri. HOGAȘ, M. N. 231. Cănuță dormea la căldură, în patul bunică-sii. CARAGIALE, P. 19. Cum îți vei așterne, așa vei dormi. ◊ Cameră de dormit v. cameră. Vagon de dormit v. vagon. ◊ Fig. (Despre morți) [Căpitanii] dormeau... în mormintele cele mari. SADOVEANU, D. P. 8. Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici. EMINESCU, O. I 151. O! dormi în pace pe-aceste maluri, Îngînat dulce, ca-n vis ușor, De glasul mării purtat de valuri, De glasul nostru uimit de dor. ALECSANDRI, P. A. 75. ◊ Expr. A dormi buștean (sau tun, butuc, ca pămîntul, dus, ca dus de pe lume, ca un mort) v. c. A dormi de-a-n picioarele (sau pe picioare) = a) a fi foarte obosit, a pica de somn; b) (fig.) a fi încet la treabă, a se mișca leneș; p. ext. a nu-i sta mintea la ceva, a fi absent. Ochii lui erau mai totdeauna coperiți de o ceață, așa că părea nepăsător pentru tot ce se petrece împrejuru-i și că umblă dormind pe picioare. MACEDONSKI, O. III 24. A dormi iepurește v. iepurește. A dormi numai cu un ochi v. ochi. ◊ Tranz. (Cu complementul «somn» sau «noapte») Murele au rămas neculese în codri și în vizuini își doarme sătul somnul ursul. ISAC, O. 210. Și unde nu să puse Ileana pe un somn dulce, de gîndeai că nu alta, fără de-ar fi șapte nopți legate laolaltă încă s-ar cumpăni să le doarmă. RETEGANUL, P. I 57. Voinicelul mi-o privea, Somnul dulce cum dormea... Și mereu se socotea: S-o deștepte-n grab’ au ba? TEODORESCU, P. P. 451. (Expr.) A dormi somnul (cel) de veci (sau cel lung, cel de pe urmă) = a) a fi mort; b) (în imprecații) a muri. Dormiți... dormire-ați somnul de veci! CAMILAR, N. I 335. Să nu crezi că doarme Smaranda, dormire-ai somnul cel de veci, să dormi! CREANGĂ, A. 17. Dormi tu, bărbățelul meu, Ierte-mi-te-ar dumnezeu! Dormi, dormire-ai somnul lung, Că multe-am tras și-mi agiung! ALECSANDRI, P. P. 355. 2. A mînea, a rămîne peste noapte undeva; a trage în gazdă. Ți-e drumu-ndelungat Și-i noapte. De n-ai gazdă-n sat, Să vii să dormi la noi. COȘBUC, P. I 230. 3. Fig. A fi lipsit de interes, a lucra fără tragere de inimă. Apoi dormi la abataj și scoți acord mic. DAVIDOGLU, M. 17. ♦ (În forma negativă) A veghea; a fi vigilent. Azi știu că duhul tău nu doarme, Că porți pistolul sub gheroc, Dar fii pe pace, avem arme Și ac de fiece cojoc. BANUȘ, B. 117. Producția crește mereu, și-acum cu secretarul ăsta nou, care intră peste tot... șeful fierbe. – Să fiarbă, că nici eu nu dorm. DAVIDOGLU, M. 47. 4. Fig. A sta nemișcat, neclintit, în amorțire. Cîmpiile dorm fericite și neștiutoare. BOGZA, C. O. 206. Dealuri galbene și ruginii dormeau în jurul nostru somnul după-amiezelor de toamnă. GALACTION, O. I 98. Cînd luna-n lacuri își scaldă fața, Cînd vîntul doarme în cîmp, pe flori... Eu șoptesc nopții un dulce nume. MACEDONSKI, O. IV 10. Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. EMINESCU, O. I 152. ♦ A zăcea ascuns; a mocni. Acea tainică simțire, care doarme-n a ta harfă. EMINESCU, O. I 137. ◊ Tranz. Păduri ce-și dorm foșnirea-n mica ghindă Se cer spre cer coroana să-și destindă. TOMA, C. V. 269. – Variantă: (Transilv.) durmi (RETEGANUL, P. I 47) vb. IV.

CUIBĂRI, cuibăresc, vb. IV. 1. Refl. (Despre păsări) A-și face loc în cuibar, a se așeza cît mai bine. ♦ Fig. (Despre oameni, uneori și despre animale) A se așeza comod într-un spațiu restrîns (moale și cald); a se ghemui. S-a cuibărit bine în sanie. SADOVEANU, P. S. 215. Pisica leneșă, friguroasă, se cuibărește înăuntru la căldură. BART, E. 331. Fetița se cuibări în poala mă-sii.; VLAHUȚĂ, O. AL. II 173. ◊ Fig. Cuibărite între stînci casele cu acoperișul țuguiat de fîn fumegă în asfințit. C. PETRESCU, S. 226. Un orășel drăguț, cuibărit pe apa Trotușului, între măguri acoperite cu vii și cu livezi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 152. ♦ Fig. A se adăposti. Ceilalți ofițeri, la popasuri, se cuibăreau prin case calde. CAMILAR, N. I 31. ◊ Fig. A se pripăși, a se aciua. Călugării [sînt] o adunătură de zamparagii... din toată lumea, cuibăriți prin mînăstire. CREANGĂ, A. 120. 2. Tranz. (Rar) A duce găinile la cuibar, a așeza în cuibar. Da [găinilor] de mîncare, apoi le cuibărea, punea cloștile. ISPIRESCU, L. 309.

MAMĂ, mame, s. f. 1. Femeie care are copii; nume pe care i-l dau copiii cînd i se adresează sau cînd vorbesc despre dînsa; maică. Văzu... ochii albaștri și duioși ai mamei care l-a strîns la sîn și l-a legănat. SADOVEANU, O. VII 101. Vocea mamei tremura de plîns. SAHIA, N. 56. Nici flăcări, nici potopul, nici mii de limbi infame Nu pot să pună stăvili pornirii unei mame. COȘBUC, P. II 189. Încetul cu încetul, icoana bunei și iubitoarei lui mame i se lămuri în minte, VLAHUȚĂ, O. AL. 101. (În forma mumă) Și mumă, frați, prieteni, și toți pe cîți iubisem, Coprinși de-o jale-adîncă plîngîndu-mă-i vedeam. MACEDONSKI, O. I 42. Pentru unii mumă, pentru alții ciumă. ◊ (Familiar și popular, nearticulat, urmat de adjectivul posesiv de pers. 2 și 3 sg.) a) Copilul pășește lîngă mamă-sa. b) (În forma prescurtată mă- din vechiul îmă-. E mă-sa colo-n sat, Dar e rămasă de bărbat Și-i tînără, și-i greu! COȘBUC, P. I 230. Pe mă-sa n-a apucat-o. VLAHUȚĂ, N. 181. c) (La gen.-dat., în forma mumîne, mumîni – prescurtat mîne- sau mîni- Au spus mîni-sale ce au aflat. SBIERA, P. 23. Fiii să răped atunci cu toții în casă, la patul mîne-sa. CREANGĂ, P. 15. Fără voia mîni-sa. TEODORESCU, P. P. 623. Mamă-eroină = titlu oficial acordat unei femei care are cel puțin zece copii în viață. Unui mare număr de femei li s-a decernat înaltul titlu de «Mamă-eroină». SCÎNTEIA, 1954, nr. 2913. ◊ Loc. adj. De mamă = (ca) al mamei, matern. Dragoste de mamă. ◊ Expr. Vai de mama lui = vai de el. N-au și dînșii neveste și copii și necazuri, de vai de mama lor? C. PETRESCU, Î. II 8. Mamă-mare = bunică. Mam’mare, mamițica și tanti Mița au promis tînărului Goe să-l ducă în București. CARAGIALE, O. II 159. Mamă vitregă = a doua soție a cuiva în raport cu copiii acestuia dintr-o căsătorie anterioară. Și această mamă vitregă... îi apăruse... ca o madonă a fatalității. GALACTION, O. I 144. (În opoziție cu mamă vitregă) Mamă bună = mamă adevărată. Mama mea bună nu m-ar fi vîndut. DAVIDOGLU, M. 20. (În basme) Mama-pădurii (sau pădurilor) = personaj cu puteri miraculoase și înfățișare înfricoșătoare, simbolizînd elementul rău. Urla prin aerul cernit mama-pădurilor cea nebună. EMINESCU, N. 7. (În imprecații, amenințări sau în exclamații de mirare, de ciudă, de necaz etc.) Mama-dracului = personaj imaginar, socotit a fi mai rău decît dracul. Nu blestema, babo, că te ia mama-dracului. PAS, Z. I 51. Dar oare pe acesta cum mama-dracului l-a mai fi chemînd? CREANGĂ, P. 245. (Expr.) La mama-dracului = să nu-l mai văd; foarte departe. ♦ (Uneori determinat prin «soacră») Nume dat de ginere sau de noră soacrei sale. ♦ (În vorbirea afectivă, adesea cu funcțiune de atribut genitival pe lîngă «dragul», «puiul» etc.) Nume pe care și-l dă însăși femeia, vorbind cu copiii ei. Dragii mamei copilași! eu mă duc în pădure. CREANGĂ, P. 19. De-aș avea un copilaș, Dragul mamei îngeraș! ALECSANDRI, P. A. 60. Draga mamei torcătoare, Cînd te-i duce-n șezătoare, Spune-i badei la urechie, Că ești tinerică vechie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 448. ♦ (La vocativ) Nume pe care femeia îl dă copilului ei, adesea și unei persoane străine, pentru a marca un raport de familiaritate și de afecțiune. Radule mamă, vezi de nu ne uita. VLAHUȚĂ, N. 7. Nume dat unei femei (mai în vîrstă), în semn de respect sau de afecțiune. Alături de părinții mei, în inima mea își are locul mama Sia. M. I. CARAGIALE, C. 73. Soarele trecuse de prînzul cel mic și moș Matei cu mama Ioana nu mai soseau. MIRONESCU, S. A. 78. Săruta frumos mîna părintelui și mamei preotese. VLAHUȚĂ, N. 9. 4. (În expr.) O mamă de bătaie = o bătaie strașnică, grozavă. Cea întîi se chema bătaie, iar a doua o bătaie ca aceea, ori o mamă de bătaie. SADOVEANU, B. 12. Se așterne tata să ne burdușească o mamă de bătaie. C. PETRESCU, R. DR. 132. De mama focului = cu mare intensitate, cu încordare, în gradul cel mai înalt; extraordinar, strașnic. Mitralierele prinseră a răpăi de mama focului. CAMILAR, N. I 196. Se apucase, că n-avea nici o treabă, să mai dreagă gardul și cioplea și bocănea de mama focului. REBREANU, R. II 62. Era frumoasă de mama focului. CREANGĂ, P. 276. – Variantă: (regional) mumă (ISPIRESCU, L. 384) s. f.

PACOSTE, (rar) pacoste, s. f. Întîmplare care pricinuiește necazuri mari; calamitate, nenorocire, năpastă, belea. Războiul era o pacoste pentru moșneag. SADOVEANU, O. VI 105. Și mai este o pacoste pe capul nostru, cucoane: cheamă-ți înapoi jandarmii pe care ni i-ai trimis prin sate, chipurile, să ne facă dreptate! SP. POPESCU, M. G. 63. Și doar mă și feream eu într-o părere să nu mai dau peste vro pacoste. CREANGĂ, A. 52. ◊ (Folosit ca epitet) Pacostea de zmeu băgă de seamă că voinicul se frămîntă cu firea pentru sănătatea mă-sii. ISPIRESCU, L. 128. ♦ (Eufemistic, mai ales în imprecații) Dracul, naiba. Apoi el pleacă și se duce Pe trepte pîn’ la filozof, Să vadă, să cunoască modul, Cum pacostea de-i plouă podul. COȘBUC, P. II 174. Să cugetăm că vor fi iarăși mulți carii nu vor fi știind ce pacoste de vorbe mai sînt și acelea. ISPIRESCU, U. 115.

