BABACĂ, babaci, s. m. (Reg.) Tată. ◊ Expr. Trai, neneaco, cu banii babachii, se spune despre cineva care duce o viață fără griji cu banii tatălui său sau, p. ext., cu banii altuia. ◊ (Fam.; la pl.) Părinți. [Var.: băbacă, babac s. m.] – Din ngr. babákas.

TATĂ, tați, s. m. 1. Bărbat care are copii; nume pe care i-l dau acestui bărbat copiii săi când i se adresează sau când vorbesc despre el ori pe care și-l dă el însuși când vorbește cu copiii săi; taică, părinte, tătân, babacă. ◊ Tată de familie = bărbat care are copii pe care îi crește; cap de familie. Tată mare sau tata-moșu = bunic. Tată vitreg = al doilea soț al unei femei în raport cu copiii ei dintr-o căsătorie anterioară. Tată bun = tată adevărat. ◊ Loc. adj. Din tată în fiu = transmis de-a lungul generațiilor, prin descendență directă, din generație în generație. ◊ Expr. Calcă pe urmele lui taică-său, se spune despre cel care seamănă cu tatăl său în apucături și obiceiuri (rele). Bucățică ruptă tată-său sau tată-său în picioare, se spune despre un copil care seamănă perfect tatălui său. Se leapădă și de tată-său sau vinde și pe tată-său, se zice despre un om rău, lipsit de scrupule. Unde dă tata, crește carnea, se spune când părintele își pedepsește copiii pentru binele lor. Măi tată! exclamație de uimire sau de satisfacție. 2. (La vocativ) Termen cu care se adresează cineva unui copil (sau unei persoane tinere străine) pentru a marca un raport de familiaritate și de simpatie. 3. (Uneori determinat prin „socru”) Nume dat de ginere sau de noră socrului. 4. (Fam.) Nume dat unui bărbat (mai în vârstă) în semn de respect sau de afecțiune. ♦ (Pe lângă un nume de persoană) Nume dat unui neam etc. 5. (În credința creștină) Dumnezeu, creatorul lumii. ◊ Tatăl nostru = numele unei rugăciuni creștine. ◊ Expr. (A ști) ca (pe) Tatăl nostru = (a ști) foarte bine, pe de rost, fără greșeală. 6. Fig. (Fam.) Creator, făuritor, fondator. 7. (Glumeț) Cel care întrupează cele mai înalte calități, care este deasupra altora, îi covârșește pe toți. [Nom. sg. art.: tata și tatăl; gen.-dat. sg.: tatii și tatei] – Lat. tata.

PĂRINTE, părinți, s. m. 1. (La pl.) Tata și mama. ♦ Fiecare dintre cei doi părinți (1). ◊ (La pl.) Strămoși, străbuni. 2. Bărbat considerat în raport cu copiii săi; tată. ♦ Fig. Îndrumător, călăuzitor, protector spiritual. 3. Fig. Fondator, întemeietor, inițiator (al unei științe, al unei mișcări culturale etc.). 4. Fig. (În limbajul bisericesc) Dumnezeu (ca protector al oamenilor).** Șef al religiei creștine, întemeietor sau conducător al Bisericii creștine. ◊ (Prea) sfântul părinte = papa. 5. Fig. Preot. – Lat. parens, -ntis.

DRAC, draci, s. m. 1. Ființă imaginară, de sex masculin, întruchipare a spiritului rău; diavol, demon, satana, necuratul, aghiuță. ◊ Expr. A fi dracul gol (sau împielițat) sau a fi drac împielițat = a) a fi rău, afurisit; b) a fi isteț, poznaș. Omul (sau salba, poama) dracului sau om al dracului = a) om rău, ticălos; b) om întreprinzător, descurcăreț. A se teme de ceva ca de dracul (sau ca dracul de tămâie) = a se teme foarte tare de ceva. A se uita la cineva ca la dracul = a se uita la cineva cu dușmănie sau cu frică. E tot un drac = e totuna, e același lucru. A avea (sau a fi cu) draci sau a avea pe dracul în el = a) a fi rău dispus, enervat; b) a fi energic, plin de viață, neastâmpărat. Parcă a intrat dracul în el, se zice despre cineva mânios, agitat sau cu o energie inepuizabilă. A băga (pe cineva) în draci (sau în toți dracii) = a intimida, a înfricoșa (pe cineva); a face (pe cineva) să depună toate eforturile (de frică). Trebuie să fie un drac la mijloc, se spune când nu poate fi găsită o explicație logică a unei situații încurcate sau când se bănuiește o cauză ascunsă, greu de găsit. Și-a băgat (sau și-a amestecat) dracul coada, se zice când o situație care părea clară se complică dintr-o dată, capătă o evoluție neașteptată. A trage pe dracul de coadă = a fi foarte sărac, a o duce greu. A căuta pe dracul = a intra singur într-o încurcătură, a-și provoca singur neplăceri. A da de (sau peste) dracul sau a vedea (sau a-și găsi) pe dracul = a o păți. A căuta pe dracul și a găsi pe tată-său = a ajunge într-o situație și mai rea decât aceea anterioară. A trimite (pe cineva) la dracul sau a da dracului = a înjura, a blestema (pe cineva), pomenind de diavol. A trimite (pe cineva) de la dracul la tată-său = a purta (pe cineva) de colo până colo. A cere pe dracul și pe tată-său (sau cât dracul pe tată-său) = a cere (pe ceva) un preț exorbitant. A face pe dracu-n patru sau a face și pe dracul = a face tot posibilul, a încerca toate mijloacele. A da (sau a lăsa) dracului (pe cineva sau ceva) = a abandona, a părăsi (pe cineva sau ceva), a renunța definitiv (la cineva sau la ceva). A se duce dracului = (despre persoane dezagreabile; adesea în imprecații) a se duce fără să se mai întoarcă (și într-un loc neștiut); (despre bunuri materiale) a se pierde, a se irosi. A se duce la dracul = a pleca unde vrea (fără să-i mai știe nimeni de urmă și fără să-i mai dorească revederea). A-l lua dracul (sau dracii, mama dracului) = a muri; a o păți. La dracul! formulă exclamativă de dispreț prin care se exprimă dorința de a renunța la ceva, de a se lepăda de ceva. Pe dracul! = (formulă exclamativă de negație) nimic! Al dracului! sau ptiu, drace! exclamații exprimând uimire, enervare, admirație. A nu avea nici pe dracul = a fi perfect sănătos. Lucrul dracului = lucru dificil, dubios, care creează neplăceri. (Glumeț și ir.) Buruiana (sau iarba, tămâia) dracului = tutun. ♦ (În formule de generalizare extremă, cu sensul de „orice”, „oriunde”, „fie cine-o fi”) Face și pe dracul. ◊ Expr. La dracu-n praznic sau la mama dracului, unde și-a înțărcat dracul copiii, unde și-a spart dracul opincile = într-un loc (neprecizat) foarte îndepărtat. ♦ (În expr.) Al dracului (de...) = a) foarte rău, păcătos; b) incomod, dificil; c) foarte, peste măsură de..., grozav; d) energic, descurcăreț, răzbătător. (Așa) de-al dracului! = fără nici un motiv, fiindcă așa vreau! 2. Fig. Om plin de păcate, rău, crud; om poznaș, isteț, vioi. 3. Compus: drac-de-mare = pește marin de culoare cenușie-roșiatică, cu corpul și capul comprimate lateral, a cărui primă aripioară dorsală este formată din țepi veninoși (Trachinus draco). – Lat. draco, „șarpe, balaur”.

ÎNTOCMAI adv. 1. v. ad litteram. 2. absolut, aidoma, aievea, asemenea, chiar, deopotrivă, exact, identic, leit (înv. și pop.) așijderea, (Mold. și Bucov.) liștai, (prin Bucov.) prici, (Transilv.) tistaș, (prin nord-estul Olt.) tixlim, (înv.) atocma, tij, tocmai. (Este ~ ca tată-său.) 3. v. drept. 4. v. exact. 5. v. chiar.

BABACĂ ~ci m. pop. 1) (folosit și ca formulă de adresare a copilului către părintele său) Bărbat considerat în raport cu copiii săi; tată; taică. ◊ Trai neneacă cu banii ~căi se spune despre cineva care duce o viață fără de griji, trăind din banii tatei sau ai altcuiva. 2) la pl. fam. Tata și mama. [Var. babac] /<ngr. babákas

BUN³ ~ă (~i, ~e) m. și f. Persoană luată în raport cu nepoții săi; tată al tatălui sau al mamei în raport cu nepoții; bunel; bunic. /<lat. bonus

BUNIC ~ci m. 1) (folosit și drept cuvânt de adresare) Bărbat luat în raport cu nepoții săi; tatăl tatălui sau al mamei; tata-mare. 2) la pl. Părinții părinților. 3) la pl. Persoană care aparține generațiilor precedente; strămoș; străbun. /bun + suf. ~ic

DRAC ~ci m. (în religia creștină) Ființă imaginată drept spirit al răului; dușman principal al lui Dumnezeu și al omenirii; diavol; demon; satană. ◊ A se teme ca ~cul de tămâie a se teme foarte tare de ceva sau de cineva. E tot un ~ e totuna; este același lucru. A face pe ~cul în patru a face tot ce se poate; a pune totul în joc. Pe ~cul se spune pentru a arăta neîncrederea sau pentru a tăgădui ceva. Parcă-i ~cul pe uscat se spune despre cineva foarte urât. A trage pe ~cul de coadă a fi foarte sărac; a o duce foarte greu. Și-a băgat ~cul coada între ei se spune când între prieteni se stârnește o vrajbă neașteptată. Nu-i ~cul atât de negru lucrurile nu stau atât de rău cum se pare. A fi ~cul gol (sau împelițat) a) a fi rău; b) a fi foarte isteț. A vedea pe ~cul (sau a da de ~cul) a o păți. Salba (sau poama) ~cului om ticălos. A se uita (la cineva) ca la ~cul a se uita la cineva cu dușmănie sau cu frică. A avea ~ci (a fi cu ~ci, a fi plin de ~ci) a) a fi om rău; b) a fi neastâmpărat, zvăpăiat. Unde și-a înțărcat ~cul copiii (sau la ~cul în praznic) foarte departe; într-un loc pe care nu-l știe nimeni. Buruiana (sau iarba) ~cului tutun. A căuta pe ~cul a-și face singur neplăceri. A scăpa de ~cul și a da peste tată-său a ajunge din rău în mai rău. A da (sau a lăsa) ~cului a nu se mai interesa de cineva sau de ceva; a lăsa la voia întâmplării. A nu avea nici pe ~cul a fi sănătos. Al ~cului! (sau ptiu, ~ce) se spune când ești cuprins de uimire. Lucrul ~cului afacere necurată. Și pe ~cul orice. Ce ~cul! se spune când ești nedumerit de ceva. Să-l ia ~cul (ducă-se ~cului) se spune pentru a exprima indignarea față de acțiunile cuiva sau față de o situație. /<lat. draco

JUNIOR ~oară (~ori, ~oare) m. și f. 1) Sportiv tânăr între 13 și 19 ani, făcând parte dintr-o categorie intermediară. 2) (folosit în postpoziție pe lângă un nume de persoană) Fiul considerat în raport cu tatăl său. [Sil. -ni-or] /<lat., fr. junior

LEIT ~tă (~ți, ~te) 1) Care se aseamănă perfect; foarte asemănător. ~ tată-său. 2) (despre haine) Care este bine ajustat pe corp; turnat. /<sl. lejon

PAPA m. rar (și cuvânt de adresare a copiilor către tată) Bărbat în raport cu copiii săi; tată. /<fr. papa

PORFIROGENET ~ți m. (în țările bizantine) Titlu atribuit principelui născut în timpul domniei tatălui său. /<ngr. porphyroghénetos

TAICĂ m. invar. pop. 1) (și cuvânt de adresare a copilului către tatăl său) Bărbat considerat în raport cu copiii săi; tată. ◊ A scăpa de dracul și a da peste ~-său a ieși dintr-o încurcătură și a da peste alta (și mai mare). A trimite de la dracu la ~-său a amăgi, a înșela pe cineva; a duce de nas pe cineva. 2) (cuvânt de adresare a celor tineri către un om mai în vârstă) Bărbat respectat și apropiat cuiva; tată. [G.-D. taichii; Sil. tai-] /Din tată

A SE ȚINE mă țin intranz. I. 1) A sta prins (de ceva sau de cineva). ~ de copac. 2) A avea stabilitate; a nu cădea. Casa se mai ~. 3) A merge mereu în imediată apropiere (a cuiva sau a ceva). ~ de tată-său. 4) A nu se îndepărta (de ceva) conformându-se. ~ de lege. II. (în îmbinări) 1) (sugerează ideea de îndeletnicire) ~ de muncă. ◊ ~ de ale sale a continua să procedeze în felul său. ~ de casă a duce o viață casnică; a nu fi ușernic. ~ la distanță a) a merge la o oarecare depărtare după cineva sau după ceva; b) a fi puțin sociabil. 2) (sugerează ideea de dăinuire a însușirii sau a împrejurării exprimate de cuvântul din îmbinare) ~ mândru. ◊ A nu se mai putea ~ pe picioare a) a fi cuprins de o mare slăbiciune fizică; b) a fi beat. /<lat. tenere

DESTOARCE, destorc, vb. III. Tranz. (Rar; construit cu dativul pronumelui reflexiv) A compensa (o pagubă, o suferință). A hotărît să se pună pe petreceri, încailea să-și destoarcă răbdările suferite sub strășnicia în care-l ținuse tată-său. CARAGIALE, O. III 60.

tată (-ți), s. m. – Părinte. – Var. tătîne, pl. tătîni. Mr. tată, pl. tătîni, megl. tată, pl. tătǫni, istr. tǫtę. Lat. tata (Diez, I, 413; Pușcariu 1718; REW 8596; Densusianu, Hlr., 139; Pușcariu, Lr., 281), cf. vegl. tuota, alb. tatë, it. de S. tata, it. dial. tato „tată, bunic”, tata „stăpînă”, v. fr. taie, sp., port. tata. Der. din sl. tata, cf. sb., ceh., pol. tata, mag. tata (Miklosich, Slaw. Elem., 48; Miklosich, Lexicon, 983) nu este probabilă; coincidența se explică prin izvorul expresiv comun, cf. și gr. τάτα, ngr. τατᾶς. Uz general (ALR, I, 152). Are decl. dublă, datorată aspectului său formal; art. tata și tatăl, genitiv tatei și tatălui. Această ultimă formă pare să se explice prin nevoia de a împiedica întîlnirea unei terminații f. cu posesivul m. spune tatălui tău, nici o dată tatei său; din același motiv se preferă uneori folosirea fără flexiune spune tată-tău, sau cu art. antepus, ca la numele proprii spune lui tată-său. Var. tătîne se explică de obicei prin forma vulgară a lat. tata (Densusianu, GS, 139; Rosetti, I, 104), cf. barba, barbanis „unchi dinspre tată”; dar această declinare este de origine germanică și ne putem îndoi că a influențat latina din Dacia. Este vorba probabil de -ne paragogic, ca în it. (Rohlfs, It., 432), cf. cine, sine, sau susținută de echilibrul tată-tătîni cu frate-frățîni sau cu om-oameni (ca noră-nurori, față de soră-surori). – Der. tătînesc, adj. (înv., patern).

a cere cât dracu’ pe tată-său expr. (d. comercianți) a practica prețuri exagerat de mari.

AMALTEEA (în mitologia greacă), capra care l-a hrănit cu laptele ei pe Zeus copil, ascuns într-o grotă din Creta, spre a-l feri de mînia tatălui său, Cronos.

ASACHI 1. Gheorghe A. (1788-1869, n. Herța), om de cultură și scriitor român. Studii de astronomie, arheologie, epigrafie, poetică, pictură la Lvov, Viena și Roma. Întemeietor al învățămîntului (Academia Mihăileană, 1835), al presei („Albina românească”, 1929) și al teatrului românesc (în 1816) în Moldova. A scris sonete (în manieră petrarchistă), fabule, balade, poeme fantastice („Turnul lui But”), influențate de clasicism și de preromantism, drame și nuvele istorice, prelucrări. Picturi cu subiect istoric. 2. Dimitrie A. (1820-1868), matematician român. Fiul lui A. (1.) Autorul primei lucrări originale românești de matematică („Asupra inversării seriilor”) și al primului tratat românesc de topografie. 3. Alexandru A. (1828-1868), grafician român. Fiul lui A. (1). A ilustrat cu litografii, naive ca factură, dar însuflețite de sentimente patriotice, nuvelele istorice ale tatălui său. 4. Ermiona A. (1821-1900, n. Viena), traducătoare română. Fiica lui A. (1), soția lui Edgar Quinet. Stabilită la Paris. Cronici muzicale, memorialistică („Memoires d’exil”), traduceri, corespondență (cu. V. Hugo).

BAROCCI, Federigo (Baroccio sau Fiori d’Urbino) (1528-1612), pictor italian. Compoziții cu subiecte religioase („Madona del Popolo”, „Sf. Francisc”, „Irodiada”) sau mitologice („Enea ducîndu-l pe tatăl său Anchise”); portrete („Federico d’Urbino”, din palatul Pitti).

BECQUEREL [becrél] 1. Antoine César B. (1788-1878), fizician francez. Contribuții în electricitate (teoria pilelor, galvanometrie), electrochimie (unul dintre fondatorii disciplinei), telegrafie, meteorologie. 2. Edmond B. (1820-1891), fizician francez. Fiul lui B. (1). Lucrări în domeniile spectrografiei, magnetismului, opticii. 3. Henry Antoine B. (1852-1908), fizician francez. Fiul lui B. (2). A descoperit fenomenul de radioactivitate la uraniu (1896). Premiul Nobel (1903), împreună cu P. Curie și Maria Sklodowska-Curie. 4. Jean B. (1878-1953), fizician francez. A continuat lucrările tatălui său, B. (3), și a studiat proprietățile optice și magnetice ale cristalelor.

BRAGG [bræg] 1. Sir William Henry B. (1862-1942), fizician englez. Prof. univ. la Londra. Contribuții la investigarea structurii cristalelor cu ajutorul radiațiilor X. Premiul Nobel (1915), împreună cu B. (2). 2. Sir William Lawrence B. (1890-1971), fizician englez. Prof. la Universitatea Victoria (Manchester). A colaborat la lucrările tatălui său B. (1). Cercetări în domeniul structurii aliajelor. Premiul Nobel (1915), împreună cu B. (1).

BRUEGHEL (BRUEGEL, BREUGHEL) [bröhəl], familie de pictori flamanzi: 1. Peter B. cel Bătrîn (numit și B. al Țăranilor) (c. 1525-1569). Autor de peisaje panoramice și de scene de gen, în care a evocat viața țărănească sau teme din folclorul național („Proverbele”, „Anotimpurile”, „Nunta țărănească”, „Orașul țărănesc”, „Parabola orbilor”), tratate cu vervă și lirism. 2. Pieter B. cel Tînăr (numit și B. al Infernului) (c. 1564-1638). Fiul lui B. (1). Viziuni infernale, scene cu incendii; copii după lucrările tatălui său („Uciderea pruncilor”, în Muzeul de Artă Națională a României). 3. Jan B. (numit și B. de Catifea) (1568-1625). Fiul lui B. (1). Peisaje de mici dimensiuni, dar mai ales naturi moarte, fructe și buchete de flori.

CANDOLLE [cãdol] 1. Auguste Pyrame de C. (1778-1841), botanist elvețian. Elevul, apoi colaboratorul lui Lamarck. A clasificat plantele pe baza criteriilor naturale, introducînd termenul de taxonomie. 2. Alphonse Pyrame de C. (1806-1893), naturalist elvețian. Fiul lui C. (1). Prof. univ. la Geneva. Continuator al operei tatălui său, a introdus sistemul morfologic pentru clasificarea plantelor.

CAROL, numele mai multor regi ai Suediei. Mai importanți: C. XII (1697-1718). Fiul lui Carol XI. A continuat politica absolutistă a tatălui său, a luptat în Războiul Nordic (1700-1721) împotriva Rusiei, Poloniei și Danemarcei, în care a obținut victoria de la Narva (1700) asupra rușilor, dar a fost înfrînt la Poltava (1709) de Petru cel Mare. A murit la asediul cetății Fredrikshald (1718).

CAROL de Austria (DON CARLOS) (1545-1568), prinț spaniol din familia de Habsburg. Fiul regelui Filip al II-lea; acuzat în 1567 că ar fi complotat împotriva tatălui său, a fost închis și a murit, probabil asasinat, în închisoare.

CĂUTA, caut, vb. I. I. Tranz. 1. A încerca să găsești pe cineva sau ceva; a umbla după... ◊ Expr. A căuta (cuiva) ceartă sau pricină (cu lumînarea) = a căuta prilej de ceartă cu orice preț. A căuta (pe cineva sau ceva) cu ochii = a încerca să descoperi (pe cineva sau ceva) într-un grup, într-o mulțime etc. A căuta cu gîndul = a se sili să-și aducă aminte. A căuta privirile cuiva = a încerca să întîlnești privirile cuiva. ♦ Intranz. A cerceta, a scotoci. ♦ A se deplasa undeva pentru a găsi pe cineva; a se interesa undeva de prezența cuiva. 2. A încerca să obții ceva, a urmări ceva. Du-te de caută nouă piei de bivol (ISPIRESCU). ◊ Expr. N-ai ce căuta (undeva) = nu există motiv, e interzis să te afli sau să vii (undeva).** Refl. (Despre mărfuri) A avea trecere, a se cere. II. 1. Intranz. A se interesa, a se ocupa de... ◊ Expr. A-și căuta de treabă (sau de treburi, de nevoi) = a-și vedea de ocupațiile sale, fără a se amesteca în treburile altora. A-și căuta de drum (sau de cale) = a-și continua drumul, a-și vedea de treburile sale. 2. Intranz. și tranz. A purta de grijă (unui bolnav), a se îngriji de... ◊ Refl. Se caută la doctor. ♦ A băga de seamă, a fi atent. Pe mine căutați să nu mă smintiți (CREANGĂ). 3. Tranz. A-și da silința, a se strădui să... Tată-său îl trimitea într-una să caute a se căpătui (ISPIRESCU). 4. Tranz. impers. A trebui, a se cuveni. Cată să știm cum se mișcă și cu cine se adună (SADOVEANU). III. 1. Intranz. A se uita, a privi, a urmări cu ochii. ◊ Expr. (Fam.) A căuta (cuiva) în coarne = a răsfăța (pe cineva). ♦ Fig. A fi îndreptat, orientat spre...; (despre ființe) a se îndrepta spre... 2. Tranz. A cerceta, a examina. ◊ Expr. A căuta o pasăre de ou = a examina o pasăre pipăind-o, pentru a-și da seama dacă are ou. 3. Intranz. A avea sau a da aspectul sau înfățișarea de... Ochii osteniți și părul nepieptănat... căutau a melancolie (DELAVRANCEA). 4. Intranz. și tranz. Fig. A lua în considerație, a se lua după... Nu căuta că-s mic (CREANGĂ). 5. Intranz. (În superstiții) A cerceta poziția stelelor, a bobilor etc. pentru a prezice viitorul. [Var.: căta vb. I] – Lat. *cautare.

Cronos, cel mai tânăr dintre Titanii din mitologia greacă, personificarea timpului, fiul lui Uranus și al Geii, care, după ce l-a îndepărtat pe tatăl său, și-a devotat copiii, în afară de Zeus, salvat printr-un șiretlic de Rhea, soția sa. În mitologia romană era identificat cu Saturn.

Edip (Oedip) (în mitologia greacă), erou din ciclul legendelor tebane, fiul lui Laios, regele Tebei, căruia un oracol îi prezisese că va fi ucis de propriul său fiu. Abandonat în munți de tatăl său, este salvat de niște sclavi și crescut la curtea regelui Polybos. Și-a ucis din impulsivitate tatăl, pe care nu-l cunoscuse, și s-a căsătorit cu Iocasta, mama sa. Aflând adevărul, Edip și-a scos ochii.

Emilian (†362 d. Hr.), sfânt mucenic, originar din Durostorum (Silistra), unde tatăl său, Sabbatianus, era prefect. Refuzând să jertfească idolilor pe timpul împăratului Iulian Apostatul (331-363), ba chiar distrugându-le statuile cu un ciocan, a fost martirizat și apoi ars într-un cuptor încins, trupul său rămânând nemistuit de foc. A fost înmormântat la Gedina (Gizdina), lângă Durostorum. Este sărbătorit la 18 iulie.

Esau (Esav, Isav), unul dintre cei doi fii gemeni ai lui Isaac, pe care i-a născut Rebeca. Având, după Legea veche, dreptul întâiului născut față de fratele său Iacov, moștenind pe tatăl său, și-a vândut din lăcomie acest drept fratelui său pe un blid de linte.

Filofteia (c. 1206-c. 1218), sfântă muceniță de origine română n. la Tîrnovo (Bulgaria), omorâtă de tatăl său pentru dărnicia sufletului ei. Moaștele sale, făcătoare de minuni, se păstrează în paraclisul m-rii Curtea de Argeș. Este sărbătorită la 7 decembrie.

