ACRIMONIE s. f. caracter agresiv, caustic al cuiva, sarcasm. (< fr. acrimonie)

ACRIMONIE s. v. sarcasm.

antitrop, nume generic al antifrazei, ironiei, sarcasmului și eufemismului (A).

*APOSTROFĂ (pl. -ofe) sf. 1 📖 Figură de retorică prin care ne adresăm de odată, cu ton viu, unei persoane prezente sau avem numai în vedere o persoană absentă, un lucru neînsuflețit ¶ 2 Vorbă aspră, de mustrare: apostrofa moralistului a plătit-o cu sarcasme (CAR.) [fr.].

BATJOCURĂ. Subst. Batjocură, batjocorire, bătaie de joc, iriziune (livr.), deriziune (franțuzism), derîdere, luare în derîdere, luare în rîs, ridiculizare, persiflare, persiflaj (rar), zeflemea, zeflemisire, zeflemism (rar), bășcălie (arg. și fam.); causticitate (fig.), maliție (livr.), malițiozitate (livr.), ironie, ironizare, înțepătură (fig.). Umilire, umilință, dezonoare, necinste, necinstire (rar). Caricatură, batjocură. Vorbă de batjocură, bălărie (reg.). Sarcasm, satirizare, grotesc; epigramă, satiră, pamflet. Zeflemist, epigramist; pamfletar, pamfletist. Adj. Batjocoritor, zeflemist, zeflemitor (rar), persiflator, bășcălios (arg. și fam.); ironic, sarcastic, plin de sarcasm, malițios (livr.), caustic (fig.); incisiv (fig.), înțepător (fig.), mușcător (fig.), tăios (fig.), usturător (fig.). Înjositor, dezonorant, necinstitor (înv.), infamant, infamator (rar), degradant, degradator, umilitor. Jignit, vexat (livr.), ofensat, înjosit, dezonorat, umilit, defăimat. Ridicol, de rîs, derizoriu, caraghios, grotesc. Vb. A batjocori, a-și bate joc, a da (a lua) în (la, prin) tărbăceală (fig., fam.), a lua în derîdere, a lua (pe cineva) la vale, a face (pe cineva) de dîrvală, a lua peste picior, a lua (pe cineva) împrejur, a lua (pe cineva) în pleasnă, a rîde de, a lua în bătaie de joc, a lua în rîs, a lua în periplizon (fam., rar ), a lua în balon (fam.), a zeflemisi, a lua în zeflemea, a face de rîs, (de rușine, de ocară), a face (pe cineva) de vorbă, a-și face rîs (de cineva), a-i da (cuiva) luleaua prin cenușă, a persifla, a ridiculiza, a ironiza, a înțepa (fig.), a lua în bășcălie (arg. și fam.), a face (de) bășcălie (arg. și fam.), a-i trage (cuiva) un ibrișin pe la nas. A insulta, a ocărî (înv. și pop.), a beșteli (fam.), a bălăcări (fig., fam.), a înjosi, a jigni, a ofensa, a vexa (livr.), a umili, a disprețui; a dezonora, a necinsti, a compromite. A caricaturiza, a parodia, a satiriza. A rosti vorbe de batjocură (de ocară), a înțepa cu limba. Adv. În batjocură, în bătaie de joc, în derîdere etc. (În mod) batjocoritor, ironic. V. defăimare, discreditare, dispreț, ofensă, rîs, umilință.

BISERICĂ, biserici, s. f. 1. Clădire destinată celebrării unui cult creștin. Se auzi clopotul de la biserică. PAS, L. 112. Săracele mame de la mahala dădeau sărindare la biserici. SADOVEANU, N. F. 137. Biserica creștină, a ei catapeteasmă De-un fulger drept în două e ruptă și tresare. EMINESCU, O. I 95. Cocheta face pe nevinovata. S-o vezi cît s-a făcut de bisericoasă; șede toată ziua închisă, merge numai la biserică și la paradă. NEGRUZZI, S.I 65. ◊ Expr. A fi ușă de biserică = (mai ales în construcții negative) a fi corect, cinstit. A nu fi dus (de multe ori) (pe) la biserică (sau biserici) = a nu da importanță convențiilor sociale, a nu ști multe, a avea curajul opiniei. Cu ei putea să dea drumul sarcasmului, căci nici ei nu erau duși prea mult pe la biserici. PAS, L. I 41. Cîți iepuri la biserică = de loc. 2. (De obicei determinat prin «creștină», «ortodoxă», «catolică» etc.) Comunitatea creștinilor care țin de același cult și profesează aceleași dogme. Biserica ortodoxă. 3. Instituție religioasă (creștină) dintr-o localitate, avînd o clădire pentru celebrarea cultului, unul sau mai mulți preoți și de cele mai multe ori (în țările capitaliste, în trecut și la noi) avere proprie. V. parohie. – Variantă: (regional) beserică (CREANGĂ, P. 116) s. f.

BRODA, brodez, vb. I. Tranz. (Folosit și absolut) A coase flori sau alte ornamente (cu mîna sau cu mașina) pe o pînză, pe o stofă, pe o țesătură de mătase etc.; a coase la gherghef. A broda cu mătase. A broda o monogramă. ◊ Fig. A dezvolta, a născoci, a inventa (înflorind ceva). Muzicanții oare nu s-ar găsi destui ca să brodeze o arie demnă pe vorbele cîntecului răsplătit? ANGHEL, PR. 192. În genere, se brodează cu sarcasm... pe tema lipsei de merit a multora dintre medaliați. CARAGIALE, S. U. 33.

CARAGIALISM s. n. fenomenul Caragiale, ale cărui comedii, unice prin timbrul originalității inimitabile, ca și proza de umor și satiră, valorifică spiritul, ironia amicală sau mușcătoare până la sarcasm, satirizând moravuri politice și de familie. (< /I.L./ Caragiale + -ism)

CAUSTICITATE s. v. sarcasm.

causticitate s. v. SARCASM.