PE prep. A. Introduce un complement direct, de obicei dublat de acuzativul pronumelui personal neaccentuat; cînd complementul precedă verbul, pronumele personal este obligatoriu. I. Urmat de un complement direct exprimat printr-un substantiv care poate fi. 1. (Nume propriu de persoane) Pe Eminescu, noi, poeții tineri, Zădarnic încercăm, nu-l vom ajunge. BENIUC, V. 28. În trei ani a îngropat trei fete: pe Lina, pe Ionița, pe Măriuca. STANCU, D. 109. Deseori dureri ascuțite îl cercau pe Ursu. SADOVEANU, O. II 198. ◊ (Numele de persoană e precedat de art. «alde») L-au înconjurat oamenii pe alde Uțupăr. STANCU, D. 161. ◊ (Numele propriu indică un animal) Am adăpat pe Joiana. 2. (Nume comun care indică o persoană) a) (Substantiv nearticulat) Mi-a răspuns că... el pe logofăt îl crede. STANCU, D. 104. Îmi făcu semn să-l privesc încă o dată pe colonel, C. PETRESCU, S. 129. Iaca, jupîneșică dragă, cum învață nevoia pe om ce să facă. CREANGĂ, P. 125. Nu face haina pe om, ci omul face haina. ♦ (Între substantiv și prepoziție se intercalează o determinare atributivă: adjectiv, adjectiv demonstrativ, relativ-interogativ, nehotărît) Pe care copil l-ai văzut? a [Crivăț] vede întîia oară pe alt tînăr boier. SADOVEANU, F. J. 121. Toți au putut vedea pe tînăra. nevastă. NEGRUZZI, S. I 78. ♦ (Învechit, introduce substantive comune care exprimă o colectivitate; atestat în forma pre) Doamne... iartă greșiților tăi! Cruță pre biată țară. NEGRUZZI, S. I 140. b) (Substantiv precedat de un articol nehotărît) Nimic, din cîte pot să facă pe-un om fericit, nu-i lipsea. VLAHUȚĂ, O. A. 469. Își alese mire pe un fiu de împărat. ISPIRESCU, la TDRG. c) (Substantiv articulat cu articolul hotărît enclitic) (Substantivul denumește o rudă apropiată) Bunicul l-a însurat și pe cel mai mic dintre băieții lui, pe tata. STANCU, D. 484. O trag pe mama de rochie, în semn că vreau să-i spun ceva. SAHIA, N. 50. Trezește pe mama. CREANGĂ, P. 79. (Substantivul e urmat de un atribut substantival prepozițional) Împăratul... poruncește să-i aducă pe hîrca de babă înaintea sa. CREANGĂ, P. 101. (Substantivul e urmat de un atribut adjectival) Și el – el vîrful mîndru al celor ce apasă, Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut. EMINESCU, O. I 62. (Substantivul e urmat de un adjectiv posesiv) Dar am pe Simon, pe băiatul meu. SAHIA, N. 101. Intrînd pe poartă, Grigore Iuga văzu... pe servitorii lui. REBREANU, R. I 18. Pe sub colină, rîul Curge-ncins pe lîngă ea Tocmai cum pe draga mea O încinge brîul. COȘBUC, P. I 261. ◊ (Rar, mai ales în poezie, un adjectiv posesiv intercalîndu-se între prepoziție și substantiv) Pasăre de la graniță, N-ai văzut pe-al meu bădiță? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 122. ◊ (Numele de rudenie la singular, urmate de un pronume posesiv cu rol de atribut, apar și nearticulate) Doi copii cîștigase cu el mama, pe soră-mea Evanghelina și pe frate-meu Ion. STANCU, D. 5. 3. (Nume comun care desemnează un animal, de obicei personificat, în basme, în fabule, în proverbe) a) (Substantivul e nearticulat) Opri pe dobitoace de le îmblînzi și le trimise la locul lor. ISPIRESCU, L. 7. Zi foarte așteptată Și scumpă în nevoi, Ca să vedem odată Pe lupi mîncați de oi. ALEXANDRESCU, M. 299. ♦ (În unele expresii, în care acțiunea verbală e reciprocă) Lup pe lup nu se mănîncă. b) (Substantivul e articulat cu articolul hotărît enclitic și e urmat de un atribut adjectival sau substantival prepozițional) Iute doboară pe cerbii fruntași cari veseli și mîndri Coarne-ncrîngate clăteau. COȘBUC, AE. 15. Leoaica mină, gonește pe ciuta cea. îngrozită. CONACHI, P. 269. Dar și mierla din pădure Are pe unul anume, Pe cucul cu pene sure. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 206. Dă-mi pe roibul drăguleț. ALECSANDRI, P. P. 87. 4. (Nume comun care indică un lucru) a) (În unele expresii în care acțiunea verbală e reciprocă, de tipul: ) Cui pe cui se scoate. Mînă pe mînă spală și amîndouă obrazul. b) (Rar, prin atracția unei construcții prepoziționale anterioare, în care substantivul indică o persoană sau un animal) îmbracă... pe cal cu o piele de urs și pe frîu cu una de șerpe. SBIERA, P. 41. Școala face pe omul om Ș-altoiul pe pomul pom. PANN, la TDRG. c) (Rar, arătînd o tendință de personificare, de însuflețire a obiectului) Pe trandafir l-a lăsat albina mai la urmă. II. Urmat de un complement direct exprimat printr-un pronume (cu excepția pronumelui nehotărît «ce») care poate fi: 1. (Pronume personal) Iar pe mine să mă îngrijești cu însuți mîna ta șase săptămîni. ISPIRESCU, L. 3. Cînd v-a întreba pe voi, să dați vina pe mine și să lăsați să vorbesc eu pentru toate. CREANGĂ, P. 9. ♦ (Pronume de politețe) De ce să te țină minte pe dumneata? STANCU, D. 259. D-apoi asta nu vă privește pe d-voastră; ia, mai bine păziți-vă gura! CREANGĂ, P. 82. 2. a) (Pronumele relativ «care») Fiecare fir de floare pe care-l ating mă face să tresar. SAHIA, N. 24. Blestemul părinților, pe care nu-i asculta, ci îi tot necăjea, a făcut-o să fie gheonoaie. ISPIRESCU, L. 4. Era odată un flăcău stătut, pe care-l chema Stan. CREANGĂ, P. 139. Se lăsă încet-încet, într-un ostrov mîndru din mijlocul unei mări, lîngă o căsuță singuratică, pe care era crescut niște mușchi pletos. id. ib. 213. ♦ (Rar, numeralul nehotărît «cîți», «cîte», cu valoare de pronume relativ) Pe cîți i-au găsit, i-au mînat spre curtea primăriei. STANCU, D. 148. Nu mai sta din pocnit cu biciul, de șuguit cu toți drumeții pe cîți îi întîlnea. CREANGĂ, P. 112. M-a făcut maica pe mine Să fiu doftor de copile: Pe cîte le-oi doftori, Prea frumos mi-or mulțumi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 374. b) (Pronumele relativ «cine») Nu vin în sat numai vești bune. Vin și de celelalte. Ba că armata pîrjolește satele și omoară lumea la întîmplare, pe cine pun mîna gradații, ba că soldații nu vor să tragă în răsculați. STANCU, D. 151. În ochii fiecăruia citești teama disperată la gîndul că nu va regăsi pe cine caută. SAHIA, N. 51. Pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești. c) (Pronumele interogativ «care») Pe care dintre ei să-l aduc? ▭ Pe care [basm] vrei să mi-l spui? STANCU, D. 45. d) (Pronumele interogativ «cine») Pe cine să chem? BENIUC, V. 97. 3. (Pronume demonstrativ) I-a intrat un cui în ochi. L-a pierdut și pe celălalt. STANCU, D. 82. ◊ (Urmat de o determinare atributivă) Dă-mi-o pe asta albastră. ▭ Îi aude pe cei de pe capră cum sar jos. SAHIA, N. 6. (Pronumele demonstrative «cel», «acela» și formele lor populare, în compunere cu pronumele relativ «care» sau «ce») Notînd Stănescu a făgăduit să-i învețe să-și scrie numele pe hîrtie, pe acei care vor voi să învețe. STANCU, D. 228. Îl bag în infirmerie numai pe ăla care cade jos. SAHIA, N. 113. La jugu-i el silește pe cei ce l-au urît. EMINESCU, O. I 62. 4. (Pronume nehotărît) O să mai avem pe cineva la masă. STANCU, D. 428. Pe unul din ei îl cunoștea. SAHIA, N. 73. Gheonoaia... rugă pe Făt-Frumos să-și aleagă de soție pe una din cele trei fete ce avea. ISPIRESCU, L. 5. Culegea la flori domnești Culegea și nu-i plăcea. Pe toate le azvîrlea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 123. (Atestat și în forma învechită pre) Întrebă pre unii și pre alții despre scorpie. ISPIRESCU, L. 9. ◊ Expr. Unul pe altul (sau una pe alta, unii pe alții, unele pe altele) = reciproc, între ei (sau între ele). Ne-am gîdilat unii pe alții cu bîtele. STANCU, D. 167. Privise cum s-au salvat unul pe altul cele două tancuri sovietice. CAMILAR, N. I 388. Una pe alta se îndemnau la treabă. CREANGĂ, P. 7. 5. (Pronumele negative «nimeni» sau «nici unul») De un ceas te uiți la toate fetele. Pe care ai ales-o? – Pe nici una. STANCU, D. 360. N-am mințit pe nimeni. SAHIA, N. 68. III. Urmat de un complement direct exprimat printr-un numeral care poate fi: 1. (Numeral ordinal) Cele două femei o duceau de subțiori pe a treia care tușea și picioarele i se împleticeau. CAMILAR, N. I 392. Doi sfanți, doi sfanți o mănușă! Pe a doua fără gologani! PAS, L. I 44. 2 a) (Numeral cardinal hotărît, care se referă la persoane sau lucruri, cînd e așezat înaintea verbului, și numai la persoane, cînd urmează după verb) Pe doi i-au evidențiat, iar pe șase i-au criticat. A lăsat cinci pomi, pe trei i-a tăiat. A examinat pe doi dintre ei. b) (Numeral cardinal, în expresii aritmetice sau algebrice, p. ext. o cantitate, un număr exprimat printr-un semn convențional, într-o formulă de algebră, chimie, fizică etc.) Adună pe 5 cu 7. Scade pe 6 din 25. Înlocuiește în polinom pe x cu a. 3. (Numeral distributiv) Făt-Frumos... cum punea mîna și apuca pe cîte unul de coadă, îl trîntea și astfel toți caii căzură. ISPIRESCU, L. 3. IV. Urmat de un complement direct exprimat printr-un adjectiv sau numeral cardinal. (Adjectiv la gradul pozitiv precedat de articolul adjectival «cel» sau de formele populare ale acestuia) a) Nu poți ridica gard nou. îl întărești pe cel vechi cu proptele. STANCU, D. 290. Mulți care nu-și găsesc pe cei așteptați dau năvală în vagoane să-i caute. SAHIA, N. 51. b) (Adjectiv la gradul superlativ relativ) Am ascultat pe cel mai bun elev. a Și ține-ascuns Sub straiul picurînd de ploi Pe cel mai bun dintre eroi. COȘBUC, P. I 145. Să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoți. CREANGĂ, P. 184. c) (Numeral precedat de articolul adjectival «cel») I-au lăudat pe cei trei prieteni. V. Urmat de un complement direct, subînțeles, determinat de un pronume sau de un substantiv în genitiv. O vezi pe a lui Gidie? Pe Măndica? Lipa-lipa cu papucii, toată ziua. STANCU, D. 29. A dat ordin ca ogarii împușcați să fie aduși în curtea școlii. I-am tîrît cu cîrligul și noi pe ai noștri. id. ib. 435. De mai multe ori, în strîngerea hîrtiilor, mîinile lor s-au atins. Le-a simțit pe-ale furierului reci. SAHIA, N. 81. El nu mai văzuse pînă atunci alt chip de muiere decît pe-al mă-sii. ISPIRESCU, L. 125. VI. Urmat de un complement comparativ exprimat printr-un substantiv sau un pronume și precedat de adverbul de comparație «ca». Oamenii... vin s-o vadă cape cineva care s-ar fi întors după o lungă călătorie de pe celălalt tărîm. STANCU, D. 280. Gheonoaia ospătă pe Făt-Frumos și-l omeni ca pe-un călător. ISPIRESCU, L. 5. Mama lui bădița Vasile își petrecea băietul la Piatră, bocindu-l ca pe un mort. CREANGĂ, A. 9. Nu mă lăsa ici străină Ca pe-o floare-ntr-o grădină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 11O. ◊ Loc. adv. Ca pe el (sau pe ea, pe ei, pe dînsa etc.) = de-a binelea, de tot, nu glumă, cum se cade, cum trebuie, cu adevărat; foarte tare, zdravăn. Unul apucă caii de dîrlogi și mi ți-i opri ca pe ei. ISPIRESCU, L. 107. Ercule dovedi pe acel dulău și-l omorî ca pe el. id. U. 56. Trîntește baba în mijlocul casei, și-o frămîntă cu picioarele, și-o ghigosește ca pe dînsa. CREANGĂ, P. 13. B. Introduce un complement indirect. 1. (În loc. prep.) Pe seama (cuiva) = în socoteala, relativ la, cu privire la. Multe se ziceau pe sama fetei împăratului Roș. CREANGĂ, P. 233. Dacă critica mea va fi... nedemnă și nepotrivită pentru scrierea ce-a provocat-o, rușinea va rămînea numai pe seama mea. ODOBESCU, S. III 10. 2. În legătură cu, fiind vorba de. Cînd o fi pe vitejie, Și noi avem o urgie. TEODORESCU, P. P. 105. 3. Împotriva, în contra (cuiva). A se supăra pe cineva. ▭ Dușmancele mi-s multe: Cîte-s de la noi la deal Toate țin pe mine-alean. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 68. 4. (Complementul exprimă obiectul unui schimb) În schimbul, pentru. Pe cușma dumitale pot să-ți dau și o mie de lei. SBIERA, P. 274. Nu-ți e de vînzare [furca], și cît mi-i cere pe dînsa? femeie hăi! CREANGĂ, P. 96. Ce-mi dai tu pe piele? TEODORESCU, P. P. 120. ◊ (Legat de un sens figurat) Am dat o clipă de viață trecătoare pe alta mai ferice și-n veci nepieritoare. ALECSANDRI, P. III 330. ♦ (Cu nuanță temporală și distributivă; obiectul valorificat este exprimat printr-un substantiv care denumește timpul de muncă) În schimbul unei munci de o zi, o lună, un an etc. Zece lei pe lună; boierește te plătesc. STANCU, D. 463. Hai! cît să-ți dau pe an, ca să te tocmești la mine? CREANGĂ, P. 150. C. Introduce complemente circumstanțiale. I. Urmat de un complement circumstanțial de loc. 1. (Complementul arată că starea, acțiunea sau mișcarea are loc la suprafața sau deasupra unui obiect) Lîngă el s-au ridicat copiii, vlăstare tinere, care au crescut pe maidane, răzleți și sălbăticiți. SAHIA, N. 94. O căsuță singuratică pe care era crescut niște mușchi pletos. CREANGĂ, P. 213. Pe un deal răsare luna ca o vatră de jăratic, EMINESCU, O. I 76. Ce stai, bade, tot pe prag Și te uiți la noi cu drag? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 229. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) Poartă coade pe spate. ◊ (Cuprinde și ideea de acoperire) Pune capacul pe oală. ▭ Moșneagul... pune cușma pe cap, o îndeasă pe urechi. CREANGĂ, P. 81. ♦ (Legat de un sens figurat) Asupra. A pune vina pe cineva. ▭ Ce griji pe dînsul, ce fiori Cînd se gîndea că-i greu războiul. COȘBUC, P. I 99. Mare noroc pe Guvidi! CARAGIALE, S. 124. [Fata babei] se alinta... lăsînd tot greul pe fata moșneagului. CREANGĂ, P. 283. ♦ În jurul, pe după. Port cu ochii-n zări întunecate Jugul vremii aspre pe grumaji. BENIUC, V. 40. Văzu un balaur care se încolăcise pe un copac. ISPIRESCU, L. 89. ♦ De și-a spălat mîinile în vin și le-a șters pe șorțul negru. STANCU, D. 133. Se rezimă p-o fereastră spre acea grădină foarte frumoasă. GORJAN, H. I 4. ♦ Din sus de, deasupra. Uiu, iu, mîndruța mea, Auzi ce zice lumea: Că te culci seara cu soare Și te scoli în prînzu mare, Cîndu-i ciurda-n zăcătoare Și soarele pe răzoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 422. De pe. În zadar a ta suflare... Șterge urma pe cărare. ALECSANDRI, P. III 22. ♦ (Construcția prepozițională, legată de un sens figurat, are funcțiune atributivă; cuprinde și ideea de posesiune) Peste. Țăranii... să ceară... Să fie ei stăpîni pe-ntreaga țară. BENIUC, V. 87. 2. (În legătură cu verbe de mișcare; complementul arată suprafața pe care se desfășoară mișcarea, într-o direcție oarecare sau în direcții diferite) Alții coborîră pe albia Bistriței la vale. SADOVEANU, F. J. 364. Singur, abătut, rătăci două zile pe cheiuri și pe plajă. BART, E. 394. Pe-același drum de soare plin Veneau doi inși. COȘBUC, P. I 228. Colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute. EMINESCU, O. I 132. ◊ (Cu nuanță instrumentală) Emisiunea a fost transmisă pe unde scurte. ◊ (Cu sens local și temporal) Pe drum calul spuse fetei cu ce tertipuri îmblă tată-său să-i încerce bărbăția. ISPIRESCU, L. 16. 3. (În legătură cu verbe care denumesc o acțiune de revărsare, prelingere sau scurgere) Peste, de-a lungul. Perișorul îi cădea pe umeri în unde. ISPIRESCU, L. 20. Toarnă... toată apa cea din fîntînă pe jăratec. CREANGĂ, P. 65. Părul ei... se împărțea despletit pe umerii și spatele sale. NEGRUZZI, S. I 145. 4. (În legătură cu verbe care denumesc o acțiune de străbatere, de trecere) Prin. Jupîn Iațco... putu vedea pe fereastră pe Jder. SADOVEANU, F. J. 428. Dînd pinteni calului, ieși pe poartă ca vîntul. ISPIRESCU, L. 4. Eu mă răped în cramă s-aduc și un cofăiel de vin ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. [Caii] se-ntrec pe cîmpul luciu, scoțînd aburi lungi pe nare. ALECSANDRI, P. III 12. ♦ (Introduce o propoziție atributivă cu sens local) Pe care. Se află și o potecă pe unde poate fi urcată rîpa. STANCU, D. 489. 5. (Complementul arată direcția sau ținta unei mișcări sau acțiuni) Spre, înspre, la, către. Ia-o pe dreapta. ▭ Tresări plecîndu-se pe spate. SAHIA, N. 77. Într-un tîrziu el a-ntrebat, Privind așa pe deal, răzleț: «Departe-i pînă-n sat?». COȘBUC, P. I 228. Iese afară spăriată, dă încolo, dă pe dincolo și, cînd intră în bordei, ce să vadă? CREANGĂ, P. 11. 6. (În legătură cu ideea de încadrare într-un loc determinat, într-un spațiu etc.) În, în cadrul. Angajamentele muncitorilor s-au extins pe întreaga fabrică. Pe lume = în toată lumea, printre toți oamenii. N-am pe nimeni pe lume. SADOVEANU, F. J. 549. Ca Săgeată de bogat Nici astăzi domn pe lume nu-i. COȘBUC, P. I 53. Ce nu se poate pe lumea asta? ISPIRESCU, L. 193. 7. (Dă complementului pe lîngă care stă o nuanță de aproximație, de neprecizie, indicînd un spațiu mai larg decît cel arătat de construcția fără prep. «pe») Păsărilă atunci se înalță puțin și începe a cotrobăi pe după stînci. CREANGĂ, P. 268. Avem cînepă de vară Ș-o mîncă focul pe-afară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 457. Să spui lui Vrîncean Și lui Ungurean Ca să mă îngroape Aice pe-aproape, în strunga de oi. ALECSANDRI, P. P. 2. ◊ Pe acasă = a) undeva în apropierea casei. Nu-i acasă Ion? – Ba da, e pe acasă; b) acasă (considerat ca loc de trecere sau de stabilire temporară). Acum n-are timp să vină vara... pe acasă. STANCU, D. 35. Ia, nu știu cine-a fost pe la mine pe-acasă în lipsa mea. CREANGĂ, P. 30. Deaca codru frunza-și lasă, Toți voinicii trag pe-acasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. 8. (În expresii și locuțiuni) Pe acolo v. acolo. Pe aici v. aici. Pe aiurea v. aiurea. Pe alocuri v. alocuri. Pe cale... v. cale. Pe deasupra v. deasupra. Pe dedesubt v. dedesubt. Pe de lături v. latură. Pe de o parte..., pe de altă parte v. parte. Pe departe v. departe. Pe dinafară v. dinafară. Pe dinainte v. dinainte. Pe dinăuntru v. dinăuntru. Pe din jos de... v. jos. Pe din sus de... v. sus. Pe jos v. jos. Pe loc v. loc. Pe sus v. sus. Pe unde v. unde. Pe urma... (sau urmele...) v. urmă. II. Urmat de un complement circumstanțial de timp. 1. În timpul, cît timp e... Acuma pe rouă Trifoiul e bun de tăiat. BENIUC, V. 138. Pe arșița asta o să ne uscăm de sete. CREANGĂ, P. 204. Pe zodii sîngeroase porneau a lui popoară. EMINESCU, O. I 91. Păsăruică cu cunună, La ce cînți seara pe lună? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 120. ◊ Loc. adv. Pe mîine = a) mîine, în cursul zilei de mîine. Le vreau, pe mîne cînd se scoală, Copiilor, o zare mai senină. BENIUC, V. 17. Pe mîne să vii la mine la amiazi. RETEGANUL, P. V 70; b) pînă mîine; pentru mîine. Ședința s-a amînat pe mîine. ▭ Aveți de grije, însă, ca pe mîine dimineață strugurii să fie copți. RETEGANUL, P. II 54. ◊ Loc. prep. Pe după = cam după, aproximativ după. Eu gîndesc, de mi-a ajuta dumnezeu, pe după-amiază să-ți pun de-a binele nora în Piatră. CREANGĂ, P. 115. (întărit prin «cam») Iară cînd fu cam pe după miezul nopții... se sculă binișor. ISPIRESCU, L. 377. Pe aproape de = aproape de, în apropierea, (cam) înainte de. Cînd, pe aproape de cîntători, Scaraoschi... pornește cu grăbire la locul știut. CREANGĂ, P. 303. ◊ Loc. conj. Pe cînd... = a) (cu sens temporal de simultaneitate) în timp ce, pe vremea (sau timpul) cînd. Pescari care trăiseră acolo pe cînd balta avea pește. SADOVEANU, P. M. 11. Pe cînd se petreceau acestea, iacă s-aud scîrțîind niște care. CREANGĂ, P. 14; b) (cu sens adversativ) în acest timp însă, în schimb (în acest timp); iar. Noi, care știm munci, vom avea totul... Pe cînd cei ce-o duc acum în huzur și lenevesc, au să rabde. CAMILAR, N. I 399. Jupîn Iațco gemea... cerînd moartea, pe cînd eu mă băteam cu gîndurile. SADOVEANU, F. J. 414. L-a adus în grădină... să-i laude florile... pe cînd ar fi trebuit să meargă mai întîi la grajduri. ISPIRESCU, L. 20. ♦ Pe timp de, pe o durată de. Bravii mineri din această mină luptă acum ca pînă în ianuarie 1950 să extragă cantitatea de cărbune planificată pe 5 ani. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 7/1. Ș-apoi ia să nu răspundă, că dracu-i a lor pe șepte ani. CREANGĂ, A. 142. În. Era pîn iarna... de la ’49... ba mi se pare că era pe primăvară la ’50. CARAGIALE, S. N. 41. ♦ Spre, înspre. Încet, încet, pe-nserate, s-au împuținat drumeții. CARAGIALE, S. N. 254. Pe toamnă se pomenește cu un argat că-i aduce un burdușel de brînză. ISPIRESCU, L. 209. Tăind... o bucată de carne de broască ca să o frigă pe sară, ceialantă rămășiță au udat-o cu apă de mare. DRĂGHICI, R. 88. ◊ (În legătură cu vîrsta, cu un număr de ani, luni etc.) Trei luni, pe-a patra, n-a căzut strop și nu s-a văzut nor. C. PETRESCU, R. DR. 151. Eu, babei mele, că merge pe douăzeci și patru de ani de cînd m-am luat cu dînsa... și tot nu i-am spus. CREANGĂ, P. 122. 2. (Urmat de determinări care arată distribuția) În (la, pentru) fiecare; într-o perioadă de. Între timp i se mări leafa cu cinci lei pe zi. SAHIA, N. 109. Eu mă tocmesc pe trei ani o dată. CREANGĂ, P. 151. Mă bărbieresc de trei ori pe săptămînă. NEGRUZZI, S. I 199. ◊ (Învechit) Pe toată ziua, (sau luna, săptămîna etc.) sau pe fiecare zi (sau săptămînă, lună, an etc.) = în fiecare zi (sau săptămînă, lună, an etc.). Să-mi dea... pe fiecare zi o baniță de jăratec. ISPIRESCU, L. 15. Mă mustră cugetul de atîtea dovezi mincinoase ce-mi ceri pe toată ziua. ODOBESCU, S. III 45. Le veneau pe tot anul calendare cu povești la sfîrșit. NEGRUZZI, S. I 3. 3. (În expresii și locuțiuni) De azi pe mîine v. azi. De pe acum v. acum. Pe atunci v. atunci. Pe dată (ce) v. dată. Pe loc v. loc. Pe înnoptat v. înnoptat. Pe timpuri v. timp. Pe urmă v. urmă. Pe veci v. veac. Pe viață v. viață. Pe viitor v. viitor. Pe vremea... v. vreme. III. Urmat de un complement circumstanțial de mod. 1. (Cu sens local și modal) Și nevastă-sa, și fetele umblau altădată desculțe, munceau pînă cădeau pe brînci. STANCU, D. 41. Se duc la casa leneșului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimțitori. CREANGĂ, P. 329. 2. (Cu sens modal propriu-zis) Soarele dorind să vază Pruncul meșter ce direge, Pe furiș, cu mîini de rază, Frunza-n lături mi-o alege. BENIUC, V. 51. De dimineață a certat-o pe Tina, fiindcă a trimis, pe ascuns, omul de serviciu să facă tîrguieli în oraș. C. PETRESCU, A. 277. Noaptea își întindea pe încetul tristul său hobot. NEGRUZZI, S. I 263 ◊ (În construcții corespunzătoare gerunziului) Nu ți-a merge tot așa, pe somn, pe mîncare și pe bere. ALECSANDRI, T. 611. ♦ În conformitate cu..., potrivit cu..., după...; în baza... Am izbutit, măicuță, să facem acum pe cheful spînului. CREANGĂ, P. 227. De-aș avea, pe gîndul meu, Un cal aprig ca un leu! ALECSANDRI, O. 63. Îmbodolite în surtuce și jachete croite nu pe măsura lor. NEGRUZZI, S. I 105. Orașele... constituindu-se pe- principiul comunal, se ocîrmuiau de o magistratură. BĂLCESCU, O. II 14. Eu pe deal, mîndră pe șes, Ș-o cunosc numai pe mers. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) În zadar îl tot recheamă la regulament și la deciziuni, cu speranță că astfel d-lor ti vor lucra un dicționar pe placul d-sale. ODOBESCU, S. III 333. ◊ Expr. A rămîne (sau a fi) pe a (cuiva) = a rămîne (sau a fi) pe voia (cuiva) sau după cum voiește (cineva). Îndată o apucau de obraz baba și cu fiică-sa și trebuiau numaidecît să rămîie pe a lor. CREANGĂ, P. 284. Dacă-i pe aceea... = dacă-i așa... dacă așa stau lucrurile... Nu ți-o da tata, îți dau eu, dacă-i pe-aceea. POPA, V. 51. Dacă-i pe aceea, domniță, apoi eu pot să pun capăt necazului și amărîciunii măriei- tale. CARAGIALE, S. N. 279. ♦ Cu. Vlădica l-o trîntit la butuc trei zile și trei nopți, numai pe apușoară și pe o mînă de hrișcă. La TDRG. 3. (Complementul denumește o valoare de schimb) În schimbul, pentru, cu prețul, cu. De unde au ei atîtea avuții... Dacă și le-au cumpărat, pe ce și le-au cumpărat? CAMILAR, N. I 400. «Ți-l duc eu!» [sacul]. – «Cum?». – «Pe plată!». COȘBUC, P. I 63. Mai bine ar fi să se ducă cu. [oul] în tîrg să-l dea pe bani. ISPIRESCU, L. 266. Dă gînsacul pe o pungă. CREANGĂ, P. 43. 4. (Cu înțeles instrumental, adesea și local) Cu ajutorul, prin intermediul, cu, prin. Vești mai mîndre ca-n povești A zvonit pe frunză vîntul. BENIUC, V. 105. Din cînd în cînd, pe vîntul ușor, veneau fulguiri albe din livezile înflorite. SADOVEANU, O. I 258. Arald pe-un cal negru zbura. EMINESCU, O. I 92. Poruncitu-mi-a mîndra Pe un pui de rîndunea Să mă duc pînă la ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 132. ♦ (În construcții care denumesc limba ca mijloc de comunicare) În. Pe romînește. ▭ Sînt mecanic. Pe limba noastră de la țară, fierar. STANCU, D. 366. 5. (Cu înțeles cantitativ; în locuțiuni) Pe atît(a) sau p-atît(a) = în această măsură, într-atîta, cu atîta, la atîta. Mila împărăției-tale m-a îngăduit p-atîta. GORJAN, H. IV 145. Pe atît nu se lăsa, Ci de mînă-l apuca Și la baie mi-l ducea. TEODORESCU, P. P. 477. Pe cît = a) (cu înțeles restrictiv) după cum, în măsura în care. Pe cît se vede, pînă acuma n-a rătăcit [calea]. SADOVEANU, F. J. 371. Pe cît știu, această armată și-a creat singură... mijloacele sale de existență. ODOBESCU, S. III 578; b) (cu înțeles comparativ, mai ales în corelație cu pe atîta sau cu atîta) Pe măsură ce, cu cît. Au început a se ivi niște nourași, carii, pe cît mergea, acoperea ceriu cu un hohot întunecat. DRĂGHICI, R. 9. Păi cît se uita la dînșii, cu atît se umplea mai mult de bucurie. GORJAN, H. I 59; c) (cu înțeles multiplicativ) încă o dată atît..., cît. Asta n-aș face-o eu, de-ar mai fi el pe cît este. CREANGĂ, P. 229. Mai na bani pe cît ți-am dat. BIBICESCU, P. P. 284. 6. (Indică un raport de măsură) Casa este clădită pe un loc de 20 pe 25 de metri. ◊ (În fracții) Trei pe patru (scris 3/4). 7. (Cu înțeles distributiv) Întîi spectacolele acelea oribile se dădeau pe divizii, mai apoi pe regimente.CAMILAR, N. I 371. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) S-au organizat întreceri socialiste pe profesiuni. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 7/3. 8. (În expresii și locuțiuni) A fi pe cale să... v. cale. A se pune pe (fugă, lucru, carte, plîns etc.) v. pune. Cît pe-aci (sau p-aci p-aci) v. aici. Pe apucate v. apucat. Pe baza sau pe bază de... v. bază. Pe credit v. credit. Pe de-a-ntregul v. întreg. Pe din două v. doi. Pe larg v. larg. Pe neașteptate v. neașteptat. Pe nerăsuflate v. nerăsuflat. Pe nume v. nume. Pînă pe acolo v. pînă. Pe terminate v. terminat. IV. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza. (Cu nuanță finală) La ce sînt bune bulendrele pe care vă sfădiți voi? ISPIRESCU, L. 215. (Cu nuanță modală) Își sleia toate puterile minții pe certuri. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ În urma. Un profesor era destituit pe spusa unui călugăr... că auzise pe acest profesor enunțînd idei liberale. GHICA, la TDRG. V. (Introduce un complement circumstanțial de scop; la origine cu sens local) Spre, pentru; spre a..., pentru a..., să... Au venit armiile pornite oricînd pe jaf, pe măcel. STANCU, D. 8. Sui în căruță și te așterne pe somn. CREANGĂ, P. 130. Foaie verde iarbă-rea, Poruncitu-mi-a maica Pe-o frunzuță de smochină Să mă duc la ea pe cină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 179. ◊ (În construcție cu supinul; de obicei exprimă o acțiune intensă) S-a pus Lina pe tăcut. COȘBUC, P. I 50. S-au adunat cu toatele... și unde nu s-au așternut pe mîncate și pe băute, veselindu-se împreună. CREANGĂ, P. 34. VI. (În formule de jurămînt) Pe cinstea mea. Pe viața mea. D. (Urmat de un atribut) Singură se desprinde zgaiba. Pielea a rămas albă... semn pe toată viața. STANCU, D. 278. Vezi, pe-un rege ce-mpînzește globu-n planuri pe un veac. EMINESCU, O. I 130. E. (Învechit, construit cu «a fi») Pe cale (de a), în curs de. Cînd era pe adormire Le cînta cu-nduioșire. ALECSANDRI, P. II 182. Toate stau pe o schimbare. CONACHI, P. 123. Cînipa mi-am semănat, Dar cînd fu pe adunat, Boala-n trupu-mi a intrat. ALECSANDRI, P. P. 310. F. În prepoziții compuse. De pe = a) din jur, de lîngă; de deasupra. Noi sîntem, cei mai mulți, de pe Argeș. STANCU, D. 149. Cei doi muncitori nu plîng, își șterg de pe frunte sudoarea și sîngele. SAHIA, N. 45. Eu m-am uitat de pe prag, Pînă l-au jurat sub steag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 296. ◊ (În construcții atributive) Pădurea de brad de pe Măgura clipi din cetini și dădu și ea zvon. SADOVEANU, B. 24. Piatra de pe groapă crăpînd în două sare. EMINESCU, O. I 95. Să vezi șoimul de pe stîncă Cum se-nalță. ALECSANDRI, P. I 17; b) din. Gem și mă întorc de pe o parte pe alta. STANCU, D. 128. Faci reclamă mergînd sau de pe loc? SAHIA, N. 104; c) (modal) după. În zori de zi el a trecut Cu plugul pe la noi. Și de pe bici l-am cunoscut. COȘBUC, P. I 93. Frunză verde de ovăz, Floricică de pe șes, Te-am îndrăgit de pe mers. ALECSANDRI, P. P. 403. Pînă pe = pînă la, pînă deasupra. Și caii, stropiți pînă pe spinare de noroi, par obosiți. STANCU, D. 418. Boierul se azvîrle pe-un cal și ține numai o fugă pînă pe lanuri. CREANGĂ, P. 159. Pe la v. la. Pe lîngă v. lîngă. – Variante:(regional) pă, (învechit) pre prep.