Grigorie I (cel Mare) (540-604), sfânt, papă al Romei, n. la Roma din părinți bogați, tatăl său fiind senator. Numit pretor (primul magistrat al Romei), a înființat șase m-ri în Sicilia și una la Roma (Sf. Andrei), unde s-a călugărit în anul 575 la vârsta de 35 de ani. A fost nunțiu papal la Constantinopol, unde a combătut erezia lui Eutihie, dar a fost rechemat la Roma și pus egumen al m-rii Sf. Andrei. Contrar dorinței sale, a fost ales în anul 590 papă al Romei, în locul lui Pelaghie II. Pentru viața sa modestă și pentru lucrările sale (62 de omilii, epistole și altele), dar mai ales pentru vorbirea sa aleasă, a fost supranumit Dialogul. Este și autorul Liturghiei mai înainte sfințite. Bis. ortodoxă îl sărbătorește la 12 martie.

Iosif (sec. 17 î. Hr.), unul dintre cei 12 fii ai patriarhului Iacov, care a fost vândut în Egipt, din invidie, de către frații lui. Datorită înțelepciunii sale, a ajuns primul sfetnic al faraonului egiptean. În timpul celor șapte ani de secetă a adus în Egipt pe tatăl și pe frații săi. Pe tatăl său, la moartea acestuia, l-a adus din Egipt înapoi acasă și l-a înmormântat la Sihem.

Isaac (sec. 19 î. Hr.), patriarh evreu, fiul lui Avraam și al Sarei, salvat de un înger în momentul în care tatăl său urma să-l sacrifice când i s-a încercat credința. A avut doi fii: Esau și Iacov.

părinte, părinți s. m. 1. (La pl.) Tama și mama. ♦ Strămoși, străbuni. 2. Bărbat considerat în raport cu copiii săi; tată. ♦ (Fig.) (Adesea determinat de „sufletesc”, „spiritual”) Îndrumător, călăuzitor. ♦ Titlu onorific purtat de episcopii din Orient în primele secole ale creștinismului. ◊ Părinte apostolic = autor de opere teologice scrise la sfârșitul sec. I și în prima jumătate a sec. 2 d. Hr., care a cunoscut pe apostoli sau a fost discipol apropiat al acestora. ◊ Părinte bisericesc = autor de opere teologice a cărui învățătură reflectă fidel doctrina Bisericii, a dus o viață sfântă, este recunoscut de întreaga Biserică și a trăit până în anul 750 d. Hr., când moare sf. Ioan Damaschin, ultimul părinte bisericesc. Romano-catolicii acordă acest nume și unor scriitori din sec. 9 și 10. Ceilalți autori care au trăit în aceeași perioadă de timp, dar nu îndeplinesc aceste condiții sau îndeplinesc o parte a lor se numesc scriitori bisericești sau scriitori creștini. ◊ „Părintele părinților” v. Grigorie de Nissa. ◊ (Reg.) Părinte sufletesc = naș. 3. Fig. Fondator inițiator, întemeietor (al unei mișcări culturale, al unei științe etc.). 4. Fig. (Determinat prin „milostiv”, „ceresc”, „atotțiitor”, „veșnic” etc.) Dumnezeu. ♦ (Determinat prin „sfânt” sau „nostru”, urmat de numele propriu) Întemeietor sau conducător al religiei creștine. 5. Fig. Preot, călugăr. – Din lat. parens, -ntis.

ZEUS (în mitologia greacă), divinitate supremă, „tatăl zeilor și al oamenilor”, Zeu al cerului, al ploii și al tunetului, apoi al dreptății și al ordinii sociale stabilite. Fiu al Geei și al lui Cronos, l-a detronat pe tatăl său, instaurând stăpânirea zeilor olimpieni. Tatăl lui Apolo, al Atenei și al lui Artemis, al lui Ares și Hefaistos și a numeroși eroi (semizei), dintre care cel mai cunoscut este Heracles. Reprezentat cu o coroană din frunze de măslin sau stejar, ținând în mână un sceptru cu capul lui Nike (Victoria) și la picioare având un vultur. I-au fost închinate temple în Dikte (Creta), Olimpus (Tesalia), Dodona (Epir), Olimpia (Elida), unde se țineau Jocurile Olimpice și unde Fidias îi înălțase, în templul său, o statuie-colos, una dintre cele șapte minuni ale lumii antice. Identificat la romani cu Jupiter.

Rama, divinitate hindusă, erou al poemului epic Ramayama. Fiu de rege, este exilat din pricina intrigilor uneia dintre regine, dar revine pe tronul tatălui său după victoria asupra demonului Ravana. Este considerat prototipul bărbatului ideal, model de eroism, cinste și virtute. Cultul său a luat ființă prin sec. 11 d. Hr.

titanomahie s. f. Război ceresc în mitologia greacă, purtat de Zeus împotriva tatălui său, Cronos, și a celorlalți titani. Constituie un simbol al supunerii timpului, având drept consecință cucerirea universului de cătrei zeii olimpieni. – Din fr. titanomachie.

HORUS (în mitologia egipteană), zeul Cerului; a devenit mai târziu zeu solar, iar apoi Soarele însuși, ca fenomen cosmic. Protector personal al faraonului, se confundă uneori cu acesta. Fiul zeului Osiris și și al zeiței Isis. Moștenitorul legitim al Pământului, de care este însă deposedat prin uciderea tatălui său de către Set (fratele acestuia). H. l-a înfrânt în luptă pe Set, răzbunând astfel moartea părintelui său. Reprezentat ca un șoim sau ca un om cu cap de șoim.

comics s. (cuv. engl. americ.) Bandă desenată ◊ „Graficianul american M. A. a dat marea lovitură a vieții sale, lansând un roman în desene inspirat din biografia lui Elvis Presley, fostul idol de muzică rock. Presley-comics-ul apare simultan în S.U.A., Anglia și Australia. La rândul său, tatăl lui Elvis, în vârstă de 62 de ani, și-a anunțat intenția de a face un turneu de concerte, în repertoriul cărora va figura un ciclu de «Gospel-uri pentru fiul meu, Elvis».” R.lit. 13 X 77 p. 23. ◊ „Romanul [...] nu constituie, din păcate, un caz singular; el se încadrează într-o adevărată «modă», incluzând filme, seriale TV, comicsuri etc.” Sc. 20 I 81 p. 4 (cf. fr. comics; PR 1949; D. Am.; A. Bantaș BE 126)

kidnapa vb. I (americanism) A fura un copil; (prin extensie) a fura orice persoană (în scopuri politice sau pentru răscumpărare) ◊ „Un neurolog din Casale-Monferrato continuă să-i implore zadarnic pe răpitorii fiului său Fabio, kidnapat în urmă cu câteva săptămâni, să-i dea drumul.” (f.d.) ◊ „În «Stare de asediu» toată narațiunea se reduce la duelul dintre guvernul unei republici latino-americane și mișcarea de rezistenți ilegaliști care kindnapaseră pe un personaj misterios trimis de guvernul Statelor Unite să reorganizeze poliția.” R.lit. 11 X 73 p. 21. ◊ „Copilul comisarului, kidnapat de legionari, va fi ucis sub ochii tatălui său.” R.lit. 15 IX 78 p. 17 (din engl. americ. to kidnap; cf. fr. kidnapper; DMC 1968)

manipula vb. I A exercita dominație psihologică sau politică asupra unui individ sau asupra unui grup ◊ „Unul dintre sloganurile acestei perioade postpseudoinsurecționale este: sunt manipulat [...]” Mesager 612 IV 90 p. 3. ◊ „[Cheyenne] susține că tatăl său, Marlon Brando, prin tehnicile voodoo i-a manipulat fratele pentru a-i ucide iubitul.” R.l. 13 VII 93 p. 11. ◊ „Televiziunea și radioul nu se mărginesc să manipuleze opinia (îndeosebi politică), dar periclitează limba națională.” R.lit. 35/93 p. 1 (din fr. manipuler; v. Guțu-Romalo în Hyperion III/93 p. 248)

mezalia vb. refl. I (franțuzism) A face o mezalianță ◊ „În genere, simpatia integrală a povestitorului înclină către mama lui și mai puțin către tatăl său, care se «mezaliase», el, avocat și fiu de boieraș, cu fata unor clăcași.” R.lit. 9 II 78 p. 7 (din fr. mésallier)

PHILIPS [fílips], companie olandeză fondată în 1891, la Eindhoven, de inginerul Gerard P. (1858-1942) și de tatăl său, bancherul Frederik P. Inițial s-a numit P. Electronics N.V.; în 1912 a luat actualul nume, iar în 1914 a creat P. Research Laboratories. După Primul Război Mondial, a devenit cea mai mare exportatoare din lume de lămpi cu incandescență. După 1927, s-a lansat în fabricarea tuburilor electronice și a aparatelor de radio, creându-și numeroase filiale. În prezent își desfășoară activitatea în aproximativ 60 de țări, cuprinzând producție de instalații de iluminat, aparate electrocasnice, instalații și aparate pentru sunet și imagine, semiconductori, echipamente electronice și medicale etc.

DAFNE (DAPHNE) (în mitologia greacă), nimfă de o rară frumusețe. Urmărită de zeul Apolo, îndrăgostit de ea, a fost transformată de tatăl său, zeul fluviului Peneus, într-un laur, care a devenit arborele favorit al acestuia și simbol al gloriei.

Acastus, fiul lui Pelias, regele din Iolcus, și unul dintre argonauți. A luat parte la vînătoarea mistrețului din Calydon. După ce Pelias a fost ucis de propriile lui fiice la îndemnul Medeei, Acastus s-a urcat pe tronul tatălui său. În timpul jocurilor funebre organizate în amintirea acestuia, soția lui Acastus, Hippolyte (sau Astydamia), s-a îndrăgostit de Peleus, pe care a încercat să-l seducă. Respinsă de erou și ca să se răzbune, Hippolyte l-a învinuit ulterior, pe nedrept, în fața soțului ei că ar fi vrut s-o violeze. Pretextînd o vînătoare, Acastus l-a dus pe Peleus pe muntele Pelion și l-a părăsit acolo în timp ce dormea, pradă fiarelor sălbatice. Salvat de centaurul Chiron, Peleus s-a întors în cetate și, drept răzbunare, i-a ucis pe Acastus și pe soția acestuia.

CRONOS (în mitologia greacă), cel mai tînăr dintre Titani, personificarea timpului. Fiul lui Uranus și al Geii. L-a mutilat pe tatăl său și i-a luat locul, devenind astfel stăpînul lumii. Și-a devorat pe rînd copiii, cu excepția lui Zeus (salvat printr-un șiretlic de Rhea, soția lui) fiindcă i se prezisese că va fi detronat de unul dintre ei. Identificat cu Saturn, la romani.

Aegaeon, unul dintre giganți, monstru cu o sută de brațe și cincizeci de capete. Tatăl său era Uranus, iar mama sa Gaea. După o veche tradiție, Aegaeon, numit și Briareus, împreună cu frații săi, Gyges și Cottus, ar fi venit în ajutorul lui Zeus în lupta acestuia cu titanii.

Aegeus, rege al cetății Athenae, fiul lui Pandion și tatăl lui Theseus. Pentru a scăpa de tributul sîngeros impus cetății Athenae de către regele Minos, Theseus pornește să lupte împotriva Minotaurului. La plecare îi făgăduiește tatălui său Aegeus, că, în cazul cînd va pieri în luptă, corabia sa va arbora la întoarcere o flamură neagră, iar în cazul în care se va întoarce biruitor, una albă. Pradă rătăcirii, ca urmare a blestemului Ariadnei, pe care o părăsise în insula Naxos (v. și Ariadne), Theseus uită să arboreze flamura albă. De desperare, crezîndu-și fiul mort, Aegeus, care îl aștepta pe țărm, s-a aruncat în marea, ce-i poartă de atunci numele.

Aegisthus, fiul lui Thyestes, născut din unirea acestuia cu propria lui fiică, Pelopia. A fost crescut la curtea lui Atreus, regele cetății Mycenae și fratele lui Thyestes. După ce, la îndemnul tatălui său, și-a omorît unchiul, Aegisthus a rămas în casa acestuia. Nu a participat la războiul împotriva Troiei și, în lipsa lui Agamemnon, a sedus-o pe soția acestuia, Clytaemnestra. La întoarcere, Agamemnon a fost ucis de cei doi (v. și Agamemnon). Aegisthus a domnit timp de șapte ani asupra cetății Mycenae. În cel de-al optulea an însă, a fost omorît la rîndul său de Orestes, fiul lui Agamemnon, care în felul acesta a răzbunat moartea tatălui său.

Aeolus 1. Fiul lui Hellen, regele Magnesiei (Thessalia) și unul dintre întemeietorii seminției hellenilor. A urmat la domnie după tatăl său și a avut numeroși fii și fiice, printre care se numărau: Sisyphus, Athamas, Cretheus și Salmoneus. 2. Fiul lui Hippotes (sau, după o altă versiune, al lui Poseidon). Sălășluia în insulele Aeolice, unde Zeus îi dăduse în stăpînire vînturile. Aeolus le ținea închise într-o peșteră sau, după alții, într-un burduf. Cînd Odysseus s-a abătut prin insulele Aeolice a fost găzduit de Aeolus. Acesta i-a dăruit la plecare burduful în care erau închise toate vînturile, cu excepția unuia singur: Zephyrus, care avea să-l conducă pe erou în patrie. Crezînd că e plin cu vin, tovarășii lui Odysseus au deschis însă burduful, dînd drumul și celorlalte vînturi. În felul acesta s-a iscat o groaznică furtună pe mare (v. și Odysseus).

Aepytus 1. Rege mitic al Arcadiei. 2. Fiul lui Cresphontes, regele Messeniei, și al Meropei. Tatăl său fiind omorît în cursul unei răscoale, Aepytus a fost crescut printre străini de către bunicul lui, Cypselus. Mai tîrziu el s-a reîntors în patrie și l-a ucis pe Polyphontes, uzurpatorul tronului, reluîndu-și coroana.

Alcmaeon, fiul prezicătorului Amphiaraus și al lui Eriphyle. Cînd Amphiaraus, constrîns de soția sa, a fost nevoit să plece în războiul împotriva cetății Thebae, de unde știa că nu se va mai întoarce, el l-a însărcinat pe Alcmaeon să-l răzbune, ucigînd-o pe Eriphyle și pornind o nouă expediție împotriva acestei cetăți. Alcmaeon îndeplinește dorința tatălui său. El participă la expediția epigonilor, iar la întoarcere își omoară mama. Urmărit de erinii, Alcmaeon se refugiază la curtea regelui Phegeus și se purifică mai tîrziu, căsătorindu-se cu fiica acestuia, Arsinoë (sau Alphesiboea), căreia-i dăruiește colierul și veșmîntul Harmoniei, cu care fusese coruptă odinioară Eriphyle. Din pricina matricidului săvîrșit, pămîntul țării a încetat însă să mai dea rod. Oracolul consultat cere ca Alcmaeon s-o pornească din nou în pribegie, pentru a obține purificarea definitivă de la rîul Achelous. Zeul rîului îl purifică dîndu-i-o în căsătorie pe fiica sa, Callirrhoë. Condiția este însă ca Alcmaeon să-i aducă lui Callirrhoë darurile făcute lui Arsinoë. Întorcîndu-se să le ia, sub pretext că vrea să le dăruiască templului de la Delphi, Alcmaeon este descoperit și ucis. Moartea lui va fi răzbunată mai tîrziu de propriii lui fii, născuți cu Callirrhoë, care-i omoară la rîndul lor pe ucigași.

Amalthea, capra care l-a hrănit în copilărie pe Zeus cu laptele ei. Mai tîrziu Zeus a dăruit nimfelor care l-au crescut unul dintre coarnele Amaltheei. După o altă legendă, Amalthea ar fi fost o nimfă care, ascunzîndu-l pe Zeus de furia tatălui său Cronus, l-a crescut în taină pe muntele Ida, hrănindu-l cu laptele unei capre. Zeus i-a dat Amaltheei în dar unul din coarnele caprei. Acest Corn al Amaltheei, denumit și Cornul Abundenței, avea darul să ofere posesorului lui orice și-ar fi dorit acesta. Originea Cornului Abundenței e legată – într-o altă versiune – și de legenda lui Achelous (v. și Achelous).

Amphilochus, unul dintre fiii lui Amphiaraus și frate cu Alcmaeon. A participat la expediția organizată de epigoni împotriva cetății Thebae și a luptat în războiul troian. Se spunea că ar fi moștenit de la tatăl său darul profeției (v. și Amphiaraus).

Amulius, al cincisprezecelea rege al Albei. Era fiul lui Procas și frate cu Numitor. După moartea tatălui său, Amulius reușește să-și gonească fratele, pe Numitor, care moștenise de drept coroana, și să se înscăuneze el rege. Temîndu-se de urmașii regelui detronat, el îl ucide pe fiul acestuia, Lausus, iar pe fiica lui Numitor, pe nume Rea Silvia, o face vestală pentru a o împiedica să aibă copii. Iubită în taină de zeul Mars, Rea Silvia naște însă doi gemeni: pe Romulus și pe Remus. Aflînd de existența lor, Amulius o aruncă în închisoare și poruncește ca cei doi copii să fie înecați în fluviul Tiber. Scăpați ca prin minune de la moarte de niște păstori (după o altă variantă, de o lupoaică), Romulus și Remus cresc în sălbăticie. În cele din urmă ei îl detronează pe Amulius, înscăunînd în locul lui din nou pe bunicul lor Numitor (v. și Romulus).

Anchises, fiul lui Capys și al lui Themis. Înzestrat cu o frumusețe extraordinară, el a cîștigat dragostea Aphroditei, cu care a avut un fiu, pe Aeneas (v. și Aeneas). Mai tîrziu însă, la un ospăț, el s-a lăudat că fiul său are drept mamă o zeiță și a fost, ca pedeapsă, fulgerat de Zeus, rămînînd orb (după alții șchiop) pentru tot restul vieții. Copilul a fost încredințat nimfelor, care l-au crescut pe muntele Ida, și a fost educat de centaurul Chiron. Cînd Troia a fost distrusă și incendiată, Aeneas l-a luat cu sine în pribegie pe bătrînul său tată, care pe atunci avea optzeci de ani. Anchises a murit la scurt timp după sosirea lui Aeneas în Sicilia și a fost înmormîntat pe muntele Eryx.

Ascanius (sau Iulus), fiul lui Aeneas și al Creusei. A fost luat de tatăl său din Troia incendiată și purtat în peregrinările acestuia pînă în Italia. Acolo, după moartea lui Aeneas, a întemeiat cetatea Alba-Longa, peste care a domnit. Era considerat drept întemeietorul gintei Iulia.

Cadmus, erou din ciclul teban, fiul Telephassei și al lui Agenor, regele Phoeniciei. Trimis de tatăl său împreună cu ceilalți frați să-și caute sora, pe Europa, răpită de către Zeus, Cadmus ajunge după multe peregrinări zadarnice la Delphi, unde consultă oracolul. Apollo îi poruncește să n-o mai urmărească pe Europa, ci să întemeieze o cetate. În acest scop el va trebui să fugărească o vacă și, pe locul unde animalul va cădea mort de oboseală, să ridice zidurile noului oraș. Supunîndu-se oracolului, Cadmus ajunge în Boeotia. Acolo e nevoit să se lupte cu un balaur, spaima ținutului, pe care-l omoară. La îndemnul zeiței Athena, Cadmus seamănă un ogor cu dinții fiarei. Din această sămînță răsare un neam de oameni războinici, care se iau de îndată la luptă și se ucid între ei. Doar cinci supraviețuiesc. Aceștia îl ajută pe Cadmus să întemeieze noua cetate – Thebae. Zeița Athena îi încredințează conducerea cetății Thebae, iar Zeus i-o dă de soție pe Harmonia, fiica lui Ares și a Aphroditei. La ospățul dat cu ocazia căsătoriei lor iau parte toți zeii olimpieni. Printre darurile primite cu acest prilej de către Harmonia se numără și faimosul colier care avea să joace un rol important în expediția celor șapte contra Tebei (v. și Amphiaraus). Cu Harmonia Cadmus a avut mai mulți copii: pe Agave, Autonoë, Illyrius, Ino, Polydorus și Semele. Spre sfîrșitul vieții, Cadmus și Harmonia s-au retras în Illyria și, în cele din urmă, au fost metamorfozați în șerpi. Despre Cadmus se spunea că ar fi fost cel care le-a dăruit grecilor scrierea.

Chryseis, fiica lui Chryses, preotul lui Apollo (v. și Chryses), luată de Agamemnon drept pradă de război din Lyrnessus. Nevrînd s-o înapoieze tatălui ei, Agamemnon și-a atras asupră-și mînia lui Apollo, care a făcut să bîntuie o molimă în tabăra grecească. Speriați, grecii l-au silit pe Agamemnon s-o elibereze pe Chryseis și s-o redea tatălui său. Atunci, în locul ei, Agamemnon a cerut-o pe Briseis, sclava lui Achilles (v. Achilles, Briseis). Mai tîrziu, Chryseis s-a înapoiat însă la Agamemnon, cu care – se spunea într-o legendă – ar fi avut doi copii: pe Iphigenia și pe Chryses.

Clytaemnestra, fiica Ledei și a lui Tyndareus, regele Spartei, și soră cu Castor, cu Pollux și cu Helena. A fost căsătorită mai întîi cu Tantalus, fiul lui Thyestes, apoi cu Agamemnon, regele Argosului (v. și Agamemnon). În lipsa soțului ei, plecat să lupte în războiul troian, Clytaemnestra îl înșală, aducîndu-l în casă pe vărul acestuia, Aegisthus (v. și Aegisthus). Dorind să-l păstreze pe acesta din urmă pe de o parte, geloasă pe Chryseis pe de altă parte și în același timp dornică să răzbune moartea fiicei sale, Iphigenia, la întoarcerea lui Agamemnon, Clytaemnestra își ucide soțul. Șapte ani mai tîrziu însă e și ea, la rîndul ei, ucisă de către propriul ei fiu, Orestes, care în felul acesta răzbună moartea tatălui său (v. și Orestes).

Corythus 1. Fiul lui Zeus și al Electrei, fiica lui Atlas. A avut la rîndul său doi fii, numiți Iasius și Dardanus. Era socotit întemeietorul cetății Cortona din Italia. 2. Fiul lui Paris și al unei nimfe de pe muntele Ida. Se spunea că, întrecîndu-l în frumusețe pe tatăl său, a fost îndrăgit de către Helena. Mistuit de gelozie, Paris și-a ucis fiul.

Cronus, cel mai tînăr dintre titani, fiul lui Uranus și al lui Gaea. Cu ajutorul mamei sale și-a mutilat tatăl și i-a luat locul, devenind stăpînul lumii. S-a căsătorit cu sora sa Rhea și, fiindcă i se prezisese că va fi detronat de către unul dintre fiii săi, și-a devorat pe rînd copiii de îndată ce se nășteau. Astfel s-au născut și au fost devorați succesiv Demeter, Hades, Hera, Hestia și Poseidon. Văzîndu-se deposedată rînd pe rînd de toți copiii ei, Rhea a recurs la un șiretlic. A fugit în insula Creta, unde într-ascuns, l-a născut pe Zeus, punîndu-l astfel la adăpost de furia tatălui său. I-a dat în schimb acestuia să înghită în locul noului născut o piatră înfășurată în scutece. Crescînd mare, Zeus, cu ajutorul lui Gaea și al lui Metis, l-a făcut pe Cronus să-și verse înapoi copiii înghițiți. Aliați cu Zeus, ei au declarat război tatălui lor. În ajutorul acestuia au sărit însă frații săi, titanii. Războiul a durat zece ani și s-a sfîrșit cu victoria lui Zeus și a olimpienilor. Cronus și titanii au fost puși pe vecie în lanțuri. După o altă legendă, Cronus s-ar fi împăcat cu Zeus, și ar fi domnit pe pămînt printre oameni, ca un rege bun și înțelept. Tîrziu, în epoca de fier, cînd se spunea că oamenii ar fi devenit răi, el i-a părăsit pentru a se urca din nou la ceruri. În afara copiilor născuți cu Rhea, Cronus a mai avut, cu Philyra, un copil cu înfățișare de om și de cal în același timp, pe nume Chiron.

Cupido, cunoscut și sub numele de Amor, era, în mitologia romană, zeul dragostei. Era fiul lui Venus. Tatăl său se credea că ar fi fost Iupiter, Mars sau Mercurius (v. și Eros).

Cycnus 1. Unul dintre fiii lui Poseidon. A fost ucis în războiul troian de către Achilles și, grație tatălui său, a fost metamorfozat după moarte într-o lebădă. 2. Fiul zeului Ares și al Pelopiei, una dintre fiicele lui Pelias. Era un tîlhar vestit care jefuia la drumul mare trecătorii, pînă în ziua cînd a fost ucis de către Heracles. 3. Fiul lui Sthenelus, regele ligurilor, și prieten cu Phaëthon. Deplîngînd moartea acestuia, a fost transformat de Zeus într-o lebădă. Înduioșat de soarta lui, Apollo i-a dăruit o voce melodioasă și de atunci – se spunea – lebedele cîntă înainte de a muri.