COMEDIE (< fr. comédie, < lat. comoedia) Specie a genului dramatic, în proză sau în versuri, cu acțiune și deznodămînt vesel. Originea comediei este pusă de Aristotel în strînsă legătură cu serbările rustice, dionisiace, în cinstea zeului Dionisos. Ca producție literară aparte, comedia apare pe la începutul secolului al V-lea. î.e.n., la Atena. Reprezentant al vechii comedii grecești este Aristofan (Norii, Lysistrata, Păsările etc.). Cu un pronunțat caracter satiric, politic și uneori bufon, vechea comedie greacă avea o acțiune simplă, subordonată parabazei, o parte lirică, cu referiri glumețe la unele evenimente publice sau anumite personaje. Tributară comediei grecești (Menandru), comedia la romani este ilustrată de Plautus (Aulularia, Amphytrion, Soldatul lăudăros). Comedia latină – comedia palliata, după îmbrăcămintea actorilor (pallium, vestmînt grec) constituia principalul fond al teatrului latin, locul ei luîndu-1 mai tîrziu comedia togata, de inspirație romană. În secolul al XVI-lea, o mare dezvoltare o ia în Italia Comedia dellarte, influențată de comedia populară italiană, cu personaje tipice ca Pantalone, Arlechino, Pulcinela etc., acestea întruchipînd tipuri umane, ca servitorul isteț, fata naivă, bătrînul îndrăgostit. În comedie se observă tendința de a reduce personajele la scheme morale, abstracte, adică numai la funcționalitatea comică. Comedia este socotită ca un gen a cărui definiție rezultă din opoziția cu creații dramatice mai grave, ca tragedia și drama. Felul cum se desfășoară acțiunea, ca și acela al rezolvării conflictului denotă subordonarea comediei categoriei estetice a comicului, sub variatele lui forme: comic buf, caracterizat prin rîsul spontan al spectatorilor stîrnit de mișcările dezarticulate ale unor personaje (bufon, măscărici, arlechin etc.), ca și stilului nelipsit adesea de vulgaritate, comicul burlesc, rezultat din imitarea caricaturală a unor fapte, personaje; comicul tragic sau tragi-comic, împletire de comic și tragic; comicul grotesc, folosit în farse; comicul umoristic, implicînd compasiune; comicul sarcastic, necruțător, incisiv ș.a. Sorgintea comicului constă în discordanța dintre aparență și esență, dintre conținut și formă, dintre ceea ce unii vor să pară și ceea ce sînt în realitate. Opus tragicului, comicul rezidă în aceste contradicții ale obiectului comic, dar se nuanțează, căpătînd aspecte felurite, și prin sensibilitatea subiectului care le percepe în virtutea unor disponibilități de contemplare. Datorită acestor manifestări, comicul se înfățișează sub diferite forme ca ironia, sarcasmul, persiflarea etc., care se întîlnesc în teatru și în schițe, în nuvele și romane. Comicul, în esența și integritatea sa, îl conține comedia, fiind exprimat prin mijloace proprii acestei specii a genului dramatic. Nu se poate vorbi însă de o puritate a comicului, datorită interferențelor cu tragicul, comicul alunecă în tragic și tragicul în comic (Avarul de Molière). Moravurile, caracterele, situațiile în care sînt puse personajele, limbajul acestora, onomastica sînt mijloace de realizare a comicului, izvoarele lui materiale. După prezența acestor elemente în operă, comicul se particularizează, ilustrînd stilul unui singur scriitor, de unde și formulele: comic molieresc, caragialesc etc. Comedia poate fi: de caracter (Hagi Tudose de B.Șt. Delavrancea, Avarul de Molière); de moravuri (O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale), de intrigă (D-ale Carnavalului de I.L. Caragiale).

CONTENI, contenesc, vb. IV. Intranz. A întrerupe sau a înceta o mișcare sau o acțiune începută; a se opri (din mers). Freamătul de sară conteni, pacea începea a se întinde iar pe iaz. SADOVEANU, O. I 410. În port, munca conteni și vapoarele plecară mai curînd, de frica înghețului. DUNĂREANU, N. 22. Brăila, douăzeci de minute! – s-aude strigătul conductorului, îndată ce contenește tocatul vagonului. SP. POPESCU, M. G. 37. Cîntările au contenit deodată. CARAGIALE, O. III 81. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «din», mai rar exprimate printr-un infinitiv precedat de prep. «de») În «Scrisorile» sale [Alecsandri] nu contenește cu sarcasmele împotriva lor [a latiniștilor]. IBRĂILEANU, SP. CR. 141. Margareta, copil răsfățat... conteni din plîns. VLAHUȚĂ, O. A. 126. Pasărea nu mai contenește de-a cînta. ISPIRESCU, L. 298. ◊ Expr. (Învechit) A conteni din viață = a muri. A contenit din viață și s-a dus la al său rînd. PANN, P. V. II 60. ◊ Tranz. (Complementul indică o acțiune) Către miezul nopții, broaștele și-au contenit corul înfricoșat. SADOVEANU, P. M. 296. Căprioara contenește fuga; pășește încet, prevăzătoare. GÎRLEANU, L. 26. ◊ Refl. (Rar) Cînd loviturile se conteniră, el abia putea răsufla. RETEGANUL, P. I 74.

contrafiziune (fr. contrefision), figură care constă în solicitarea simulată (ironic) a dorinței, a speranței, a încrederii asupra unui lucru, tocmai cu scopul de a îndepărta orice dorință, orice speranță, orice încredere asupra lui (A): „Ah! garafa pântecoasă doar de sfeșnic mai e bună! Și mucoasa lumânare sfârâind săul și-l arde. Și-n această sărăcie, te inspiră, cântă, barde – Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună.” (Eminescu) După cum se vede, figura are aspectul ironiei, dar, dat fiind mesajul ei, în exemplul de mai sus poate fi socotită o specie de sarcasm.

DAUMIER [domié], Honoré (1808-1879), pictor, gravor (în special litograf) și sculptor francez. Maestru al caricaturii politice („Gargantua”, „Strada Transnonain”, „Libertatea presei”) și al satirei de moravuri („Oamenii Justiției”, „Bunii burghezi”), caracterizate prin vervă și sarcasm ascuțit, prin expresivitatea, precizia și concizia desenului. În pictură a fost atras de scene cu personaje din cotidian („Compartimentul de clasa a II-a”, „Saltimbancii”, ambele în Muzeul Național de Artă al României, „Spălătoreasa”). Sculptură mică și basoreliefuri („Ratapoil”).

dies irae (cuv. lat. „ziua mâniei”), începutul unei secvențe (1) care apare în muzica medievală a sec. 13 în missa pro defunctis (ca. 1249). Este atribuită lui Tommaso da Celano, fiind foarte reprezentativă pentru estetica și realismul specific medieval, constituindu-se totodată într-un exemplu tipic al poeziei metrice. D. este una din cele 5 secvențe care a supraviețuit în misa* romană, cântându-se în cadrul missei da requiem (v. recviem). Această formulă a d. este prezentată la autorii de muzică sacră până la sfârșitul epocii de înflorire a polifoniei*. Textul, luând și alte înfățișări melodice libere, s-a păstrat până în zilele noastre în misa pentru defuncți. Tema* melodică a fost utilizată adesea de compozitorii romantici, uneori cu nuanțe de sarcasm, alteori cu sensuri adânc tragice, dar întotdeauna pentru crearea unei atmosfere speciale de sacralitate și magie. Această veche temă melodică a fost folosită de Berlioz în Simfonia fantastică și Marea misă a morților, de Listz în Simfonia Dante, de Saint-Saëns în Dans macabru, de Respighi în Pinii din Roma, de Rahmaninov în Insula morților și în Variațiuni pe o temă de Paganini, pentru pian și orch., de Toduță în Simfonia a II-a ș.a.