ȚINE, țin și (regional) țiu, vb. III. (Și în forma ținea) I. Tranz. 1. A avea ceva în mînă (sau în brațe etc.) și a nu lăsa să-i scape. O amenință cu toporul, pe care-l ținea înălțat cu dreapta. SADOVEANU, O. VIII 228. Pe care-l va alege fata, să-l lovească cu un măr de aur ce-l va ține în mînă. ISPIRESCU, L. 153. Nănașa pe prag ședea, Cu-o mînă acid ținea, Cu alta lacrimi ștergea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 171. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) lumînarea (sau, rar, lumina) = a) a fi naș (cuiva) la cununie. O, nănașă, draga mea, De ț-ar fi secat mîna Cînd mi-ai pus tu cununa Și mi-ai ținut lumina. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 171; b) a sta lîngă cineva în ultimele clipe ale vieții cu o lumînare aprinsă în mînă (după vechiul obicei creștin). E rece ca gheața, vorbi el încet; am împărtășit-o. Bătrînele îi țin lumînarea. SADOVEANU, O. VIII 31. Cînd era sara la cină, La Vilean ținea lumină; Cînd era la miez de noapte, Trăgeau clopote de moarte. BIBICESCU, P. P. 357. A-i ține (cuiva) cununa = a fi naș (cuiva) la cununie. Soarele și luna Mi-au ținut cununa. ALECSANDRI, P. P. 2. A ține frînele țării (sau împărăției etc.) = a conduce, a stăpîni, a guverna o țară. Eu țiu frînele crăiei În părțile Arăpiei. TEODORESCU, P. P. 105. A ține (pe cineva sau ceva) în mînă = a avea (pe cineva sau ceva) în puterea sa, a dispune de cineva (sau de ceva) după bunul plac. În orele mele de singurătate, cînd mă gîndesc la ce aș voi să scriu, am impresia că țin lumea în mîna mea. TEATRU, I 14. A ține ursita cuiva (în mînă) = a fi stăpîn pe viața cuiva și a dispune de ea după bunul său plac. Sfîntu Nichita, Ținîndu-ne ursita, Stă-n mijloc de casă Cu sabia scoasă. TEODORESCU, P. P. 189. A-și ține inima cu dinții v. dinte (1). A ține balanța dreapta v. balanță. ◊ (Instrumentul acțiunii devine subiect) Întîlnii viteaz oștean... Mîna-i dreaptă ținea pală. ALECSANDRI, P. II 10. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», «de după» sau «pe după», arătînd partea de care se apucă) Ne întorceam încet, pe cînd asfințea soarele, și țineam pe bunic de mînă. SADOVEANU, O. VII 294. Sfîntul Chirica șchiopul, care ține dracii de păr. CREANGĂ, P. 149. Mi-i ținea de subsuoară, Te-oi ținea de după gît. EMINESCU, O. I 55. Merge mîndra cam descinsă Prin ierbuța pînă-n brîu, Și ține murgul de frîu. ALECSANDRI, P. P. 49. (Expr.) A ține (pe cineva) de guler v. guler. (Refl. reciproc) Mergeau... Ca doi copii, ținîndu-se de mîni, Pe sub umbrare de salcîmi bătrîni. D. BOTEZ, F. S. 23. Trecea un feciorandru cu o fetișoară, ținîndu-se pe după cap. RETEGANUL, P. I 38. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», arătînd partea sau capătul de care e apucat un obiect sau indicînd obiectul însuși) Maică, ține de cela capăt de țiglă și eu oi ține de cestalalt. SBIERA, P. 34. [La pescuit] omul ține de nuia și, cînd se cufundă pluta, rădică în sus. ȘEZ. IV 116. ♦ (La imperativ) Ia, primește. Corbul îi zise: Ține penița asta, voinicule. ISPIRESCU, L. 44. Și odată scoate sfînta Duminecă obrăzarul și sabia lui Statu-palmă-barba-cot, de unde le avea și, dîndu-le lui Harap-Alb, zice: ține aceste, că au să-ți fie de mare trebuință unde mergem. CREANGĂ, P. 224. Draga mea, sufletul meu, Ține tu inelul meu. ALECSANDRI, P. P. 20. ◊ Absol. Dar să-ți dau și eu trei lucruri: ține, aci ai o ceteră... un pieptene și-o cute. RETEGANUL, P. V 37. Ține, soacre mare! Ia astă rădăcină uscată. TEODORESCU, P. P. 176. ♦ (De obicei determinat prin «în brațe» sau «îmbrățișat») A înlănțui pe cineva cu brațele (în semn de dragoste, de prietenie); a îmbrățișa. În toată neagra vecinicie O clipă-n brațe te-am ținut. EMINESCU, O. I 212. Toți au putut vedea pe tînăra nevastă... cu capul rezămat pe umărul unui frumos tînăr ce o ținea strîns îmbrățoșată. NEGRUZZI, S. I 78. ♦ (Determinat prin «în mînă»; complementul indică o armă, un instrument, o unealtă) A mînui. Dar măria-sa n-a ținut numai sabie în mînă; ci a fost vrednic și cu înțelepciunea. SADOVEANU, N. P. 10. (La volei, polo pe apă etc.; în expr.) A ține mingea = a opri mingea în mîini mai mult timp decît e reglementar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 2. A susține un obiect greu (ridicat de la pămînt) și a nu-l lăsa să cadă. Bolțile-s ținute-n aer de columne luminoase. EMINESCU, O. IV 112. Un cerdac ținut în aer de stîlpi de zid. id. N. 51. ◊ Expr. Cît îl ține pe cineva (sau, rar, intranz.) cît îi ține cuiva gura = cît îl ajută pe cineva vocea; în gura mare, din răsputeri. A început să urle cît o ținea gura. STANCU, D. 27. Strigă tu... cît ți-a ținea gura... că nu te slăbesc. ALECSANDRI, T. 713. Cît îl țin (pe cineva) puterile v. putere. A-l ține (pe cineva) cureaua (sau chingile sau meșii) v. c. A nu-l mai ține (pe cineva) balamalele v. balama. ◊ (Determinat prin «în spinare», «pe genunchi», «în brațe» etc.) Dacă ești tu așa de tare... putea-mă-vei tu ținea pe mine pe palmă? SBIERA, P. 98. Pe genunche mă țineai. BIBICESCU, P. P. 52. Într-o vreme, peștii care țin pămîntul în spinare, înfuriindu-se, au început să se zvîrcolească tare, și atunci pămîntul... a crăpat tare, formînd văile. ȘEZ. I 232. ♦ Fig. A răbda, a suporta, a îndura. În loc să-mi dea pace, că i-am fost așa slugarnic, acum mi-a dat cinzeci de nuiele. – Și tu și astea le-ai ținut? – Ce aveam să fac? Le-am răbdat. RETEGANUL, P. II 57. 3. A sprijini pe cineva ca să nu cadă. Trebuiră să-l ție, să-l ridice. DUMITRIU, N. 153. Dacă n-o țineau surorile, își și spărgea capul căzînd. ISPIRESCU, L. 51. ♦ Intranz. A nu lăsa ca ceva care atîrnă sau care plutește să cadă sau să se scufunde. De undiță stă legată o plută, care ține să nu se cufunde greutatea fierului și a nadei. ȘEZ. IV 116. ♦ (Despre plante, copaci, cu complementul «frunză» sau un echivalent al acesteia) A păstra, a menține, a nu lăsa să cadă. Codru-i jelnic ca și mine, Că nici frunza nu ș-o ține. HODOȘ, P. P. 154. Mîndră, cînd ne iubeam noi, Ținea busuiocul foi; Dar de cînd noi ne-am lăsat, Busuiocul s-a uscat. ȘEZ. V 93. Pînă codru frunza-și ține, Toți voinicii trăiesc bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. ◊ Refl. Frunza-n codru cît se ține, Toți voinicii trăiesc bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. 4. A cuprinde, a purta; p. ext. a suporta. Am un cojoc și ține patru frați în el (Nuca). GOROVEI, C. 240. ◊ Expr. A nu-l ține pe cineva pămîntul = a nu încăpea pe pămînt, a nu avea loc; fig. a nu fi tolerat, suportat, răbdat (din cauza răutăților). Așa mulțime de spurcați erau, încît nu-i putea ține pămîntul. ISPIRESCU, M. V. 21. D-apoi dacă n-ar mai muri [oamenii], nu i-ar ținea pămîntul. CONTEMPORANUL, V_I 296. De-aș fi așa blăstămat Precum îs de judecat... Pămîntul nu m-ar ținea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 186. (În imprecații) Cine-a sămănat urîtul, Să nu-l mai țină pămîntul. HODOȘ, P. P. 124. A nu-l (mai) ține (pe cineva) locul, se spune cînd cineva, cuprins de un sentiment puternic, nu mai are astîmpăr, nu-și mai găsește locul, v. loc (I 1). De-amar năvalnic n-o mai ține locul. COȘBUC, P. I 251. Cînd gîndesc că am să merg la București, ca să-mi petrec iarna, nu mă ține locul de bucurie. ALECSANDRI, T. I 272. A nu-l mai ține (pe cineva) pielea = a nu-l mai încăpea pielea, v. încăpea (1). II. 1. Refl. A se prinde cu mîinile de ceva sau de cineva. V. agăța, crampona. Încălecînd, să te ții bine... de coama mea. ISPIRESCU, L. 7. De-acum numai să te ții bine de carîmbi și de speteze, că am să mîn iepele iestea de au să scapere fugind. CREANGĂ, P. 126. M-am ținut de strană ca să nu cad. NEGRUZZI, S. I 54. ◊ Expr. A se ține cu dinții de ceva v. dinte (1). ◊ Fig. Să ne ținem de limba, de istoria noastră, cum se ține un om în primejdie de a se îneca de prăjina ce i se aruncă spre scăpare. KOGĂLNICEANU, S. A. 45. ♦ A apăsa, a comprima o parte a corpului (pentru a-i încetini funcțiunea, a potoli o senzație dureroasă etc.). Cînd spunea cîte una, ori te țineai cu mîna de inimă rîzînd, ori te făcea să-ți sară inima din loc, de frică. CREANGĂ, P. 120. Glumele... te fac să rîzi de te ții de pîntece. ȘEZ. I 39. ♦ A se menține, a nu se prăbuși, a nu cădea de undeva. Era un bărbat încă sprinten și se ținea tare în șa. SADOVEANU, N. P. 380. Încălecînd, să te ții bine... în scări. ISPIRESCU, L. 7. 2. Refl. A fi fixat ușor de ceva, prins sau legat prea puțin, prea slab. Portița putredă se ținea numai într-o balama. SADOVEANU, la TDRG. Iar pe-a ei umeri albi abia se ține Haina cea lungă și bogată. EMINESCU, O. IV 107. ◊ Expr. A nu se ține nădragii pe cineva, se spune cînd cineva este foarte rău îmbrăcat, în zdrențe. Mai săraci decît noi sînt olarii... nu se țin nădragii pe ei. STANCU, D. 43. A se ține (numai) în ață sau a se ține într-un (ori de un) fir de ață = (despre țesături) a fi pe punctul de a se rupe; fig. (despre viață) a fi aproape de sfîrșit, pe punctul de a se sfîrși. Cu antereu de canavață Ce se ținea numa-n ață. CREANGĂ, P. 148. ♦ Intranz. A fi bine fixat sau înțepenit undeva (și a nu se desface, a nu se desprinde, a nu ceda). Cuiul ține bine. 3. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «după») A merge în urma cuiva, pășind cît mai aproape de el, fără a-l părăsi nici o clipă; p. ext. a fi mereu împreună cu cineva, a fi nelipsit de lîngă cineva. Mă Nistore, iar se țin copiii după tine prin sat. CAMIL PETRESCU, U. N. 222. Fătul babei se ținea tot de dînsa ca să n-o scape din ochi. SBIERA, P. 142. ◊ Expr. A se ține de capul cuiva v. cap¹ (I 1). A se ține de coada cuiva sau a se ține coadă după cineva v. coadă (4). A se ține gaie (sau gaiță, grapă, lipcă, mînz, mort) de (sau după) cineva v. c. A se ține de poalele (sau poala) mamei v. poală (I 1). A se ține scai de cineva sau a se ține de cineva ca scaiul de oaie v. scai. A se ține drug (de cineva sau de ceva) v. drug. ◊ (Metaforic) Luna se ține mereu după noi... aici, la Varatic, pe drum, acasă, chiar și ziua. IBRĂILEANU, A. 200. ◊ (Mai rar urmat de loc. prep. «în urma cuiva») Sub cer de zgură și aramă, Eu mă țineam în urma lui cuminte. TOPÎRCEANU, B. 94. ◊ (La conjunctiv pers. 2 sg., cu valoare de imperativ impersonal, intensificînd ideea) Muma zmeului... trecu muntele, cățărîndu-se din colț în colț, și să te ții după dînșii. ISPIRESCU, L. 25. ♦ A sta mereu în drumul, în preajma sau în urma cuiva, stăruind cu o rugăminte; a urmări pe cineva cu stăruințele, cu insistențele pentru a-i cîștiga simpatia, dragostea. Iar se ține Ion de mine. POPA, V. 311. O urmăriți, vă țineți ca niște duhuri necurate de ea. NEGRUZZI, S. I 48. ♦ A imita pe cineva, a se lua după cineva, a lua ca exemplu, ca model pe cineva. Tu te ții după cei mai buni bucătari. ISPIRESCU, U. 25. 4. Refl. (Urmat de determinări modale) A se lega unul de altul, a urma unul după altul; a se înșirui. La șosea, automobilele se țineau lanț. C. PETRESCU, C. V. 75. Humulești... sat mare și vesel, împărțit în trei părți, cari se țin tot de-a una: Vatra-Satului, Delenii și Bejenii. CREANGĂ, A. 1. De, mă, ce vă țineți cîrd Și intrați așa cîntînd? TEODORESCU, P. P. 129. 5. Refl. A se îndeletnici mult (sau numai) cu..., a se preocupa neîntrerupt (sau numai) de..., a nu se lăsa de... Nu spun eu? se țin de vizite. SADOVEANU, B. 193. Cine dracul ți-a șoptit Să te ții tot de iubit? TEODORESCU, P. P. 339. ◊ Expr. A se ține de ale sale = a-și vedea de treabă. 6. Intranz. și refl. A face parte integrantă dintr-un tot; (despre unelte) a face parte dintr-un asortiment, dintr-o garnitură etc. ◊ Expr. A ține de casa cuiva v. casă¹ (3). ♦ (Despre bunuri imobile) A aparține cuiva, a face parte din proprietățile cuiva. Într-o casă ce ținea de primărie... puseseră bănci lungi din trei scînduri. SDUMITRIU, N. 246. 7. Intranz. A se referi la..., a fi în legătură cu..., a face parte din... Unele întîmplări trăite de curînd i se par (ei) rămase departe, străine, ca și cînd n-ar mai ține de viața ei. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ A fi de datoria, de competința cuiva; a privi, a interesa pe cineva. Ce-a fost mai înainte și ce era să mai fie după aceea era ceva care nu mai ținea de mine. VLAHUȚĂ, O. A. 150. 8. Intranz. A fi legat sufletește de ceva; a iubi. Am văzut eu adineaori cît de mult ții tu la munca noastră. BARANGA, I. 190. Căci, dă, care om nu ține la viață înainte de toate? CREANGĂ, P. 206. ♦ A avea pentru cineva o afecțiune puternică; a iubi. Sătenii țineau mult la bătrînul acela hazos și cuminte. POPA, V. 96. Ținea și ea la Sandu ca la copilul ei. MIRONESCU, S. A. 47. Aveam, zic, în casa noastră o slugă veche și credincioasă, la care tata ținea foarte mult. GANE, N. III 28. Împăratul... ținea mult la cerb. ȘEZ. I 164. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A fi pentru interesele sau scopul dorit și urmărit de cineva, a lua apărarea sau partea cuiva, a susține pe cineva, a fi de partea cuiva. Cîte fete mîndre-n sat, Toate țin cu tine. COȘBUC, P. II 23. Tu, nevastă, cu cin’ ții? – Eu țin, Pinteo, cu cei mulți. BIBICESCU, P. P. 319. Oltule! rîu blăstemat!... Să-ți rămîie pietrele, Să le calce fetele, Că tu n-ai ținut cu noi, Și te-ai vîndut la ciocoi! ALECSANDRI, P. P. 291. ◊ Expr. (Regional) A ține la un loc = a fi uniți, solidari. Ei ținea la un loc și sta foarte tare unul pentru altul. SBIERA, P. 121. (Tranz.). A-i ține (cuiva) parte (sau, rar, intranz., de parte) = a apăra pe cineva, a fi de partea cuiva. Au și tăbărît bălaurii pe mine și cît pe ce să mă înghită, de nu era o chirandă (= țigancă) mai tînără între dînșii, care să-mi ție de parte. CREANGĂ, A. 54.Ți-oi fi ca frate Și ți-oi ținea parte D-acum pîn’ la moarte. TEODORESCU, P. P. 449. 9. Intranz. (Urmat de un verb la conjunctiv) A dori mult ca ceva să se întîmple, să se facă, să fie; a simți imboldul de a face ceva. Țin să răspund fiecăruia dintre onorații oratori. CAMIL PETRESCU, U. N. 146. Iar dacă ții să-mi faci o plăcere, Sabina, lasă-mă acum singur. C. PETRESCU, C. V. 329. Ținea morțiș să scoată un personaj literar dintr-un ucigaș banal și etichetat. POPA, V. 93. ◊ (În formule de politețe) Domnule Vartolomeu Diaconu, țin să-ți mulțumesc pentru ospitalitate. C. PETRESCU, A. 298. III. 1. Tranz. (Cu privire la trup sau la o parte a trupului) A face să stea mai mult timp într-o anumită poziție sau atitudine. Mîrtanul ținea gura închisă, temîndu-se să nu scape mărgeaua. RETEGANUL, P. V 14. La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă. EMINESCU, O. I 142. ◊ Expr. A ține nasul sus sau (refl.) a se ține cu nasul pe sus = a fi obraznic, încrezut, pretențios. Trei fete are cîrciumarul Toma Ocî... Țin nasul sus. Umblă cu papuci, pe cap nu poartă barișe. STANCU, D. 40. Nu vezi că cei mai mulți de seama d-tale se țin cu nasul pe sus, numai din pricina asta? CREANGĂ, P. 162. A ține capul sus sau (refl.) a se ține cu capul pe sus = a fi mîndru, orgolios. A(-i) ține (cuiva) piept v. piept (1). A ține clanț (sau fuior) cu cineva v. c. ♦ (Cu complementul «ochi»; urmat de determinări introduse prin prep. «la», «către», «spre»; de obicei precizat prin «țintă», «țintit» etc.) A se uita fix la cineva sau la ceva. Mîțișorul... ținea ochii ațintiți drept la boier. SBIERA, P. 247. Nurorile cele mari ale împăratului țineau ochii țintă la zînă. ISPIRESCU, L. 39. Te-aș iubi și-acum, nevastă, Dar bărbatu-i tot cu tine Și ține ochii la mine. HODOȘ, P. P. 149. 2. Tranz. (Cu un complement de loc) A face (pe cineva sau ceva) să stea un timp oarecare într-un anumit loc. Nu-l țineți pre copil... aici în casă. DUMITRIU, N. 156. Iar oștile moldovene, sub căpitani creaturi a lui, le ținea pe margeni. NEGRUZZI, S. I 143. Ține-o, doamne, lîngă mine, Șă mă-nvețe jocul bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 420. ◊ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în evidență = a avea (pe cineva sau ceva) în vedere; a da o atenție deosebită. A ține (ceva) în suspensie = a nu se pronunța sau a nu se hotărî asupra unui lucru. A ține (pe cineva sau ceva) sub oboroc v. oboroc. A ține (pe cineva sau ceva) sub cheie v. cheie (1). A ține (pe cineva) la distanță v. distanță (2). ♦ A da cuiva locuință, sălaș, cazare; a nu lăsa (pe cineva) să plece în altă parte. M-am săturat de ținut trupa în bordeie. C. PETRESCU, Î. I 58. Un bordei în care ținuse împăratul niște bivoli. ISPIRESCU, L. 169. [Baba] luă hotărîre nestrămutată a ținea feciorii și viitoarele nurori pe lîngă sine. CREANGĂ, P. 3. Unde-și țin turcii robii. ȘEZ. IV 9. ◊ Expr. A ține (pe cineva) în gazdă v. gazdă (2). ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau «în») A pune pe cineva să stea, cu forța, într-un anumit loc. (Fig.) Milioane de oameni se smulg din întunericul neștiinței de carte, al ignoranței și lipsei de cultură în care i-au ținut pînă la eliberare clasele exploatatoare. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2863. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la pastramă = a pune pe cineva să rabde de foame. Am să te țin la pastramă, hăt și bine. CREANGĂ, P. 318. ♦ A lipsi pe cineva de libertate, a-l face să stea închis, legat. Ai mai văzut tu, de cînd ești, pupăză ținută în colivie? BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 42. Tatăl fetelor le ținea pe toate închise în cîte un foișor. SBIERA, P. 89. ◊ Fig. Cuvîntul tău a sfărîmat toate farmecele ce mă țineau înlănțuită. ISPIRESCU, L. 35. Strică, mîndro, ce-ai făcut Și-mi dă cal ca să mă duc... Nu mă ținea fermecat Ca ș-un cal legat de gard. HODOȘ, P. P. 98. 