ROCKFELLER [rákifelər], familie de oameni de afaceri, filantropi și oameni politici din S.U.A. 1. John Davison (1839-1937), industriaș și filantrop american. Continuând afacerile cu petrol ale tatălui său, a fondat (1862) prima antrepriză petrolieră, în 1863 o rafinărie de petrol, apoi (1870) imperiul industrial Standard Oil Company, cu peste 30 de corporații, care i-a adus venituri imense. Dedicându-se activităților filantropice, a creat Fundația R. (1913), Universitatea R. din Chicago (1902), Institutul R. pentru cercetări medicale din New York (1901), care a devenit (din 1954) Universitatea R. Prin generozitatea lui a fost refăcută (după distrugerile din Primul Război Mondial) catedrala Notre-Dame din Reims. 2. John D. Jr. (1874-1960), industriaș și filantrop american. Fiul lui R. (1). A continuat donațiile tatălui său (locul pe care s-a construit sediul Națiunilor Unite), a construit Center R. și a restaurat în stil colonial Williamsburg. 3. Nelson Aldrich (1908-1979), om politic și filantrop american. Nepotul lui R. (1). Vicepreședinte al S.U.A. (1974-1977), în timpul lui G. Ford. Colecționar de artă. A făcut donații la Muzeul de Artă Modernă și a fondat Muzeul de Artă Primitivă, ambele în New York.

Dioscuri, se numeau cei doi frați, Castor și Pollux, fiii lui Zeus (Dios), născuți din unirea acestuia cu Leda. Ei le aveau drept surori pe Helena și pe Clytaemnestra. Cum Leda era însă soția muritorului Tyndareus, regele Lacedaemonului, copiii ei purtau și numele de tindarizi. Pentru că Leda se împreunase în aceeași noapte și cu Zeus – care luase înfățișarea unei lebede – și cu bărbatul ei, cele două perechi de gemeni care au ieșit din ouăle născute de ea au fost atribuite atît lui Zeus, cît și lui Tyndareus, în felul următor: Helena și Pollux – născuți cu Zeus, iar Castor și Clytaemnestra – cu Tyndareus. Cei doi frați, Castor și Pollux, unul muritor iar celălalt părtaș la nemurire datorită părintelui lui divin, erau simbolul vitejiei și al dragostei frățești. Au participat amîndoi la vînătoarea mistrețului din Calydon (v. și Meleager), la expediția argonauților, au organizat ei înșiși o expediție împotriva Atticii ca s-o elibereze pe sora lor Helena, răpită de către Theseus, au luptat alături de Iason în Iolcus etc. Într-o bună zi însă Castor e ucis într-o luptă pe care cei doi o dădeau – ca de obicei luptînd alături – împotriva lui Idas și a lui Lynceus. Rănit și el, Pollux e învăluit într-un nor de către Zeus și ridicat la ceruri. El nu vrea însă să se bucure de nemurirea pe care i-o oferă tatăl său, dacă fratele lui trebuie să rămînă printre cei morți, în Infern. Împlinindu-i ruga, Zeus îi împarte nemurirea cu Castor. În felul acesta cei doi frați rămîn și după moarte nedespărțiți, petrecînd alături, o zi din două, printre zeii nemuritori. După o altă legendă, Castor și Pollux au fost transformați după moarte de Zeus într-o constelație, a Gemenilor.

Eriphyle, fiica lui Talaus, regele Argosului, și sora lui Adrastus. S-a căsătorit cu Amphiaraus care, datorită ei, și-a găsit moartea în expediția împotriva cetății Thebae (v. Amphiaraus). Dorind să obțină întîi colierul, apoi veșmîntul Harmoniei (v. Harmonia), Eriphyle și-a trimis și fiul, pe Alcmaeon, să lupte în rîndul epigonilor împotriva tebanilor. La întoarcere însă Alcmaeon își ucide mama (v. și Alcmaeon), răzbunînd în felul acesta moartea tatălui său.

Euphemus, unul dintre fiii lui Poseidon și ai Europei (v. Europa 2.), înzestrat de tatăl său cu darul de a merge pe apă. A participat la expediția argonauților.

Eurysthenes, fiul lui Aristodemus și al Argiei și frate geamăn cu Procles. A urmat la tronul Spartei după moartea tatălui său.

Gaea (sau Ge), personificare a Pămîntului, considerată în vechime drept element primordial din care se trăgeau toți ceilalți zei. Gaea s-a născut după Chaos (Haosul), zămislindu-i, la rîndul ei, pe Uranus (Cerul) și pe Pontus (Marea). Din unirea ei cu Uranus s-au născut titanii, titanidele și ciclopii (v. Titanes, Titanides, Cyclopes). Toți acești copii ai Gaeei îl urau însă pe tatăl lor, Uranus, fiindcă îi silea să trăiască în adîncurile pămîntului și nu le îngăduia să vadă lumina zilei. Pentru a-și scăpa copiii de tirania lui Uranus, Gaea l-a ajutat pe unul dintre ei, pe Cronus, să-și mutileze tatăl. Din picăturile de sînge scurse de la Uranus, care au căzut pe pămînt și l-au fecundat, s-a născut o nouă generație de copii: eriniile, giganții și nimfele (v. Erinyes, Gigantes, Nymphae). După mutilarea lui Uranus, Gaea s-a unit cu celălalte fiu al ei, Pontus, și a zămislit o serie de divinități marine, printre care se numărau Ceto, Nereus și Thaumas. Domnind asupra universului, Cronus se dovedește însă la fel de tiran ca și tatăl său. Atunci Gaea hotărăște să-l nimicească și pe el. Cronus se unise de mai multe ori cu sora sa, Rhea, și avusese cu ea mai mulți copii, pe care însă îi înghițise pe rînd. Cînd a fost să-l nască pe Zeus, ca să-și scape copilul de furia tatălui, Rhea a cerut sprijinul Gaeei. Aceasta i-a dezvăluit voia destinului: Zeus avea să supraviețuiască și să-și doboare tatăl, cu sprijinul titanilor. Cu ajutorul lui Gaea, Rhea reușește să-l înșele pe Cronus și să-l ascundă pe Zeus (v. Zeus). Mai tîrziu, cînd Zeus ajunge să conducă destinele lumii, Gaea, nemulțumită și de cîrmuirea lui, dă naștere – unindu-se de data aceasta cu Tartarus – unor ființe monstruoase: Typhon și Echidna. Typhon le declară război zeilor, care mult timp sînt înspăimîntați de forța lor uriașă. Tot lui Gaea îi sînt atribuiți – după diferite versiuni – numeroși alți copii monstruoși, printre care: Antaeus, Charibdis, harpiile etc. Într-o perioadă mai tîrzie Gaea trece drept mama tuturor zeilor și ulterior cultul ei se identifică fie cu cel al zeiței Demeter, fie cu cel al Cybelei. În mitologia romană Gaea poartă numele de Tellus.

Ganymedes, tînăr de o frumusețe fără seamăn, originar din Phrygia. Era fiul lui Tros și frate cu Assaracus, cu Cleopatra și cu Ilus. Se spunea că, orbit de frumusețea lui neobișnuită, părintele zeilor s-ar fi îndrăgostit de el. Odată, pe cînd se afla pe munte unde păștea oile tatălui său, Ganymedes a fost răpit de către Zeus, care luase înfățișarea unui vultur, și dus în Olympus. Acolo el a devenit paharnicul zeilor, luînd locul zeiței Hebe care le turnase pînă atunci nectarul în cupe.

Hades (sau Pluto), zeul împărăției subpămîntene, fiul lui Cronus și al Rheei. Ca și ceilalți frați ai săi, cînd s-a născut, Hades a fost înghițit de tatăl său, apoi dat afară (v. și Cronus). Mai tîrziu a participat la lupta dusă de olimpieni împotriva titanilor. Cînd s-a făcut împărțirea Universului, lui Zeus i-a revenit Cerul, lui Poseidon – Marea, iar lui Hades – Lumea subpămînteană. Hades sălășluia în împărăția umbrelor, pe care o cîrmuia alături de soția sa, Persephone (în legătură cu răpirea Persephonei v. și Demeter). El nu îngăduia nimănui, o dată ajuns acolo, să mai vadă lumina zilei. Cînd Heracles a trecut hotarele Infernului s-a lovit de împotrivirea lui Hades, pe care l-a rănit cu o săgeată, silindu-l să se refugieze în Olympus. Numele lui Hades era evitat de cei vechi, care se fereau să-l pronunțe, socotindu-l aducător de nenorociri. De cele mai adeseori el era invocat sub numele de Pluto („Zeul cel bogat”), aluzie la bogățiile nemăsurate care se ascundeau în măruntaiele pămîntului.

Haemon 1. Fiul lui Creon, regele cetății Thebae, și logodnicul Antigonei. Cînd a aflat de hotărîrea tatălui său de a o închide pe Antigone de vie în mormîntul labdacizilor, Haemon s-a sinucis (v. și Antigone). 2. Fiul lui Polydorus și nepotul lui Cadmus. 3. Tatăl lui Thessalus. De la numele lui ținutul Thessalia se numea în vechime Haemonia.

Heracles, vestit erou grec, neîntrecut în forță și vitejie și care, după moarte, a fost primit în rîndul zeilor, devenind nemuritor. Heracles – numit de către romani Hercules – era fiul lui Zeus și al Alcmenei. Pentru a se uni cu Alcmene, Zeus a luat chipul și înfățișarea soțului ei, Amphitryon, plecat să lupte împotriva teleboenilor (v. și Amphitryon). Din unirea Alcmenei cu Zeus s-a născut Heracles, iar din unirea Alcmenei cu Amphitryon, sosit imediat după aceea, s-a născut Iphicles, frate geamăn cu Heracles. Dîndu-și seama de originea divină a lui Heracles, Amphitryon a consimțit să-l crească în casa sa, alături de Iphicles. Gelozia Herei față de Alcmene s-a manifestat însă de timpuriu, încă înainte de nașterea copilului. Fiindcă Zeus – ca să-și ocrotească viitorul fiu – făgăduise regatul Argosului primului urmaș care se va naște din Perseus, Hera a îndemnat-o pe fiica ei, Ilithyia, care patrona nașterile, să întîrzie nașterea lui Heracles și s-o grăbească în schimb pe cea a lui Eurystheus, fiul lui Sthenelus. Datorită acestui fapt, Eurystheus se naște la șapte luni, revenindu-i lui Argosul (v. și Eurystheus), iar Heracles e purtat zece luni în pîntece de Alcmene. Mînia Herei continuă să se reverse și după naștere, de data asta însă asupra copilului. Într-o noapte, cînd cei doi frați se aflau în leagănul lor, ea le trimite doi șerpi cu gîndul să-l ucidă pe Heracles. Fără să-și piardă cumpătul, Heracles, deși avea numai zece luni, îi apucă pe fiecare cu cîte o mînă și-i sugrumă, în timp ce Iphicles, îngrozit, trezește toată casa cu țipetele lui. Este un semn în plus pentru Amphitryon cu privire la originea divină a copilului. El îl crește însă mai departe în casa sa, ca pe propriul său fiu. Cînd Heracles crește, el își înspăimîntă părintele, ucigîndu-și dascălul, pe Linus, și acest fapt îl determină pe Amphitryon să-l trimitp pe Heracles la țară să-i păzească cirezile. Eroul stă acolo pînă la vîrsta de optsprezece ani, cînd săvîrșește primul său act de vitejie: ucide leul din Cithaeron, care atacase cirezile tatălui său. Cu această ocazie el se unește cincizeci de nopți la rînd cu cele cincizeci de fiice ale regelui Thespius, la care stă în gazdă tot timpul cît durează vînătoarea. După ce ucide fiorosul animal, Heracles se întoarce acasă. Pe drum se întîlnește cu solii regelui Erginus, trimiși să ridice tributul la care erau supuși tebanii. El se luptă cu Erginus și îl învinge. Drept mulțumire că i-a scăpat pe tebani de tributul înjositor, regele Creon i-o dă în căsătorie lui Heracles pe fiica sa, Megara. Cu Megara eroul a avut mai mulți copii. Urmărindu-l mai departe cu mînia sa divină, Hera îi ia mințile și, într-un delir furios, îl determină să-și ucidă copiii. În urma săvîrșirii acestei fărădelegi, eroul consultă oracolul de la Delphi. Pentru ispășire, Apollo îi poruncește să-i slujească timp de doisprezece ani lui Eurystheus. La cererea acestuia, care-l pune la felurite munci, Heracles săvîrșește cele douăsprezece mari fapte de vitejie cunoscute sub numele de muncile (sau isprăvile) lui Heracles. – Prima muncă este uciderea leului din Nemea, o fiară înspăimîntătoare care pustia ținutul respectiv. Eroul îl sugrumă apoi îl jupoaie de pielea îngrozitoare la vedere. Înfățișîndu-se mai apoi îmbrăcat în această piele lui Eurystheus, acesta, de frică, nu-i îngăduie să pătrundă în cetate ci îi poruncește să-și depună prada înaintea porților. Cu această ocazie eroul înființează Jocurile Nemeiene. – A doua muncă a lui Heracles este uciderea hidrei din Lerna. Născută din Typhon și din Echidna, hidra era un balaur monstruos, a cărui răsuflare ucidea pe oricine îi simțea duhoarea. Ea avea nenumărate capete, care pe măsură ce erau retezate, creșteau la loc. Unul dintre capete era nemuritor. Heracles a reușit să-i reteze capetele și, cu ajutorul nepotului său, Iolaus, să-i ardă carnea în locul unde fuseseră, pentru a le împiedica să mai regenereze. La urmă el îi retează și capul cel nemuritor și, îngropîndu-l în pămînt, împinge deasupra lui o stîncă uriașă. Sîngele hidrei era și el aducător de moarte. De aceea, la plecare, eroul și-a muiat săgețile în el, făcîndu-le astfel veninoase. – A treia muncă a lui Heracles este prinderea mistrețului de pe muntele Erymanthus. Groaznicul animal a fost urmărit de către erou prin mijlocul unor zăpezi înalte, pînă cînd, sleit de puteri, a fost prins. – A patra muncă a lui Heracles este prinderea unui căprior cu coarne de aur, care aparținea zeiței Artemis. Vestit prin iuțeala lui, căpriorul a fost fugărit un an încheiat de către erou, care, în cele din urmă, l-a ajuns în Arcadia și, rănindu-l ușor, a reușit să-l prindă. – A cincea muncă a lui Heracles este curățarea grajdurilor lui Augias. Augias, regele din Elis, avea peste trei mii de vite și grajdurile care le adăposteau nu mai fuseseră curățate de peste treizeci de ani. La porunca lui Eurystheus, Heracles s-a legat să le curețe într-o singură zi, cerîndu-i o răsplată lui Augias, dacă avea să reușească. Augias s-a învoit. Atunci eroul a schimbat cursurile rîurilor Alpheus și Peneus și, abătîndu-le prin mijlocul grajdurilor, a făcut ca tot gunoiul să fie dus de ape pînă-n seară. Cînd și-a cerut însă plata cuvenită, Augias a refuzat să-și țină făgăduiala, fapt pentru care avea să fie pedepsit mai tîrziu de către erou. – A șasea muncă a lui Heracles este distrugerea păsărilor stimfalide. În pădurile care împrejmuiau lacul Tsymphalis din Arcadia sălășluiau puzderie de păsări de pradă, care pustiau ținutul. Heracles le-a stîrpit ucigîndu-le cu săgețile sale otrăvite. – A șaptea muncă a lui Heracles este prinderea taurului din Creta. Odinioară, regele Minos voise să-i sacrifice taurul lui Poseidon dar, cucerit de frumusețea animalului, îl cruțase. Zeul mării se răzbunase, făcînd taurul să devină furios. Heracles a reușit să-l prindă și i l-a adus lui Eurystheus, care însă i-a redat libertatea. – A opta muncă a lui Heracles este îmblînzirea iepelor lui Diomedes. Diomedes, regele Thraciei, avea niște iepe sălbatice pe care le hrănea cu carne omenească. Heracles l-a ucis pe Diomedes și le-a dat iepelor lui să-i mănînce trupul. După ce s-au ospătat din carnea stăpînului lor, iepele au devenit blînde și s-au lăsat ușor prinse. Heracles i le-a dus și pe acestea lui Eurystheus. – A noua muncă a lui Heracles este dobîndirea cingătorii purtate de Hippolyte, regina amazoanelor. Cingătoarea îi fusese dăruită acesteia de însuși Ares, zeul războiului. Heracles i-o ia, după ce se luptă cu amazoanele, și o dăruiește fiicei lui Eurystheus. – A zecea muncă a lui Heracles este aducerea boilor lui Geryon (v. și Geryon), tot la porunca lui Eurystheus. Cirezile de boi ale lui Geryon se aflau pe insula Erythia, departe, către apusul lumii. Ca să ajungă acolo, eroul a străbătut deșertul Libyei, apoi Oceanul, iar ca să pună mîna pe boii lui Geryon, l-a ucis mai întîi pe Orthrus, cîinele cu două capete care-i păzea, apoi pe Eurytion, uriașul care-i păștea și, în sfîrșit, pe însuși Geryon, monstrul cu trei trupuri, căruia-i aparțineau. După multe peripeții, Heracles ajunge cu bine din nou la Eurystheus, nu fără să fi avut însă de furcă pe drumul de întoarcere cu numeroși dușmani care-l atacaseră, vrînd să-i fure boii. – A unsprezecea muncă a lui Heracles este culegerea merelor din Grădina Hesperidelor. Merele acestea erau de aur, și ele aparțineau Herei, care le primise în dar, cu prilejul nunții ei cu Zeus, de la Gaea. Hera le dusese în Grădina Hesperidelor și i le dăduse în pază lui Ladon, un balaur uriaș cu o sută de capete. După ce cutreieră mări și țări, după ce trece prin Caucasus unde-l eliberează pe Prometheus (v. și Prometheus), Heracles ajunge la hiperboreeni, unde se afla faimoasa grădină, și, cu ajutorul lui Atlas, izbutește să fure merele și i le aduce lui Eurystheus. – A douăsprezecea – și cea din urmă – muncă a lui Heracles este aducerea lui Cerberus din împărăția umbrelor subpămîntene, cea mai grea încercare la care a fost supus eroul. În îndeplinirea acestei sarcini, el a fost ajutat de Hermes și de Athena. Ajuns în Infern, Heracles s-a întîlnit cu umbra lui Meleager – căruia, cu această ocazie, i-a făgăduit s-o ia în căsătorie pe Deianira (v. și Deianira) – cu Pirithous, cu Theseus și cu Ascalaphus, pe care i-a scăpat din chinurile la care erau supuși și, în sfîrșit, cu zeul Hades, care s-a învoit să i-l dea pe Cerberus cu condiția ca eroul să-l prindă fără să se servească de vreo armă. Strîngîndu-l cu amîndouă mîinile de gît, Heracles a reușit să-l stăpînească pe Cerberus și să-l tîrască după el, pe pămînt. La vederea lui Cerberus însă, Eurystheus a fost atît de înfricoșat încît s-a ascuns și n-a vrut să-l primească. Neavînd ce face cu el, Heracles l-a adus atunci înapoi în Infern. În afara acestor isprăvi, eroul a săvîrșit, în diferite împrejurări, numeroase alte acte de curaj și vitejie, care i-au dus faima și l-au făcut renumit. Printre ele se numără: 1. Expediția întreprinsă împotriva Troiei. Laomedon, regele Troiei, a refuzat să-i dea lui Heracles răsplata cuvenită pentru faptul că eroul a salvat-o pe Hesione, fiica regelui, din ghearele unui monstru îngrozitor. Heracles atacă cetatea, îl ucide pe rege împreună cu toți fiii lui și i-o dă de soție pe Hesione lui Telamon, unul dintre tovarășii lui de arme (v. și Hesione 1.). 2. Războiul împotriva giganților, în care eroul a luptat alături de olimpieni (v. Gigantes). 3. Războiul împotriva lui Augias, întreprins de erou datorită faptului că regele din Elis refuzase să-i dea plata cuvenită pentru că i-a curățat grajdurile. Cu ocazia victoriei, eroul a înființat Jocurile Olimpice. 4. Expediția organizată împotriva Pylosului, unde domnea regele Neleus (v. și Neleus), expediție în cursul căreia Heracles îl ucide pe rege împreună cu toți fiii lui în afară de unul singur, Nestor. Cu această ocazie Heracles a rănit mai mulți zei, printre care pe Hera și pe Ares. 5. Războiul împotriva Spartei (v. și Hippocoon), în cursul căruia, deși învingător, eroul este rănit la mînă și vindecat apoi de către Asclepius. 6. Lupta împotriva driopilor, în care, învins la început, Heracles iese în cele din urmă învingător, îi bate pe driopi și-i pune pe fugă. Motivul izbucnirii conflictului între erou și driopi a fost faptul că, o dată, pe cînd trecea prin ținutul lor călătorind împreună cu Deianira și cu fiul său Hyllus, driopii au refuzat să-i dea să mănînce copilului, care era înfometat. 7. Lupta cu centaurii, stîrniți de mirosul vinului pe care eroul îl băuse în peștera lui Pholos. Cu această ocazie a fost ucis din greșeală de către Heracles și bunul centaur Chiron. 8. Readucerea Alcestei din regatul subpămîntean (v. Admetus). 9. Lupta cu Antaeus (v. Antaeus). 10. Lupta cu Cycnus (v. Cycnus 2.), pe care l-a ucis în drum spre Grădina Hesperidelor. 11. Eliberarea lui Prometeus. Traversînd Caucazul, pe drumul spre aceeași Grădină a Hesperidelor, eroul a ucis vulturul care devora ficatul titanului Prometheus înlănțuit de o stîncă. 12. Lupta împotriva lui Lycaon, fiul lui Ares și al Pyrenei, care, opunîndu-se trecerii lui Heracles spre Grădina Hesperidelor, a fost învins și el de către erou. 13. Lupta cu gigantul Alcyoneus pe care l-a omorît cu măciuca sa, ajutat fiind și de zeița Athena. 14. Prinderea cercopilor (v. Cercopes). În sfîrșit, viața eroului, bogată în peripeții, cuprinde și alte episoade menite să-i ilustreze forța și vitejia. De pildă, este cunoscut episodul luptei dintre Heracles și zeul apei Achelous, pentru a obține mîna Deianirei, sora lui Meleager, căruia, în Infern, eroul îi făgăduise s-o ia de soție (v. mai sus). După căsătorie, omorînd din greșeală o rudă a soției sale, Heracles este silit să pornească în exil împreună cu Deianira și cu fiul lor, Hyllus. Pe drum Deianira este atacată de centaurul Nessus, care vrea s-o violeze. Heracles îl rănește mortal cu una din săgețile sale otrăvite. Înainte de a muri, centaurul îi dăruiește Deianirei un filtru miraculos, filtru care – după spusele lui – avea să i-l aducă înapoi pe Heracles atunci cînd ei i se va părea că eroul n-o mai iubește. Șiretenia lui Nessus și gelozia Deianirei aveau să pricinuiască, mai tîrziu, moartea eroului (v. Deianira). În urma uciderii nedrepte a lui Iphitus, fiul regelui Eurytus (v. și Iphitus), Heracles e atins de nebunie. Pentru a fi „purificat” el se duce la Delphi, dar acolo, insultînd oracolul, își atrage asupră-și mînia lui Apollo. În urma omorului și a sacrilegiului comis, el nu mai poate fi purificat decît dacă se va vinde ca sclav, timp de trei ani, pentru a-i sluji unui stăpîn. Așa ajunge Heracles în slujba Omphalei, regina Lydiei. E răstimpul în care eroul, robit și iubit de regină, participă la vînătoarea mistrețului din Calydon. După împlinirea termenului, Heracles se războiește cu regele Eurytus. Pe vremuri, Eurytus îi refuzase mîna fiicei sale, Iole. Eroul se luptă cu Eurytus, îl ucide și, cum dragostea pentru fiica acestuia persistă, o ia cu el pe Iole. Aflînd, Deianira îi trimite o cămașă îmbibată cu filtrul lui Nessus, pe care Heracles îl ucisese odinioară. Departe de a-i aduce înapoi soțul, filtrul – răzbunare perfidă a centaurului – Face ca veșmîntul o dată îmbrăcat să se lipească de trupul eroului și să ia foc. În zadar se luptă Heracles cu desperare să scape de cămașa ucigătoare. O dată cu ea își smulge de pe trup fîșii de carne și flăcările mistuitoare îi ajung pînă la oase. Atunci, simțindu-și sfîrșitul aproape – în timp ce Deianira îngrozită de fapta ei se sinucide – eroul își înalță singur un rug și se pregătește de moarte. El o încredințează fiului său Hyllus pe Iole și lasă cu limbă de moarte ca, mai tîrziu, cei doi să se căsătorească. Își dăruiește arcul și săgețile lui Philoctetes și se urcă pe rugul de mai înainte pregătit. În timp ce flăcările rugului se înalță, un nor pogoară din ceruri și cade un trăsnet. Cînd ceața se risipește, corpul eroului nu mai există. El a fost luat în Olympus, unde va petrece după moarte în rîndul nemuritorilor. Vechea ură a Herei se șterge. Ea îl primește acum pe Heracles în lăcașul zeilor, căsătorindu-l cu fiica ei, Hebe, zeița veșnicei tinereți. Eroul devine nemuritor, drept răsplată pentru vitejia, curajul și nedreptățile îndurate pe pămînt.