FIGURI DE STIL. Subst. Afereză; alegorie; aliterație; homeoprofon, parhomeon, disproforon, iotacism, landacism, mitacism, polisigmă; aluzie; ambiguitate, amfibologie; amplificare; acumulare; anacolut; anadiploză; geminație, reduplicație; anaforă; epanaforă; anagramă; anantapodoton; anastrofă; anereză; anominație; antanaclază, antanagogă; anticategorie; anticlimax; antifrază; antilogie; antimetateză; antimetabolă, antimetalepsă, comutație; antipalagă; antiparastază; antiptoză; antiteză; antonomază; antorism; apocopă; apodioxix; apofonie; apolog; apologie; apokinu; aposiopeză; apostrofă; apoziție, epexegeză; aprosdocheton; arneză; asindet, disjuncție; asonanță; asteism; atelaj; autoimprecație; brahilogie; calambur; parachreză; catachreză; charientism; chiasm; cleuasm; climax, gradație; cominație; comparație, paradigmă; comunicație; concatenație; conexie, epiplocă; conciliație; conglobație; conjuncție, sinichioză; conversie, reversiune; cronografie; definiție oratorică (stilistică); demonstrație; deprecație, obsecrație; descripție; diaforă; dialogism; diasirm; diplasiasm; dubitație, adubitație, aporie; elatism psihologic; elipsă; emfază; enalagă; entimemă; enumerație; epanalepsă; epanadiploză; prosapodoză, reditio; epanodă; regresiune; epanortiză, corecție, epenteză; epifonem; epiforă; epistrofă; epifrază; epigramă; epimonă, comorație; epitet; epiteză, paragogă; epitrochasm; epitropă, concesie, paramologie; epizeuxis; etopee; eufemism; pronominație; exclamație; expolițiune; fabulație; hendiadă; heteroză; hifen; hipalagă; hiperbat; hiperbolă; histeron, proteron; homeo-ptoton, homeoteleuton; imprecație, blestem; incitare; interogație; inversiune; invocație; ipoteză; ipotipoză; ironie; jurămînt, autoimprecație-legămînt; licență, parezie; litotă; atenuație; extenuație; maligmată; maximă, sentință; metabolă; metaforă; metalepsă; metastază, viziune; metateză; metonimie; metonomază; mimeză; mit; nominativ etic; omeoză, similitudine; onomatopee; optație; oximoron; parabolă; paradiastolă; paradox; paradoxism; paragramă; paralelă; paralipsă, pretermisie, preteriție; parataxă expresivă (stilistică), parecheză; parhyponoian; parigmenon; paronomază; perifrază; circumvoluțiune; permisiune; personificare; pildă, exemplu; pleonasm, batologie, perisologie; poliptotă, traducție; poliptoton; polisindet, sinafie; premuniție; procatalepsă; prolepsă, anticipație, antiforă, percepție; prosopografie; prosopopee; proteză; proverb; reticență, sarcasm, micterism; silepsă, sinteză; simbol, simplocă; complexiune, excviziție; sinalefă; sincopă; sincriză; sinecdocă; sinereză, crasă, episinalefă, sinizeză; subiecție, superlativ stilistic; suspensie; tautacism; tautofonie; tautologie; tmeză; topografie; zeugmă. Tropologie. V. artă, dramaturgie, grandilocvență, literatură, poezie, proză, vorbire.

FRANȚUZIRE s. f. (Rar) Faptul de a introduce în limbă cuvinte și expresii franceze inutile și nepotrivite. Caragiale a biciuit franțuzirea limbajului literar de către scriitorii cosmopoliți, după cum a atacat cu sarcasm și tentativele de pocire a limbii prin latinizare. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 1, 81.

GROSZ [gros], George (1893-1959), pictor și grafician german. Stabilit în S.U.A. (1933). Reprezentant al expresionismului în varianta „Noua obiectivitate”. Grafică militantă, caracterizată prin vigoare critică, sarcasmul crud și originalitatea viziunii („Germania. O poveste de iarnă”, „Supraviețuitorul”).

HASDEU 1. Bogdan-Petriceicu H. (1838-1907, n. Cristinești, Hotin), scriitor, lingvist, filolog și istoric român. Acad. (1877), prof. univ. la București. Spirit enciclopedic. A condus numeroase publicații satirice („Aghiuță”, „Satyrul”), istorice („Columna lui Traian”, „Arhiva istorică a României”), literar-culturale („Revista nouă”). Director al Arhivelor Statului (1876-1900). Militant unionist, antidinastic, antijunimist. Versuri romantice de inspirație socială și fantastică („Sarcasm și ideal”); proză de notație realistă, cu puternice influențe livrești („Duduca Mamuca”) sau de evocare a trecutului („Ursita”); drama istorică în versuri „Răzvan și Vidra”, prima reușită a genului din literatura română; comedia „Trei crai de la Răsărit”, satiră a stricătorilor de limbă. Întemeietor al lingvisticii, filologiei și lexicografiei științifice românești. Primul lingvist român care a folosit larg metoda comparativ-istorică („Principii de filologie comparativă ario-europea”) și care a atras atenția asupra substratului dacic („Perit-au dacii?”). A formulat, pentru întâia oară, în mod argumentat, teoria circulației cuvintelor. A proiectat un vast dicționar al limbii române („Etymologicum Magnum Romaniae”, elaborat până la cuvântul bărbat), conceput ca o enciclopedie a traiului, credințelor și psihologiei poporului român, punând la temelia lui limba vie; a realizat, prin corespondență, prima anchetă dialectală din România. Unul dintre fondatorii folcloristice comparate în România, a studiat geneza motivelor (vol. II din „Cuvinte din bătrâni”). A pus bazele filologiei științifice românești prin precizarea unor metode și principii de studiu care preconizau publicarea integrală a documentelor, însoțite de un comentariu filologic și istoric. Bun cunoscător al limbilor slave, a publicat documente slavone, rusești, sârbești și polone privind istoria Țărilor Române. Admirator al lui Bălcescu, a scris în formula romantică a acestuia monografia „Ion-Vodă cel Cumplit” și „Istoria critică a românilor”. Spre sfârșitul vieții zdruncinat de moartea fiicei sale, Iulia, a cultivat spiritismul („Sic cogito”). 2. Iulia H. (1869-1888, n. București), poetă română de limbă franceză. Fiica lui H. (1). Satire, meditații, comedii și drame pline de sensibilitate („Opere postume”).

INCISIVITATE s. v. sarcasm.

JIQUIDI 1. Constantin J. (1865-1899, n. Iași), desenator și pictor român. Caricaturi (desene în ziarele „Epoca”, „Moftul român” și ciclurile „Profiluri parlamentare”, „Tipuri din țară”) ce satirizează moravuri și aspecte ale vieții politice din epoca sa. 2. Aurel J. (1896-1962, n. București), grafician și pictor român. Fiul lui J. (1). Desene cu caracter social și politic, pline de vervă și sarcasm („Ucenicii”, „Pe aici au trecut legionarii”, „În fața urnelor”), ilustrație de carte (opere de Caragiale și Creangă) și grafică de șevalet (ciclul „1907”). Unul dintre întemeietorii scenografiei artistice românești.