3. Tranz. A face ca cineva sau ceva să nu se poată mișca din loc (prinzîndu-l cu mîinile sau legîndu-l); a imobiliza. Ținîndu-l acolo sub picior și cu sabia goală în mînă... îl întrebă despre frații fetei. ISPIRESCU, L. 196. Odată mi ți-o și înșfacă de cozi, o trîntește la pămînt și-o ține bine. CREANGĂ, P. 177. Țineți-i bine, voinici! ALECSANDRI, T. I 98. Unul ține vaca și altul o mulge, se spune cînd unul duce greul și altul trage folosul. ◊ Expr. A ține (pe cineva) sub picior = a stăpîni (pe cineva). (Fig.) [Dorința de cîștig] apasă asupra lumii ș-o ține sub picior. MACEDONSKI, O. I 45. A ține (pe cineva) sub papuc = a domina (pe cineva), a nu admite nici un fel de împotrivire. A ține (pe cineva) în (sau din) frîu (sau de ori din scurt) = a domoli avîntul sau pornirile cuiva, a nu lăsa cuiva libertate de acțiune sau de mișcare, a supraveghea (pe cineva) de aproape. Se ruga să-l ție din scurt și să fie foarte sever cu el. VLAHUȚĂ, O. AL. II 52. Ia, de-acum ai femeie cumsecade; numai s-o cam ții din frîu... ca nu cumva să-ți pună coarne. CREANGĂ, P. 178. Naltă-i mîndra și subțire, Mînce-l lupii cui mi-o ține; Că mi-o ține prea de scurt Și nu pot să o sărut. HODOȘ, P. P. 161. A ține (pe cineva sau ceva) în hățuri v. hăț². 4. Tranz. (Urmat de determinări modale) A face ca ceva sau cineva să stea sau să rămînă un timp oarecare într-o anumită stare; a menține. El ținea la casa sa toate în cea mai bună rînduială. SBIERA, P. 246. Țineam ceaslovul deschis. CREANGĂ, A. 4. Îi ținuse într-o robie aspră. BĂLCESCU, O. II 259. ◊ Expr. A ține (pe cineva) în (sau la) curent v. curent². A ține (pe cineva) în (sau la) respect v. respect. A ține (pe cineva) pe mîncate și pe băute v. mîncat. 5. Tranz. (Uneori determinat prin «pe loc» sau «în loc») A opri pe cineva sau ceva din mersul său și a-l face să rămînă pe loc, a-l împiedica să-și urmeze drumul. Măi tatare, ține-ți calul... Nu cerca a trece rîul. ALECSANDRI, P. I 74. Caii... Mușcînd, de neastîmpăr, zăbala ce-i ținea... pe cîmp își luau zborul. ALEXANDRESCU, M. 30. Pe unu-l chema Ciocan Ș-avea-n mînă-un buzdugan; Pe-al doilea, Busuioc Și ținea potera-n loc. ALECSANDRI, P. P. 289. ◊ Fig. [Dorul] peste cîte dealuri vine, Și nime nu-l poate ține... Numai io, cu inima. HODOȘ, P. P. 36. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) drumul (sau calea) = a) a opri pe cineva din drumul său, împiedicîndu-l să treacă înainte; a sta în calea cuiva. Boierul... i-au ținut calea și, cînd au dat zmeul să iasă, i-au și ras capul. SBIERA, P. 65. Auzi, mizerabilul! Să-ndrăznească să-mi ție drumul. CARAGIALE, O. I 58. Sfarmă-Piatră-i ține calea și-l ridică-ncet pe palmă. ALECSANDRI, P. III 237; b) a pîndi trecerea cuiva, a aștepta pe cineva în drum și a-l opri pentru a-i adresa o rugăminte; a aține calea cuiva. Odată însă, cînd vrea să plece Pahon la vînat... nevastă-sa îi ține calea... și prinde a-l săruta și a-l ruga să-i lase ei mărgeaua. RETEGANUL, P. V 12. Baba... Drumul lui vodă-i ținea, De departe-ngenuchea. TEODORESCU, P. P. 519; c) a urmări pe cineva în mod insistent (pentru a-i cîștiga bunăvoința, dragostea); a fi sau a umbla mereu în drumul cuiva. Chiar dulce prietină-ta Mi-a ținut mie calea, Să nu mai am grija ta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 69. A ține drumul (calea sau drumurile) = a) a practica tîlhăria la drumul mare; a haiduci. Ministrul ce despoaie pe văduvă și pe orfan... ucigașul ce ține drumurile... merg [la mormînt] cu paradă. NEGRUZZI, S. I 31; b) a umbla fără rost, haimana. (Popular) A-i ține (cuiva) drumul legat = a împiedica acțiunile cuiva, libertatea cuiva. Mă mărit, te las pe tine, Că foarte mulți m-au cerut, Tu nici grijă n-ai avut... De n-ai voie de-nsurat, Nu-mi ținea drumul legat. ȘEZ. II 56. ♦ A nu lăsa pe cineva să plece; a reține. Un gînd o ține-o clipă-n drum, Ar vrea să-ntîrzie un pic – Sîntem așa de-aproape-acum... PĂUN-PINCIO, P. 70. Apoi l-au ținut pînă a doua zi demineața. SBIERA, P. 35. Alții adevereau că bărbatul său... are procesuri ce îl țin în Petersburg. NEGRUZZI, S. I 44. ◊ Expr. A ține (pe cineva) de vorbă = a sta de vorbă cu cineva (nelăsîndu-l să-și vadă de lucru). Dar eu te țin de vorbă, domnule... și poate dumneata ai venit cu alte gînduri. C. PETRESCU, Î. II 167. Pîn’ de vorbă i-ei ținea, O sosi și Neculcea. TEODORESCU, P. P. 545. 6. Tranz. (De obicei cu determinări temporale sau locale) A face pe cineva să aștepte. Cei doi domni așteptau... – Hai, cît ne ții? reluă d. Jean. SAHIA, N. 101. Dacă te-ai potrivi tu acestora, îi ținea mult și bine pe mămuca afară. CREANGĂ, P. 23. 7. Refl. (Urmat de un complement circumstanțial de loc) A sta mai mult timp într-un anumit loc. Un sătean... se ținea nepăsător lîngă o păreche de trăgători uriași. SADOVEANU, O. VII 239. Nimici pîlcurile de turci ce se ținea prin preajma locului, gata a le veni într-ajutor. ISPIRESCU, M. V. 33. Mărgărita se ținea deoparte, în tăcere, ca o statuie de marmoră albă. ALECSANDRI, O. P. 87. ◊ Expr. A se ține în rezervă (la o parte sau la distanță) = a nu lua parte la ceva, a se abține de la ceva. Căpitanul vaporului se ținuse pe tot timpul conflictului la distanță, într-o prudentă rezervă. BART, S. M. 91. A se ține locului v. loc (I 1). A se ține sufletul în cineva = a fi viu, a trăi. Singur mă mir că se mai ține sufletu-n mine. SBIERA, P. 239. ♦ A-și duce traiul, a trăi, a viețui (undeva). [Un taur mare] să ține aici în pădurea de lîngă sat. RETEGANUL, P. IV 41. Un sat foarte mic... se cunoștea pe deasupra că nu se pot ținea neguțătorim în el. SBIERA, P. 216. 8. Refl. (Urmat de determinări modale) A sta într-o anumită poziție, a avea sau a lua o anumită atitudine sau ținută. Secundul se încercă să-l ispitească pe englezul care se ținea înfipt și mut. BART, S. M. 102. Nu se mai poate ținea drept, ci e îndoit ca o salcie, dar stă. GHEREA, ST. CR. II 88. Cum ședeam trîntiți pe divanuri în toată dezinvoltura moldovenească, maiorul se ținea în picioare în apropierea unei mese, pe care își sprijinea o mînă lungă și despuiată. RUSSO, O. 48. ◊ Expr. A nu se mai (putea) ține pe (sau în) picioare sau (tranz.) a nu-l ține pe cineva picioarele = a nu putea sta în picioare, a se împletici (de oboseală, de slăbiciune etc.). Mergînd ei tot pe munte în sus, numai ce văd că de la o vreme nu să mai pot ținea-n picioare. RETEGANUL, P. III 61. Mai pe urmă îl apucase o piroteală de nu se mai putea ținea pe picioare. ISPIRESCU, L. 82. Aduc mîna să mă-nchin, Picioarele nu mă țin, Parcă nu-s făcut deplin. TEODORESCU, P. P. 302. (La forma afirmativă, în construcție cu adv. «abia») Te rog, privește-l, abia se ține pe picioare. DELAVRANCEA, la TDRG. De-abia îl țineau picioarele de trudit ce era. CREANGĂ, P. 302. Obosit și înfierbîntat cum era, de-abia se mai ținea pe picioare. SLAVICI, O. I 169. A se ține pe loc = a nu cădea, a sta în picioare. [Pușca] mi-a ros umerile, Sabia șoldurile, Cît de-abia mă țin pe loc Și n-am parte de noroc! ALECSANDRI, P. P. 297. A se ține în poziția de drepți v. drept⁴ (A I 2). 9. Refl. (Determinat prin «mîndru», «mare» sau un echivalent al acestora) A fi încrezut; a se mîndri, a-și lua aere de superioritate, a face pe grozavul. Ori te ții mîndră că ți-a fost Anton la congres? DAVIDOGLU, M. 16. Multe bunuri are omul, Dar virtutea cea mai mare E să nu se ție mîndru Cu virtuțile ce are. COȘBUC, P. I 75. ◊ (Eliptic; cu pronunțare regională) Cu ce te țîi, bade, tu? Nici frumos nu ești prea tare, Nici gazdă nu ești prea mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 408. 10. Tranz. A înfrîna, a stăpîni, a domina (un sentiment, o pornire, o izbucnire etc.). Se uită lung la Irina, care abia își ținea lacrimile. DELAVRANCEA, H. T. 148. Mihai-vodă... nu-și putu ține mînia și le răspunse îndată. BĂLCESCU, O. II 275. ◊ Expr. A-și ține gura (sau limba) = a tăcea, a se abține să vorbească. Numai Serafim n-a putut să-și ție gura și a zis așa cam într-o doară... STĂNOIU, C. I. 132. Să n-aibi grijă! Hai numai cu mine, și-apoi să-ți ții gura! SBIERA, P. 254. Da mai ține-ți gura, soro, că mă dai de rușine. ALECSANDRI, T. 188. (Cu intensificarea expresiei) Să vă țineți gura strînsă Și să tăceți ca pămîntul. TEODORESCU, P. P. 169. A ține taina (sau secretul) sau a ține (ceva) secret = a ascunde, a nu dezvălui, a nu da pe față, a nu destăinui. N-am prea ținut secretul. BARANGA, I. 217. Îl puse de se și jura... că va ține în sine taina aceasta. ISPIRESCU, U. 111. (Eliptic) Bărbierul... ținu o săptămînă, ținu două, ba mai ținu încă una; și să turbeze omul că nu putea spune nimănui ce văzuse el! ISPIRESCU, U. 112. A-și ține firea = a-și păstra liniștea, calmul, cumpătul; a nu-și pierde capul, a se stăpîni. Cînd atuncea, unde nu-i vine un somn strașnic... dară tot și-au ținut firea pînă-ntr-o bucată de vreme. SBIERA, P. 59. Împăratul... se tînguia... și cît p-aci să-l biruie mîhnirea. Își ținu însă firea și căută a-și mîngîia fata care vedea că se pierde. ISPIRESCU, L. 52. Ai noroc că eu îmi țin firea, nu mă prea tem de lup. CREANGĂ, P. 121. A-și ține răsuflarea (sau răsuflul, sufletul) v. c. ♦ Refl. (De obicei în construcții negative, urmat de un verb la conjunctiv, mai rar de o determinare introdusă prin prep. «de») A se stăpîni, a se abține. Se cunoștea că de-abia se ținea să nu rîdă. SADOVEANU, O. VI 246. Doamna M... nu s-a putut ținea de rîs și s-a dus în casă. IBRĂILEANU, A. 74. Mă țineam să nu închid ochii, ca să n-adorm. VLAHUȚĂ, O. A. 479. ◊ (Eliptic) Boierul... se tot sîlea ca să nu pufnească de rîs, dar... la urmă nu s-a mai putut ținea. SBIERA, P. 266. Se mai ținu el; dară... parcă-i da cineva brînci să scoață din gură vorba. ISPIRESCU, U. 112. ♦ (Urmat de un verb la conjunctiv sau de determinări introduse prin prep. «de» sau «de la») A opri pe cineva de la ceva; a împiedica pe cineva să facă ceva; a reține. (Eliptic) Boierii, cîți i-ai mai lăsat vii, numai frica morții îi mai ține, dară cum vor vedea că măria-ta vii cu puterea, îndată vor alerga și-l vor lăsa. NEGRUZZI, S. I 138. IV. 1. Tranz. A păstra un lucru într-un anumit loc (pentru a-l pune la adăpost sau pentru a-l avea la îndemînă în caz de trebuință). Ce face cu ele [cu armele] ? – Nu face nimica. Le ține în cui, deasupra laiței unde doarme. SADOVEANU, O. VIII 254. Copilul nu știa unde țin eu cheile de la cămară. SBIERA, P. 71. Un gospodar se-apucase să-și facă un beci... pentru ținut zarzavaturi. ȘEZ. I 286. ♦ A păstra mult timp un lucru, pentru a se folosi de el în viitor. Ouă roșii, ouă ținute. DELAVRANCEA, La TDRG. ♦ (Construit cu un complement în dativ sau introdus prin prep. «pentru») A opri, a rezerva un lucru pentru cineva. (Fig.; cu pronunțare regională) Lelicuță de la bălți, Nu da gura pe la tăți, Și mi-o țîne numai mie. ȘEZ. IV 137. ♦ A păstra un anumit timp un obiect primit de la cineva în acest scop. Răpede își scoase inelul din deget și i-l dădu să i-l țină. MIRONESCU, S. A. 50. ♦ A opri (ceva) la sine sau pentru sine; a reține (pe nedrept). Începe Toderaș a să ruga de împăratul... să nu-i țină cu puterea cornul și punga. RETEGANUL, P. II 75. Una [dintre săbii] și-a ținut-o sieși, iar celelalte le-a dat fraților săi. id. ib. III 69. Unii săriră ca să ajute... pe Paris, ca să-și ție prada. ISPIRESCU, U. 10. 2. Tranz. A păstra neatins și neschimbat, a nu lăsa să dispară, să se distrugă, să se altereze, să se modifice; a conserva. Cărările-acelea... or ținea spre pomenire urmele mele-nsemnate. CONACHI, P. 103. ◊ (Complementul este un abstract) De cine doru se leagă Nu mai ține mintea-ntreagă. HODOȘ, P. P. 38. ◊ Expr. A ține supărarea sau a-i ține cuiva (sau, regional, pe cineva) mînie, pizmă etc. = a-i păstra cuiva ură, a rămîne mînios pe cineva mai mult timp, a nu ierta pe cineva. Îl cuprinse mila de vecina lui și ar fi alergat în grabă, dacă ar fi știut că ea nu mai ține supărarea. DUNĂREANU, CH. 75. El doară știe Că lui nu-i pot ținea mînie. COȘBUC, P. I 185. Cîte-s de la noi la deal, Toate țin pe mine-alean. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 68. A ține (ceva sau pe cineva) (în) minte v. minte (4). ♦ A cruța, a nu distruge. Tată, atîția ani l-ai ținut [pomul]... mai lasă-l, rogu-te, și anul acesta. ISPIRESCU, L. 82. ♦ (Popular) A păstra dragoste cuiva, a nu părăsi pe cineva. Bade, mîndrulița ta... E neagră ca și noaptea... Iubește-o, bade, ș-o ține, Că-i de gazdă, nu-i ca mine! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 248. ◊ Absol. Cine iubește și ține, Să-i deie dumnezeu bine; Cine iubește și lasă, Deie-i dumnezeu pedeapsă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 281. 3. Tranz. (Folosit și absolut) A păstra o calitate sau o stare vreme mai îndelungată, a nu lăsa să treacă sau să dispară. Asta-i sobă bătrînească... Cind se încălzește, apoi ține. SADOVEANU, O. VII 259. ◊ Expr. A ține Umbră (cuiva) = a face (un timp oarecare) umbră (cuiva). Nucii bătrîni de lîngă șură țin umbră. REBREANU, I. 11. A-i ține cuiva saț (sau, intranz., de saț) sau a-și ține sațul v. saț. A-i ține cuiva cald (sau, intranz., de cald) = a încălzi (pe cineva); fig. (familiar) a-i fi de folos, a-i prinde bine. În noaptea asta ne vin mantăile... Am să-ți opresc și ție una. Una largă și lungă, Serdici, să-ți țină cald. SAHIA, N. 117. Cu obiele de bumbac... Că ține la ger mai cald. TEODORESCU, P. P. 474. (Intranz.) Nu-mi ține nici de cald, nici de rece v. cald. A ține (cuiva) de foame (sau de sete) = a sătura (pe cineva). Trăind în lună și preocupat de abracadabrante idei generale, ce nu țin de foame... C. PETRESCU, Î. II 215. A ține (cuiva) de urît = a sta împreună cu cineva, vorbindu-i, distrîndu-l, pentru a-i alunga urîtul sau plictiseala. Nadina pofti pe Stavrat la masă, să-i mai ție de urît. REBREANU, R. II 54. Va fi barim o slugă în curte care să ție de urît mă-sii, în lipsa lui. ISPIRESCU, L. 123. (Poetic) Colo sus, culcat pe-o rînă, Stă Negoiul mohorît Cu-a lui negură bătrînă Care-i ține de urît. TOPÎRCEANU, P. 133. 4. Tranz. (Cu complementul «drum», «cale»; uneori determinat prin «înainte», «drept» etc.) A urma mereu aceeași direcție sau același drum, a nu se abate din drum; p. ext. a merge (sau a o lua) pe un anumit drum. A doua zi ne scoborîm în Răpciuni și ținem în sus drumul de șleau ce se așterne pe malul drept al Bistriței. VLAHUȚĂ, la TDRG. Ea nu s-au oprit, ci au tot ținut drumul înainte. SBIERA, P. 142. Și mergea, mergea, Drumul drept ținea, Nu să mai oprea. ANT. LIT. POP. I 406. Drumul că tăia Și calea ținea, Pîn’ s-apropia. TEODORESCU, P. P. 448. ◊ Absol. [Taurul] ținea drept cătră el. RETEGANUL, P. IV 42. ◊ Expr. A ține dreapta (sau stînga) v. c. A ține marginea v. margine (1). A ține rîndul v. rînd. ◊ Refl. (Determinat prin «de drum») Vezi tu drumul acesta? Tot ține-te de dînsul, nu da-n lături, că cu timpul îi ajunge la tată-tău acasă. SBIERA, P. 299. ♦ (Construit cu pronumele personal în dativ, cu valoare de posesiv, și cu complementul «drumul») A-și continua drumul. Tinere hușean... Ia ține-ți drumul, N-apuca cîmpul, S-ajuți voinicul. TEODORESCU, P. P. 448. ♦ A umbla într-un anumit loc; p. ext. (despre drumuri) a merge, a străbate, a trece printr-un loc. Pe lîngă desișuri bogate, printre gropi și printre cioate, ținînd poala pădurii, drumeagul urca și cobora, ocolea la dreapta și la stînga. SADOVEANU, O. V 82. Cei doi frați ținură înainte malul. SANDU-ALDEA, U. P. 48. ◊ Expr. (Învechit) A ține marea sau (intranz.) a ține spre plina mare = a naviga în larg. De frică să nu cădem pe vreo stîncă despre coastă, căpitanul dete ordin să ție spre plina mare. BOLINTINEANU, O. 270. Am trebuit să ținem marea trei zile și trei nopți. GHICA, la TDRG. ◊ Refl. La poalele dealului, drumul se despica în două: unul o lua peste creastă, iar altul se ținea de poală. V. ROM. februarie 1952, 98. 5. Tranz. (Cu privire la norme, învoieli, angajamente) A observa cu strictețe, a împlini întocmai; a respecta, a păzi. Leșii n-au ținut învoiala. DELAVRANCEA, O. II 17. Țiganca cu surorile... izbutiră a da unele îndrumări ce avea să țină împărăteasa cînd va naște. RETEGANUL, P. II 28. ◊ A ține legea = a respecta preceptele religiei, a nu se abate de la prevederile ei. A ține post = a posti. ◊ Expr. A-și ține cuvîntul (sau vorba) sau (refl.) a se ține de cuvînt (sau de vorbă) v. c. (Refl.) A se ține de condiție v. condiție (3). ♦ (Cu complementul «sărbătoare») A sărbători, a prăznui, a cinsti. Ai ținut sărbători multe și nimica n-ai lucrat. PANN, P. V. I 140. ◊ Expr. (Popular) A ține zile pentru cineva = a posti în folosul cuiva, pentru ca să-i meargă bine, să i se împlinească o dorință. Mult, măicuță, te-am rugat... Să ții zile pentru mine, Ca să fiu în sat cu tine; Dar tu zile nu ținuși Și departe mă dăduși. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 174. ◊ Absol. Lunea, marțea n-am lucrat, A ținea m-am apucat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 425. ◊ Refl. pas. La hramul bisericii se ținea praznicul cîte o săptămînă încheiată. CREANGĂ, A. 11. Vinerea nu se coase, nu se croiește... se ține, în sfîrșit, ca o zi sfîntă. ȘEZ. III 200. ♦ Refl. A persevera în..., a nu se îndepărta de..., a nu se abate de la..., a rămîne consecvent cu... Traducătorul s-a ținut strict de text. ▭ Petrea Voinicul s-au ținut de sfatul prietenei sale și nu s-au uitat îndărăpt. SBIERA, P. 28. Nu știu dacă în ziua de astăzi ei se țin de postu mare și de postul Sîn-Petrului. ALECSANDRI, T. I 378. ◊ Intranz. (În expr.) A ține la vorba sa = a rămîne nestrămutat într-o hotărîre, a nu reveni asupra celor spuse, a nu-și schimba hotărîrea. Alege-ți unul din caii iști frumoși... oricare ar fi, ți-l dau. – Nu, pe acesta-l voi – zise Făt-Frumos, ținînd la vorba lui. EMINESCU, N. 22. 