OBRENOVIČ [obrénovitʃ], dinastie de cneji (1815-1842, 1858-1882) și regi (1882-1903) ai Serbiei. 1. Miloš O., cneaz al Serbiei (1815-1839, 1858-1860), întemeietor al dinastiei. A participat la răscoala antiotomană (1804-1813), și apoi a condus-o pe cea din 1815. Silit să abdice, din cauza politicii sale despotice, în favoarea fiului său Mihail, a fost rechemat în 1858 de către Skupștina sârbă. Este considerat creatorul Serbiei moderne. 2. Mihail O., cneaz (1839-1842, 1860-1868). Fiul lui O. (1). Promovând o politică autoritară, a fost detronat în 1842. Rechemat, a continuat politica națională a tatălui său, reorganizând armata și orientându-se spre o alianță cu Rusia, îndreptată împotriva Imp. Otoman. Asasinat. 3. Milan O., cneaz (1868-1882), apoi rege al Serbiei, sub numele de Milan I (1882-1889). A inițiat două războaie împotriva Turciei (1876, 1877), în urma cărora Serbia a obținut independența, recunoscută pe plan internațional prin Congresul de la Berlin (1878). A abdicat în favoarea fiului său Aleksandru. 4. Aleksandru O., rege al Serbiei (1889-1903). Fiul lui O. (3). Asasinat. Familia O. s-a aflat în luptă pentru putere cu reprezentanții familiei Karageorgević care i-a și înlocuit.

Hippotades, denumire purtată de Aeolus (2.), după numele tatălui său, Hippotes.

Hyllus, fiul lui Heracles și al Deianirei, căsătorit după moartea tatălui său cu Iole (v. și Heracles). Cînd heraclizii, goniți și urmăriți de către Euristheus, s-au refugiat în Attica, ei s-au regrupat acolo în jurul lui Hyllus. În cursul unei încăierări acesta l-a omorît pe Eurystheus, dar a murit la rîndul lui, ucis de Echemus (v. și Heraclidae).

Iamus, fiul lui Apollo și al Evadnei, înzestrat cu darul profeției, pe care-l moștenise de la tatăl său. Era întemeietorul mitic al familiei Iamizilor (Iamidae).

Iason, fiul lui Aeson, regele din Iolcus, și conducător al faimoasei expediții a argonauților. Copil fiind, Iason a fost trimis de tatăl său pe muntele Pelion, la centaurul Chiron, spre a fi crescut și educat de acesta. Între timp, acasă la Ioleus, Aeson a fost detronat de către fratele său vitreg, pe nume Pelias, care s-a înscăunat în locul lui. Cînd a atins vîrsta bărbăției, Iason s-a înapoiat acasă; înfățișîndu-i-se lui Pelias i-a cerut tronul, arătînd că el este moștenitorul legitim al tatălui său. Pelias se-nvoiește să i-l dea, dar cu o condiție: Iason trebuie să-i aducă din Colchis Lîna de Aur a unui berbec care, odinioară, l-a salvat pe Phrixus de la moarte (v. și Athamas). Porunca lui Pelias e izvorîtă dintr-un gînd ascuns: în felul acesta el nădăjduiește să-l piardă pe Iason. Cu concursul lui Argus, fiul lui Phrixus, care-i construiește o corabie – Argo – și însoțit de cincizeci de eroi, Iason reușește să ajungă în Colchis și să pună mîna pe faimoasa Lînă de Aur (v. și Argonautae). El se înapoiază victorios în Iolcus, însoțit fiind și de Medea, fiica lui Aeetes, căreia îi datora, în mare măsură, izbînda (v. și Medea). Datorită vrăjilor urzite de Medea, Pelias este ucis de înseși fiicele lui. În schimb, fiul lui, Acastus, îi izgonește la rîndul său pe Iason și pe Medea din Iolcus. Cei doi se refugiază la Corinthus, unde trăiesc mai mulți ani, pînă în ziua cînd Iason își părăsește soția pentru a se căsători cu Glauce, frumoasa fiică a regelui Creon. Dar Medea se răzbună: ea îi trimite în dar miresei o rochie otrăvită. Cînd o îmbracă, Glauce e mistuită de flăcări (v. Glauce 2). După ce ucide și pe cei doi copii pe care i-a avut cu Iason, Medea dispare, luîndu-și zborul într-un car minunat. După plecarea Medeei, Iason se înapoiază la Iolcus unde, cu ajutorul dioscurilor și al lui Peleus, izbutește să-l învingă pe Acastus, fiul lui Pelias, și să-i ia tronul.

Icarus, fiul lui Daedalus. A fost închis, împreună cu tatăl său, de către regele Minos în faimosul labirint (v. Daedalus). Vrînd să atingă soarele cu aripile lui de ceară, Icarus s-a prăbușit, aflîndu-și moartea în apele mării.

Ilus, fiul lui Tros și al Callirrhoëi și urmaș al lui Dardanus. Era, la rîndul său, tatăl lui Laomedon, și bunicul lui Priamus. Ilus era socotit drept întemeietorul mitic al cetății Ilium – Ilion (sau Troas – Troia – de la numele lui Tros). După întemeierea noii cetăți, Ilus s-a rugat lui Zeus să-i trimită un semn care să vădească bunăvoința zeilor nemuritori față de noua așezare. Zeus i-a ascultat ruga și i-a trimis o statuie – căzută în mod miraculos din ceruri – denumită Palladium.

PELOPS (în mitologia greacă), fiul lui Tantal, regele Frigiei. Amintit în „Iliada” ca întemeietor al dinastiei regale a lui Agamemnon. Potrivit tradiției, în adolescență a fost tăiat în bucăți de tatăl său și oferit zeilor la un ospăț, ca test de omniscență divină. După constatarea capcanei a fost reconstituit de Zeus (care însă l-a blestemat pe Tantal și pe urmașii săi). Zeița Demeter, care apucase să mănânce o bucată de umăr, i-a dăruit acestuia un umăr de fildeș. S-a căsătorit cu Hipodame și a avut mai mulți copii. Numele său a fost dat Pelopones-ului. Unele tradiții grecești îl considerau fondatorul dinastiei Pelopide din Micene și întemeietor al Jocurilor Olimpice.

PENN, William (1644-1718), om politic englez. Teoretician al quakerism-ului („Nici Cruce, nici Coroană”). A obținut, în 1681, concesionarea unui întins teritoriu în N Americii, fondând o colonie engleză, numită ulterior Pennysilvania, după numele tatălui său, amiralul Sir William Penn (1621-1670), a cărei capitală, fondată în 1682, primește numele de Philadelphia („dragostea frățească”). A militat pentru îmbunătățirea situației sclavilor, stabilirea unor relații pașnice cu indienii, dezvoltarea spiritului democratic și protestant în lumea anglo-americană. Între 1684 și 1699, a trăit în principal în Anglia.

Ion, fiul lui Xuthus, regele Peloponnesului (într-o altă versiune, al lui Apollo), și al Creusei, fiica regelui Erechtheus. La moartea tatălui său, a pornit cu război împotriva egialienilor. Selinus, regele acestora din urmă, i-a dat-o însă de soție pe fiica sa, Helice, lăsîndu-i totodată moștenire tronul. De la numele lui Ion țara a luat și ea numele de Ionia, iar locuitorii ei s-au numit ionieni.

PAUL DE ALEP (pe numele arab Bulos ibn az-Za’im) (1627-1669), cleric ortodox melchit, originar din Siria. În calitate de arhidiacon și secretar particular al patriarhului Macarie de Antiohia, tatăl său, l-a însoțit pe acesta într-o lungă călătorie (1652-1659), vizitând cu acest prilej Moldova și Țara Românească. Relatările sale de călătorie conțin informații geografice, politice, sociale și culturale prețioase privind Țările Române în sec. 17.

Learchus, fiul lui Athamas și al lui Ino. A fost ucis de către tatăl său într-un acces de nebunie (v. și Athamas).

OISTRAH 1. David Fiodorovici O. (1908-1974), violonist ucrainean. Prof. la Conservatorul din Moscova. Carieră internațională. Instrumentist virtuoz, de o mare sinceritate a expresiei, noblețe a sunetului și respect pentru scriitură. A excelat în lucrări din repertoriul rus (Prokofiev, Kabalevski, Haciaturian, Șostakovski, care a compus special pentru el „Concertul nr. 1 pentru vioară”) și clasico-romantic universal (Bach, Beethoven, Brahms, Mendelssohn). Cânta pe două viori Stradivarius (din 1702 și 1710). A fost și violist. 2. Igor Davodovici O. (n. 1931), violonist ucrainean. Fiu lui O. (1). Prof. la Conservatorul din Moscova. Bogat repertoriu concertistic împreună cu tatăl său și singur. Activitate de muzică de cameră alături de soția sa, Natalia Zertsalova.

Macaria, fiica lui Heracles și a Deianirei. După moartea tatălui său, Macaria i-a însoțit pe heraclizi în peregrinările lor. Cum un oracol prezisese că aceștia îl vor învinge pe Eurystheus numai cu prețul unei jertfe omenești, ea s-a oferit de bunăvoie să fie sacrificată, pentru a obține victoria.

Maron, fiul unuia dintre preoții lui Apollo, pe nume Evanthes. Prin tatăl său se trăgea din însuși zeul Dionysus și, datorită acestui fapt, era pomenit și în ciclul dionisiac. Maron i-a dăruit lui Odysseus faimosul vin cu care eroul a reușit să-l îmbete pe ciclopul Polyphemus.

Molossus, fiul regelui Pyrrhus și al Andromachăi și frate cu Pielus și cu Pergamus. După moartea tatălui său, Molossus a fost o vreme persecutat de Hermione și era cît pe ce să fie ucis. A reușit însă să scape cu viață, iar după căsătoria mamei sale cu Helenus și după moartea acestuia, i-a urmat la tronul Epirului. În amintirea lui, o parte dintre locuitorii Epirului au luat numele de moloși.

Neoptolemus (sau Pyrrhus), fiul lui Achilles și al Deidamiei (v. și Deidamia), rege al Epirului. După moartea lui Achilles, prorocul Helenus le-a spus grecilor că Troia nu va putea fi cucerită pînă cînd nu vor fi aduse armele lui Heracles și pînă cînd tînărul Neoptolemus nu va lua locul tatălui său în luptă. În acest scop, au fost trimiși Odysseus și Diomedes la curtea lui Lycomedes, unde se afla Neoptolemus, să-l aducă pe acesta din urmă. La întoarcere ei s-au abătut prin Lemnos, unde zăcea Philoctetes, posesorul armelor lui Heracles, și l-au luat și pe acesta cu ei. Ajuns la Troia, Neoptolemus se vădește demn urmaș al lui Achilles, pe care îl depășește chiar în cruzime. În afara multor altor trieni care-i cad victime, el îl ucide pe Priamus și-l azvîrle din înaltul stîncilor pe Astyanax, fiul lui Hector. Apoi o jertfește pe Polyxena, sacrificînd-o pe mormîntul lui Achilles. După terminarea războiului, Neoptolemus se întoarce și el acasă. Spre deosebire de majoritatea grecilor însă, care naufragiaseră pe mare, el se înapoiază, sfătuit de Helenus (v. și Helenus), pe uscat și ajunge teafăr în Epirus. Acolo, deși căsătorit cu Hermione, fiica lui Menelaus și a Helenei, se îndrăgostește de Andromacha, văduva lui Hector, care-i revenise ca pradă de război. Cu Andromacha, Neoptolemus are trei copii (v. și Andromacha), fapt care suscită gelozia Hermionei. Ea îl ațîță pe Orestes, fostul ei logodnic, împotriva soțului ei. Neoptolemus cade ucis de mîna lui Orestes, nu fără să le fi lăsat, înainte de moarte, tronul și regatul său lui Helenus și Andromachăi.

Oedipus, fiul lui Laius, regele cetății Thebae, și al Iocastei. Un oracol îi prezisese lui Laius că va pieri ucis de mîna fiului său, așa încît, atunci cînd regina Iocasta l-a născut pe Oedipus, Laius s-a grăbit să îndepărteze copilul. El l-a încredințat unui slujitor, cu porunca să-l abandoneze undeva, cît mai departe. Oedipus e găsit însă de niște păstori corintieni, care-l duc la curtea regelui Polybus. Polybus îi va fi tată adoptiv pînă cînd copilul va atinge vîrsta bărbăției. Atunci Oedipus părăsește casa lui Polybus și merge la Delphi să consulte oracolul. Pe drum are loc un incident. Într-un loc strîmt și povîrnit, niște călători care vin din partea opusă îi poruncesc să se dea la o parte și să le lase drumul liber să treacă. Oedipus se împotrivește. Are loc o încăierare, în cursul căreia el omoară doi oameni: unul dintre aceștia este Laius, propriul său tată, pe care însă Oedipus nu-l cunoaște. În felul acesta oracolul s-a împlinit. Luînd calea cetății Thebae, unde după moartea lui Laius fusese ales rege Creon, Oedipus se măsoară cu Sfinxul (v. și Creon). Cu mintea sa ageră el izbutește să descifreze enigma pusă de Sfinx și obține răsplata făgăduită: tronul cetății Thebae și mîna reginei Iocasta, despre care nimeni – și cu atît mai puțin el – nu știe că e propria sa mamă. Din căsătoria lui Oedipus cu Iocasta se nasc patru copii: Eteocles, Polynices, Antigone și Ismene. Dar cetatea Thebae e bîntuită de o molimă cumplită, căreia nimeni nu-i știe leacul. Supușii săi mor secerați și regele Oedipus, îndurerat, îl trimite pe Creon să consulte oracolul pentru a afla care e motivul mîniei zeilor. Oracolul răspunde că trebuie răzbunată moartea lui Laius și Oedipus pornește pe dată cercetările pentru a-l descoperi pe vinovat. Se dovedește însă a fi el însuși ucigașul și, îngrozit de propria-i faptă precum și de căsătoria incestuoasă cu Iocasta, Oedipus se pedepsește singur: el își scoate ochii și, lipsit de vedere, pornește într-o tristă pribegie, în straie de cerșetor, călăuzit de fiica sa Antigone, spre alte meleaguri. Găsește ospitalitate în Attica și moare, bătrîn și îndurerat, la Colonus.

Oenopion, unul dintre fiii zeului Dionysus și, la rîndul său, tatăl Meropei. Nevoind să-și dea fiica de soție gigantului Orion, Oenopion l-a îmbătat pe acesta din urmă și, în timp ce dormea, l-a lipsit de vedere.

Oenotrus, unul dintre fiii lui Lycaon, regele Arcadiei. Nemulțumit de moștenirea pe care i-a lăsat-o tatăl său, Oenotrus a emigrat în Italia și acolo a întemeiat o nouă țară – Oenotria.

Oileus, regele locrienilor și tatăl lui Aiax. Acesta din urmă era denumit Oileus după numele tatălui său și ca să se deosebească de Aiax, fiul lui Telamon. Oileus a participat la expediția argonauților.

Orestes, fiul lui Agamemnon și al Clytaemnestrei și frate ci Iphigenia, Chrysothemis și Electra (v. și numirile respective). Pentru a-l feri de mînia lui Aegisthus, după moartea tatălui lor Agamemnon, Electra își ascunde fratele, pe Orestes, trimițîndu-l la curtea regelui Strophius în Phocis. Acolo Orestes e crescut alături de fiul regelui, Pylades, de care-l va lega mai tîrziu o trainică prietenie. Cînd atinge vîrsta bărbăției, Orestes se înapoiază acasă pentru a răzbuna, la îndemnul Electrei, moartea tatălui său. El îi ucide pe Aegisthus și pe Clytaemnestra, dar în urma acestei crime e chinuit de erinii și-și pierde mințile. Ca să se purifice de păcatul care apasă asupra lui, se duce la Delphi, unde este purificat de însuși Apollo, după care se înfățișează înaintea unui tribunal atenian. Iertat de zei și de muritori pentru fapta sa, Orestes, vindecat, e trimis de Apollo în Tauris ca să aducă de acolo statuia lui Artemis. În templul acesteia el o întîlnește pe Iphigenia, devenită între timp slujitoarea zeiței (v. și Iphigenia). Cei doi frați care s-au regăsit se înapoiază în patrie întovărășiți de Pylades și ducînd cu ei prețioasa statuie. Întors în Argolida, Orestes se căsătorește cu Hermione – după ce-l ucide mai întîi pe Pyrrhus, soțul acesteia – alături de care trăiește pînă la adînci bătrînețe. Cu Hermione, Orestes a avut un fiu, Tisamenus.

Palamedes, erou grec care a participat la războiul troian. Palamedes era fiul lui Nauplius și al Clymenei și unul dintre oamenii de încredere ai lui Menelaus. Cu ocazia războiului a făcut parte din mai multe solii: una care avea menirea s-o ceară pe Helena de la troieni, alta care avea drept scop să-l aducă pe Odysseus pe cîmpul de luptă. Cu această ocazie Palamedes a dat în vileag nebunia simulată de Odysseus ca să nu participe la război, fapt pentru care acesta din urmă nu-l va ierta niciodată. Într-adevăr, răzbunarea lui Odysseus atrage moartea lei Palamedes. Odysseus ticluiește o scrisoare, din care reieșea că Palamedes s-ar fi pregătit să-i trădeze pe greci și să treacă de partea lui Priamus. El aranjează ca această scrisoare să cadă în mîinile lui Agamemnon. Planul său perfid izbutește: Palamedes este lapidat de către greci. Moartea sa constituie un exemplu de moarte injustă, iar el însuși e prototipul omului integru care cade victimă uneltirilor mîrșave. Mai tîrziu, uciderea lui Palamedes a fost răzbunată, în parte, de către tatăl său (v. Nauplius).

Paphus, fiul lui Pygmalion (1.) și al unei statui de care se îndrăgostise acesta din urmă și căreia zeița Aphrodite i-a dat viață. Paphus a fost, la rîndul său, tatăl lui Cinyras.

Peleus, fiul lui Aeacus și frate cu Telamon și cu Phocus. Pentru că a pus la cale împreună cu Telamon uciderea lui Phocus, Peleus a fost gonit din Aegina de către tatăl său. El s-a dus la Phthia în Thessalia, unde a fost purificat, în urma crimei săvîrșite, de către regele Eurytion. Căsătorindu-se apoi cu Antigone, fiica acestuia, Peleus a devenit rege al Thessaliei. Cu ocazia vînătorii mistrețului din Calydon, la care participă, el își ucide din greșeală socrul și trebuie să se exileze din nou. Caută un refugiu, de data aceasta în Ioleus, la curtea lui Acastus. Învinuit pe nedrept de soția acestuia că ar fi vrut s-o dezonoreze (v. și Acastus), Peleus e părăsit de către rege la o vînătoare pe muntele Pelion, pradă fiarelor sălbatice. Scapă însă cu viață, datorită centaurului Chiron, și se răzbună crunt pe Acastus și pe soția acestuia. După aceea – Antigone murind între timp – se căsătorește cu Thetis, fiica lui Nereus. La nunta lor au venit toți zeii Olympului și, printre darurile primite, s-au numărat și caii nemuritori Balius și Xanthus, care mai tîrziu aveau să-i aparțină lui Achilles. Cu Thetis, Peleus a avut mai mulți copii, uciși toți de mama lor care, vrînd să-i facă nemuritori, îi ardea în foc. Singur Achilles a scăpat, ca prin minune, supraviețuind celorlalți (v. și Achilles). După moartea eroului, singur și bătrîn, Peleus, gonit din Phthia, este readus și reîntronat de către nepotul său, Neoptolemus.

Pelopia 1. Una dintre fiicele lui Pelias, regele din Iolcus. 2. Soția lui Atreus. Din dragostea incestuoasă a Pelopiei pentru tatăl său, Thyestes, s-a născut Aegisthus.

Pelops, fiul lui Tantalus, regele Phrygiei. Se spunea că în tinerețe Pelops ar fi fost tăiat în bucăți de către tatăl său, care le-ar fi oferit zeilor să se ospăteze din ele. Aceștia însă, știind adevărul, au pus bucățile la loc și i-au redat viața lui Pelops. Singură Demeter, din greșeală, apucase să-i mănînce un umăr, în schimbul căruia Pelops a căpătat un umăr de fildeș. Mai tîrziu el s-a stabilit la Pisa, unde s-a numărat printre pețitorii Hippodamiei pe care, cu ajutorul lui Poseidon și cu complicitatea lui Myrtilus, a reușit s-o ia de soție (v. Hippodamia, Myrtilus). Cu Hippodamia Pelops a avut numeroși copii, printre care pe Atreus și pe Thyestes. Pelops era considerat întemeietorul Jocurilor Olimpice. Urmașii lui purtau numele de Pelopizi.

Philammon, fiul zeului Apollo. Moștenise de la tatăl său darul profeției și era vestit pentru priceperea sa în arta muzicii.

Phoenix 1. Fiul lui Amyntor, regele din Argos, era dascălul și prietenul lui Achilles. L-a întovărășit pe erou la Troia și ulterior, după terminarea războiului, l-a însoțit pe Neoptolemus pe calea de întoarcere. A murit pe drum fără să ajungă să-și revadă patria. 2. Unul dintre fiii lui Agenor. A fost trimis de către tatăl său împreună cu Cilix și cu Cadmus s-o caute pe Europa. Negăsind-o, nu s-a mai întors acasă, ci a întemeiat o țară, Phoenicia, și s-a stabilit acolo. 3. Pasăre fabuloasă despre care vechii egipteni credeau că ar fi trăit peste cinci sute de ani și că ar fi murit aruncîndu-se în foc, pentru a renaște apoi din propria sa cenușă.

Phyleus, unul dintre fiii regelui Augias, care s-a împotrivit hotărîrii nedrepte luate de tatăl său de a nu-i da lui Heracles plata cuvenită (v. și Heracles). Drept răsplată, după moartea lui Augias, eroul l-a înscăunat în locul lui pe Phyleus.

Polites 1. Fiul regelui Priamus și al Hecubei. A fost ucis printre ultimii, în prezența tatălui său, de către Pyrrhus. 2. Unul dintre însoțitorii lui Odysseus.

Polydorus, Fiul lui Cadmus și al Harmoniei. S-a căsătorit cu Nicteis, fiica regelui Nicteus, cu care a avut un fiu, pe Labdacus (v. și Labdacus). Printre urmașii lui Polydorus se număra și Oedipus. 2. Unul dintre fiii regelui Priamus. În timpul războiului troian tatăl său l-a încredințat pe Polydorus, pe atunci încă copil, împreună cu o parte însemnată din tezaur, pe care a vrut s-o pună la adăpost, lui Polymnestor, regele Thraciei. Mînat de lăcomie și ca să poată pune mîna pe bani, acesta l-a ucis pe Polydorus și l-a aruncat în mare. Purtat de valuri, cadavrul lui Polydorus a fost aruncat pe țărm tocmai în locul unde mama sa, Hecuba, se pregătea să urce pe corabia care avea s-o ducă în robie. Recunoscîndu-și fiul ucis, înainte de plecare Hecuba găsește totuși răgaz și-i răzbună moartea (v. și Hecuba).

Poseidon, zeul mării, fiul lui Cronus și al lui Rhea. Ca și ceilalți frați ai săi, cînd s-a născut, Poseidon a fost înghițit de către tatăl său și apoi dat afară (v. și Cronus). Mai tîrziu a luptat alături de olimpieni împotriva titanilor. Cînd, în urma victoriei, s-a făcut împărțirea Universului, lui Zeus i-a revenit cerul, lui Hades Lumea subpămînteană, iar lui Poseidon Împărăția apelor. El sălășluia în fundul mării împreună cu soția sa, nereida Amphitrite, alături de care, uneori, urmat de un întreg cortegiu marin și purtat de un car tras de cai înaripați, spinteca valurile. Poseidon stîrnea furtunile sau făcea ca apele mării să devină liniștite, el scotea insule la iveală sau le cufunda pe altele lovindu-le cu tridentul său, făcea să izvorască răuri sau să se-nchege lacuri. O dată, de mult, el a încercat împreună cu Hera și cu Athena să-l pună în lanțuri pe Zeus, dar încercarea a dat greș. De atunci Poseidon a fost mereu alături de preaputernicul său frate care cîrmuia destinele lumii. Legat de numele său este episodul întrecerii care a avut loc între Poseidon și Athena atunci cînd a fost să-și împartă între ei pămîntul Atticei (v. Athena). Un alt episod îl înfățișează pe zeul mării lucrînd cot la cot cu Apollo, ca să înalțe zidurile Troiei. Faptul că nu a fost răsplătit pentru munca sa (v. Laomedon) a atras mînia lui Poseidon asupra troienilor. Această mînie, și faptul că Odysseus i-a ucis un fiu, pe ciclopul Polyphemus, l-a determinat pe puternicul zeu să-l urmărească pe erou cu răzbunarea sa, nimicindu-i rînd pe rînd corăbiile și aruncîndu-l de pe un țărm pe altul. Cu zeițele sau cu muritoarele de rînd Poseidon a avut numeroși fii și fiice, majoritatea înfățișați ca niște ființe monstruoase sau a căror forță era de temut. Printre aceștia se numărau: ciclopul Polyphemus, gigantul Chrysaor, aloizii, Lamus – regele lestrigonilor, Triton etc.

Scamandrius, fiul lui Hector și al Andromachăi, denumit și Astyanax. După moartea tatălui său a fost ucis de către greci.

Telemachus, fiul lui Odysseus și al Penelopei. În timpul absenței tatălui său, Telemachus a crescut acasă în Ithaca sub îndrumarea credinciosului Mentor. Mai tîrziu cînd Odysseus s-a înapoiat după îndelunga sa absență, Telemachus l-a ajutat să-i gonească și să-i pedepsească pe nepoftiții pețitori ai Penelopei (v. și Odysseus). După moartea eroului, Telemachus s-a căsătorit cu una dintre fiicele lui Circe (după o versiune, după o alta cu însăși puternica magiciană iubită odinioară de către tatăl său).