MEDALIAT, -Ă adj. Care a fost distins cu o medalie. V. d e c o r a t. Tu, al doilea bogoslov, medaliat, și să nu te duci la Academie? CONTEMPORANUL, IV, 6. Fresca, desemnărilor și a picturilor foștilor elevi medaliați. ARDELEANU, U. D. 85. ◊ (Substantivat) Se brodează, cu sarcasm, sau mai bine cu parapon, pe tema lipsei de merit a multor dintre medaliați. CARAGIALE, O. III, 46. - Pronunțat: -li-at. - Pl.: medaliați, -te. – De la medalie, după fr. médaillé.

micterism (gr. mykterismos „bătaie de joc”, „zeflemea”), sin. sarcasm (I).

MICTERISM s.n. (Rar) Atitudine sarcastică, sfidătoare; sarcasm. [Cf. fr. mycterisme, gr. mykterismos < mykter – nas].

MICTERISM s. n. atitudine sarcastică, sfidătoare; sarcasm. (< fr. mycterisme)

Momus, personificare a sarcasmului și a zeflemelii răutăcioase.

mușcător, ~oare [At: MOXA, 371/21 / Pl: ~i, ~oare / E: mușca + -(ă)tor] 1-3 a Care mușcă (1-3). 4 a (Fig) Care critică cu severitate, cu vorbe răutăcioase, care este plin de ironie, de sarcasm Si: caustic, înțepător, tăios. 5 sf (Trs) Fiecare dintre cele două capete, care se îmbină, ale cercului de lemn cu care se strâng doagele vaselor. 6 sf (Trs) Crestătură în care se încheie cercul de lemn. 7 sf (Trs) Încheietură a bârnelor la unghiurile casei Si: mușcătură (13). 8 sf (Trs) Loc de îmbinare a căpriorilor casei Si: mușcătură (14). 9 sf (Reg) Praștie. 10 sf (Iht; reg; mpl) Zvârlugă (Cobitis taenia).

OMAG s. m. Plantă erbacee otrăvitoare, din familia ranunculaceelor, cu frunzele spintecate și cu flori albastre (rar albe sau purpurii); este întrebuințată în medicină ca diuretic și calmant în afecțiunile reumatice (Aconitum napellus). Sarcasm... mai rece decît omătul, mai tăios decît oțelid, mai înveninat decît omagul. M. I. CARAGIALE, C. 84. Mănînc frunze și surcele și cînt codrului cu jăle; Măninc frunze și omag Și cînt codrului cu drag. ȘEZ. I 290.

ORIANI, Alfredo (1852-1909), scriitor și filozof italian. Opera sa epică (romanele „Dincolo de”, „Înfrângerea”, vol. de nuvele „Holocaust”, „Aur, tămâie, smirnă”) descrie cu sarcasm lumea contemporană, folosind procedee naturaliste, dar și meditația gravă și exaltarea lirică. În scrierile filozofice („Lupta politică în Italia”, „Revoltă ideală”) critică democrația italiană, căutând soluții în politica de forță sau în resemnarea pesimistă.

O’TOOLE [outül], Peter (pe numele adevărat Peter Seamus O.) (n. 1932), actor britanic de teatru și film, de origine irlandeză. Unul dintre cei mai mari interpreți ai scenei britanice, pe care a debutat în 1956, s-a remarcat, mai ales, în repertoriul shakespearean. Pe ecran, a realizat creații bazate pe o fascinantă artă a compoziției și un magnetism rar, punându-și în valoarea expresia ochilor albaștri, în care se concentrează toată ființa sa, amestec de ironie, sarcasm, exaltare, duritate și melancolie („Lawrence al Arabiei”, „Becket”, „Cum să furi un milion”, „Noaptea generalilor”, „Omul Vineri”, „Caligula”, „Ultimul împărat”, „Regele Ralph”, „Călătoriile lui Gulliver”). Premiul Oscar pentru întreaga activitate 2003).

placă, interj. – (reg.; înv.) Formulă de politețe cu sensul de „poftim”, „vă rog”: „Gata-i cina, sărac mare? / Gata, gata pă puțân, / Placă-vă că o-mpărțâm” (Papahagi, 1925: 237); „Placă, domnișorule, de mai scrie alta” (Papahagi, 1925: 322). „Maramureșeanul întrebuințează foarte curent imperativul placă, drept termen de politețe, care este echivalent cu poftim, cu s’il vous plaît; soldaților, ca și ofițerilor români, originari din vechiul regat, părându-le exotic acest placă, au început să batjocorească pe locuitori, pe care, la orice întrebare, îi întâmpinau cu placă, spus ca un fel de «bună ziua»: «ce mai faci, măi placă?». Maramureșenii, socotind că armata eliberatoare are și un grai mai curat, mai nobil, și de vreme ce acest sarcasm era întărit și de autoritatea galoanelor ofițerești, a început să renunțe la acest latinism așa de expresiv, întrebuințând pe alocuri prozaicul poftim” (Papahagi, 1925: 131). Atestat, la începutul sec. XXI, în Maramureșul din dreapta Tisei (DRT). – Formă prescurtată din placă-vă! (Frățilă).

placă, interj. – (înv.) Formulă de politețe cu sensul de „poftim”, „vă rog”: „Gata-i cina, sărac mare? / Gata, gata pă puțân, / Placă-vă că o-mpărțâm” (Papahagi 1925: 237); „Placă, domnișorule, de mai scrie alta” (Papahagi 1925: 322). „Maramureșeanul întrebuințează foarte curent imperativul placă, drept termen de politețe, care este echivalent cu poftim, cu s’il vous plaît; soldaților, ca și ofițerilor români, originari din vechiul regat, părându-le exotic acest placă, au început să batjocorescă pe locuitori, pe care, la orice întrebare, îi întâmpinau cu placă, spus ca un fel de «bună ziua»: «ce mai faci, măi placă?». Maramureșenii, socotind că armata eliberatoare are și un grai mai curat, mai nobil, și de vreme ce acest sarcasm era întărit și de autoritatea galoanelor ofițerești, a început să renunțe la acest latinism așa de expresiv, întrebuințând pe alocuri prozaicul poftim” (Papahagi 1925: 131). Atestat la începutul sec. XXI în Maramureșul din dreapta Tisei (DRT). – Probabil de la plecăciune, „cu plecăciune”, sau „cu înduplecare” (< lat. plecatio).