6. Refl. și, rar, intranz. (De obicei determinat prin «bine», «tare», «dîrz») A se menține în condiții bune, a nu se da bătut, a nu se lăsa înduplecat; a rezista. Apa venea tare și se izbea în pîntecele cailor cu vuiet. Caii pășeau cuminți și se țineau bine. SADOVEANU, O. I 31. Au încercat ieșiri din împresurare, dar oștile împărăției au ținut bine. id.ib. 6. Tudor cu soața lui Anița, și Mihu, și toți ceilalți răzăși au fost urgisiți și prigoniți, dar s-au ținut cu tărie. id. ib. VII 173. Dolheștenii de felul lor se țin cam dîrji în apărarea drepturilor. ȘEZ. IV 17. ◊ Expr. A se ține (sau, tranz., a ține pe cineva) treaz = a rămîne (sau a sili pe altul să rămînă) treaz. Dorința... teama... m-au ținut treaz. STANCU, D. 338. A se ține gata = a sta pregătit (pentru a face ceva). Calul îi zise: ține-te, stăpîne, gata, că iată se apropie gheonoaia. ISPIRESCU, L. 4. Dete poruncă fiecărei cete, care și pe unde să se țină gata. id. M. V. 37. Ține-te (sau te ține) bine sau ține bine, formulă de încurajare și de îndemn. Acum ține-te bine și de aci înainte. ODOBESCU, S. III 63. De-acum te ține bine, C-a să fie rău de tine! ALECSANDRI, T. 792. Apoi, greu el înota... Voinicele, ține bine, Că eu vin, alerg la tine. id. P. P. 136. Să se țină bine, formulă de amenințare. Să se ție bine de aici înainte țopîrlanii, am să-i calicesc pe toți. La TDRG. A se ține drept v. drept⁴ (A I 2). ◊ Tranz. Asta e gîndul care-l bucură, care-l ține tare. STANCU, D. 109. ◊ (La conjunctiv pers. 2 sg., cu valoare de imperativ impersonal și cu rolul stilistic de a anima narațiunea, întrerupînd povestirea obiectivă și introducînd stilul oral) Și tot vine, tot înoată, Dar deodată, cu ochi vii, Stă pe loc – să mi te ții! Colo, zgomotoasă gloată De copii! COȘBUC, P. I 225. ◊ (Familiar, la imperativ, urmat de un substantiv, sugerează și anunță o serie neîntreruptă sau un număr mare de fapte din sfera noțiunii respective) De-acu-ncolo, țin’ te, popularitate! CARAGIALE, N. S. 23. După aia, ține-te tămbălău trei luni de zile pe la Văcărești, pe la instrucție, pe la jurați... id. O. I 280. ◊ Expr. Să te ții, pîrleo, intensifică acțiunea exprimată de verbul propoziției pe care o însoțește. Abia mă arătam... și, să te ții pîrleo! îi sfîrîia călcîiele dinaintea feței mele. ISPIRESCU, L. 13. ♦ Intranz. A rezista la o încercare sau la o probă, a suporta bine un efort. Bade, unde te gătești, De murgul ți-l potcovești Cu potcoave de argint Ca să ție la fugit? ȘEZ. I 9. 7. Refl. (Despre oameni) A se conserva în deplină sănătate și putere. Se ține încă bine moșneagul. C. PETRESCU, C. V. 104. Te afli zdravăn, jupîn Pîrvule?... – Slava domnului, măria-ta; ne ținem și noi cum putem. ODOBESCU, la TDRG. ◊ Tranz. Lume, lume... Și d-ai ținea omu-n floare, Dar de-i vine moartea, moare. TEODORESCU, P. P. 287. ♦ (De obicei determinat prin «viu», «în viață» etc.) A se menține în viață; a trăi, a ființa. Te minunai cum se mai ține cu viață o ființă atît de istovită și așa lipsită de hrană. La TDRG. Dar nu vedem că pre lume, elementuri războite O fac de se ține-ntreagă? CONACHI, P. 267. Lasă-mă să beau rachiu, Că cu-atîta mă mai țiu. TEODORESCU, P. P. 330. ◊ Tranz. Acesta numai m-au mai ținut în viață și m-au mîngăiat. SBIERA, P. 229. (Cu complementul «viața», «zilele») De aici inăinte numai cu aceste alunele... și-au ținut ea zilele. SBIERA, P. 297. ◊ Tranz. (De obicei avînd valoarea unei urări) Numai sănătatea să ne-o țină bunul dumnezeu. RETEGANUL, P. III 4. Încălecînd, pornește spre împărăție, dumnezeu să ne ție, ca cuvîntul din poveste, înainte mult mai este. CREANGĂ, P. 216. Ține-mi, doamne, ce mi-ai dat: Voinic tînăr și curat. BIBICESCU, P. P. 29. ♦ A se păstra, a se conserva. O seminție de oameni din acest sat... spun că se trag din... Transilvania. Soiul li se ține înainte: fața gălbăgioară, ochii tulburi. ȘEZ. IV 16. V. Tranz. 1. A ocupa, a avea (un loc). Loc puțin eu țiu în lume, Rău puțin eu pot să fac. BOLINTINEANU, O. 57. ◊ Expr. A ține loc de... (sau a ține loc cuiva sau la ceva) = a face serviciul de..., a îndeplini funcția de..., a servi drept..., a fi întrebuințat ca... Gîtul unui clondir, ce ținea loc de sfeșnic. EMINESCU, N. 41. Partea cămeșii de pe umăr ce ține loc altiței. ȘEZ. III 84. A ține locul cuiva = a înlocui, a suplini pe cineva. 2. A apăra un loc de invazia dușmanului, a opri (cu armele) intrarea într-un loc. Armata grecească pornește spre Slatina ca să ție valea Oltului în contra lui Hagi-Ahmet-aga, venit cu oștire din Vidin. GHICA, la TDRG. Să ținem codrii și valea Noi vitejii amîndoi. La neferi să-nchidem calea, Să dăm groaza prin ciocoi. ALECSANDRI, P. I 63. 3. A avea (pe cineva) în serviciul său. Fa, Oană, pe tine te ține degeaba la curte. DELAVRANCEA, O. II 13. Atuncea și eu oi fi boieri și mi-oi ținea și eu porcari ca să-mi pască, turmele de porci. SBIERA, P. 251. Ea ține oameni cari să i le păzească un an. EMINESCU, N. 18. 4. A avea ceva sub conducerea, direcția sau administrația sa; a fi îrsărcinat cu o funcție (și a o exercita). Mă rog, cine ține poștele? ALECSANDRI, T. 397. Nimenea s-adevăra Să se ducă să-l aducă, Făr’ de numai trei beșlii, Care țin raiaua-n Dii. TEODORESCU, P. P. 606. ◊ (Metaforic) Filomele-i țin orchestrul. EMINESCU, O. I 100. ◊ Expr. A ține casa (sau contabilitatea) = a fi casier (sau contabil). A ține socotelile = a fi însărcinat cu socoteala intrării și ieșirii banilor într-o întreprindere. A ține socoteală (sau seama) de ceva (sau de cineva) sau a ține în socoteală (sau în seamă) ceva (sau pe cineva) = a lua în considerație, a nu trece cu vederea; a respecta. Cînd îi sărea țandăra, nu mai ținea în samă nimic. SADOVEANU, O. VI 207. Ei nu i-au ținut vorba-n samă. SBIERA, P. 11. Așa-i că, dacă n-am ținut samă de vorbele lui, am ajuns slugă la dîrloagă? CREANGĂ, P. 212. A ține cont (de ceva) v. cont (2). A ține registrele (sau catastifele) = a fi însărcinat cu evidența registrelor. A ține evidența v. evidență. 5. (Cu complementul «animale» sau un echivalent al acestuia) A poseda, a crește (pentru folosul pe care-l dau). Ține păsări. ▭ Ian du-te afară de prinde păunul acela, căci, cîtu-i de frumos, tot de-a dragul să-l ții la curte. SBIERA, P. 33. 6. A avea pe timp limitat în folosință o proprietate, o întreprindere; a deține (ca chiriaș, ca arendaș). Negustori care umblau prin țară îmi spuseră că ține un han în București. SADOVEANU, O. I 424. O doamnă bătrînă, care ascultase cu cea mai evlavioasă atenție, făcu ochii mari și întrebă cu o comică mirare: – Da bine, maică, omul ăsta ține și pension de fete? VLAHUȚĂ, O. AL. II 9. Nu cumva a ținut vreodată tatăl d-tale orîndă în sat, undeva? CREANGĂ, P. 129. 7. (Complementul indică o marfă) A avea de vînzare (în prăvălie). Mîndruța peste punte... Ține rachiu de frunte. BIBICESCU, P. P. 194. VI. Tranz. 1. A suporta toată cheltuiala necesară întreținerii unei case, unei moșii etc. Feciorii să însurau îndată ce chibzuiau că pot ținea casă. RETEGANUL, P. V 81. Cu mica leafă ce avea... își ținea casa. NEGRUZZI, S. I 333. Da cu bani de pe hoție Eu țin curte și moșie. ȘEZ. I 140. (Refl. pas.) Obrazul subțire cu (mare) cheltuială se ține v. obraz. Boieria și prostia cu mare cheltuială se țin (una pentru pretențiile pe care le creează, cealaltă pentru pagubele pe care le pricinuiește). ◊ Expr. A ține casă mare = a duce trai bogat, luxos. A ține casă (sau masă) deschisă = a primi bucuros și des mulți oaspeți. A-și ține rangul = a duce un fel de viață sau a avea un fel de a fi potrivit cu rangul pe care îl ocupă în societate. 2. A da cuiva cele necesare pentru trai (mai ales hrana), a înzestra cu lucrurile de care are nevoie; a întreține. Dar ce soartă, Luminițo, cînd ți-e tot părul alb... să te țină copiii! C. PETRESCU, Î. II 239. Pe cioban și pe baba lui să-i țină împărăția cu toate cele trebuincioase. RETEGANUL, P. III 7. Eu cred că tocmai acum ești bun de însurat, pentru că ai cu ce să ții nevasta și copiii. CREANGĂ, P. 154. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», rar «de» și arătînd felul hranei) Rău v-a mai ținut de ovăz cine v-a avut. SEVASTOS, N. 317. Să-mi ții nevăstuica bine, Cu pîne și cu masline. id. C. 249. Cucule, vin lîngă mine, Că mă giur să te țin bine, Cu vin dulce, strecurat. ALECSANDRI, P. P. 299. ◊ Refl. pas. Cum crezi că se ține o femeie ca nevastă-ta? CAMIL PETRESCU, U. N. 41. Fetele care-s mărețe Nu se țin cu corobețe ( = mere pădurețe), Ci se țin cu miez de mac Și cu buze de diac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 432. ♦ Refl. A face față cheltuielilor necesare vieții; a se întreține, a trăi. Cară-te de-aici, mergi în lume și te ține cum poți. RETEGANUL, P. V 45. Părinții mei, oameni de jos, se țineau cu o livede mică de măslini. CARAGIALE, P. 68. Ei avea o casă de copii, dară se ținea hăt binișor, pentrucă cu toții erau harnici. SBIERA, P. 251. Eu mai bine m-oi ținea Cu hrana ce mi-a plăcea. ALECSANDRI, P. P. 299. ◊ Expr. A se ține în ființă v. ființă (2). 3. A purta cuiva de grijă, a avea grijă de cineva; a îngriji. Mîndruliță, Mă jur p-astă cruciuliță Să te țin ca un bădiță! ALECSANDRI, P. I 5. Și-l țineam ca pe-un puiuț, Și-l iubeam ca pe-un drăguț. HODOȘ, P. P. 121. Rado, Rădișoară... Ia-mă tu pe mine, Că te-oi ținea bine. ALECSANDRI, P. P. 121. ◊ Expr. A ține (pe cineva) ca pe palmă (ca în brațe sau, rar, numai în palme) = a îngriji (pe cineva) cu cea mai mare dragoste, împlinindu-i toate dorințele. Bărbatul își iubea nevasta, încît o ținea ziua și noaptea numai în palme și îi făcea toate voile. POPESCU, B. IV 95. Pentru că mi-ai curățit casa de draci, am să te țin ca pe palmă. CREANGĂ, P. 307. A ține bine = a păstra în ordine deplină, a întreține bine. La Brustureni... ea găsi... o grădină bine ținută, cu o florărie. NEGRUZZI, S. I 109. 4. A fi căsătorit cu cineva. Nenea Sorean e băiatu lui unchiu-meu, Voinea Militaru, care o ține pe tușa Sorana. STANCU, D. 46. Cumnatul său... ținea pe sora lui cea mai mare. RETEGANUL, P. III 45. ◊ Expr. A ține casă (cu cineva) = a fi căsătorit (cu cineva); a trăi (cu cineva) în căsnicie. Ba zău, încă mă mier c-am avut răbdare să țin casă cu baba pîn-acum. CREANGĂ, P. 118. Ba, pe Vidra nu ți-oi da Pîn-ce capul sus mi-a sta, Că mi-a dat-o soacra mea Ca să țin casă cu ea. ALECSANDRI, P. P. 99. ♦ (Cu complementul «amant», «drăguț» etc.; construit cu dativul pronumelui reflexiv) A avea un amant, un iubit etc. Pahon nu s-a mai însurat în veci, ci-și ținea numai găzdoaie. RETEGANUL, P. V 15. Eu nu sînt învățată Ca să-mi țiu drăguț pe plată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 243. ♦ Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A avea cu cineva relații de dragoste (în afara căsătoriei), a trăi cu cineva (în concubinaj). Are ea un vecin cu care se ține, unul Marinache Piele. STANCU, D. 13. A scăpat, nu știi cui, vorba... că domnul Teodoru se ține cu nepoata. PAS, Z. I 111. Și spun așa, că s-a ținut cu văduva din casa aceea. COȘBUC, P. I 243. VII. 1. Intranz. A dura, a dăinui. Uneori întunecimea nu ține decît cîteva clipe. BOGZA, C. O. 237. Gerul ținea de patru săptămîni... și nici gînd să se mai înmoaie. REBREANU, R. I 233. A ținut veselia trei zile și trei nopți și mai ține și astăzi, dacă nu cumva s-o fi sfîrșit. CREANGĂ, P. 102. Dragostea noastră cea bună Nu ținu mai mult de-o lună. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 162. ◊ Tranz. fact. (Rar) Soare, soare, sfinte soare, Ține, ține ziua mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 121. 2. Intranz. A ajunge (pentru un timp oarecare), a fi destul, a nu se termina (mai mult timp). Nu mult i-au ținut cracul acela de lemne care-l tăiase. SBIERA, P. 286. 3. Tranz. (Mai ales despre boli sau dureri trupești, de obicei cu determinări temporale) A nu mai slăbi pe cineva, a nu-l lăsa, a nu-i da pace. Tusea îl apucă mai des și-l ține mai mult. DELAVRANCEA, la TDRG. El i-a răspuns că tare i-i rău, și de l-a ținea mult așa, apoi... trebuie să moară. SBIERA, P. 131. Cînd ți-o fi pîinea mai bună, Să te ție boala-o lună. BIBICESCU, P. P. 145. ◊ Expr. Cînd te-apucă, mult te ține? v. apuca (I 5). ♦ (Despre o parte a corpului A produce dureri; a durea. Mă ține coșul pieptului cînd răsuflu. DELAVRANCEA, O. II 362. 4. Intranz. A se întinde, a se prelungi (într-o direcție). Cît ținu antretul birtului de lung, auzii în urma lor numai un rîs și un chicot. GANE, N. III 102. A fost o țară făloasă, care ținea o mie de mii de pași împrejur. La TDRG. Cît ține răsăritul se-nalț-un munte mare. EMINESCU, O. IV 129. VIII. Tranz. 1. (Exprimă împreună cu determinarea lui o acțiune sau o stare indicată de determinare, cu valoarea stilistică a unui prezent de durată) Gheonoaia de bucurie ținu masa trei zile. ISPIRESCU, L. 5. ◊ Expr. A ține (o) numai (sau tot) o fugă (ori o gură, un plîns etc.) = a alerga (sau a plînge etc.) fără întrerupere, fără a slăbi o clipă, fără a se opri. Pînă la miezul nopții ținu tot un plîns. RETEGANUL, P. I 53. Hargatul... a ținut tot o fugă pînă acasă. SBIERA, P. 239. Boierul... se azvîrle pe-un cal și ține numai o fugă, pînă pe lanuri. CREANGĂ, P. 159. Trîntitura... produce o durere așa de mare, că cel bolnav numai o gură ține. ȘEZ. I 252. A (o) ține înainte (sau într-una) că... = a susține cu tărie, cu insistență că... Tu s-o ții înainte că (soarele) de la apus răsare. RETEGANUL, la TDRG. Ceilalți zei țineau într-una ba că uneia, ba că celeilalte se cuvine mărul. ISPIRESCU, U. 7. A o ține (una și) bună v. bun⁴ (III 5). A o ține (tot) una (cu...) = a nu se opri (din... ), a continua (să... ). Afară ninsoarea o ținea una. CONTEMPORANUL, V_II 144. De trei zile o țin totuna cu mesele și cu lăutarii. ALECSANDRI, T. 552. A ține pasul cu cineva v. pas. A ține pas cu vremea (sau pasul vremii) = a fi la modă sau în spiritul vremii, a nu rămîne în urmă. Avea rochii pe care le modifica mereu, să țină pasul vremii. PAS, Z. I 90. A(-i) ține (cuiva) isonul (sau hangul) v. c. A o ține drug (înainte) v. drug (1). ♦ (Urmat de construcții introduse prin locuțiunile «tot în...», «numai în...») A nu mai slăbi pe cineva cu... Mă ține neamțul numai în telegrame. C. PETRESCU, Î. I 8. Îi ieși iar înainte cu paharul plin și tot într-o cinste l-o ținut pănă-n noapte. ȘEZ. I 206. 2. (Formează, împreună cu determinarea, locuțiuni verbale) A ține o vorbire (sau o cuvîntare, un cuvînt, un discurs) = a vorbi în fața unui auditoriu. Arhimandritul Pafnutie ținu cuvînt pentru dragoste. STĂNOIU, C. I. 221. Comandantul... ține un cuvînt de laudă și mulțumire pentru modul binevoitor și călduros cu care am fost primiți. BART, S. M. 28. A ține judecată = a judeca. Dar noaptea se trezește și ține judecată. EMINESCU, O. I 96. A ține sfat = a se sfătui, a se consfătui, a delibera. Sătenii... ținură sfat în ascuns. RETEGANUL, P. I 8. Sfetnici și filozofi au stătut Și sfat au ținut. TEODORESCU, P. P. 163. (În contexte figurate) Florile... ținură sfat lung, cum să fie luminile hainei de mireasă. EMINESCU, N. 29.A ține război (sau luptă, bătălie, foc) (cu cineva) =a face război, a se război, a se lupta (cu cineva). Stau cătanele să țină luptă dreaptă cu Trifon. RETEGANUL, P. I 10. Huniad, cu unguri și cu romîni, au ținut o bătălie cruntă cu sultanul Amurat. BĂLCESCU, O. I 26. Ș-apoi... mergem amîndoi Să ținem un crunt război! TEODORESCU, P. P. 112. A ține strajă = a sta de strajă; a străjui. Luna blîndă ține strajă. EMINESCU, O. I 103. A ține o adunare (sau o ședință etc.) = a se întruni (într-o ședință etc.). În orice caz, socotesc că va trebui să ținem o adunare cu poporul. VORNIC, P. 155. A ține divan v. divan (II 1). IX. Tranz. A considera, a socoti, a crede. Ce, dumneata ești mai tînăr decît moș Neculai? Eu te țineam mai în vîrstă. SADOVEANU, O. V 476. Tu ești fiul meu pe care toată lumea îl ține de pierdut. ISPIRESCU, L. 301. Țin ei de ocară... numirea de valah, nevrînd a fi chemați altfel decît romîni. BĂLCESCU, O. II 176. Să știi, Feciori de domni să ne ții, De domni și de împărați. TEODORESCU, P. P. 104. ◊ Expr. A ține (pe cineva) de rău = a mustra, a dojeni, a certa, a ocărî. Pentru orice rea purtare nimeni nu-l ținea de rău. PANN, P. V. II 5. Măi bădiță Gheorghieș, und’ te duci și cui mă lași... – Puică, pentru dumnezeu, Nu mă mai ținea de rău, Tu rămîi în satul tău. ȘEZ. I 73. ♦ Refl. A avea o anumită părere despre sine, a judeca lucrurile întrun anumit fel, a fi de părere că... Nici nu se mai ține rudă cu el. STANCU, D. 115. Se ținea fiecare a fi cea mai frumoasă. ISPIRESCU, U. 6. Ba nu, prietene, zise cel cu două pîini; eu nu mă țin că mi-ai făcut parte dreaptă. CREANGĂ, A. 145. Nu înțelegeam nimic, eu, care mă țineam că știu ceva. NEGRUZZI, S. I 6. (Eliptic) Nu-i frumos cine se ține, Ci-i frumos cui îi stă bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. ◊ Expr. A se ține (sau, intranz., a-și ține) cu bănat = a încerca un sentiment de părere de rău, a-și aduce o imputare, a-și face o mustrare. Moșneagul se gîndea să-i tragă un pui de bate... da mai pe urmă... ș-o zis: dă... îmi țin și eu cu banat. ȘEZ. II 153. Iar d-voastră nu vă țineți cu banat, Că al nostru... împarat Pe aicea a mai umblat. ib. III 42. X. Tranz. A obliga la o cheltuială, a necesita o cheltuială; a costa. Cojocarul zgîrcit se bucură în taină că pomelnicul lui numai cu două nume... îl ținea mai ieftin decît pe toți ceilalți. GALACTION, O. I 278. Ne făceam teatru la noi acasă... Rîdeam sănătos și nu ne ținea nici o cheltuială. STĂNOIU, C. I. 120. Doresc... să văz... măcar un măr din acest pom, care m-a ținut atîta sumă de bani. ISPIRESCU, L. 81. (Intranz.) Care vrea să zică curcanu ista ține pînă acuma 696 lei? ALECSANDRI, T. 213. ◊ Expr. Gura nu ține chirie v. chirie. – Variantă: ținea vb. II.