Ten(n)es, fiul regelui Cycnus și frate cu Hemithea. Iubit în taină de Philonome, cea de-a doua soție a lui Cycnus, și nevrînd să-i împărtășească dragostea, Tenes a fost pe nedrept învinovățit de către aceasta în fața tatălui său. Cycnus l-a închis, atît pe el cît și pe sora sa Hemithea, într-un cufăr și le-a dat drumul pe mare. Salvați de la înec ca prin minune, cei doi au fost purtați de valuri pînă la țărmul unei insule. Locuitorii de acolo l-au ales pe Tenes rege și, de la el, insula s-a numit Tenedos.

Teucer (sau Teucrus) 1. Fiul lui Scamander, zeul apei cu același nume, și al nimfei Idaea. Teucer era socotit primul rege al Troiei. 2. Cel mai iscusit dintre arcașii greci veniți să lupte pe cîmpiile Troiei. Teucer era fiul lui Telamon, regele din Salamis, și al Hesionei și frate cu Aiax. A luptat vitejește în războiul troian, unde a făcut numeroase victime printre dușmani. După terminarea războiului s-a întord acasă, în Salamis, unde însă a fost primit cu răceală de către tatăl său. Telamon l-a învinuit pentru faptul că nu a răzbunat moartea lui Aiax și Teucer a fost silit să se exileze. El s-a dus în insula Cyprus, unde s-a căsătorit cu Eune, fiica regelui de prin partea locului, și s-a stabilit acolo.

Theseus, erou legendar, originar din Attica, vestit pentru faptele sale de vitejie. Theseus s-a născut din unirea lui Aegeus, regele cetății Athenae (după o altă versiune, a zeului Poseidon însuși), cu Aethra, fiica regelui Pittheus. Imediat după nașterea copilului, temîndu-se de uneltirile celor care-i rîvneau tronul, Aegeus i-a lăsat pe Theseus și pe Aethra la Troezen și s-a înapoiat singur la Athenae. Înainte de a pleca, el i-a poruncit însă Aethrei să-i ascundă lui Theseus originea sa pînă în ziua în care, crescînd mare, se va dovedi vrednic urmaș al tatălui său. În acest scop el a ascuns sub o stîncă uriașă o pereche de sandale și o sabie, pe care Theseus urma să le scoată de acolo atunci cînd avea să pornească în lume, în căutarea tatălui său. La vîrsta de șaisprezece ani, înzestrat cu o forță neobișnuită, Theseus a izbutit să urnească piatra și să scoată la iveală darurile făcute de Aegeus. Atunci Aethra îi mărturisește cine îi este părinte și-și trimite fiul să-și caute tatăl la Athenae. Pe drum, Theseus înfruntă nenumărate primejdii. El se luptă cu numeroși monștri, fiare sălbatice sau tîlhari, pe care-i învinge pe rînd, ucigîndu-i, ca de pildă: Sinis, Sciron, Cercyon, Damastes etc. (v. și numirile respective). Ajuns la Athenae, Theseus poposește, fără să-și dezvăluie identitatea, la curtea tatălui său. Îl află însă pe acesta subjugat cu totul de farmecele Medeei. La porunca ei, eroul ucide taurul de la Marathon. Apoi, după victorie, se înfățișează lui Aegeus arătîndu-i sabia lăsată odinioară de către acesta Aethrei. Părintele își recunoaște astfel fiul, pe care-l declară urmașul său de drept la tronul cetății Athenae. Faptul acesta atrage însă asupra lui Theseus ura verilor săi, fiii lui Pallas (v. și Pallas² 5.), care au, și ei, pretenții la tron. Theseus îi provoacă la luptă și-i învinge. După victorie, el cere și reușește să fie trimis în Creta, alături de ceilalți tineri care alcătuiau tributul datorat lui Minos (v. și Minos). Închis în faimosul labirint, din care o dată intrat nimeni nu mai ajungea să vadă lumina zilei, Theseus izbutește să iasă din nou afară, datorită ajutorului dat de Ariadne, fiica regelui, care se îndrăgostise de el. Ea îi dăruise la intrare un ghem pe care, pe măsură ce înainta în coridoarele întortocheate ale labirintului, Theseus l-a depănat. Cînd a fost să facă calea-ntoarsă, eroul s-a călăuzit după firul lăsat în urmă și a izbutit să iasă teafăr afară. După ce ucide Minotaurul, Theseus fuge, luînd-o cu sine și pe Ariadne, căreia îi făgăduise s-o ia în căsătorie. O părăsește însă, nu mult după aceea, pe drumul de întoarcere, în insula Naxos (v. și Ariadne). Ajunge victorios la Athenae, dar bucuria victoriei este umbrită de moartea tatălui său (v. Aegeus). Theseus rămîne acum singur moștenitor al tronului și stăpîn al întregii Attice. Cîrmuiește îndelung și domnia sa e marcată de o serie de reforme și de o fericită prosperitate atît pe plan intern cît și extern. Un eveniment impostant care urmează este războiul împotriva amazoanelor. Cu prilejul unei vizite făcute acestora, în regatul lor, Theseus o răpește pe una dintre ele, pe nume Antiope. Amazoanele invadează atunci Attica, dar sînt învinse în cele din urmă de către erou și silite să se retragă. Antiope moare cu această ocazie, luptînd alături de Theseus, cu care între timp avusese și un fiu, pe Hippolytus. După moartea Antiopei eroul se căsătorește cu Phaedra, cu care mai are doi copii: pe Acamas și pe Demophon (v. și Phaedra). O serie de alte episoade importante din viața eroului sînt legate de prietenia sa cu eroul lapit Pirithous. Împreună cu acesta Theseus o răpește pe Helena, fiica lui Tyndareus (v. și Helena), pe care, dorind s-o ia de soție, o aduce în Attica. O lasă însă acasă, în grija mamei lui. Aethra, și pleacă din nou cu Pirithous, pentru a-i găsi și acestuia o soție. De data aceasta expediția e mult mai primejdioasă: cei doi coboară în Infern cu gîndul s-o răpească pe Persephone. Mîniat de îndrăzneala lor necugetată, Hades îi oprește însă acolo prizonieri pentru totdeauna. Și poate că Theseus ar fi împărtășit veșnic soarta nefericită a prietenului său, rămas în Infern și țintuit în Jilțul Uitării, dacă n-ar fi trecut pe acolo Heracles. Acesta l-a luat pe erou cu sine și l-a readus înapoi pe pămînt. În lipsa lui Theseus însă, Helena fusese răpită de dioscuri, bătrîna mamă a eroului dusă în robie, și el însuși, deposedat de tron de către nobilii nemulțumiți de conducerea sa, fusese înlocuit cu Menestheus. Theseus se retrage atunci la Scyros, la curtea regelui Lycomedes. Acolo moare, bătrîn și uitat (ucis – după o versiune – de însăși mîna regelui) (v. și Lycomedes).

Thetis, divinitate marină, una dintre fiicele lui Nereus și ale lui Doris (v. și Nereides) și nepoata titanidei Tethys (v. și Tethys), cu care e adeseori confundată. Thetis a fost crescută în copilărie de Hera, de care o va lega întotdeauna – ca și pe bunica ei, titanida – o strînsă prietenie. Ea a fost curtată atît de Poseidon cît și de Zeus dar, aflînd că soarta îi urzise nereidei să nască un fiu care avea să fie mai puternic decît tatăl său, cei doi zei, temători pentru puterea lor, s-au retras, cedîndu-i locul unui muritor de rînd, Peleus. La nunta lui Thetis cu Peleus au fost poftiți toți zeii, în afară de o singură zeiță, a vrajbei (v. și Eris). Din unirea lui Thetis cu Peleus s-a născut Achilles (v. și Achilles).

Thrasymedes, unul dintre fiii lui Nestor, regele Pylosului. A participat, alături de tatăl său, la războiul troian.

LIPPI 1. Fra Filippo L. (c. 1406-1469), pictor italian. Călugăr carmelit. Fresce de valoare prin finețea șio precizia desenului și prin prospețimea și luminozitatea coloritului („Încoronarea Fecioarei”, „Fecioara cu Pruncul”, „Viața Sf. Ștefan și a Sf. Ioan Botezătorul”, toate la domul din Prato, „Viața Fecioarei”, la domul din Spoleto). 2. Filippino L. (c. 1457-1504), pictor italian. Fiul lui L. (1); elev al tatălui său și admirator al lui Botticelli. Lucrări de șevalet („Adorația Păstorilor”) și decorații murale (frescele „Viața Sf. Toma d’Aquino”, de la biserica Santa Maria Sopra Minerva din Roma, „Viețile Sf. Filip și ale Sf. Ioan”, de la biserica Santa Maria Novella din Florența) de o delicată armonie coloristică și dinamism expresiv.

Zeus, cel mai puternic dintre olimpieni, socotit drept stăpînul suprem al oamenilor și al zeilor. Zeus făcea parte din cea de-a doua generație divină (v. și Gaea). El era cel mai mic dintre fiii lui Cronus și ai Rheei. Ca să-l scape de urgia tatălui său, care-și înghițea rînd pe rînd copiii de îndată ce se nășteau (v. Cronus), Rhea l-a ascuns pe Zeus trimițîndu-l în Creta, unde a fost îngrijit de nimfe (v. și Amalthea). Cînd a crescut mare, Zeus a pus la cale, cu ajutorul Gaeei și al lui Metis, detronarea tatălui său. După ce l-a silit pe Cronus să-și verse înapoi copiii înghițiți, Zeus, împreună cu frații săi acum reîntorși la viață, i-a declarat război lui Cronus. În ajutorul acestuia au sosit însă frații săi, titanii. Lupta a durat zece ani încheiați și a luat sfîrșit cu victoria olimpienilor. Zeus a devenit stăpînul întregului Univers. El a dăruit Lumea subpămînteană fratelui său Hades, iar Marea lui Poseidon, păstrîndu-și pentru sine Pămîntul. Pînă să dobîndească pacea, a avut de înfruntat însă noi vrăjmași, de data asta pe giganții asmuțiți împotriva sa de către Gaea. Lupta cu Typhon (v. și Typhon) a fost cea mai grea, dar, în cele din urmă, Zeus a ieșit din nou și definitiv biruitor. Cu prima sa soție, Metis, Zeus a născut-o pe zeița Athena (asupra împrejurărilor în care s-a produs nașterea ei, v. Athena), cu Themis a avut mai multe fiice, numite Ore și Moire, cu Eurynome – Grațiile, cu titanida Dione a avut o fiică, pa zeița Aphrodite, cu altă titanidă – pe nume Mnemosyne – a avut drept fiice cele nouă Muze, cu Leto, doi copii – pe Artemis și pe Apollo, cu sora sa Demeter, pe Persephone etc. Dintre soții, cea sortită să-i fie egală și regină alături de el în Olympus a fost sora sa, Hera. Cu ea Zeus a avut trei copii: pe Ares, pe Hebe și pe Ilithyia. Zeus a zămislit numeroși copii unindu-se, în egală măsură, și cu muritoarele de rînd: Alcmene, Danaë, Io, Europa, Niobe etc. (v. numirile respective). Ca stăpîn suprem și ca deținător al puterii supreme absolute, Zeus era cel care împărțea dreptatea printre oameni și zei, el era expresia echilibrului și a ordinii din natură și din societate. Era socotit zeul luminii, al fenomenelor naturale, deținătorul fulgerelor și, mai ales, al trăsnetelor – manifestare cu precădere a forței și a mîniei sale divine. El domnea în palatul său care se afla pe crestele înalte ale Olimpului și de acolo, înconjurat de ceilalți zei, cîrmuia destinele lumii, împărțind binele și răul printre muritori și veghind asupra împlinirii destinelor lor. În mitologia romană Zeus purta numele de Iupiter (v. și Iupiter).

Zagreus, fiul lui Zeus și al Persephonei. Fiindcă îi fusese hărăzit de către tatăl său să devină stăpînul Universului, Hera, din gelozie, le-a poruncit titanilor să-l ucidă. Zagreus – denumit și primul Dionysus – a fost tăiat în bucăți și devorat de către titani. Zeus a reușit să-i salveze doar inima, rămasă încă vie. Pe aceasta, părintele său divin a înghițit-o și, unindu-se ulterior cu Semele, a dat naștere unui nou fiu, reîncarnare a lui Zagreus, anume zeului Dionysus (v. și Dionysus).

LOTHAR, numele a doi împărați ai Sfântului Imp. Roman. Mai importanți: L. I, împărat (840-855). Fiul lui Ludovic I cel Pios. Înfrânt la Fontenoy (841) de frații săi, Ludovic Germanicul și Carol Cel Pleșuv. Prin Tratatul de la Verdun (1843) încheiat cu aceștia, și-a păstrat titlul imperial, stăpânirea asupra regiunilor centrale ale imperiului, precum și asupra Pen. Italice. L. II, împărat (855-869), fiu lui L. I. La moartea tatălui său a moștenit regiunea între Vosgi și Frisia (Lotharingia). Regatul său a fost împărțit între Ludovic Germanicul și Carol cel Pleșuv.

MANRIQUE [manríke], Jorge (c. 1440-c. 1479), poet spaniol. Poezii burlești, alegorice, elegii („Stanțele lui Jorge Manrique la moartea tatălui său”), ce se disting prin muzicalitatea și sobrietatea expresiei.

ENDYMION (în mitologia greacă), păstor de o rară frumusețe, care, îngrozit de perspectiva bătrâneții, a cufundat de tatăl său Zeus, la rugămintea sa, într-un somn veșnic, pentru a-i conserva tinerețea. Mitul a circulat în literatură (J. Lyly, J. Keats), pictură (van Dyck, Rubens) etc.

FAETON (PHAETHON) (în mitologia greacă), fiul lui Helios (zeul Soarelui). A cerut tatălui său carul cu foc, dar, nefiind în stare să țină în frâu armăsarii înaripați, era gata să pârjolească întreg Pământul. Pentru a evita acest lucru, Zeus l-a trăznit și F. s-a prăvălit în râul Eridan.

GALLIENUS, Publius Licinius Egnatius, împărat roman (253-168), asociat la domnie tatălui său Valerian (până în 260), încredințându-i-se provincii din Europa. Confruntat cu cea mai mare criză a statului roman în sec. 3, a inițiat un program de reforme (îndeosebi în domeniul militar). A purtat războaie grele la granița Rinului cu francii și alamanii (254-259) și cu dacii (257), luându-și titlul de Dacicus Maximus și a respins o mare invazie a goților (267).

GHICA-COMĂNEȘTI, Nicolae (1875-1921), călător și explorator român. Împreună cu tatăl său, Dimitrie, a întreprins în 1895 o expediție în Somalia, unde a efectuat ridicări topografice și a alcătuit colecții de elemente rare de floră și faună („Cinci luni în țara somalilor”, „O călătorie în Africa”).

EDIP (OEDIPUS, OIDIPUS) (în mitologia greacă), erou din ciclul legendelor teban. Abandonat în munți îndată după naștere de către tatăl său, Laios, regele Tebei, căruia un oracol îi prezisese că va pieri de mâna propriului său fiu. E., care nu-și cunoștea părinții, și-a ucis mai târziu tatăl și s-a căsătorit ci mama sa, Iocasta. Aflând adevărul, E. și-a scos ochii. V. Sfinxul. ◊ (Psih.) Complexul lui E. = complex psihologic evidențiat de S. Freud pentru a descrie ura geloasă a fiului față de tată și dorința sexuală față de mamă, în perioada structurării psihismului infantil.

METAGENES (sec. 6 î. Hr.), arhitect grec, A continuat construcția Templului din Efes, una dintre cele șapte minuni ale lumii, începută de tatăl său, Chersiphron.

MIHAIL III FIODOROVICI, țar al Rusiei (1613-1645). Întemeietorul dinastiei Romanov. Ales țar de către Zemski Sobor, bolnav și incapabil, a cârmuit inițial (1613-1619) sub influența mamei, apoi (1916-1633) a tatălui său, patriarhul Filaret. A purtat lupte cu suedezii (1614-1617) și cu polonii (1632-1634).

NICOLAE ALEXANDRU, domn al Țării Românești (1352-1364), asociat tatălui său Basarab I (din 1340). A continuat politica de consolidare a țării și a înființat Mitropolia Țării Românești, cu sediu la Curtea de Argeș (1359). Pe plan extern, a luptat împotriva tătarilor.

NICOLAI [nikolái], Christoph Friedrich (1733-1811), scriitor și editor german. A condus (din 1758) librăria înființată de tatăl său la Frankfurt pe Oder, unde a organizat un puternic centru cultural. Fondator al unor reviste importante, ca „Biblioteca universală germană” (1765-1806). Lucrările sale se caracterizează printr-un pătrunzător spirit satiric („Bucuriile tânărului Werther”, parodie după Goethe).

NUMERIANUS (Marcus Aurelius Numerius), împărat roman (283-284). A participat la campania întreprinsă de tatăl său, Carus, împotriva perșilor (283). Asasinat de Aper, prefectul pretoriului și socrul său, care va oferi tronul lui Dioclețian.

PĂRÍNTE (lat. parens, -ntis) s. m. 1. Bărbat considerat în raport cu copiii săi; tată; (la pl.) tata și mama în raport cu copiii. ♦ Strămoși, străbuni. 2. Întemeietor al unui neam; inițiator, fondator al unei științe, al unei mișcări culturale etc. ♦ Părinții Bisericii = învățătorii și scriitorii vechii Biserici creștine, ca martori și reprezentanți cu autoritate ai tradiției doctrinare a Bisericii, care pe baza scripturilor și a tradiției au elaborat ansamblul doctrinelor creștinismului. Ei nu sunt doar episcopi și scriitori, ci se disting prin valoarea doctrinei lor, prin sfințenia vieții lor și aprobarea Bisericii. Epoca P.B. începe în sec. 2 cu părinții apostolici și se încheie în sec. 7 și 8 cu Grigorie cel Mare, în Occident, și Ioan Damaschin, în Răsărit. ◊ Părinții Apostolici = grup de scriitori creștini care au fost ucenici direcți ai sfinților apostoli ori ai ucenicilor acestora au înregistrat ultimele ecouri ale generației apostolice și ale căror scrieri au fost considerate multă vreme egale în rang cu cele canonice din „Noul Testament”, unele fiind chiar introduse temporar în canon (Clement Romanul, Ignatie Teoforul, Policarp, Barnaba ș.a.). Noțiunea și titlul de p. a. au apărut în sec. 17, la savantul francez Jean B. Cotelier, care a editat pentru prima oară împreună acele scrieri. ◊ Părinții Capadocieni (sau Neonicenieni) = părinți ai Bisericii care și-au desfășurat activitatea literară și pastorală în Capadocia (Vasile de Cezarea, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa) și au explicat „dogma de la Niceea”, raportul dintre substanța divină unică și cele trei persoane ale Treimii. Cu ei sunt stabilite definitiv doctrinele de bază ale creștinismului și terminologia trinitariană. V. și patristică. 3. Preot, călugăr.

PEDRO, numele a patru regi ai Aragónului: P. I, rege al Aragónului și Navarrei (1094-1104). Între 1085 și 1094 a fost asociat la domnie de tatăl său, Sancho Ramírez. În cadrul Reconquistei, alături de El Cid Campeador, a obținut victorii asupra maurilor (Huesca, 1096 și Barbastro, 1100); P. II (1196-1213)M încoronat de papa Innocențiu III. A luptat împotriva maurilor, conduși de Almohazi, lângă Las Nanas de Tolosa (1212) și Muret, unde a și murit. P. III cel Mare (1276-1285). A cucerit Sicilia de la Angevini, încoronându-se rege al acesteia (1282); a respins o invazie a francezilor (1285) conduși de Filip III. P. IV Ceremoniosul (1336-1387). A reîncorporat regatul insulele Baleare și privincia franceză Rousillon (1343-1344), a zdrobit o rebeliune a nobilimii aragoneze (1348), grupată în Uniunea Aragoneză de la Epila.

POLO, Marco (1254-1324), negustor și călător venețian. A făcut o lungă călătorie (1271-1295), însoțit de tatăl său Niccolò și unchiul său Matteo, pornind din Veneția, străbătând continentul asiatic (Asia Mică, Pamir și Tibet) și ajungând în China (1275), unde a fost primit la curtea împăratului Kubilai, îndeplinind diverse misiuni diplomatice pentru acesta. A plecat pe mare din China (1292) și s-a întors la Veneția (1295). Capturat de genovezi și închis, și-a relatat impresiile despre călătoriile sale („Cartea lui Marco Polo, cetățean venețian, zis Milion, în care sunt vestite minunile lumii”), traduse în mai multe limbi, care au constituit cea mai importantă sursă documentară medievală referitoare la Asia și au trezit interesul altor exploratori (printre care Cristofor Columb).

PRETORIA [pritó:riə], capitala ad-tivă (sediul Guvernului, din 1920) a Rep. Africa de Sud, situată pe râul Alpies (afl. al lui Limpopo), pe un platou, la 1.400 m alt., la 35 km NNE de Johannesburg; 525,6 mii loc. (1991). Nod feroviar. Aeroporturile Jan Smuts și Wonderbum. Ind. siderurgică, constr. de mașini (material feroviar, asamblare de automobile, biciclete, aparataj electrotehnic, utilaje poligrafice), chimică, a cimentului, sticlăriei, textilă și alim. Două universități (1873, 1930); Muzeul Transvaal; catedrale romano-catolică și anglicană. Grădină zoologică. Întemeiat în 1855 de Marthinus W. Pretorius (primul președinte al Republicii bure Transvaal) și denumit în onoarea tatălui său, liderul bur Andries W.J. Pretorius, a devenit, în 1860, capitala Republicii bure Transvaal; din 1910, capitala Uniunii Sud-Africane, iar din 1961 a Republicii Africa de Sud.

PROTEU (în mitologia greacă), divinitate marină de origine egipteană. Înzestrat de Poseidon, tatăl său, cu darul profeției și capacitatea de a lua mereu alte înfățișări, de care se folosea atunci când voia să se sustragă întrebărilor puse de muritori. Locuia în insula Pharos din Egipt. Simbol al prefacerii neîncetate a materiei.

HENRIC, numele a patru regi ai Franței. Mai importanți: 1. H. II (1547-1559). A continuat lupta începută de tatăl său, Francisc I, împotriva lui Carol Quintul, aliindu-se cu principii protestanți germani. A încheiat cu Spania Tratatul de la Cateau-Cambrésis (1559), care punea capăt războaielor pentru supremație în Pen. Italică (Războaiele italiene) (1494-1559). Pe plan intern, a întărit monarhia; i-a prigonit pe protestanți (edictul de la Châteaubriant, 1551) și a introdus impozite, care au provocat răscoale. 2. H. III (1574-1589). Fiul lui H. II și al Caterinei de Medici. Ultimul rege al dinastiei de Valois. A fost și rege al Poloniei (1573-1574). Domnia lui se caracterizează printr-o fiscalitate apăsătoare, care a nemulțumit atât pe hughenoți, cât și pe catolici. Neliniștit de creșterea popularității liderului Ligii Catolice, Henric de Guise, organizează asasinarea acestuia (1588); pentru a face față Ligii, H. III l-a recunoscut pe H. de Navarra ca moștenitor prezumtiv al coroanei Franței. Asasinat de un călugăr dominican. 3. H. IV, rege al Navarrei, ca H. III (din 1572), și al Franței (1589-1610), întemeietor al ramurii de Bourbon a dinastiei Capetingilor. Pentru a obține tronul a luptat împotriva Ligii Catolice, dar a fost nevoit să revină la catolicism (1593). Victorios asupra Spaniei, a restabilit, prin Tratatul de la Vervins (1598), pacea, iar prin Edictul de la Nantes (1598) a pus capăt războaielor religioase, asigurând hughenoților libertatea cultului. Ajutat de hughenoți (ducele de Sully) și de catolici (Pierre Jeannin), a consolidat absolutismul monarhic și a dezvoltat industria, comerțul și agricultura. În 1604, a început colonizarea franceză a Canadei. Asasinat de un catolic fanatic.

HERSCHEL [hə:ʃəl], familie de astronomi englezi de origine germană: 1. Sir William H. (1738-1822). A pus bazele astronomiei stelare. Constructor al mai multor telescoape. A descoperit planeta Uranus (1781) și doi dintre sateliții săi (1787, Titania și Oberon), doi sateliți ai planetei Saturn (1789, Encelade și Mimas), mai mult de 800 de stele duble, peste 2.500 de nebuloase, roiuri stelare, mișcarea de ansamblu a sistemului solar, radiațiile infraroșii etc. 2. Caroline Lucreția H. (1750-1848). Sora lui H. (1). A colaborat cu fratele său la alcătuirea unui catalog stelar și a descoperit câteva comete și nebuloase. 3. Sir John Frederick William H. (1792-1871). Fiul lui H. (1). A continuat lucrările tatălui său, descoperind numeroase alte stele duble și nebuloase și întocmind cataloage stelare.