plácă, interj. (înv.) Formulă de politețe cu sensul de „poftim”, „vă rog”: „Preot român? Mă bucur. Placă a ședea” (Koman, 1937: 11); „Gata-i cina, sărac mare? / Gata, gata pă puțân, / Placă-vă că o-mpărțâm” (Papahagi, 1925: 237); „Placă, domnișorule, de mai scrie alta” (Papahagi, 1925: 322). ■ „Maramureșeanul întrebuințează foarte curent imperativul placă, drept termen de politețe, care este echivalent cu poftim, cu sil vous plaît; soldaților, ca și ofițerilor români, originari din vechiul regat, părându-le exotic acest placă, au început să batjocorească pe locuitori, pe care, la orice întrebare, îi întâmpinau cu placă, spus ca un fel de «bună ziua»: «ce mai faci, măi placă?». Maramureșenii, socotind că armata eliberatoare are și un grai mai curat, mai nobil, și de vreme ce acest sarcasm era întărit și de autoritatea galoanelor ofițerești, a început să renunțe la acest latinism așa de expresiv, întrebuințând pe alocuri prozaicul poftim” (Papahagi, 1925: 131). ■ Semnalat, la începutul sec. XXI, în Maram. din dreapta Tisei. – Formă prescurtată din placă-vă! (Frățilă).

RĂUTATE. Subst. Răutate, răutăție (înv., rar), înrăire, rea-voință, rea-intenție; ură, zăcășeală (reg.), venin (fig.), dușmănie, vrăjmășie, ostilitate; pizmă, pizmuire, pică (pop.), ranchiună; maliție (livr.), malițiozitate (livr.), ironie, sarcasm, causticitate (fig.); mușcătură (fig.), înțepătură (fig.), împunsătură (fig.). Neîndurare, neomenie, nemilă (rar), asprime (fig.), cruzime, cruzie (înv.), cîinie, cîinoșenie, hainie, sadism, canibalism (fig.), ferocitate, sălbăticie (fig.), monstruozitate (fig.), bestialitate. Răzbunare, răzbun (rar), răfuială. Rău, răuvoitor, răutăcios. Cîine (fig.), cîner (reg.), hain, hapsîn, canibal (fig.) Adj. Rău, rău de mama focului, răuvoitor, răutăcios, înrăit, zăcaș (reg., fig.), plin de răutate; dușmănos, veninos (fig.), vrăjmășos (rar); pizmaș, ranchiunos; malițios; ironic, sarcastic, caustic (fig.); mușcător (fig.), înțepător (fig.), împungător (fig.). Neîndurător, neîndurat (rar), neomenesc, neomenos, neomenit (înv.), nemilos, nemilostiv, crunt, aspru (fig.), crud (fig.), cîinos, cîinesc (fig.), încîinit (rar), înrăit, hain, hapsîn, rău la inimă, negru-n cerul gurii, sadic, feroce, sălbatic, bestial, monstruos (fig.). Răzbunător, vindicativ (livr.). Vb. A fi rău, a fi răutăcios, a fi fără inimă, a fi cîinos (negru) la inimă, a fi dat dracului, a fi cu crucea bălțată. A urî, a dușmăni, a nu suferi pe cineva, a vrăjmăși, a invidia, a pizmui, a avea (a purta) pică (rîcă, ranchiună), a purta (a ține) (cuiva) sîmbetele; a face rău, a i-o face bună, a lua (pe cineva) cu răul, a privi (pe cineva) cu ochi răi, a lua (a avea) (pe cineva) în nume de rău. Adv. Cu răutate, cu ură, cu dușmănie; fără milă, fără cruțare, fără îndurare, cu neîndurare, cu sălbăticie; cîinește (fig.), neomenește, vrăjmășește (înv.). V. asuprire, aversiune, invidie, josnicie, neîndurare, neomenie, omor, pedeapsă, severitate.