SFII, sfiesc, vb. IV. Refl. A avea o atitudine rezervată sau șovăielnică, impusă de timiditate, de nesiguranță, de teamă sau de rușine; a fi lipsit de îndrăzneală, a se jena să... Trage cu urechea și Alexandru Glanetașu... sfiindu-se totuși să se vîre între bogătași. REBREANU, I. 14. [Cei trei frați] s-au sfiit să meargă mai departe. SBIERA, P. 5. [Boierii] sfiindu-se a se întoarce fără nici o ispravă la Tomșa, cerură voie [lui Lăpușneanu] să rămîie a-l întovărăși. NEGRUZZI, S. I 142. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» și arătînd persoana care impune rezerva) Oamenii se cam sfiau de Filoftei Romanov. DUMITRIU, P. F. 3. Veneam de la țară. Mă sfiam de toată lumea, de colegii cutezători și guralivi. GALACTION, O. I 14. Mă rătăcisem căscînd gura în toate părțile... și ascultînd la miile de păsărele ce cîntau pe rămurele și fără a se sfii de mine. ISPIRESCU, L. 244. ♦ Tranz. fact. (Astăzi numai popular) A intimida, a înfricoșa. Gîra-mîra nu-l sfiește. PANN, la TDRG. (În forma sii) Ce-l tremură, ce-l siește? I. CR. III 144. – Variante: (astăzi numai popular) sîi (DRĂGHICI, R. 239, ȘEZ. VII 142), sii vb. IV.