IBRAHIM PAȘA (1789-1848), general și om politic egiptean. Regent (1847), vicerege (1848). Fiul adoptiv al lui Mehmet Ali. În timpul Războiului de Eliberare Națională, a luptat, alături de turci ((1824-1827), împotriva grecilor. În 1832-1833 și 1839 a condus operațiunile militare împotriva sultanului Mahmud II, suzeranul tatălui său, și, în urma victoriei de la Nizib (24 iun. 1839), a cucerit Palestina, Libanul și Siria, obținând dreptul de succesiune în Egipt.

ICAR (ICAROS), (în mitologia greacă), fiul arhitectului legendar Dedal. Închis de regele Minos în Labirint, împreună cu tatăl său, a reușit să fugă cu ajutorul unor aripi făcute din pene lipite cu ceară. Ignorând sfaturile tatălui său, s-a apropiat prea mult de Soare, ceara aripilor s-a topit, iar el s-a prăbușit în mare în apropierea ins. Icaria. Mitul lui I. este un simbol al aspirației umane spre înalt.

ISAAC (în „Vechiul Testament”), patriarh evreu. Fiul lui Avraam și al Sarei și soțul Rebecăi. Salvat de un înger, atunci când tatăl său (căruia i se pusese la încercare credința) a vrut să-l sacrifice. A avut doi fii gemeni: Esau (Isav) și Iacov.

KIM JONG IL (n. 1942), om politic comunist nord-coreean. Fiul lui Kim Ir Sen. Desemnat de tatăl său ca moștenitorul celor mai înalte funcții de partid și de stat. Comandant suprem al armatei și președinte al Comisiei Naționale de apărare; conducătorul de facto al R.P.D. Coreene (1994-1996) și de iure (din 1996).

aduce v. 1. a duce la cineva: sluga aduse o trăsură; 2. a produce, a raporta (folos sau pagubă); nu aduce anul, ce aduce ceasul; 3. a pricinui: a aduce bucurie părinților; a aduce vorba, a se exprima; 4. a încovoia, a învârti (de sus în jos): când aducea fata paloșul ISP.; 5. a-și aduce cu cineva, a se asemăna întru câtva: acest copil își aduce cu tat’său; 6. a aduce la împlinire, a executa. [Lat. ADDUCERE].

bombă f. 1. ghiulea mare, umplută cu praf de pușcă, care se descarcă la aprinderea fitilului: râzând de al bombei șuer AL. 2. fig. știre neașteptată care umple de spaimă: moartea tatălui său fu o bombă pentru dânsul.

câine m. 1. animal domestic din familia carnivorelor digitigrade; 2. fig. (termen de dispreț) om rău (câinele fiind considerat ca tipul răutății): câinele de tată-său Pop.; 3. porecla ce Turcii dau creștinilor: om făr’de-lege, un câine creștin Bot.; 4. nume a două constelațiuni; 5. Mold. (sens tehnic) masă de tras doage; 6. nume de animale: câine tătăresc, numele bucovinean al nagâțului (pe care Tătarii l’ar fi dresat spre a descoperi pe Românii ascunși); [Mold. câne= lat. CANEM; sensul 5 face aluziune la imaginea animalului culcat pe labele sale] ║ adv. câine-câinește, cu mare greutate: a o duce câine-câinește.

cinovnic m. funcționar subaltern (învechit): tată-său a fost mulți ani cinovnic la spirtoase GHICA. [Rus. ČINOVNIKŬ].

demn a. 1. vrednic, care merită ceva: demn de laudă; 2. distins prin calitățile sale: om demn; 3. grav și rezervat: aer demn; 4. care e în conformitate cu: fiu demn de tatăl său.

imagine f. 1. chip, reprezentare prin pictură, sculptură, etc.; 2. mică stampă înfățișând un subiect religios sau altul; 3. asemănare: acest copil e imaginea tatălui său; 4. reprezentarea unui obiect în oglindă, hrană; 5. reprezentarea în spirit, idee; 6. metaforă ce redă o idee cu mai multă vioiciune prin sensibilizarea ei: dicțiune plină de imagini.

leit a. 1. turnat: cu păr aurit pe umeri leit POP. oștile leite în zale EM.; 2. fig. aidoma: e leit tată-său. [Dela un verb lei, a topi = slav. LIĬATI].

portret n. 1. imaginea unei persoane reprodusă prin pictură, desen sau fotografie; 2. fig. asemănare perfectă: acest copil e portretul tatălui său; 3. fig. descrierea exteriorului sau a caracterului unei persoane.

Alexandru I m. 1. principe de Battemberg, ales Domn al Bulgariei în 1879, repurtă în 1885 o victorie asupra Serbiei («eroul dela Slivnița») și fu silit să abdice în anul următor; el muri în 1894 la Gratz ca conte de Hartenau; 2. regele Serbiei, fiul lui Milan I și al Nataliei, născut în 1876 și proclamat rege în 1889, după abdicarea tatălui său, fu asasinat de o conspirațiune militară în 1903.

Edip m. 1. Mit. fiul lui Laiu și al Iocastei: el ucise pe tatăl-său fără să-l cunoască și deveni, fără să știe, bărbatul propriei sale mame, după ce deslegă ghicitoarea Sfinxului: aflând de nenorocirile și crimele sale, Edip își scoase ochii și umblă rătăcind din oraș în oraș călăuzit de ale sale două fiice, Antigona și Ismena; 2. fig. ghicitor de enigme.

Icar m. 1. Mit. fiul lui Dedal, scăpă cu tată-său din Labirint; cu ajutorul unor aripi lipite cu ceară; dar, aproape de soare, ceara se topi și Icar peri în mare; 2. fig. victima unor proiecte prea ambițioase si cutezătoare.

Jupiter m. 1. părintele zeilor și al oamenilor alungă din Olymp pe tatăl său Saturn și împărți universul cu frații săi Neptun și Pluton; 2. cea mai strălucitoare dintre planete după Venus.

semănà v. a fi asemenea: seamănă cu tată-său. [Lat. SIMILARE].

Napoleon I (Bonaparte) m. împărat al Francezilor, cel mai mare răsboinic al timpurilor moderne. Născut la Ajaccio în 15 August 1769, ajunse general de brigadă în 1794 și după strălucitele campanii din Italia (1796), întreprinse expedițiunea Egiptului (1798): prin lovitura de Stat din 18 Brumar (9 Noemvrie) răsturnă directoriul (1799), după care fu proclamat primul consul al Republicei și apoi (în 1804) împărat sub numele de Napoleon. Domnia sa fu ilustrată de victoriile repurtate asupra Austriacilor, Rușilor, Prusienilor și Spaniolilor; în 1812, întreprinse dezastroasa campanie în contra Rusiei, care coaliză Europa întreagă împotriva lui; silit să abdice în 1814, fu trimis, în insula Elba, de unde reintră în Franța; dar învins la Waterloo de Anglo-Prusieni (1815), se predete Englezilor, cari îl exilară în insula Santa-Elena, unde muri la 5 Maiu 1821. ║ Napoleon II, fiul celui precedent, primi la naștere (1811) titlul de Rege al Romei; după căderea tatălui său (1814), el se retrase la bunicul său Francisc II, care îi dete titlul de duce de Reichstadt, și muri în 1832; ║ Napoleon III, împărat al Francezilor, fiul lui Ludovic Napoleon, regele Olandei; numit Președinte al Republicei Franceze în 1848 și proclamat împărat după lovitura de Stat din 2 Decemvrie 1851, întreprinse (aliat cu Englezii și cu Turcii) campania din Crimeia, care se termină cu coprinderea Sevastopolului și cu tractatul din Paris (1855); după răsboiul din Italia în contra Austriacilor (1859) și după expedițiunea nenorocită a Mexicului (1862-1867), declară răsboiu Prusiei (1870); învins și făcut captiv la Sedan în urma unor dezastre cumplite (2 Septemvrie 1870), Napoleon fu detronat de Parizieni și se retrase apoi în Anglia, unde muri în 9 Ianuarie 1873. Fiul său, principe imperial, fu ucis într’o expedițiune contra Zulușilor în Africa (1879).

Orcan m. al doilea Sultan al Turcilor, urmă (1326) tatălui său Osman I; el își întinse domnia până la porțile Constantinopolii și muri în 1360.

Telemac m. 1. Mit. fiul lui Ulyse și al Penelopei, se duse în căutarea tatălui său, călăuzit de Minerva sub figura lui Mentor; 2. titlul unui roman epic de Fenelon.

Titu m. împărat roman, fiul lui Vespasian, coprinse Ierusalimul (70), urmă tatălui său (79) și domni doi ani, căutând cu sinceritate a ușura suferințele poporului său (41-81 a. Cr.).

Wilhelm m. nume a 3 suverani ai Prusiei și Germaniei: WILHELM I (de Hohenzollern) urmă în 1861 fratelui său Frideric-Wilhelm IV, învinse Austria (1866), Franța (1870) și fu proclamat (1881) împărat al Germaniei (1797-1888); WILHELM II, nepotul celui precedent, născut în 1859, urmă pe tron în 1888 tatălui său Frideric III, care nu domni decât trei luni. Principalul autor și inspirator al răsboiului mondial (1914-1918), Wilhelm II, după ultimele succese ale Aliaților, abdică tronul în 1918 și se refugiă în Olanda.

TATĂ, tați, s. m. 1. Bărbat care are copii; nume pe care i-l dau acestui bărbat copiii săi când i se adresează sau când vorbesc despre el ori pe care și-l dă el însuși când vorbește cu copiii săi; taică, părinte, tătân, babacă. ◊ Tată de familie = bărbat care are copii pe care îi crește; cap de familie. Tată mare sau tata-moșu = bunic. Tată vitreg = al doilea soț al unei femei în raport cu copiii ei dintr-o căsătorie anterioară. Tată bun = tată adevărat. ◊ Loc. adj. Din tată în fiu = transmis de-a lungul generațiilor, prin descendență directă, din generație în generație. ◊ Expr. Calcă pe urmele lui tată-său, se spune despre cel care seamănă cu tatăl său în apucături și obiceiuri (rele). Bucățică ruptă tată-său sau tată-său în picioare, se spune despre un copil care seamănă perfect tatălui său. Se leapădă și de tată-său sau vinde și pe tată-său, se zice despre un om rău, lipsit de scrupule. Unde dă tata, crește carnea, se spune când părintele își pedepsește copiii pentru binele lor. Măi tată! exclamație de uimire sau de satisfacție. 2. (La vocativ) Termen cu care se adresează cineva unui copil (sau unei persoane tinere străine) pentru a marca un raport de familiaritate și de simpatie. 3. (Uneori determinat prin „socru”) Nume dat de ginere sau de noră socrului. 4. (Fam.) Nume dat unui bărbat (mai în vârstă) în semn de respect sau de afecțiune. ♦ (Pe lângă un nume de persoană) Nume dat unui bărbat considerat ca strămoș, ca fondator al unei dinastii, al unui neam etc. 5. (În credința creștină) Dumnezeu, creatorul lumii. ◊ Tatăl nostru = numele unei rugăciuni creștine. ◊ Expr. (A ști) ca (pe) Tatăl nostru = (a ști) foarte bine, pe de rost, fără greșeală. 6. Fig. (Fam.) Creator, făuritor, fondator. 7. Fig. (Glumeț) Cel care întrupează cele mai înalte calități, care este deasupra altora, îi covârșește pe toți. [Nom. sg. art.: tata și tatăl, gen.-dat. sg.; tatii și tatei] – Lat. tata.

BABACĂ, babaci, s. m. (Înv. și reg.) Tată. ◊ Expr. Trai, neneaco, cu (sau pe) banii babachii, se spune despre cineva care duce o viață fără griji cu banii tatălui său sau, p. ext., cu banii altuia. ♦ (Fam.; la pl.) Părinți. [Var.: băbacă, babac s. m.] – Din ngr. babákas.

DRAC, draci, s. m. 1. Ființă imaginară, de sex masculin, întruchipare a spiritului rău; diavol, demon, satana, necuratul, aghiuță. ◊ Expr. A fi dracul gol (sau împielițat) sau a fi drac împielițat = a) a fi rău, afurisit; b) a fi isteț, poznaș. Omul (sau salba, poama) dracului sau om al dracului = a) om rău, ticălos; b) om întreprinzător, descurcăreț. A se teme de ceva ca de dracul (sau ca dracul de tămâie) = a se teme foarte tare de ceva. A se uita la cineva ca la dracul = a se uita la cineva cu dușmănie sau cu frică. E tot un drac = e totuna, e același lucru. A avea (sau a fi cu) draci sau a avea pe dracul în el = a) a fi rău dispus, enervat; b) a fi energic, plin de viață, neastâmpărat. Parcă a intrat dracul în el, se zice despre cineva mânios, agitat sau cu o energie inepuizabilă. A băga (pe cineva) în draci (sau în toți dracii) = a intimida, a înfricoșa (pe cineva); a face (pe cineva) să depună toate eforturile (de frică). Trebuie să fie un drac la mijloc, se spune când nu poate fi găsită o explicație logică a unei situații încurcate sau când se bănuiește o cauză ascunsă, greu de găsit. Și-a băgat (sau și-a amestecat) dracul coada, se zice când o situație care părea clară se complică dintr-odată, capătă o evoluție neașteptată. A trage pe dracul de coadă = a fi foarte sărac, a o duce greu. A căuta pe dracul = a intra singur într-o încurcătură, a-și provoca singur neplăceri. A da de (sau peste) dracul ori a vedea (sau a-și găsi) pe dracul = a o păți. A căuta pe dracul și a găsi pe tată-său = a ajunge într-o situație și mai rea decât aceea anterioară. A trimite (pe cineva) la dracul sau a da dracului = a înjura, a blestema (pe cineva), pomenind de diavol. A trimite (pe cineva) de la dracul la tată-său = a purta (pe cineva) de colo până colo. A cere pe dracul și pe tată-său (sau cât dracul pe tată-său) = a cere (pe ceva) un preț exorbitant. A face pe dracu-n patru sau a face și pe dracul = a face tot posibilul, a încerca toate mijloacele. A da (sau a lăsa) dracului (pe cineva sau ceva) = a abandona, a părăsi (pe cineva sau ceva), a renunța definitiv (la cineva sau la ceva). A se duce dracului = (despre persoane dezagreabile; adesea în imprecații) a se duce fără să se mai întoarcă (și într-un loc neștiut); (despre bunuri materiale) a se pierde, a se irosi. A se duce la dracul = a pleca unde vrea (fără să-i mai știe nimeni de urmă și fără să-i mai dorească revederea). A-l lua dracul (sau dracii, mama dracului) = a muri; a o păți. La dracul! formulă exclamativă de dispreț prin care se exprimă dorința de a renunța la ceva, de a se lepăda de ceva. Pe dracul! = (formulă exclamativă de negație) nimic! Al dracului! sau ptiu, drace! exclamații exprimând uimire, enervare, admirație. A nu avea nici pe dracul = a fi perfect sănătos. Lucrul dracului = lucru dificil, dubios, care creează neplăceri. (Glumeț și ir.) Buruiana (sau iarba, tămâia) dracului = tutun. ♦ (În formule de generalizare extremă, cu sensul de „orice”, „oriunde”, „fie cine-o fi”) Face și pe dracul. ◊ Expr. La dracu-n praznic sau la mama dracului, unde și-a înțărcat dracul copiii, unde și-a spart dracul opincile = într-un loc (neprecizat) foarte îndepărtat. ♦ (În expr.) Al dracului (de...) = a) foarte rău, păcătos; b) incomod, dificil; c) foarte, peste măsură de..., grozav; d) energic, descurcăreț, răzbătător. (Așa) de-al dracului! = fără niciun motiv, fiindcă așa vreau! 2. Fig. Om plin de păcate, rău, crud; om poznaș, isteț, vioi. 3. Compus: drac-de-mare = pește marin de culoare cenușie-roșiatică, cu corpul și capul comprimate lateral, a cărui primă aripioară dorsală este formată din țepi veninoși (Trachinus draco). – Lat. draco, „șarpe, balaur”.

PĂRINTE, părinți, s. m. 1. (La pl.) Tata și mama. ♦ Fiecare dintre cei doi părinți (1). ◊ (La pl.) Strămoși, străbuni. 2. Bărbat considerat în raport cu copiii săi; tată. ♦ Fig. Îndrumător, călăuzitor, protector spiritual, călugăr. 3. Fig. Fondator, întemeietor, inițiator (al unei științe, al unei mișcări culturale etc.). ♦ Părinții Bisericii = învățătorii și scriitorii vechii Biserici creștine, ca martori și reprezentanți cu autoritate ai tradiției doctrinare a Bisericii, care pe baza scripturilor și a tradiției au elaborat ansamblul doctrinelor creștinismului. 4. Fig. (în limbajul bisericesc) Dumnezeu (ca protector al oamenilor). ♦ Șef al religiei creștine, întemeietor sau conducător al Bisericii creștine. ◊ (Prea) sfântul părinte = papa. 5. Fig. Preot. – Lat. parens, -ntis.

AFARĂ adv. (Cu sens local, în opoziție cu înăuntru) Dincolo de limitele unui spațiu îngrădit (acoperit, închis etc.); în exterior. Omul... ședea afară pe scara vagonului. DUMITRIU, B. F. 5. Afară e soare sub nor, Dar haină de aur e norul. COȘBUC, P. II 47. Vine cu gîndul să măture scrumul afară. CREANGĂ, P. 255. Afară plouă, ninge, afară-i vijelie Și crivățul aleargă pe cîmpul înnegrit. ALECSANDRI, O. 164. ◊ Expr. A da afară = a) a scoate (pe cineva sau ceva) cu forța din locul unde se află, a îndepărta, a elimina, a exclude; (ieșit din uz, cu privire la o persoană angajată într-un post) a concedia. Nici unul dintre prieteni nu s-a lăsat înduioșat de vorbele lui frumoase, ba unii chiar l-au dat afară. CARAGIALE, O. III 62. Setilă, dînd fundurile afară la cîte o bute, horp! ți-o sorbea dintr-o singură sorbitură. CREANGĂ, P. 261. Ba mai bine-ți caută de nevoi și-ți ia tălpășița pînă nu vine neneaca, ca să te deie de urechi afară. ALECSANDRI, T. I 38; b) a vomita, a vărsa. A dat afară tot ce a mîncat. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» sau «de») Alexiu îl urmă afară din cameră. DUMITRIU, B. F. 54. Cînd răsărea soarele, se aflau afară din sat. SADOVEANU, B. 106. Trecu afară de împărăția tatălui său. ISPIRESCU, L. 4. Ochii i-au ieșit afară din cap, cît cepele de mari. CREANGĂ, P. 53. ◊ (Precedat de prepoziții, cu sensul determinat de acestea) De afară = dinspre exterior înspre interior. La ce se pregătea înlăuntrul său, a răspuns de afară austrul. SADOVEANU, N. F. 10. Pe afară, indică un loc mai puțin definit din exterior. Mii de paseri ciută... pe-afară. ALECSANDRI, P. A. 174. De pe afară, indică o mișcare dinspre un loc mai puțin definit din exterior. Într-o zi capra cheamă iezii de pe afară. CREANGĂ, P. 19. ◊ Loc. prep. Afară de... = cu excepția a..., fără a mai socoti și... Ieșiră toți, afară de copii și de o muiere tînără. DUMITRIU, N. 153. Printre crengi scînteie stele... Și afară doar de ele Nime-n lume nu ne simte. EMINESCU, O. I 209. Răspunseră toți, afară de doi juni boieri. NEGRUZZI, S. I 149. ◊ Loc. adv. Afară de aceasta (sau asta) sau afară de aceea (sau aia) = pe lîngă aceasta, în plus. Și apoi, afară de aceasta, omul acela era ceva de spăriet. CREANGĂ, P. 239. Din cale-afară sau afară din cale = peste măsură, foarte, neobișnuit de... Adormea, ș-a doua zi se deștepta în aceeași priveliște dureroasă a vieții lor, din cale-afară chinuită. VLAHUȚĂ, O. A. 255. Încă n-am văzut așa femeie, să plîngă de toate; era miloasă din cale-afară. CREANGĂ, O. A. 44. Era un vis misterios Și blînd din cale-afară. EMINESCU, O. I 185. ◊ Loc. conj. (Rar, pleonastic) Afară-numai (sau, mai rar, doar) dacă nu... = numai cu condiția ca..afară de cazul cînd... Vin la tine, afară numai dacă nu intervine ceva excepțional. ♦ (Cu valoare de interjecție) Ieși! pleacă! du-te! Afară! pîn’nu mă iuțesc! ALECSANDRI, T. 974. ♦ (Familiar) La țară. Vara plecau cu toții afară, la un unchi al lor. VLAHUȚĂ, O. A. 252.

AN², ani, s. m. I. 1. Măsură sau perioadă de timp cuprinzînd 12 luni: a) (intervalul de timp se socotește de la 1 ianuarie) Anul 1954. ◊ Pre tine, an tînăr, te văd cu mulțumire! Pre tine te dorește tot neamul omenesc! ALEXANDRESCU, P. A. 78. ◊ Anul acesta = anul curent. Anul trecut = anul expirat. Anul viitor = anul care începe la 1 ianuarie viitor. Cine îmi va spune Ce-o să aducă ziua și anul viitor? ALEXANDRESCU, P. 77. ◊ (În legătură cu recolta) An bun. An rău. ♦ Loc. adv. În anul... = în cursul anului... Eminescu s-a născut în anul 1850. La anul = în anul viitor, peste un an. Dacă la toamnă tot nu s-o putea, atunci la anul pe vremea asta, ți tot trebuie să se termine o dată. DUMITRIU, B. F. 134. Noroc bun... și la anu cu bine! ALECSANDRI, T. 673. ♦ Anul nou = ziua de 1 ianuarie (în care se serbează începutul unui an); b) (intervalul de timp se socotește cu începere de astăzi, privind în trecut sau în viitor) Peste un an va termina școala medie. ◊ Loc. adv. Acum un an (sau doi ani etc.) = cu un an (sau cu doi ani etc.) în urmă. Acum trei ani a fost o iarnă grea. (Precedat de prep. «de a», adjectival) Cu mîndra de-acum un an Dintr-un măr mă săturam. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 155. ◊ Loc. adv. De un an (sau doi ani etc.) = de acum un an (sau doi ani etc.) încoace. Toată lumea se bucură de pace. D-ta ești un om liber și poți să te duci unde vrei... Așa îi spuneam tatei de 18 ani. SAHIA, N. 25. Părinții tăi nu mai trăiesc de sute de ani. ISPIRESCU, L. 8. N-am dat ochii cu Vîlcan De-i mai bine de un an. TEODORESCU, P. P. 551. Un an (sau doi ani etc.) după... = cînd a (sau va fi) trecut un an (sau doi ani etc.). De ani și ani = de mulți ani, de vreme îndelungată. De ani și ani glasul meu tace. BENIUC, V. 140. Unchiul... îl întrebă pe tata de toate neamurile pe care nu le-a văzut, de ani și ani. STANCU, D. 142. ◊ Expr. (La) mulți ani! = să trăiești mulți ani! să fie (pentru) mulți ani!; c) (intervalul de timp se socotește de la o dată din trecut) Bădică, mîne ți se-mplinește anul, ia-mă și pe mine cu d-ta, că ți-oi fi de mare folos. EMINESCU, N. 21; d) (intervalul de timp se socotește de la o dată oarecare, neprecizată) (Cu determinările «tot», «întreg», «de zile», care accentuează durata, lungimea anului). E rău cînd anu-ntreg ți-e prost Și masa cînd ți-e-n drum. COȘBUC, P. I 229. A ținut veselia ani întregi. CREANGĂ, P. 279. [își luă] merinde ca să-i ajungă un an de zile. ISPIRESCU, L. 13. ◊ (Urmat de determinări indicînd un ciclu de munci sau lucrări) An bugetar. ◊ La sfîrțitul anului școlar, mergînd acasă în vacanță, prezentă cu bucurie tatălui său un certificat strălucit. REBREANU, P. S. 37. ◊ Loc. adv. An de (sau cu) an = în fiecare an, în tot anul, mereu. An de an vas roșu-naintează Pe talazuri clocotind potrivnic. BENIUC, V. 42. An cu an împărăția tot mai largă se sporește. EMINESCU, O. I 144. (Rar) An devreme = amar de vreme, mulți ani, îndelung. Era un hat larg, un fel de drumușor bătucit an de vreme de roțile carelor, de picioarele vitelor și ale oamenilor. CAMILAR, TEM. 330. Într-un an = în intervalul de un an. Toate învățăturile pe care alți copii le învăța într-un an, el le învăța într-o lună. ISPIRESCU, L. 2. Într-o lună Toarce-o lină Și-ntr-un an Țese-un suman! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 457. Cu anii = ani întregi, ani de-a rîndul,vreme îndelungată. Dacă pleci acum, nu ne vom mai vedea cu anii. (în sistemul de angajări din trecut, în legătură cu verbele «a angaja», «a tocmi» etc.) Cu anul = pe timp de un an. La (sau într-)un an (sau la doi ani etc.) o dată = o singură dată într-un an (sau în decursul a doi ani etc.); rar. Ne intîlnim la un an o dată. ◊ Găsește din întîmplare cîte o piatră de aceste, picată de pe cerb, cînd se scutură el!a șapte ani o dată. CREANGĂ, P. 218. 2. (Alai ales la pl., precedat de un număr, indică vîrsta unei ființe sau vechimea unui lucru) Cal de 5 ani. Stejar de 100 de ani. ◊ Țîțaca Leona uita prea des că împlinisem cinsprezece ani. SADOVEANU, N. F. 7. Am un unchi bătrîn, de 999 de ani și 52 de săptămîni. CREANGĂ, P. 52. ♦ (La pl.) Vîrstă (înaintată). La anii mei nu mai pot urca pe munte. ◊ Și s-așază toți la masă, cum li-s anii, cum li-i rangul. EMINESCU, O. I 85. ♦ (La pl.) Epocă din viață; viață. [Bătrînii] buciumă din creasta depărtării Un cîntec pentru anii mei frumoși. Pentru toate nădejdile și izbînzile țării! DEȘLIU, G. 24. Luminoasă și voioasă ți-era casa părintească... Casa ta ce-adăpostise anii tăi surîzători. MACEDONSKI, O. I 75. 3. (La pl.) Perioadă de timp de un oarecare număr de ani (l); epocă, vreme. Vai! tot mai gîndești la anii cînd visam în academii...? EMINESCU, O. I 140. Trecut-au ani de lacrimi, și mulți vor trece încă Din ora de urgie în care te-am pierdut! ALECSANDRI, P. A. 62. II. (Astron.; cu determinări precizînd lungimea intervalului de timp) An tropic = interval de timp (de 365 de zile, 5 ore, 48 de minute și 46 de secunde) care se scurge între două treceri consecutive ale soarelui prin același punct echinocțial. (Ținînd seamă de nevoia practică de a cuprinde un număr întreg de zile, fracțiunea se suprimă și anii se împart astfel:) An comun sau an calendaristic = an de 365 de zile. An bisect = an care are cu o zi mai mult decît anii obișnuiți, an de 366 de zile (și care revine la fiecare patru ani). ♦ An-lumină = unitate întrebuințată în astronomie pentru măsurarea distanțelor mari, egală cu distanța străbătută de lumină într-un an.