REGULĂ s. f. (< lat. régula, cf. it. regola, după fr. règle): normă (v.) lingvistică. În mod obișnuit, în limba română se vorbește despre mai multe tipuri de r. lingvistice: r. de despărțire a cuvintelor în silabe, r. ortoepice (de pronunțare corectă), r. ortografice (de folosire corectă a semnelor ortografice și de scriere corectă a cuvintelor), r. de punctuație (de folosire corectă a semnelor de punctuație). R. de despărțire a cuvintelor în silabe sunt r. obligatorii, fixate prin uz, de care țin seama (sau de care ar trebui să țină seama) vorbitorii limbii noastre în folosirea cuvintelor. Cele mai importante dintre aceste r. sunt: a) o consoană așezată între două vocale formează întotdeauna silabă cu vocala următoare: ca-la-mi-ta-te, bu-cu-ri-e etc.; b) două, trei sau patru consoane așezate între două vocale formează silabe diferite: prima consoană trece de obicei la prima silabă, iar celelalte consoane trec de obicei la silaba următoare, ca în cuvintele ac-tiv, as-tăzi, mul-te, poar-tă, as-pru, din-tre, in-dus-tri-e, noas-tre; mon-stru etc.; c) două vocale succesive (în hiat, care nu formează diftong) trec în silabe diferite: prima vocală trece la prima silabă, iar cealaltă vocală, la silaba următoare, ca în cuvintele ce-re-a-le, du-et, fe-e-rie, fi-in-ță, poe-zi-e, zo-o-lo-gi-e etc.; d) o semivocală și o vocală sau două semivocale și o vocală din cadrul unui diftong sau triftong intră toate în aceeași silabă: țea-vă, pia-tră, ief-tin, cior-chi-ne, leor-pă-i, pâi-ne, moa-ră, ro-ua, zi-uă, leoar-că, ve-neau, su-iau, tă-iai etc.; e) grupurile consonantice bl, br, cl, cr, dl, dr, fl, fr, gl, gr, pl, pr, tl, tr, vl, vr rămân în aceeași silabă: ta-blă, a-bra-ziv, de-clam, la-cri-mă, Co-dlea, co-dru, a-fla-se, re-fren, i-so-glo-să, a-grar, po-plin, cea-pra-zar, bâ-tlan, re-tras, e-vla-vi-e, li-vrea etc.; f) grupurile consonantice ct, cț, pt, precedate de consoane, se despart, trecând prima la silaba dinainte, iar a doua la silaba următoare: punc-tu-a-ți-e, func-ție, somp-tu-os etc.; g) cuvintele compuse cu componentele sudate se despart în silabe ținându-se seama de aceste componente: a-tot-ști-u-tor (< a + tot + știutor), bi-ne-ve-nit (< bine + venit), drept-unghi (< drept + unghi), nici-o-da-tă (< nici + o + dată), ori-când (< ori + când), port-al-toi (< port + altoi), scurt-cir-cu-it (< scurt + circuit) etc.; h) cuvintele derivate cu prefixe sau cuvintele împrumutate compuse, cu structură analizabilă în limba română, se despart în silabe ținându-se seama de existența elementelor componente: des-tăi-nu-i (< des + tăinui), ne-sta-bil (< ne + stabil), ne-ști-u-tor (< ne + știutor), dez-ar-ti-cu-la (< dez + articula), in-e-gal (< in + egal), in-a-dec-vat (< in + adecvat), in-o-pe-rant (< in + operant), in-u-man (< in + uman), pre-scri-e (< pre + scrie) etc. R. ortoepice sunt r. de pronunțare corectă a sunetelor și a cuvintelor din limbă. Cele mai importante dintre acestea pentru limba română sunt, în aceiași timp, și r. ortografice. Astfel: 1) după j și ș se pronunță și se scrie a, nu ea, în cuvintele coaja, jale, tânjală, coșar, șapte, ușa etc.; 2) după j și ș se pronunță și se scrie ea, nu a, în sufixele -ean, -eală și -eață ale substantivelor doljean, prăjeală, ieșean, greșeală, roșeață etc.; 3) după j și ș se pronunță și se scrie ă, nu e, în cuvintele plajă, strajă, uriașă, fruntașă etc., în substantivele și adjectivele derivate înfricoșător, crucișător, îngrășământ etc., în formele verbale protejăm, angajăm, înfățișăm, îmbrățișăm etc., în pluralele substantivelor de origine infinitivală angajări, înfățișări, îmbrățișări etc.; tot ă, nu e, se pronunță și se scrie în formele verbale acopăr, acoperă, sufăr, suferă, dădeam, să aibă etc.; 4) după consoanele j și ș se pronunță și se scrie e, nu ă, în rădăcina cuvintelor jecmăni, jelanie, jelui, înșela, ședea, șes etc.; 5) se pronunță și se scrie e, nu i, în finalul elementului de compunere ante-: antepenultim, antevorbitor, antemeridian, antebelic etc.; 6) după consoanele j și ș se pronunță și se scrie î nu i, în gerunziile verbelor de conjugarea I angajând, degajând, înfățișând, îngroșând etc.; tot cu î și nu cu i se pronunță și se scrie în gerunziul verbului a crea: creând și la începutul substantivului întreprindere; 7) în neologisme, e inițial sau e în hiat, la început de silabă, se pronunță și se scrie e, nu ie: ecran, ecuator, epocă, eră, eroism, evident, examen, explozie etc. – aeroport, alee, poem, agreez, creez etc.; 8) e final din sufixul lexical -ețe se pronunță și se scrie e, nu ă, în substantivele bătrânețe, frumusețe, tinerețe etc.; 9) e accentuat, înaintea unei silabe cu vocala e, se pronunță și se scrie e, nu ea: crede, vede, verde etc.; 10) după j, r, s, ș, ț și z, vocala e se pronunță și de scrie e, nu ă, în cuvintele jertfă, reușită, mătase, șed, țepi, zece etc.; 11) după consoanele j, s, ș, ț și z și după grupul consonantic st se pronunță și se scrie i, nu î, în rădăcina cuvintelor jir, singur, mașină, subțire, zile, stinge etc.; tot i, nu î, se pronunță și se scrie în cuvintele imbold, incarna, intitula etc.; 12) se pronunță și se scrie e, nu ă, în prepozițiile către, de și pe; i, nu î, în prepozițiile din, dintre, dintru, dinspre etc.; î, nu ă, în prepoziția până; ă, nu e, în prepoziția după; 13) se pronunță și se scrie i final în pronumele demonstrative de identitate același, aceeași, aceiași, aceleași; în pronumele de întărire însuși, însăși, înșiși, înseși și în adverbele iarăși și totuși; 14) se pronunță și se scrie i, nu e, în sufixul -atic din adjectivele îndemânatic, primăvăratic, tomnatic, văratic, etc. și în prima silabă a adjectivului distructiv; 15) se pronunță și se scrie î, nu ă, în sufixele verbelor derivate din onomatopee, care au pe î în rădăcină: bâjbâi, cârâi, dârdâi, gâgâi, hârâi, mârâi, pârâi, scârțâi, târâi, vâjâi etc.; 16) se pronunță și se scrie o, nu oa, în singularele barocă, echivocă, pedagogă etc., în numeralele două și nouă, în pronumele nouă și vouă și în formele substantivale rouă și ouă; 17) se pronunță și se scrie a-e, nu a-ie în cuvintele aer și faeton și în derivatele primului: aerian, aerisi, aerodrom, aeroport etc.; 18) se pronunță și se scrie e-a, nu e-ia, în cuvintele crea, creare, creație, recrea, recreație, agrea, agreabil, impermeabil etc.; 19) se pronunță și se scrie e-e, nu e-ie, în cuvintele alee, epopee, idee; licee, orhidee; agreez, creez etc.; 20) se pronunță și se scrie i-e, nu i, în formele verbale scriem, scrieți, să scriem, să scrieți, a scrie; 21) se pronunță și se scrie i-i, nu i, în cuvintele conștiință, conștiincios, conștiinciozitate, fiind, fiindcă, ființă, știință etc.; 22) se pronunță și se scrie o-e, nu o-ie, în cuvintele poem, poezie, poet etc.; 23) se pronunță și se scrie o-o, nu o, în cuvintele alcool, cooperator, cooperativă, zoologie, zootehnie etc.; 24) se pronunță și se scrie u-e, nu u-ie, în cuvintele duel, duet, menuet, perpetuez, accentuez etc.; 25) se pronunță și se scrie ia, nu ea, după b, p, m, f, și v, în cuvintele biată, piatră, piață, amiază, fiare, viață etc.; se pronunță și se scrie la fel și în cuvintele aceștia, atâția, aceia, aceiași; 26) se pronunță și se scrie ea, nu a, după s, ț, și z, în cuvintele seamă, seară, seacă, țeapă, țeapăn, zeamă, îmbulzeală etc. și ea, nu ia, în femininele pronominale aceea și aceeași; 27) se pronunță și se scrie ie, nu e, în cuvintele miel, miere, miercuri, fiere, fierbe, piere, piept, pierde, vieți etc. 28) se pronunță și se scrie îi, nu ăi, în cuvintele câine, mâine, pâine și îi, nu ăi, în numeralul ordinal întâi; 29) se pronunță și se scrie uă, nu o, în numeralele două și nouă, în pronumele personale nouă și vouă, în adjectivul nouă, în substantivele piuă, rouă și ziuă și în verbul plouă; 30) se pronunță și se scrie b, nu v, în numele lunilor decembrie, februarie, septembrie, octombrie și noiembrie; 31) se pronunță č și se scrie c, nu ț, în cuvintele cifră, cilindru, ciment, civil, lucernă, viciu etc.; 32) se pronunță d și se scrie d, nu z, în formele verbale aprind, să aprind, ard, să ardă, aud, să audă, cad, să cadă etc.; 33) se pronunță și se scrie h, nu se omite, în cuvintele hegemon, hibrid, hidrogen, hipodrom, hotel etc.; nu se pronunță și nu se scrie h în cuvintele coerent, umor etc.; 34) se pronunță și se scrie j, nu giu, în cuvintele împrumutate din limba franceză, formate cu sufixul -aj: filaj, dresaj, personaj, peisaj, anturaj etc.; se pronunță și se scrie giu, nu j, în neologismele cortegiu, naufragiu, ravagiu etc.; 35) se pronunță și se scrie n, nu i (ie), în formele verbale rămân, să rămână, spun, să spună, țin, să țină etc.; 36) se pronunță și se scrie r, nu i (ie), în formele verbale cer, ceri, să ceară, pier, pieri, să piară, sar, sari, să sară etc.; 37) se pronunță și se scrie s, nu z, în neologismele terminate în -asm și -ism și în derivatele lor: marasm, plasmă, pleonasm, sarcasm, prismă; de asemenea, în cuvintele împrumutate din franceză, formate cu sufixul -ism: parnasianism, socialism, structuralism etc. și în neologismele chermesă, premisă, sesiune etc.; 38) se pronunță și se scrie s, nu ș, în cuvintele deschide, deschis, fisă, scenă, schimba, stand, stofă etc.; 39) se pronunță și se scrie ș, nu j, înainte de n, în cuvintele obișnuit, pașnic, strașnic, veșnic etc.; 40) se pronunță cs, nu s, și se scrie x în cuvintele expeditiv, expediție, experiență, exploatare, explozie etc., iar cș, nu cs, în pluralele ficși și ortodocși; 41) se pronunță gz, nu s sau z, și se scrie x în cuvintele exact, exactitate, examen, exemplu etc.; 42) se pronunță și se scrie cv, nu cu, în cuvintele adecvat, cvartet etc.; 43) se pronunță și se scrie nn, nu n, în derivatele cu prefixul în-, când cuvintele de bază încep cu n-: înnegri, înnoda, înnoi, înnopta etc.; 44) se pronunță și se scrie n, nu nn, în cuvintele înăbuși, înota, îneca; 45) se pronunță și se scrie r în prepozițiile prin și printre; 46) se pronunță și se scrie z, nu j, în pluralele brazi, chinezi, cruzi, francezi etc. și în singularul dezghețat; 47) se pronunță și se scrie z, nu s, în prefixele dez- și răz- din cuvintele dezamăgi, dezaproba, dezechilibru, dezbrăca, dezdoi, dezgoli, dezlega, dezminți, deznoda, dezrădăcina; răzbate, răzbuna, răzgândi etc.; 48) se pronunță și se scrie v, nu vr, în formele verbale voi, voiesc, voiești, voiește, voim, voiți, voiesc, voiam, voisem, am voit etc.; 49) se pronunță și se scrie corupt, nu: conrupt; se, nu: să (în: se duce); străin, nu strein sau strin etc.