SIAMEZ¹, -Ă, siamezi, -e, adj. Care aparține Siamului sau populației lui; privitor la Siam sau la populația lui. Limba siameză. ◊ Frați siamezi sau surori siameze = gemeni care s-au născut uniți într-o parte a corpului; fig. grup de două persoane prietene, care trăiesc veșnic împreună. Pisică siameză = specie de pisică originară din Extremul Orient, cu ochii albaștri, cu părul scurt, moale, mătăsos, de culoare cafenie. – Pronunțat: si-a-.

SIAMEZ², -Ă, siamezi, -e, s. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Siamului sau este originară din Siam. – Pronunțat: si-a-.

SII vb. IV v. sfii.

ȘIȘTAR, șiștare, s. n. Vas cu toartă cu gura mai largă decît baza, făcut din doage de lemn sau din metal și folosit pentru muls laptele ori pentru scurs zerul din caș. V. doniță, găleată. Laptele țîșnea aburind cald în șiștar. Femeia vorbea singură cu vita. C. PETRESCU, Î. II 160. Irina intră în casă cu ochii în pămînt, ținînd în mînă un șiștar cu lapte. BUJOR, S. 85. Ilinca trase șiștarul de sub ugerul vacii, îl puse deoparte și... alergă bucuroasă înaintea mă-sii. VLAHUȚĂ, O. AL. I 51. – Variante: șuștar (SEVASTOS, N. 290), șistar (DELAVRANCEA, A. 106) s. n.

ȘIU, ȘIE, șii, adj. (Regional, despre terenuri; și substantivat) Nisipos. În Mehedinți pămînturile cele nesipoase se numesc șii. I. IONESCU, M. 54.

MATEI ebr. Matithyâh, gr. Mατθαῖος lat. Matthaeus. I. 1. Matei, frecv.; -u (Ștef etc.); -ul t. (Mus); 2. Scurtat: Teiu, act. (etim. Paș; Cand). 3. -aș: Mateiaș, fiul lui Matei Basarab Vvd; -așul t. 4. + -ca: *Mateica > Teica (16 B III 367); Teican, Florea, mold., act. II. A. 1. Cu eliminarea lui i final: Mate/escu, -ești, -eni, -uți ss.; + -eș, Mateeș, olt. (Cand); -escul (17 A V 134); -ița f. (Bz); 2. + Mateiță Portărescul (AO XXII 79). 3. + -oiu, Mateoiu (Sc); Matioiu (17 B I 199); Matioń (17 B III 443); Mateońiu, olt. (Cand). 4. -ucă, Mateúcă (Paș), 5. Mate Giurgiu, mold. (Sd VII 63); -a, ard., act. etc.; -ș moț., act.; -șiu, Avr (An Com), formă comună și la bulgari și sîrbi. Prob. Măcheș, M, (Met 12). B. Cu schimbarea finalei: 1. Matiul, olt. (Gorj 269 și Isp III²). 2. Mata t. și b. (Am; Sd XVII 29). 3. Matu 1830 (RA III 272); Malul, -ić (Vlah PB). 4. Matica și -n, olt, (Cand). 5. Matui, P, (Met 150). Pentru § II cf. și Matia. III. Derivate din tema Măt: 1. Măt/an (16 B II 225); -ea (Ard; 16 B I 108); -ei, frecv. (Ștef; Met 152); -eica și -eican (Am 157); -ești s. (Hur); -euțu (17 A IV 380). 2. Măti/i (Ștef); -iu (16 A III 9); -eni s. (Ștef); -ești (Hur). 3. Măt-ocul, I. (Gorj 344). 4. Mătuian, I., munt, (BCI XII 141); Mătulești s.; -escu, Maria (I S 281). 5. Mîtei (Ard). IV. Din forma slavă cu fT < Th folosită rar în Moldova: 1. Maftei, act.; Maftea, mold. 2. Maftheiu (P Bor 66); Maftena b. (Dm; C Bog). 3. Matfei (Ștef); Matvei, Cantacuzen (Brăz 58); Malfeu (Tec I; Arh). 4. Din srb.-cr. Matica, ipoc. din Matei (Rad 83 p. 107): Matița s. 5. Mahtei (P Bor 46). V. Din ruso-blg. Maчo sint. < Matei (Weig): 1. Mace, ar. (Cara 99); -a, țig. (16 B I 187) și s. 2. Macĭo, A. (B răz 58); Maciu, act.; Măc/ești t, (Cat); -escu, olt. (Am; AO V 228; Sd XVI); cf. Măceu s. 3. + slav -co: Macic/o și -u („Mateiaș”) Rusul din Măcicăuți (Dm; 17 A IV 220), deci forma est și ucraineană. VI. Din magh. MATYAS; 1. Matiaș Corvin. 2. Mătiaș (Dm; C Ștef). 3. Mătieș (16 A II 8); -escul (17 A III 15; Sd VII 104.)

Șiul v. Vasilie III 3.

VASILIE, cel MARE, ierarh gr. Bασίλιος cognomen grec < Bασιλεύς „rege”, lat. Basilius, luat ca nume numai la începutul erei noastre. I. VASILIE forma calendaristică, cultă. 1. – (Dm; Ștef); cu afer: Silie (17 A IV 272). Vasălie, Vaselie, Vasîlie (Mar; Br); Vasalie (Mar, Ard); Văsălie (Mar), scurtat Sălie 1707 (BCI VII 11); diminutive: Văsălică și Văsălucă, Sîlucă (Paș) – II. Vasile forma curentă. 1. Vasil (Rel; Drag); -escu; -ești și -eni ss. 2. Ipoc.: Sile, b.; Sila s. sau < s-t Sila; Sileni s.; Silĭ ar. (Ant Ar). 3. Derivate: a) Vasilaș -că, -cu (Buc); -co (Sd XVI; LM), din care s-ar explica; Lașco, olt. (16 B I 59; Sd XXII) și Lașcu, mold. sau < Mihalașcu; b) Vasil/cea (Dm; 17 A V 135); c) Vasil/ea pren. (Mano 19), de unde avem: Silea (Dm; C Ștef; Ard) și s.; Șilea (Moț); d) Vasil/ică, frecv. act. e) sincopat: Vasilcuță și Cuță, act.; f) Vasilin, scurtat în Silinești s. (Dm); Silinescu; g) Vasiliță, mold. (Sd V 104; BAP II 169); h) Vasiloiu (Ard). 4. Văsale (BCI IV 165). 5. Vasăle, scurtat, Săle, C. (Sur XXI). 6. Vasălța t. (16 A IV 226). 7. Feminine: Vasila (Dm; Ștef; Ard; P³) etc.; Vasilia (Sc); Vasăleia (Ard I 64). Vasilica (17 A IV 517); < Silica (Sc); < Lica, frecv. (Sc) Vasîia (Mar 167); Vasilena (Sucev 175); Vasilina s. (Dm); – f., dobr. (RI XI 206); Văsălina (Sur VIII); Văselina = Veselina, mold., (Sd V 213-4); Vesila (P¹¹ f° 27 verso). III. Din lat. vulg. sanctus ◊ Vasilius: Sinvăsiĭu și Sînvăziĭ (Șincai II 53). Din lat. vulg.* Vasilius: Văsiiu (Ard II 36); 1. ◊ Vasiiu: Vasiĭu (Ștef); Vasîi, Von (Met 123); Vasii ard, 1633 (Paș); Vasi, Ion (Drag 304); – Gr., olt. (Sd XXII 351), cu – iĭ contras în i; Vasai, V., ard.; Vaste (Mar 91); Vasieș (M mar); 2. Văsiia b. (16 A II 5); Văsie (Mar; 16 A II 109); Vasiica f. (Sd XVI 298). 3. Vasăi (Cat. mold II); Văsii, frecv. (Mar; Șchei I; R. Gr); -u (Ard II 36); Văsiu (16 B VI 375; 17 B I 252); cu afer Siĭului, Apa (17 B IV 150); prob. Șiul t.; Văsiia (16 A II 5); Văsie (Mar; 16 A II 109); Văsieni s.; Văsiescu act.; Văsioiu, act. 4. Văsîiu (17 B III 4); Văsăiu, munt., 1644 (Vieri 66); Văslești s. 5. + Vasian; Vâsiian, mold. (Sd XXII); Văsîian (Vr).; Vasăian (Cat mold II). IV. Cu apoc. și schimb, părții finale: Vas (Ard) sau < Vas (lat. Bassus); Vasu (Fag); -l 1556 (Paș); Vas/ea (Ard); -escu (act.); Vaseia (16 A I 598). 2. Vasoc (Mar). 3. Vasucici (16 A II 115). 4. Văsea (16 B III 194); Văsel (Ard I 242); Văsigan, mold. 1630 (BCI IV 165); Văsui (Moț; 17 B II 430); -ul și Văsoaia ss. 5. Prob. cu rotacism Văsiran, C. (Sur VIII). V. Cu sufixe grecești: 1. + -ache: Vasilache; cu afer. Lache formă ce se poate explica și prin < Manole, Anghel, Mihail; Vasilachea (Sd XVI 85.) 2. + -at, plural -ați; Vasilați s.; Văselați s. (Giur 44), cf. gr. Bασιλάτος 3. + -iu: Vasiliu (Tec I); cu afer. Liu, C., (act.). 4. + suf. -iki: Vasilichi; -a f (Puc). VI. Forme de origine slavă: 1. Vasile + suf. -co, -ev, -ov, etc.: Vasilco (Buc); Vasilca b., țig. (16 B II 16); Silea b. (16 B III 362); Vasilcoiu fam.; Vasilcău s.; Vasileva, Vasileu, Vasilou, Vasîlău ss. (Dm); Vasiliuți s. 2. Ucrainene: a) Vasĭa (Ștef); Vasiova s. b) Vasco = Vasca, prenume la boieri mold. din sec. XV (Dm; Ștef); Vasca b. (Mar; C Ștef; Sd XVI); – f. (16 A I 216); c) Vascu, Văscul (Sur XVII); Vescul popa (16 A III 185); d) Vascan (Dm; Ștef); -i s; Văscan (Dm; C Ștef; Sd XVI și XXII; 16 A I 530) -i s.; Vîșcan (Tut 7); e) Vascău (Dm); Văscăuți s.; Văscuțoiul (Tis 317); f) Vascoc (Mar); g) Văscunel (16 A III 282); h) Vescan, act.; i) Vașincă, G. ard. (C Cos II 480). 3. Feminine: Vasilc/a (P¹); -ă, olt. (RI VI 263); Vasălca (Tec I); Vasîlcă (Mar; Șez); Vasolca (17 A IV 420); Vasiutca (Dm); Vasutca, sec. XV (Ștef; RI I 48); Vasuta (17 A II 333) etc. VII. Compuse și contaminări. 1. + Chir: Chirvasie; Chirvăsuță (Puc). 2. + Ion: (Va) Silion (Dm; C Ștef; Tec I; 16 A III 33); Sălion (Vit 27); + Ioan: Silioan = Siloan (16 A I 138, 392); Sălioan mon. (RI X 118) Silieoana f. (Grș 10). Formele 1 și 2 se pot explica și din Ghervasie (VII 1), sau din Siluan < Silvan (VII 2). 3. + Iancu: Silianco (16 A IV 232). 4. + Filimon: Silimon, T. (An Pl 125). VIII. Basilius forma latină, dacă s-a reținut de tradiție, ar explica formele: 1. Basu, mold. 2. Basa b. (C. Ștef); m-te în Muscel. 3. Băsa (Mar). 4. Basea (Ț-Rom 77; Dm; C Ștef; 16 B II 75; 17 B II 159). 5. Băsăscul (Dm; Ștef); Băsăști și Băsești, Băseni, Basinți ss. 6. Băsan, Gav., mold. (Sd VI 92); -ul (16 A IV 125); Băseanu (Sd XI). 7. Basea boier sec. XVI (P Gov f° 11) și s., ard.; Basea = Basina (C Bog). 8. Băsica munt. 1821 (E. Vîrtosu, Mărturii... 1941). 9. Basîna b (C Ștef; C Bog). 10. Basoc (Tec I); -u răzeș mold. 1770; Băsoc, N. (Sur XV 268). 11. Băsoi, Onța (Isp V¹). 12. Asemănări: Basilca f., țig. (AO X 22); Basoba b. munt. 1639 (RI X 138); Bascu, I., ard (Braș).