APOGEU, apogee, s. n. 1. (Mai ales în legătură cu verbele «a fi» sau «a ajunge la») Punct culminant în dezvoltarea unui fenomen; culme. Hamlet bănuiește pe unchiul său, această bănuială și ură contra unchiului său trebuie să crească pînă ce bănuiala ajunge o certitudine, ura ajunge la apogeul său și atunci el trebuie să «acționeze», răzbunînd moartea tatălui său. GHEREA, ST. CR. II 281. (Precedat de prep. «în», învechit) Puterea otomanilor... era pe atunci [în 1600] în apogeul său. NEGRUZZI, S. I 201. 2. (Astron.) Punctul cel mai depărtat de pămînt al orbitei reale a lunii sau al orbitei aparente a soarelui. Luna este la apogeu.

ARTĂ, arte, s. f. 1. Formă a conștiinței sociale care oglindește realitatea în imagini artistice și care, ca și știința, are o mare forță de cunoaștere și de transformare a vieții sociale. P.M.R. va acorda o atenție deosebită creării de condiții prielnice pentru dezvoltarea artei și culturii puse în serviciul poporului, și va arăta toată solicitudinea slujitorilor științei și ai artei. REZ. HOT. I 7. Arta realismului socialist este o puternică armă de educație comunistă a maselor. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 26, 3/1. Arta este ideologie, arta implică o poziție de clasă, implică un conținut. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 343, 3/1. ◊ Artă socialistă = artă legată de viața oamenilor muncii, pusă în serviciul cauzei socialismului. V. realism socialist. Arta socialistă trebuie nu numai să oglindea-că viața poporului, ci să și educe și să îndrumese poporul. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 104, 14/3. Artă cu tendință (în opoziție cu artă pentru artă) = formulă (folosită îndeosebi de criticii literari progresiști din trecut) prin care se definește funcțiunea socială a artei; artă militantă. Constantin Dobrogeanu-Gherea a fost unul din partizanii artei cu tendință. ▭ Artă pentru artă sau artă pură = concepție metafizică idealistă, reacționară, care pretinde că arta ar avea un scop și o valoare «în sine» și că ar fi indiferentă față de clasele sociale. Artistul format în societatea burgheză s-a lăsat prins de formulele amăgitoare ale o artei-zonă neutră», a «artei pure», a «artei pentru artă». CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 8/1. Artă decadentă = artă cu conținut corupător, imoral, caracteristică în special pentru burghezie în perioada imperialismului. Arta decadentă își găsește expresia fie în formalism (impresionism, futurism, suprarealism etc.), fie în reprezentarea naturalistă a vieții. ▭ Operă de artă = rezultat al activității artistice creatoare. Om de artă (sau al artei) = persoană care desfășoară o activitate artistică sau se ocupă cu probleme de artă. Artă plastică = artă care operează cu forme și culori (sculptură, pictură etc.). Oamenii muncii sînt dornici să vadă arta plastică răspunzînd din ce în ce mai mult celor mai fierbinți năzuințe ale lor, mobilizîndu-i și întărindu-i în lupta pentru construirea socialismului și apărarea păcii. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 26, 3/3. Profesorul de desen prevede lui Dumitraș Ilie un viitor sigur în artele plastice. SADOVEANU, N. F. 175. Arte frumoase = pictură, sculptură, gravură; (mai rar, în trecut, și) arhitectură, poezie, muzică, dans. Artă poetică = tratat care cuprinde regulile de urmat la alcătuirea operelor literare în trecut. Boileau este autorul unei «Arte poetice». ▭ Artă populară = creație artistică (de obicei anonimă) realizată de popor. Artiștii profesioniști cinstiți recurg la izvoarele artei populare ca la un mijloc hotărîtor de luptă împotriva formalismului care degradează arta, lipsind-o de idei, de specific național. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 353, 1 2. ◊ Expr. (Familiar) De dragul artei = în mod dezinteresat; gratis. 2. (De obicei urmat de determinări) Îndemînare într-o activitate oarecare (de cele mai multe ori practică); pricepere, meșteșug, măiestrie; îndeletnicire care cere îndemînare și respectarea unor anumite reguli. Imagi-națiunea, sufletul și mintea mea au putut aievea să-și însușească plăcerile și farmecul artei [vînătoriei], pe care tu, cel dintîi, o predai astăzi cititorilor romîni. ODOBESCU, S. III 13. ◊ Arta militară = ramură a științei militare (cuprinzînd tactica, arta operativă și strategia), care se ocupă cu studierea metodelor privitoare la ducerea operațiilor militare și a războiului în general. Arte grafice = tehnica reproducerii și a multiplicării sub formă de imprimate sau cărți a originalelor scrise sau desenate. Arte liberale = discipline care se studiau în învățămîntul evului mediu, fiind grupate în «trivium» (gramatica, retorica, logica) și «quadrivium» (aritmetica, geometria, astronomia și muzica). Artă culinară = pricepere, meșteșug în pregătirea mîncărilor. De mic, fiind copilul unui rob, bucătar vestit pe vremea lui, a învățat arta culinară de la tată-său. CARAGIALE, O. II 226.

ARUNCA, arunc, vb. I. I. (De obicei cu privire la obiecte) 1. Tranz. A face ca ceva să ajungă la o distanță oarecare, imprimîndu-i o mișcare violentă; a azvîrli. Un mare scamator aruncă pumnale. BENIUC, V. 99. El băgă de seamă că muierea aruncase ceva sub pat. ISPIRESCU, L. 368. Capra și cu iedul au luat o căpiță de fîn și au aruncat-o peste dînsul [peste lup] în groapă. CREANGĂ, P. 33. Puse să-i facă un buzdugan de fier, îl aruncă în sus de despică bolta ceriului. EMINESCU, N. 4. ◊ Expr. A (sau a-și) arunca ochii sau a arunca o privire (sau o căutătură, o ochire) = a) a privi repede, în treacăt. Moș Hau... a aruncat o privire pripită în juru-i. SADOVEANU, N. F. 116. Măcar din deal, așa ca-n zbor, S-arunce ochii-n jos spre văi, Spre sat, spre casa lor. COȘBUC, P. I 232. Cînd își aruncă ochii spre poartă, ce să vadă!... CREANGĂ, P. 68; b) a examina, a cerceta sumar. Să aruncăm dar o ochire asupra trecutului acestei nații. BĂLCESCU, O. II 11. A arunca o vorbă (sau un cuvînt) = a spune ceva în treacăt. Aruncase o vorbă unul dintre țărani. PAS, L. I 10. A arunca (ceva) în aer = a distruge (ceva) cu ajutorul unui explozibil. A arunca banii pe fereastră v. fereastră. A arunca (ceva) în cumpănă (sau în balanță) v. cumpănă. A arunca (ceva) peste bord v. bord. A arunca praf în ochii cuiva v. praf. A arunca (ceva) în (sau pe) spinarea cuiva v. spinare. A arunca vina asupra cuiva v. vină. ♦ (Urmat de determinări locale introduse prin prep. «de», «la» sau «în») A trînti, a izbi; a face să cadă. Aruncă de pămînt o oală. ȘEZ. I 271. ◊ Fig. Văd că sufer greu, și primăvara în loc să-mi facă bine... mă aruncă de două ori în pat pînă acum. BĂLCESCU, la GHICA, A. 582. ♦ (Construit cu dativul) A da cuiva ceva, azvîrlindu-i-l. Harap-Alb... i-aruncă pielea cea de urs și fuge cît ce poate. CREANGĂ, P. 215. Le aruncă o pungă de bani. NEGRUZZI, S. I 32. ♦ (Cu privire la sămînță) A semăna, a împrăștia. (Poetic) Cu mîna plină. Arunc semințe de lumină. BENIUC, V. 150. ♦ A azvîrli, a trînti (ceva) în grabă. Mama Tinca iși aruncă scurteica pe umere. CONTEMPORANUL, VII 145. ◊ Fig. (Cu privire la cuvinte) Ca să se convingă, aruncă două cuvinte pe un petec de hîrtie și trimise băiatul la administrație. REBREANU, R. I 182. 2. Tranz. A îndepărta (de Ia sine) ceva rău, nefolositor; a lepăda. Ce poartă ea alt om aruncă. COȘBUC, P. I 127. Strălucitele-i veșminte le aruncă el, de groază. ALEXANDRESCU, P. 138. 135. – 3. Tranz. A scoate, a emite. O văzură venind... cu o falcă în cer și una în pămînt și aruncînd văpaie din gura ei ca dintr-un cuptor. ISPIRESCU, L. 25. ◊ Fig. O mierlă aruncă spre mine, Din tufe, chemarea-i frivolă. CAZIMIR, L. U. 16. Armăsarii... Aruncă largi nechezuri. ALECSANDRI, P. A. 143. ♦ (Cu privire la umbră, la lumină) A răspîndi, a proiecta. Pămîntul era scăldat [de razele lunii] într-o lumină albă, clăbucită. Pomii și gardurile își aruncau umbrele scurte în lături, pătîndu-i strălucirea. MIHALE, O. 491. ◊ Expr. A arunca lumină (într-o problemă) = a lămuri (o problemă). 4. Tranz. Fig. (Cu privire la persoane etc.) A împinge înspre..., a face să meargă pe o anumită cale, să ajungă într-o anumită situație. Tendința de a lipsi legile naturii de conținutul lor obiectiv, încercările de a înlocui metoda științifică obiectivă a cunoașterii prin metode subiective în știință aruncă știința în imperiul haosului și întîmplărilor. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 330, 2.2. [Versurile] exprimă cu desăvîrșire tot ce a voit poetul să exprime, adică... starea în care îl aruncase [gelozia]. MACEDONSKI, O. IV 67. Expr. A arunca (pe cineva) pe drumuri sau a arunca (pe cineva) pradă (sau în brațele) mizeriei (sau foamei etc.) = a lipsi (pe cineva) de cele necesare traiului. Capitalismul a aruncat muncitorimea în brațele mizeriei. A arunca (pe cineva) în închisoare = a întemnița. 5. Intranz. (Complementul direct devine instrumental) A da, a azvîrli în cineva. Grunțuroasele-mi cuvinte... [sînt] arme de omor cu care-arunci În cei ce ni s-au pus de-a curmezișul. BENIUC, V. 152. II. Refl. (Urmat de determinări locale) 1. A se azvîrli, a se repezi, a se precipita; a se năpusti. S-aruncă furtunatic spre rob atunci sultanul. COȘBUC, P. I 53. Dan s-aruncă la gîtul lui, plîngînd ca un fiu ce n-are să mai vadă pe tatăl său. EMINESCU, N. 56. Vreau să scap de tine prin toate mijloacele, chiar de-a fi să mă arunc în mare. ALECSANDRI, T. I 444. O jupîneasă cu cinci copii s-au aruncat înaintea rădvanului meu. NEGRUZZI, S. I 147. ♦ A se avînta, a sări. A fost odată ca niciodată... de cînd se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier și s-arunca în slava cerului. ISPIRESCU, L. 1. Amîndoi pe cai s-aruncă Și prin noapte zbor Și, trecînd prin verde luncă, Cîntă cu amor. BOLINTINEANU, O. 49. Aruncîndu-se, în zece copce ajunse ținta. NEGRUZZI, S. I 42. ♦ (Despre ape curgătoare) A se vărsa; a se rostogoli. În fața Coziei... [Lotrul] se aruncă în Olt, mărindu-i și mai mult limpezimea. BOGZA, C. O. 350. Multe rîuri s-aruncă din strîmtorile Carpaților în roditoarele noastre cîmpii. VLAHUȚĂ, O. AL. I 156. 2. (Regional, în expr.) A se arunca în partea cuiva = a semăna la chip sau la fire cu cineva. Îmi pare rău că n-am luat măcar spînul cel de-al doile cu mine. Dacă s-a aruncat în partea mîne-sa, ce-i vinovat el? CREANGĂ, P. 201.

DEASUPRA¹ adv. (Cu sens local, în opoziție cu dedesubt) Mai sus. Deasupra bulucesc nori de vară. STANCU, D. 208. Un cer de stele dedesubt, Deasupra-i cer de stele Părea un fulger ne-ntrerupt Rătăcitor prin ele. EMINESCU, O. I 176. ◊ Loc. adv. Pe deasupra = a) peste. Ca să trecem prin pădure e peste poate; noi însă să ne silim, dac-om putea, să sărim pe deasupra. ISPIRESCU, L. 6; b) în plus, pe lîngă altele, în afară de (prețul, măsura, catitatea etc. cuvenite sau stabilite dinainte). Veneau sîmbătă noaptea cîte cu un picior frînt... și acesta le era cîștig pe deasupra. CREANGĂ, A. 26. Prăpădi... cît ai bate din palme, tot ce cîștigase și moștenirea de la tată-său pe deasupra. NEGRUZZI, S. I 81. Marișcuță de la vamă, Taie-un pui și ne fă zeamă; Cîndu-i trece pe la noi, Pentru unu ț-om da doi, Pe deasupra, buze moi! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 395; c) (și în forma de pe deasupra) fără a adînci lucrurile, lucrînd sau considerînd în mod superficial. – Variantă; (regional) dasupra adv.

ASOCIA, asociez, vb. I. Refl. 1. (Cu sens reciproc) A se întovărăși, a se grupa (de obicei pe baza unor condiții stabilite) în vederea unui scop comun. Ajutorul acordat de S.M.T. țăranilor săraci și mijlocași care se asociază în tovărășii sau cooperative de muncă agricolă trebuie să fie însoțit de sfaturi și îndrumări practice pentru ridicarea nivelului agrotehnic. REZ. HOT. I 101. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «la», mai rar în dativ) A se alătura unei acțiuni, unei idei etc. Mă asociez propunerii făcute de tovarășul care a vorbit înaintea mea. ◊ Tranz. Probabil că a moștenit cherestegia de la tatăl său ori de la stăpînul său care, la un moment dat, l-a asociat la afacere. IBRĂILEANU, S. 41. – Pronunțat: -ci-a.