SARCASM, (2) sarcasme, s. n. 1. Ironie mușcătoare, batjocură necruțătoare, atitudine sarcastică. Scrisul lui Hașdeu a degajat în epoca sa o largă undă de sarcasm. VIANU, A. P. 142. Sarcasmul lui a tulburat multe priviri și a stîrnit multe dușmănii. SADOVEANU, E. 173. 2. Vorbă, frază, expresie sarcastică, incisivă. În scrisorile sale nu mai isprăvește cu sarcasmele la adresa politicii din Muntenia. IBRĂILEANU, SP. CR. 141. De la situațiunea cea mai sublimă... ești azvîrlit fără nici o tranzițiune, printr-un sarcasm... față în față cu realitatea cea mai plină de goliciune. MACEDONSKI, O. IV 93.

SARCASM, (2) sarcasme, s. n. 1. Ironie aspră, usturătoare; batjocură necruțătoare. 2. Vorbă, frază, expresie sarcastică. – Din fr. sarcasme, lat. sarcasmus.

sarcasm s. n., (vorbe) pl. sarcasme

sarcasm s. n., (vorbe) pl. sarcasme

sarcasm sn [At: ȚICHINDEAL, F. 277/17 / V: (înv) ~ă sf, ~azm, ~azmuz / Pl: ~e, (rar) ~uri / E: lat sarcasmus, ngr σαρκασμός, fr sarcasme] 1 Atitudine plină de dispreț și de ironie necruțătoare. 2 Ironie necruțătoare. 3 Exprimare, enunț, element care denotă sarcasm (1).

sarcasm n. batjocură amară și insultătoare: un poet de frunte cu turbă și sarcasm AL.

SARCASM s. (livr.) acrimonie, (fig.) causticitate, incisivitate. (Un pamflet plin de sarcasm.)

sarcasm s. n., (vorbe) pl. sarcasme

sarcasm.

SARCASM ~e n. Vorbă sau expresie insultătoare; batjocură usturătoare. /<lat. sarcasmus, ngr. sarkasmós, fr. sarcasme

sarcasm

SARCASM, sarcasme, s. n. 1. Ironie aspră, usturătoare; batjocură necruțătoare. 2. Vorbă, frază, expresie sarcastică. – Din fr. sarcasme, lat. sarcasmus.

SARCASM s. n. 1. ironie aspră, mușcătoare; batjocură usturătoare. 2. exprimare, enunț care denotă sarcasm (1). (< fr. sarcasme, lat. sarcasmus)

sarcasm (lat. sarcasmus; gr. sarkasmos „râs amar”), gen de ironie necruțătoare, cu atât mai crudă, cu cât ea cade asupra unei persoane (ființe) care nu se poate nici apăra, nici răzbuna (definită lapidar: „ironie amară și insultătoare”). Când este autoironie, vizează și o stare tristă ori chiar fatal nefericită, pe care vorbitorul ține să și-o persifleze fără milă (A): „Ce vrei, Murgule, așa e progresul. Tragi de câteva mii de ani căruța, pe secetă și ploaie, și te-ai poticnit abia acum. Ți-a luat-o înainte mașina: uite cum suie de repede dealul, pe care târâș-grăpiș gâfâim amândoi: tu cu oiștea, eu cu biciul.” (T. Arghezi) „,Trei ceasuri și jumătate în Pașcani – cam prea mult!... Dar ce pitoresc! Ce glodăraie și colbăraie!... Ce abdomene de copii malarici! și se joacă și râd – cam trist, dar tot râd!... Ce grav municipalul care ține ordinea la fântâna din piața gării, unde se-mbulzesc multe vite însetate!... Ce jigăraie de câini costelivi cu ochii rătăciți și coada-ncârligată înspre pântece, furnizori ai amicului meu doctorul Lebel!... Și, cu tot regimul nostru protecționist, nici o fabrică de mănuși în tot ținutul!... Ai de ce să ți se rupă inima – de mila oamenilor, firește, după a vitelor și a câinilor. Bine că avem o S.P.A. (Societate de protecția animalelor); să sperăm că încet-încet, cu vremea, vom ajunge s-avem și o S.P.O. (Societate pentru protecția omului).” (I. L. Caragiale)

SARCASM s.n. Ironie aspră, mușcătoare; batjocură. ♦ Vorbă, expresie sarcastică, usturătoare. [Pl. -me, -muri. / < fr. sarcasme, cf. lat. sarcasmus, gr. sarkasmos].