SIAMÉZ, -Ă (< n. pr. Siam) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Thailandei (Siam). Mai trăiesc în Malaysia, Uniunea Myanmar ș.a. 2. Adj. Care aparține siamezilor (1), privitor la siamezi. ◊ Frați siamezi sau surori siameze = gemeni care la naștere au corpurile lipite total sau parțial, adesea având și unele organe comune. Primii asemenea gemeni s-au născut în Siam (1911), de unde și denumirea. În cele mai multe cazuri gemenii s. nu supraviețuiesc. La cei rămași în viață operația de separare este foarte dificilă, cu grad mare de risc și nu se poate realiza decât atunci când nu sunt implicate organe de importanță vitală, mulți gemeni s. fiind condamnați să-și petreacă întreaga viață în această situație. S--au înregistrat și unele reușite spectaculoase, inclusiv în cazul unor surori s. din România operate în străinătate. Pisică s. = rasă de pisici originară din SE Asiei, de culoare brună-închis pe cap, spate și labe, brună-deschis pe piept și pântece și cu ochii albaștri.

biv¹ ain [At: NECULCE, ap. LET. II, 195/15 / V: ~șii / E: vsl бив] (Înv; urmat de un titlu, de o funcție) Fost Cf biosi.

desfășa vt [At: LB / V: (reg) dis~, (îvr) ~șia / Pzi: desfăș / E: ml disfaciare] 1 (C.i. copilul înfășat) A dezlega de fașă Si: (pfm) a desfofoli (1). 2 (Pex) A desface din scutece Si: (pfm) desfofoli (2). 3 (Îvr) A desface o persoană legată cu o fașă. 4 A scoate bandajul de pe o rană. 5 (Îvr) A dezbrăca.

copârșău sn [At: ANON. CAR. / V: ~păr~, ~șeu, ~părșeu, ~șiu, ~pri~, ~pâș~, ~șauă / Pl: ~șee și ~șae, ~șaie, ~șeie, ~șauă / E: mg koporso] (Trs; mgm) 1 Sicriu. 2 (Îe) Fi-ți-ar puica peste ~ Vedea-te-aș mort!

emisiune sf [At: IORGOVICI, O. 52/18 / P: ~si-u~ / V: emisie (Pl: ~sii) / S și: (înv) ~ssi~ / Pl: ~ni / E: fr émission, it emissione, lat emissio, -onis] 1 Producere de către un corp sau un dispozitiv a unor radiații, unde etc. care se pot propaga în mediul înconjurător. 2 Undele sau radiațiile produse de către un corp sau un dispozitiv și propagate în mediul înconjurător Si: degajare, emanație. 3 (Îs) Putere de emisie Putere emisivă (2). 4 (Îla) De ~ Emițător (1). 5 Articulare a unor sunete sau cuvinte. 6 (Teh) Evacuare în atmosferă a aburului din motoarele termice, după efectuarea lucrului mecanic. 7 Producerea unui semnal în telecomunicații. 8 Punere în circulație (de către stat, bănci naționale sau instituții financiare etc.) a hârtiilor de valoare, a bancnotelor, a acțiunilor etc. 9 Hârtii de valoare, bancnote, acțiuni etc. puse în circulație de către stat, de bănci naționale sau instituții financiare etc. 10 Punere în circulație de către stat sau de către instituții autorizate a timbrelor, a mărcilor poștale etc. 11 Timbre, mărci poștale etc. puse în circulație de către stat sau de către instituții autorizate. 12 (Med) Eliminare sub presiune a unor lichide biologice. 13 Promulgare. 14 Program transmis prin radio sau prin televiziune într-o ordine dinainte stabilită. 15 (Îe; îf emisie) A fi în ~sie (sau rar, pe ~sie ori, fam, a sta pe ~sie) A se afla în timpul transmisiei radiofonice sau de televiziune. 16 Enunțare. 17 (Blg) Formare de prelungiri ale citoplasmei care au un rol dinamic.

crușei sm [At: BARCIANU / V: ~șiu, (reg) ~șâiu / E: cf crușân] (Bot) 1 (Șîc ~ frânguriu) Crușân (Rhamus frangula). 2 Verigariu (Rhamuns cathartica).

fâșâi vi [At: NEGRUZZI, S. III, 431 / V: fășăi, ~șii, -șăi, foșăi, foșfăi, foșfoi / Pzi: fâșâi, (pop) ~esc / E: fâș + -âi] A produce zgomotul caracteristic frunzelor mișcate de vânt, al hârtiei răsfoite etc.

fâșâitor, ~oare a [At: DA / V: fășăi~, ~șii~, ~șietor / Pl: ~i, ~oare / E: fâșâi + -(i)tor] Care fâșâie.

fâșâitură sf [At: CARAGIALE, S. 138 / V: fășăi~, ~șii~, ~șiet~ / Pl: ~ri / E: fâșâi + -itură] 1-2 Fâșâit (1-2).

hârșâi [At: CONTEMPORANUL, I, 198 / V: -~rjâi, ~rșcăi, ~șcâi, ~șii / Pzi: ~esc / E: hârș + -ăi] 1 vi A se freca de ceva, făcând zgomot. 2 vt A scrijeli. 3 vt A tăia ceva cu ferăstrăul. 4 vr A se deprinde cu necazurile și nevoile Si: a se hârsi (3). 5 vr A se istovi. 6 vr A se stâlci.

hârșâire sf [At: DL / V: -rjâ~, ~șcâ~, ~șii~ / Pl: ~ri / E: hârșâi] 1 Frecare de ceva, producând zgomot Si: hârșâit¹ (1), hârșâitură (1). 2 Scrijelire. 3 Tăiere cu ferăstrăul Si: hârșâit¹ (3), hârșâitură (3). 4 Deprindere cu necazurile și nevoile Si: hârșâit¹ (4), hârșâitură (4). 5 Istovire. 6 Stâlcire.

hârșâit¹ sn [At: CARAGIALE, M. 332 / V: ~rjâ~, ~rjii~, ~șcâ~, ~șii~ / Pl: ~uri / E: hârșâi] 1 Hârșâire (1). 2 Scrijelire. 3-4 Hârșâire (3-4). 5 Istovire. 6 Stâlcire. 7 Zgomot produs de frecarea sau scrijelirea a ceva.

hârșâit², ~ă a [At: CREANGĂ, P. 60 / V: ~rjâ~, ~șcâ~, ~șii~, ~șit / Pl: ~iți, ~e / E: hârșâi] 1 Frecat². 2 Zgâriat². 3 Uzat². 4 Tocit². 5 Obosit². 6 Sleit². 7 Deprins cu greutățile vieții.

hârșâitură sf [At: DELAVRANCEA, S. 91 / V: ~rjâ~, ~șcâ~, ~șii~ / Pl: ~ri / E: hârșâi + -tură] 1 Hârșâire (1). 2 Scrijelire. 3-4 Hârșâire (3-4). 5 Istovire. 6 Stâlcire. 7 Tăietură însoțită de zgomot caracteristic. 8 Scârțâit¹.

hâșâi vt [At: ALECSANDRI, T. 896 / V: câ~, hăși, hășii, ~șăi, ~șei, ~și, ~șii, hișii, huș~, hușui / Pzi: ~esc / E: hâș + -ăi] A alunga păsările cu strigătul „hâș”.

infraroșu, ~ie [At: MDT / S și: infra-roșu / Pl: ~șii / E: lat infra¹- + roșu] 1 a (Îs) Radiații ~șii Radiații electromagnetice invizibile penetrante, cu efect termic pronunțat, situate în spectru între limita roșie a domeniului luminii vizibile și microundele radioelectrice. 2 sn Domeniu spectral al radiațiilor infraroșii, situat între limita roșie a spectrului vizibil și radiațiile herziene.

inversiune sf [At: MACAROVICI, CH. 455 / V: ~versie (Pl: ~ii) / P: ~si-u~ / Pl: ~ni / E: fr inversion] 1-5 Inversare (1-5). 6 (Grm) Schimbare a ordinii obișnuite a cuvintelor în frază pentru a obține efecte stilistice. 7 Schimbare a sensului. 8 (Mat) Transformare a unei figuri prin schimbarea punct cu punct a pozițiilor punctelor figurii. 9 (Fiz; îf ~sie) Schimbare de semn a unui parametru în funcție de altul. 10 (Chm; îf ~sie) Transformare a unei substanțe optic-active în alta, asemănătoare ca structură. 11 (Chm; îf ~sie; șîs ~sia zaharozei) Transformare a zaharozei în glucoză prin hidroliză. 12 (Med) Așezare a organelor într-o poziție diferită față de cea normală. 13 (Îs) ~ sexuală Homosexualitate. 14 Procedeu de transformare directă a unui negativ fotografic în pozitiv. 15 (Muz) Răsturnare a vocilor în contrapunctul dublu. 16 (Muz) Întoarcere a ordinii în care se succed tonurile într-o frază. 17 (Glg; îs) ~ de relief Stadiu avansat de evoluție a reliefului când formele inițiale pozitive devin negative și invers.

înfășa [At: VARLAAM, C. 119 / V: (îrg) anfașa, înfășa, ~șăia, ~șâia, ~șia, ~șuia, umf~, ~șăi / Pzi: înfăș / E: în- + -fașă] 1 vt (Înv) A înfășură (1). 2 vt (Spc) A înfășură (1) un copil în fașă. 3-4 vtr (Pex) A(-și) înfășură (1-2) corpul sau o parte a corpului cu un bandaj Si: a (se) bandaja. 5 vr (Înv) A umbla împleticindu-se Si: a bâjbăi.

BĂNUI² vb. 1. (Mold., Ban., Criș., Trans. SV) A (se) întrista, a-i părea rău, a se căi, a regreta. A: De nu le va da Grigorie-Vodă giupînesele …, apoi să nu-și bănuiască. PSEUDO-AMIRAS. C: Că-ș[i] cunoaște păcatele și-ș[i] bănuiaște de eale. PSALT. (1651). Bĕnuiĕsk. Doleo. AC, 330. Condoleo. Banuesk. Bánom. LEX. MARS., 195. Bănuit-am, Doamne, de multe ori pre tine. MISC. SEC. XVII, 106^r: cf. MISC. SEC. XVII, 96^r; AMD 1759, 60^r; OG, 369, 387. 2. (Mold., ȚR) A-i lua (cuiva ceva) în nume de rău, a se mînia, a se supăra, a se indigna. A: Nu bănui asupra, șearbei tale. DOSOFTEI, VS. Tare i-au bănuit și l-au mustrat. NECULCE. B: Mai marele sinagogului, bănuind căci o vindecă sîmbăta Isus, zicea mulțimei: „Șase zile sînt întru carele să cade a lucra”. BIBLIA (1688). ♦ (Mold.) A cîrti. Aceasta o răbdă trei ai încheiaț și nemică n-au suspinat, nice ș-au bănuit. DOSOFTEI, SINAXAR. ♦ (ȚR) A pizmui, a invidia. Și era Saul bănuind pre David den zioa aceaea înainte. BIBLIA (1688). 3. (ȚR, Trans. SV) A suspecta. B: Omul care bănuie este învățat a face rău. FL. D 1700, 47^r. Nu socotea că au venit bătaia lui Dumnezeu, de le plătește după faptele lor, ci și-au bănuit pre o sor a mîne-sii …, că ea ar fi făcut fermece. R. POPESCU; cf. ÎNDREPTAREA LEGII. C: Și știia împărăteasa, ce nu-și bănuia nimic. ÎVM, 211^r cf. FL. D 1764, 28^v. Etimologie: magh. bánni „a-i părea rău, a se căi, a-i păsa”. Vezi și bănuială; bănat. Cf. murgui; aIenui, rîvni (1), zavistui. verb

mărieroșu, ~ă a [At: DLR / Pl: ~șii / E: nct] (Reg) Roșu-liliachiu, mohorât.

mișui vi [At: (a. 1794) GCR II, 153/24 / V: (înv) ~șâi, ~șii / Pzi: 6 ~esc, 3, 6 mișuie / E: cf mișuna] A mișuna.

moșie¹ sf [At: PSALT. 38 / Pl: ~ii / E: moș + -ie] 1 (Îvp) Avere, proprietate funciară moștenită Si: (înv) ocină, părinție. 2 (Îvp; pgn) Orice bun moștenit Si: patrimoniu, moștenire, (1), succesiune. 3 (Înv; îla) De ~ Ereditar. 4 (Bis; înv) Moștenire veșnică. 5 Proprietate funciară dobândită de cineva prin cumpărare, donație etc. 6 Proprietate mare de pământ cultivabil Vz domeniu, latifundiu. 7 (Reg; îla) Cu ~ Certăreț. 8 (Reg; d. cai; îla) Cu ~ în baltă Nărăvaș. 9 ( Reg) Zestre. 10 (Reg) Pământ pe care îl are un sat. 11 Teritoriu al satului. 12 (Reg) Teren cultivat sau plantat. 13 (Reg; irn) Organ genital al femeii. 14 (Îvp) Țară natală Si: patrie. 15 (înv) Loc de origine al cuiva. 16 (D. oameni; îla) De ~ sau de ~șia lui (ori sa etc.) Originar din... 17 (D. limbă; îal) Care aparține patriei vorbitorului Si: matern. 18 (D. păcate, slăbiciuni, greșeli ale oamenilor; îal) Originar. 19 (Înv) Seminție. 20 (Înv) Populație. 21 Lucru de care cineva poate dispune cum vrea.

cenușă, -șii gen. a.

dânsul, -sa; -sului, -sei gen.; -șii, -sele pl., -șilor, -selor gen. pl.

devălmășie, -șiei gen. a.

fășie, -șii.

obârșie, -șii.

răzeșie, -șiei gen. a.

pararoșu, ~șie a [At: I. CR. III, 311 / Pl: ~șii / E: para¹- + roșu] (Mtp; rar) Roșu intens.

paroșu, ~șie a [At: GRIGORIU-RIGO, M. P. I, 100 / V: paroș / Pl: ~și, ~șii / E: pa(ra)¹- + roșu] (Olt; rar) Foarte roșu.

paști¹ [At: CORESI, EV. 123 / V: ~te sm, pască (Pl: paști, păști, paște), (înv) pashă sf, (reg) ~șc sm / Pl: ~, (pop) ~uri / E: ml pascha, ~ae, ngr πάσχα] 1 sm Sărbătoare religioasă celebrată de creștini în amintirea Învierii lui Hristos Si: (reg) păscuță. 2 sm Sărbătoare religioasă celebrată de mozaici în amintirea exodului lor din Egipt și a eliberării lor din robia egipteană. 3 sn (Reg; îs) ~le (alea) mici sau ~șcul al mic ori ~le blajinilor Sărbătoare prăznuită de credincioși în duminica Tomii. 4 sn (Reg; îs) ~le blajinilor Sărbătoare prăznuită de credincioși în prima luni de după duminica Tomii. 5 sn (Reg; îs) ~le rohmanilor (sau rogmanilor) Sărbătoare prăznuită în miercurea a patra de la paști¹ (1). 6 sn (Reg; îas) Înălțarea Domnului. 7 sn (Îlav) Din an (sau din joi, de joi, din ~) în ~ sau din ~ în Crăciun Foarte rar. 8 sn (Îlav) la ~ile cailor (sau calului) Niciodată. 9-10 sn (Îe; îla) (A fi) dat în ~te (sau în ~tele mă-sii) (A fi) foarte șmecher. 11 sm (Bot; reg; îc) ~ile-calului (sau cailor) Traista-ciobanului (Capsella bursa-pastoris). 12 sm (Îac; șîf ~ile-câinelui) Stupitul-cucului (Cardamine pratensis). 13 sm (Bot; îc) ~tele-găinilor Struna-cocoșului (Cerastium vulgatum). 14 sm (Îc) ~ile-porcului Plantă nedefinită mai îndeaproape. 15 sf (Bot; Buc; îc) Pasca-găinii Păpădie (Taraxacum officinale). 16 sm (Ent) Vaca-domnului (Lygaeus equestris^[1]). 17 sf Pâine sfințită care se împarte în biserică în ziua de paști¹ (1). 18 sf (Îf pască) Miel pe care îl sacrificau evreii, conform ritualului, la sărbătorirea zilei de paști¹ (2). 19 sf Preparat alimentar tradițional, făcut din aluat nedospit, copt în foi subțiri, pe care îl mâncau evreii la paști¹ (2), în locul pâinii Si: azimă. 20 sf (Îf pască) Cozonac făcut din aluat dospit umplut cu brânză de vaci, zahăr și stafide, cu smântână sau cu orez fiert în lapte și îndulcit, care este mâncat la paști¹ (1) de către creștinii ortodocși, după ce a fost sfințit de preot la slujba învierii. corectat(ă)