SARCASM s. (fig.) causticitate. (Un pamflet plin de ~.)

sarcasmă sf vz sarcasm

SARCASTIC, -Ă I. adj. (și adv.) plin de sarcasm, caustic. II. s. n. element sarcastic (I). (< fr. sarcastique)

sarcastic a. ce ține de sarcasm: ton sarcastic.

SARCASTIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care exprimă sarcasm; plin de sarcasm; caustic. 2) Care face uz de sarcasm; înclinat spre sarcasm. /<fr. sarcastique

SARCASTIC, -Ă adj. (adesea adv.) Plin de sarcasm, batjocoritor, incisiv. [< fr. sarcastique].

SARCASTIC, -Ă, sarcastici, -e, adj. Plin de sarcasm, batjocoritor, mușcător. Zîmbetu-i era sarcastic și ochii lui mici mă priveau ascuțit. SADOVEANU, E. 126. De tonul lui sarcastic adînc te simți rănit. MACEDONSKI, O. I 259. ◊ (Adverbial) Rînjind sarcastic sub mustața întărîtată, Ladima îi puse mîna pe umăr. CAMIL PETRESCU, N. 39. (Poetic) Gardu-n zări rîzînd s-afundă, Și mă tem a-l mai privi: Azi, sarcastic, el ar fi Gata să-mi răspundă. COȘBUC, P. I 262.

sarcastic, ~ă [At: HELIADE, O. I, 222 / Pl: (1) ~ici, ~ice / E: fr sarcastique] 1 a (D. acțiuni și manifestări ale oamenilor, d. fizionomia lor etc.) Care denotă, arată, trădează sarcasm (1). 2 a (D. oameni) Care este plin de sarcasm (1). 3 sn Element sarcastic (1) (într-o operă artistică).

sarcazm sn vz sarcasm

sarcazmuz sn vz sarcasm

sardonic, ~ă a [At: HELIADE, O. II, 83 / Pl: ~ici, ~ice / E: lat sardonicus, fr sardonique] 1 (D. râs, zâmbet, voce etc.) Care exprimă ironie ori satisfacție răutăcioasă, sarcasm (1), batjocură. 2 (D. oameni) Care se manifestă printr-o ironie ori satisfacție răutăcioasă, prin sarcasm (1), cinism, dispreț.

STRÎMB², -Ă, strîmbi, -e, adj. 1. (În opoziție cu drept, despre lucruri) Care prezintă neregularități, abateri de la forma normală; diform. Toate lemnele erau strîmbe. RETEGANUL, P. III 60. De ești tu așa voinic, îndreaptă copacii cei strîmbi, dar nu strîmba încă și pe cei drepți! SBIERA, P. 80. Mititel și strîmb aleargă pe cîmp (Secera). id. ib. 320. Lemnul strîmb focul îl îndreaptă. ♦ (Despre persoane) Încovoiat, gîrbovit, adus de șale. Peste o săptămînă au venit acasă amîndoi, moș Ioniță mai strîmb din șale și mai încovoiat din spate. PAS, Z. I 200. Cîte fete cu pieptare, Toate-s strîmbe de spinare... Dar mîndra cu șubeica E oablă ca secera! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 430. ♦ (Despre drumuri) Fără aliniere, întortocheat. Umbla acum pe o uliță strîmbă. DUMITRIU, N. 159. 2. Deviat de la poziția (dreaptă) obișnuită; lăsat sau căzut într-o parte; aplecat, înclinat. Țintirimul singur cu strîmbe cruci veghează. EMINESCU, O. I 69. ♦ (Despre persoane sau părți ale corpului) Sucit, strîmbat, deformat. De ținea drumul mai lung, te miră de nu rămînea cu gîtul strîmb de-atîta uitat înapoi. ISPIRESCU, L. 36. Cine joacă și nu strigă Face-i-s-ar gura strîmbă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 359. ◊ Fig. E dezgustat și strîmb de sarcasm. CAMIL PETRESCU, T. II 136. ◊ (Substantivat, rar, în expr.) A-i veni cuiva cu strîmbul = a nu-i veni cuiva la socoteală, a-i displăcea, a nu-i conveni. V-ați boierit și voi, mă! Vă vine cu strîmbul munca! REBREANU, R. II 71. 3. Fig. Nedrept, necinstit, incorect. Apoi socoteala asta e strîmbă, măi oameni! REBREANU, R. II 89. ◊ Fig. Tu vii din lumea strîmbă și din viața posomorîtă a asupririi și a asupriților. PAS, Z. I 7. ◊ (Substantivat) În țara strîmbilor, cel drept umblă cu capul spart. SADOVEANU, P. M. 107. ♦ Făcut pentru a înșela. Am văzut cîrciumari mestecînd vinul cu apă și vînzînd cu cîntare cu două funduri, măcelari și precupeți vînzînd cu cîntare strîmbe, și m-am mîhnit. FILIMON, C. 37.

violență sf [At: OBRADOVICI, D. 4/13 / P: vi-o~ / V: (înv) ~ție, ~lin~ / Pl: ~țe / E: lat violentia, fr violence] 1 Lipsă de stăpânire a propriilor reacții, sentimente care se reflectă în vorbe sau în fapte Si: impulsivitate. 2 Izbucnire necontrolată, însoțită de obicei de manifestări de asprime, brutalitate (față de cineva). 3 Predispoziție de a-și manifesta sentimentele într-o manieră brutală, virulentă. 4 Expresie a violenței (3). 5 (Ccr) Manifestare brutală, de om violent (1). 6 (Îlav) Cu ~ Extrem de furios. 7 (Îal) În mod grosolan. 8 Lipsă de moderație. 9 Sarcasm. 10 Atitudine sarcastică. 11 (Lpl; șîs ~țe verbale, ~țe de limbaj) Invective. 12 Forță sau constrângere brutală la care o persoană (sau un grup de oameni) recurge pentru a-și atinge scopurile Si: presiune, (îvp) silă, silnicie, (înv) nevoie, potrivnicie, silință, strânsoare, violație (1), (reg) sălăbăgie, sălăbărie. 13 Încălcare a ordinii legale. 14 Faptă caracterizată prin brutalitate și prin nerespectarea drepturilor sau a voinței cuiva. 15 (Fig; îs) Teoria ~ței Teorie sociologică ce absolutizează rolul folosirii violenței (12) de către unii oameni împotriva altora, pe o anumită treaptă a dezvoltării sociale, în explicarea genezei inegalității sociale, a claselor și a statului. 16 (Liv; îe) A face ~ unei fete A viola (6). 17 Forță dezlănțuită cu care se manifestă un fenomen natural, un proces fizic etc. 18 Intensitate deosebit de mare a unui sentiment, a unei senzații.