DA³, dau, vb. I. I. Tranz. (Folosit și absolut) 1. A întinde cuiva un obiect; a înmîna, a oferi. Mama lui Abu-Hasan... le-a dat trei feluri de mîncări. CARAGIALE, O. III 63. Cînd văzui a lor mulțime, cîtă frunză, cîtă iarbă... Am jurat ca peste dînșii să trec falnic, fără păs, Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs. EMINESCU, O. I 147. ◊ Expr. A da o masă, o petrecere etc. = a oferi o masă, a organiza o petrecere etc. Am dat cina asta ca să-l onorez pe Spallazini. CAMIL PETRESCU, T. II 191. Acum să dăm o petrecere, la care... să chemăm și pe Ber-Căciulă! VISSARION, B. 74. A da (cuiva) o gură (sau o guriță) = a săruta pe cineva. Să rîzi mai bine și să-mi dai O gură, numai una. EMINESCU, O. I 174. A da (cuiva) mîna sau a da mîna cu cineva v. mînă. A da cuiva mură-n gură v. mură. A-și da bucățica de la gură v. bucățică. A da bună ziua (bună seara, binețe etc.) = a saluta pe cineva. Și mai dau bun-întîlniș cu unul. SADOVEANU, O. I 564. Dai domnului strein bună seara. Întinzi mîna. Îți spui numele. C. PETRESCU, A. 285. Cînd oamenii se-ntoarnă-n sat Și-mi dau, pe rînd, binețe. IOSIF, PATR. 30. A da față cu cineva = a se vedea, a se întîlni cu cineva. ♦ A pune cuiva ceva la dispoziție, la îndemînă, a face rost de ceva, a procura. Te rog s-mi dai bani de cheltuială, straie de primeneală, arme și cal de călărie, ca să și pornesc fără zăbavă. CREANGĂ, P. 184. Dați-mi, dați-mi aripioare, Să zbor iute pe sub soare. ALECSANDRI, P. II 102. 2. A împărți, a distribui, a repartiza. Știu că s-a împărțit la companii rachiu. L-ai dat oamenilor? CAMILAR, N. I 161. Dînd două-trei cărți [de joc]. NEGRUZZI, S. I 85. ◊ Expr. A da ceva în (sau pe din) două = a împărți în două părți egale; a înjumătăți. Ești mama lui Iorgovan, Mîndrul nostru căpitan. Să ne fii mamă și nouă Care-am dat cu el în două Munca noastră de mulți ani, Împărțind grămezi de bani. TEODORESCU, P. P. 559. A-i da (cuiva) un număr oarecare de ani = a atribui (cuiva) o anumită vîrstă. Eu de-abia ți-aș fi dat șepte, mult opt ani. CREANGĂ, P. 148. A da cuiva cîștig de cauză = a face pe cineva să cîștige (într-un diferend). ♦ A repartiza cuiva un lucru spre executare, a însărcina pe cineva cu ceva, a obliga la ceva. Profesoara ne-a dat să scriem despre Delta Dunării. ▭ Părinții pustnici... mi-au dat canon să mănînc lapte numai de la o vacă. CREANGĂ, P. 116. ◊ Expr. A da (cuiva) de lucru = a însărcina pe cineva cu o muncă, a-i procura o ocupație; a pricinui cuiva multă bătaie de cap, a-l face să o scoată greu la capăt, să se căznească mult. După obicei, ea le dă de lucru cu măsură. CREANGĂ, P. 7. Hai la treabă, cumătriță, că lupul ți-a dat de lucru! id. ib. 29. 3. (Cu privire la persoane, de obicei urmat de determinări ca «pe mîna», «în seama», «în paza», «în grija» etc.) A încredința, a preda. Dete pe fiu-său acestui vînător ca să-l învețe meșteșugul său. ISPIRESCU, L. 183. Pornește spre casă, urmat de cîțiva ostași, în paza cărora l-a dat împăratul. CREANGĂ, P. 84. ◊ Expr. A da (pe cineva) în judecată = a chema pe cineva în fața justiției a intenta (cuiva) un proces. ♦ (Cu privire la obiecte) A preda (pentru a se descărca de o îndatorire). A dat în primire, aceluiași copil, costumul și jobenul. SAHIA, N. 103. Spune-i că te prinzi să-i dai în girezi tot grîul cît îl are semănat. CREANGĂ, P. 155. 4. A preda ceva cuiva (uneori la cererea acestuia), a pune pe cineva în posesia unui lucru (fără a cere sau a primi ceva în schimb), a face cuiva parte de... Țara... s-a gîndit să vă deie pămînt. CAMILAR, N. I 247. Plîngem și dăm – căci ni se cere. Trebuie să deie toți – căci le cerem. SADOVEANU, Z. C. 247. ♦ (Uneori determinat prin «în dar», «de pomană», «plocon» etc.) A dărui. Murise un flăcău... și-mi «dase mă-sa lui» pantaloni de pomană. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 11. [Era] gata totdeauna să-și ia bucata de la gură sau haina de pe dînsa ca s-o dea. M. I. CARAGIALE, C. 134. Îl întîmpină în pragul ușii cerșitoarea, căreia îi dăduse el un ban de pomană. CREANGĂ, P. 213. ◊ Fig. Dă-mi-i mie ochii negri... nu privi cu ei în laturi. EMINESCU, O. I 155. ◊ Expr. A-și da cuvîntul (de onoare) v. cuvînt. ♦ A pune ceva la dispoziția cuiva contra plată. Dă odăi cu chirie. STANCU, D. 245. ♦ (Mai ales determinat prin «împrumut», «cu camătă», «cu dobîndă», «pe datorie» etc.) A împrumuta pe cineva (cu ceva). Ar mai fi cerut, dar știa că Busuioc nu-i dă pe datorie, fiindcă mai e scris acolo la catastif. REBREANU, R. II 57. (Fig.) Lelișoară de pe plai, Spune-mi gura cui o dai? Dă-mi-o mie-n datorie. ȘEZ. I 270. ◊ Expr. A da (pămîntul) în parte v. parte. A da (pămîntul) în arendă v. arendă. ♦ (Uneori determinat prin «înapoi») A întoarce cuiva ceva primit de la el sau ceea ce i se cuvine; a restitui. Băgați de seamă, aveți timp să dați înapoi ce-ați furat. CAMIL PETRESCU, U. N. 295. Uite, maică, urîtul, Cum îmi poartă inelul; Eu i-l tot cer să mi-l deie, El zice c-o să mă ieie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 274. 5. (Cu privire la persoane) A pune la dispoziția cuiva, a repartiza; (popular, cu sensul reueșind din context) a mărita o fată (cu cineva). Ne-am îngrijit de plecarea cuvioșiei-sale și-i dăm slujitori care să-l petreacă pînă la Dunăre. SADOVEANU, Z. C. 168. Dete fetelor pentru grădină un paznic neadormit. ISPIRESCU, U. 13. Îmi dai pe Măndica? ALECSANDRI, T. I 332. ◊ Expr. (Popular) A da (o fată) după cineva = a mărita (pe o fată) cu cineva. Am auzit că ai tăi ar fi glăsuit Că te-or da după mine, fiindcă-s sărac. VINTILĂ, O. 41. Mămucă, să nu mă dai după urît și după bătrîn, ca să mă bucur și eu de viață, cum te-ai bucurat dumneata. SADOVEANU, B. 30. Împăratul... a făcut sfat și a găsit cu cale să deie fata după feciorul moșneagului. CREANGĂ, P. 85. (Rar) A da unei fete (de bărbat) pe cineva = a căsători o fată cu cineva. Tecla se îndrăgi de Stoicea pe viață și pe moarte; și boier Rovin, neavînd ce face, îi dădu pe Stoicea. GALACTION, O. I 51. Împăratul... dete de bărbat fie-sei pe argat. ISPIRESCU, L. 169. 6. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «pentru», «în locul», «pe» etc.) A oferi ceva în schimbul, în locul... (spre a plăti sau a răscumpăra ceva); a schimba cu... Bătrînețe, bătrînețe, cum te-aș da pe tinerețe! POP. ◊ Expr. A da cinstea pe rușine v. cinste. (Mold.) A da toate pe una = a nu mai avea încotro, a nu-i rămîne altceva decît... Căci și împăratul, cît era de împărat, le dăduse acum toate pe una, și nici macar aceea nu era bună: frica! CREANGĂ, P. 86. (Familiar) A nu da pe cineva pe (sau pentru) altul, se zice pentru a arăta că prețuim pe unul mai mult decît pe celălalt. Nu-l dau pe Ion pe cinci ca Gheorghe. (Refl.) A nu se da pe cineva = a se crede mai grozav decît altul, a nu se lăsa învins sau întrecut de altul, a nu se lăsa schimbat cu altul. Hei! pipiric, pipiric, dară voinic, nu se dă pe orișicine! SBIERA, P. 178. Nu m-aș da pe zece ca d-al de ăștia. ISPIRESCU, L. 15. (Refl., rar) A nu se da pentru mult = a se considera foarte mulțumit de sine sau de situație. E rău la părău, cu geta feciorul de împărat, toate ca toate dar de asta să mă văd o dată scăpat, apoi nu m-aș da pentru mult. BOTA, P. 7. ♦ A oferi (în schimb, drept plată), a plăti. Cît dă de-o căruță? – Cum cît dă?... – Cît plătește? a răspuns tare Miai. PREDA, Î. 120. Nu te mulțumești de simbria ce-ți dau? ISPIRESCU, L. 231. Noră-mea vrea să meargă la Piatră. Cît să-ți dau ca să mi-o duci? CREANGĂ, P. 113. ◊ Expr. A da ortul popii v. ort. A da bir cu fugiții v. bir. ♦ A vinde. Mergem la Pațanghel, să vedem cum a dat porumbul. PREDA, Î. 74. Dau numai pe bani CAMILAR, N. I 166. Cine are un petic de pămînt, din sărăcime, îl dă pe ce pe apă nu curge, ca să scape de foamete. STANCU, D. 102. 7. A jertfi, a sacrifica. N-avem soți, nici fii de dat. BANUȘ, B. 123. Cîinele acesta zece ani a dat din viața lui ca să sară la porunca mea. ISAC, O. 178. ◊ Expr. A-și da viața = a-și jertfi viața din devotament pentru cineva sau pentru ceva. Să nu uităm pe acei care și-au dat viața pentru transformarea revoluționară a patriei. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 371, 3, 1. Mi-aș da viața ca să te apăr. CAMIL PETRESCU, T. II 23. Îmi dau capul, spune cineva care afirmă un lucru cu energie, cu deplină siguranță. 8. (Cu sensul reieșind din context) A arunca, a azvîrli. Să iei pielea cea de porc și în foc s-o dai. CREANGĂ, P. 87. Alelei! tîlhari păgîni, Cum o să vă dau la cîni! ALECSANDRI, P. P. 88. ◊ Expr. A da vina pe cineva = a învinui. A da afară v. afară. A da pe gîrlă = a renunța la un lucru, a-l lepăda. Amu uite cum fac ei: se lăcomesc la două și dau pe gîrlă optsprezece. GALAN, Z. R. 286. A da uitării = a nu se mai gîndi la..., a uita, a părăsi. Singura mea rugă-i uitării să mă dai. EMINESCU, O. I 127. (Formulă de ocară sau de blestem) A da (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracul, naibii, corbilor), a-l da încolo (sau în plata domnului) = a se dezinteresa de cineva sau de ceva, a nu-și mai bate capul cu cineva sau cu ceva. Dă-l încolo de proces-verbal. SEBASTIAN, T. 247. 9. A așeza altfel, în altă poziție. Își dăduse pe ochi pălărioara rotundă. SADOVEANU, O. VI 359. Avea un fel al ei de a-și da capul pe spate. BART, E. 48. Își netezi părul de pe frunte și-l dete pe spate. EMINESCU, N. 12. ◊ Expr. A da la o parte (sau într-o parte) = a îndepărta. Dînd într-o parte ghimpoasele creci ale verdelui mărăciniș, se strecură... pînă la rădăcina celui mai înalt dintre ulmi. MACEDONSKI, O. III 7. A da ochii peste cap = (a fi pe punctul de) a muri; fig. a face fasoane. Începea să cînte de dor și amor, cu ofuri și ochii dați peste cap. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 31. Fata își dădu de cîteva ori ochii peste cap, răsuflă greu și flacăra tainică a vieții se stinse. SANDU-ALDEA, D. N. 277. Indignat grozav și dîndu-și ochii peste cap: «O, doamnă, e teribil ce se petrece!». VLAHUȚĂ, O. AL. II 8. A da (ceva) peste cap = a face un lucru de mîntuială, a lucra superficial. A da (pe cineva) peste cap v. cap (I 1). A da (ceva) după spate = a lăsa la o parte, a trece cu vederea. Mane, fîrtate! Dă-ți mînia după spate. ALECSANDRI, P. P. 73. A da ușa (poarta etc.) de perete = a împinge în lături, a deschide larg. Dete poarta de părete și trecu înainte. ISPIRESCU, L. 359. A da cărțile pe față v. carte. ♦ A petrece prin sau pe după ceva. Un domn scurt și gras, cu ochelari dați după ureche. C. PETRESCU, Î. I 12. ♦ (Complementul indică o băutură sau o cantitate de băutură; determinat prin «pe gît», «de dușcă», «peste cap», «pe spate») A bea (lacom, dintr-o dată sau în cantități mari), a goli bînd, a turna pe gît. Dădu restul de ceai călduț pe gît. C. PETRESCU, C. V. 130. Baba dădu rachiul pe gît. SANDU-ALDEA, D. N. 194. Și d-ta ai cîntec: «Ipate care da oca pe spate Și face cu mîna să-i mai aducă una». CREANGĂ, P. 150. 10. (În diverse procese de muncă, sensul reieșind din context) A da găuri = a găuri. Începu să... dea găuri cu un burghiu. C. PETRESCU, Î. II 183. A da (un obiect tăios) pe piatră = a(-l) ascuți. Scoate bulicheriul din teacă, îl dă pe amînari. CREANGĂ, P. 125. Paloșul scotea, Pe amnar îl da, De și-l ascuțea. TEODORESCU, P. P. 450. A da (un lemn) la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. (Mold.) A da (o țesătură) în undă = a spăla, a clăti. Numai de două ori pîn-acu am dat-o [pînza] în undă. ALECSANDRI, T. 259. ◊ (În legătură cu alte acțiuni ale omului) A da lecții = a preda lecții. Am un băiet, Karl, și aș vrea să-i dați d-voastră lecții. HOGAȘ, DR. II 63. A da o telegramă = a expedia o telegramă. Dați-i o telegramă din partea mea să se intereseze ce e cu depozitul. CAMIL PETRESCU, U. N. 66. A da la ziar = a publica sau a face să se publice în ziar. Și voi la ziar puteți da tot ce știți. C. PETRESCU, C. V. 131. A da foc = a aprinde. Buntași care au de gînd să deie foc tîrgului în astă-noapte! ALECSANDRI, T. I 70. A da bici = a lovi cu biciul. A dat bici calului și-a plecat însoțit de argați. STANCU, D. 22. A da la mînă = a pune la dispoziția cuiva, a înmîna cuiva (un act, un obiect de folosință imediată etc.). I-a... dat la mînă hîrtie de danie. CARAGIALE, O. III 48. A da (refl. a se da) o luptă, o bătălie = a avea loc o luptă. Bătălia în care Tomșa fusese înfrînt... se dăduse dimineață. SADOVEANU, O. VII 154. Luptele se dau acum în Carpați. CAMIL PETRESCU, U. N. 419. A da un spectacol = a reprezenta un spectacol. Spectacolele le da în aer liber. SAHIA, N. 67. A da (pe cineva) dezertor = a face cunoscut în mod oficial că cineva este dezertor. 11. (Despre sol, plante, animale etc.) A produce, a emite, a scoate din sine însuși. Oile dau lînă și lapte. ▭ Ca moarte ramuri vestejite, Sătule să mai deie rod, Își lasă brațele s-atîrne Sărmanul istovit norod. TOMA, C. V. 60. N-am învățat știința ierburilor, dar. pe cît mă taie capul, sacul n-a dat niciodată trandafiri. DELAVRANCEA, A. 93. Mugurii dau frunză și cîmpii dau verdeață. ALECSANDRI, P. III 241. ♦ (Mai ales despre persoane, cu complementele: «glas», «chiot», «țipăt», «răcnet» etc.) A emite, a face să se audă. Stați să deie badea un chiot spre caii ceia. CAMILAR, N. I 309. Ea dă glas și bate cu bățul în poartă. SADOVEANU, B. 35. Le-a pătruns prin piept, ca fierul, Strigătul ce-a dat străjerul. TOMA, C. V. 139. ◊ Expr. A da dintr-însul o vorbă (sau niște vorbe) = a spune lucruri, de obicei minunate, înțelepte. Cînd da cîte-o vorbă dintr-însul, vorba era vorbă. CREANGĂ, P. 142. Are un duh cît șăpte și dă dintr-însa niște vorbe! ALECSANDRI, T. I 129. ♦ A produce, a crea. Eminescu a dat o operă de valoare universală. ◊ Expr. A da la lumină (sau la iveală) = a descoperi ceea ce este ascuns; (cu privire la scrieri) a publica. Săpăturile au dat la iveală ruinele unei vechi cetăți. ▭ Am arătat cartea me la mulți profesori... și ei m-au îndemnat ca să o dau la lumină. KOGĂLNICEANU, S. 102. A da viață = a naște, a da ființă, a făuri; fig. a anima, a însufleți. Bătrînul Dan trăiește ca șoimul singuratic... Privind cu veselie cum soarele răsare Dînd viață luminoasă cu-o caldă sărutare. ALECSANDRI, O. 206. A da (ceva) în vileag (sau tîrgului) = a divulga. Cum de să știe el ceva și să n-o deea tîrgului? ISPIRESCU, U. 112. A da de veste (sau de știre) = a aduce la cunoștință, a vesti. Mică lacrimă fierbinte, Ce te-ncerci cînd n-ai cuvinte... Să dai altui suflet veste De cît dor în tine este. TOMA, C. V. 93. Să cerc a da de știre Marghioliții, după chipul obișnuit... să-i cînt pe sub ferești. ALECSANDRI, T. I 78. A da însemnătate = a acorda atenție. Cred că ea nu dădea nici o însemnătate jocurilor deputatului. CAMIL PETRESCU, U. N. 53. A da semne de... = a indica, a arăta că..., a lăsa să se vadă că... A-și da (refl., familiar, a se da cu) părerea = a-și exprima punctul de vedere. Au să vă vină oaspeți... își dădu părerea dascălul Iov. SADOVEANU, P. M. 27. Așteaptă pe franțuz să-și deie părerea în limba lui străină. id. Z. C. 46. Poate sosește acum, se dădu cu părerea portarul binevoitor. C. PETRESCU, C. V. 123. A da gata = a) a termina, a lichida. Au dat gata patru curcani fripți. SADOVEANU, O. I 297; b) a impresiona puternic, a cuceri (pe cineva). (Sport) A da startul = a anunța plecarea printr-un semnal. La ora 4 s-a dat startul în prima serie a cursei de 100 m plat. 12. A provoca, a prilejui, a pricinui, a cauza, a stîrni. Zeama de mahorcă slăbește și dă căldură. CAMILAR, N. I 143. [Pajul Cupidon] dă gînduri ne-nțelese Vrîstei crude și necoapte. EMINESCU, O. I 108. Un an vine, trece, ș-alt an îl moștenește, Și ce nădejdi dă unul acelălalt le ia. ALEXANDRESCU, P. 77. 13. (Mai ales urmat de verbe ca: «a cunoaște», «a înțelege» etc. la conjunctiv sau la moduri nepredicative) A îngădui, a permite, a lăsa, a face posibil. Îi ședea ghimpe de foc în creier, gîndindu-se că fuga lui putea să deie crezut pînă și coanei Tasica, ba chiar și Rusandei, că el e ucigașul. POPA, V. 80. Începu a horcăi, dînd să cunoască că el a adormit. RETEGANUL, P. I 76. Baba se culcă... dînd a înțelege nurori-sa că are s-o privegheze. CREANGĂ, P. 6. ◊ Expr. A-i da (cuiva) mîna să... = a dispune de mijloace materiale pentru a..., a fi în stare să..., a avea posibilitatea să...; a-i veni bine la socoteală, a-i conveni. Vă impunea mult respect faptul că ei... veneau acasă... cu trăsura, și știați că pentru asta le dă mîna să plătească un leu. PAS, Z. I 110. 14. (Adesea legat de ideea divinității) A rîndui, a destina, a sorti, a hărăzi. Și dînd dumnezeu un vînt bun, corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 24. Of, jupîneșică, of! Ce-a fost să nu dea dumnezeu să mai fie! CREANGĂ, P. 119. ◊ (Impersonal) Ploi de lumină Mi-i dat să sărut. BENIUC, V. 57. Ți-a fost dat... să-nduri toată durerea Pe care lumea n-o mai simte. VLAHUȚĂ, O. A. 50. Se înduioșa la gîndul că îi va fi dat să trăiască în liniște! MACEDONSKI, O. III 23. ◊ Expr. Ș-apoi dă doamne bine! = apoi a fost strașnic! După aceasta se începe nunta, ș-apoi dă doamne bine! CREANGĂ, P. 279. Ce-o (sau cum a) da tîrgul și norocul = cum se va întîmpla să fie, cum se va nimeri. Apoi dă, tată, cum a da tîrgul și norocul. CREANGĂ, P. 197. (Bine că) a dat dumnezeu! = în sfîrșit, după atîta așteptare, în cele din urmă. A dat dumnezeu de ne-a scris o scrisoare. 15. (Cu privire la oameni, urmat de determinări introduse prin prep. «la») A așeza sau a trimite într-un loc pentru o îndeletnicire determinată. Îl deteră pe la școli și filosofi. ISPIRESCU, L. 2. ◊ Expr. A da (pe cineva) pe brazdă v. brazdă. ♦ (Cu privire la animale) A mîna. Au dat oile la păscut. SBIERA, P. 37. Drăguțule bace, Dă-ți oile-ncoace La negru zăvoi, Că-i iarbă de noi Și umbră de voi. ALECSANDRI, P. P. 1. 16. (Împreună cu obiectul formează locuțiuni verbale) A da sfaturi = a sfătui. A da răspuns = a răspunde. Flăcăul dădea răspuns că așteaptă pe tatăl său cu paralele, ca să împace pe ciobani și pe stăpînul bălții. SADOVEANU, B. 15. A da ordin (sau poruncă) = a ordona, a porunci. M-am necăjit și am dat poruncă să dea gazeta înapoi. CAMIL PETRESCU, U. N. 29. Prefectul i-a dat ordin să plece la expoziție «pe puțin cu trei sute de suflete». SP. POPESCU, M. G. 22. A da bucium = a vesti. Și de acolo din margini de zări, Din creieri de culme, din inimi de luncă, Dau bucium și zvoană spre depărtări, Să-și strîngă tovarăși de rodnică muncă. DEȘLIU, G. 28. A da crezare (sau crezămînt) v. crezare. A-și da (popular a da) sfîrșitul (sau sufletul, duhul) = a muri. Într-o seară, bolnava își dădu sfîrșitul. DUNĂREANU, CH. 10. I-a venit și lui rîndul să-și dea duhul. ANGHEL, PR. 129. Bătrînul a dat sfîrșitu și, după ce l-au înmormîntat, feciorii săi au pornit de au vînat toți munții. POPESCU, B. IV 4. (Prin exagerare) Eram sfîrșit de oboseală, nu mai puteam; îmi dădeam sufletul. SADOVEANU, O. VI 66. A da dovadă = a dovedi. Lenin și Stalin ne învață că membrii de partid trebuie să dea dovadă de inițiativă creatoare în muncă. LUPTA DE CLASĂ, 1951, nr. 11-12, 101. A da prilej (sau ocazie) = a prilejui. Eliberarea poporului nostru a dat prilej miilor de talente... să se afirme, să se dezvolte, să atingă culmi nebănuite în creații. CONTEMPORANUL, S. ii, 1953, nr. 353, 1/2. Eu am apelat la dumneata numai ca să-mi dai ocazie să muncesc. C. PETRESCU, C. V. 134. Natura psihică a lui Eminescu a dat prilej multor aprecieri greșite asupra poetului. IONESCU-RION, C. 65. A da ocol (sau tîrcoale), a da raita (sau o raită) = a se învîrti în jurul unui loc, a cerceta un loc. Pînă seara a clocotit tot tîrgul Nomoloasei de vestea nebunului bătrîn, care dădea tîrcoale la marginea orașului. POPA, V. 150. El poartă calul, dînd ocol... Și ochii pașei mari s-aprind. COȘBUC, P. I 109. A da năvală (sau buzna) = a năvăli. Se așeză jos pe prispă; păsările flămînde dădură buzna la căuș. VLAHUȚĂ, O. AL. I 48. (Eliptic) A venit vestea că dau tatarii. SADOVEANU, O. I 515. A da roată = a se roti. Se zbuciumă vîntu-n mînie, Iar corbii-n pribeagul lor drum Dau roate prin zarea pustie. COȘBUC, P. II 47. A da informații (sau referințe, relații) = a informa, a referi, a relata. Îți voi da relație de călătoria me. KOGĂLNICEANU, S. 41. (Rar) A da răscoală = a răscoli. Doar vîntul nopții-n ierburi dă răscoală! IOSIF, P. 24. A-și da truda (sau osteneala) = a se trudi, a se osteni. Toate chipurile și toate trudile ți le-ai dat, numai ca să mă vezi norocit și însămnat între moldoveni. KOGĂLNICEANU, S. 54. A da luciu (sau lustru) = a lustrui. Vezi luciul ăla de la bielă? Eu l-am dat. SAHIA, N. 30. Ema, dîndu-și lustru la unghii: A venit multă lume? CAMIL PETRESCU, T. II 41. A da raportul = a raporta. Am venit să dau raportul săptămînii. SEBASTIAN, T. 155. A(-și) da demisia = a demisiona. Se înturnă la Iași și îi dete demisiunea. NEGRUZZI, S. I 111. ◊ Expr. A da (un) examen = a se prezenta la un examen, a susține un examen în fața unui examinator; fig. a trece cu succes printr-o încercare. A da seamă (sau socoteală) = a răspunde de ceva, a fi tras la răspundere. Dacă va fi să dau cuiva socoteală, voi istorisi tot ce-am văzut. CAMILAR, N. I 425. Ți-am cerut să-mi dai samă ce cauți la hotar. SADOVEANU, F. J. 152. Eu n-am teamă De-a mele fapte-n viață să dau în ceruri seamă. ALECSANDRI, T. II 192. A-și da seama (rar seamă) = a se dumeri, a pricepe, a se lămuri. Din analiza lucrărilor Congresului ne putem da seama de uriașele sarcini care stau înaintea noastră. DAVIDOGLU, M. 7. Ne-am dat seama că fără popor nu putem face revoluția. CAMIL PETRESCU, B. 67. Fiecine cum i-e vrerea despre fete samă deie-și, – Dar ea seamănă celora îndrăgiți de singuri ei-și. EMINESCU, O. I 79. II. Intranz. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» sau «cu») A face o mișcare (de obicei repetată), conștientă sau reflexă. Ion dădu încet din cap, în semn că da, și ieși. DUMITRIU, N. 158. Dă din aripi, iar se urcă, iar coboară fluturele roșu. ISAC, O. 254. Privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. A da din umeri = a înălța ușor din umeri pentru a-și manifesta neștiința, nedumerirea, nepăsarea. Toți pe cîți îi întrebă dădeau din umere, neștiind ce să răspundă. CREANGĂ, P. 307. A da din gură = a vorbi mult. ♦ (Cu arătarea instrumentului) A face mișcări repetate (în procesul muncii). De mînecate, dă-i cu grebla, cu tătăbonțul. POPA, V. 135. ♦ A o ține într-una, a nu se mai opri (din mers, din vorbă etc.). Face ca și atunci cînd îi curgea sîngele șiroi și el îi da că n-are nimic. SADOVEANU, O. I 87. Călușeri de pe Tîrnavă... Dați, măi, dați, Nu vă lăsați! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 416. ◊ Expr. (Familiar) Dă-i cu..., dă-i cu..., se zice pentru a arăta o succesiune de acțiuni. Din vorbă-n vorbă, tura-vura, ne-am abătut pe la o țuică... una-două-trei... pe urmă dî-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu vin, dă-i cu bere. CARAGIALE, O. I 119. A da cu paharul = a bea mult. A dat cu paharul pîn’ s-a îmbătat. PANN, P. V. I 118. ♦ (În practicile superstițioase, urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «în») A spune viitorul, a ghici, a prezice. Safta da în cărți și ghicea în palmă și cafea. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 32. Dați-mi ceva, cît de puțin, să vă dau cu norocul. RETEGANUL, P. II 38. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», sensul reieșind din context) A spăla, a spoi, a unge a vopsi (cu...). Au nu îți e rușine Să-ți dai cu dresuri și sulemenele? TOMA, C. V. 260. Să-mi dau cu apă de izvor pe față. D. BOTEZ, P. O. 16. ◊ Tranz. [Compoziția] trebuie topită întîi în apă, or s-o dea pe păr așa simplu? CARAGIALE, O. VII 5. 3. A lovi, a izbi; a bate. Nu da, păgînule, că-i copilul meu. ALECSANDRI, T. II 14. ◊ (Cu determinări arătînd instrumentul, locul acțiunii sau persoana asupra căreia se răsfrînge acțiunea) Dacă mai spunea o vorbă, dam în el, că am eu socoteală veche. DAVIDOGLU, M. 64. Văzu o muscă înainte, dete cu pălăria în ea și pică la pămînt. RETEGANUL, P. III 80. Mi-ai dat cu frîul în cap, să mă prăpădești. CREANGĂ, P. 196. (Cu construcția schimbată) Îl prinde de brăcinar și dă cu el de pămînt. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 134. ◊ Expr. (Despre două sau mai multe persoane) A-și da coate (sau cu cotul) = a se atinge cu cotul pentru a-și atrage atenția, a-și face semne. Unii dintre flăcăi își dădură cu cotul și-ncepură să zîmbească. DUNĂREANU, CH. 21. A(-i) da (cuiva) peste nas = a pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. A da (cuiva) la cap = a lovi, a omorî; fig. a ataca (pe cineva) cu violență, pentru a-i distruge situația, bunul nume etc. Vreau să-mi leg numele de o operă de purificare. Vreau să le dau la cap tîlharilor. C. PETRESCU, C. V. 108. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul = a respinge (pe cineva sau ceva), a nu voi să știi (de cineva sau de ceva); a scăpa un bun prilej, a nu profita de... Ai dat cu piciorul la avere. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 77. Bogătași ce cu piciorul dați la inimi în gunoi... N-am cu voi nici un amestec. MACEDONSKI, O. I 97. Sîntem încredințați că tu nu ni-i da cu piciorul, mai ales aducîndu-ți aminte de prieteșugul nostru. SBIERA, P. 271. Unde dai și unde crapă! v. crăpa. ◊ Tranz. (Folosit și absolut; complementul indică persoana lovită, lovitura sau instrumentul întrebuințat la lovit) Te-a bătut?... – Nu... Mi-a dat numai o palmă. CAMIL PETRESCU, T. II 29. N-am fost slab și nici fricos: Pe opt ți-i dam grămadă jos. COȘBUC, P. I 199. Fata dete călcîie calului. ISPIRESCU, L. 17. Nu pot eu s-o ajung să-i dau o scărmănătură bună. CREANGĂ, P. 268. Dăsagii pe cal punea, Una bună că-i dedea. TEODORESCU, P. P. 503. (Fig., în amenințări; construit cu dativul) Vai... Mădălină... gemu Costache prin somn. – Îi dau eu Mădăline... Eu strig... și el visează Mădăline. CAMILAR, N. I 222. Stăi tu, vulpe vicleană ce ești! Las’ că ți-oi da eu ție. SBIERA, P. 186. ♦ (Instrumentul este o armă de foc) A pune în acțiune, a trage. Eram băiat de vreo treisprezece ani cînd am învățat să dau cu pușca. ODOBESCU, S. III 21. Îmi vine să poruncesc să deie cu tunurile în prostimea aceea. NEGRUZZI, S. I 153. ◊ Tranz. (Complementul indică proiectilul) Se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două și nu-l nimeri. ISPIRESCU, L. 8. ♦ A se lovi, a se atinge (de ceva). Calul fugea de da cu burta de pămînt. ISPIRESCU, L. 129. Ajunse la un munte mare... al cărui vîrf da la nori. id. ib. 216. 4. (Urmat de determinări locale sau modale; uneori (tranz.) construit cu pron. «o», care are valoare neutră) A o lua, a o porni, a o apuca, a se duce. Stoicea dădu spre iaz, sprijinindu-se în ciomag. GALACTION, O. I 47. Caii, obosiți și ei, simțind că li se slobod frînele, o deteră în pas domol de tot. SLAVICI, O. I 215. După ce ieși din sat, dete cătră casă prin o pădure. RETEGANUL, P. I 13. Dă soarele după deal și noi tot pe loc stăm. CREANGĂ, P. 128. ◊ Fig. Nevasta n-au știut încotro să deie de bucurie. SBIERA, P. 229. Nu mai știa ce să facă și încotro s-o deie, ca să nu greșească tocmai acum la dică. CREANGĂ, P. 270. ◊ Expr. A da încolo, încoace (sau pe ici, pe colo sau la deal, la vale) = a merge de colo pînă colo; fig. a se frămînta, a încerca în toate chipurile, a-și da osteneală. Dau încolo, încoace; dară nime nu poate chibzui... încotro să fie drumul spre casă. SBIERA, P. 67. Baba... dă la deal, dă la vale, dar n-are ce face; și, de voie, de nevoie, nunta s-a făcut, și pace bună. CREANGĂ, P. 8. A o da pe... = a o aduce altfel, a o întoarce, a o schimba. Cînd însă i se întîmpla să pomenească de ceva din trecutul neamului nostru, o da pe romînește. M. I. CARAGIALE, C. 78. ♦ A se abate, a trece (pe la...), a intra (undeva) pentru puțin timp. Părăsise cu totul gîndul de a mai da pe la universitate. VLAHUȚĂ, O. A. 257. Trecînd Dunărea, dete prin satele turcești și bulgărești. ISPIRESCU, M. V. 17. Părintele mai în toată ziua da pe la școală și vedea ce se petrece. CREANGĂ, A. 2. ◊ Expr. A-i da cuiva în (sau prin) gînd, prin (sau în) cap, în (sau prin) minte = a-i veni cuiva o idee. Cum de i-a dat în cap imbecilului să-mi trimită telegrama? C. PETRESCU, C. V. 111. 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «peste») A ajunge la..., a găsi, a afla, a întîlni, a nimeri. Oriunde ar apuca-o, dă peste oameni. CAMILAR, N. I 316. Ne-a împrăștiat furtuna tocmai cînd dăduserăm peste ursoaică. GALACTION, O. I 50. La moară dau de prieteni. COȘBUC, P. I 76. ◊ Expr. A da de fund = a ajunge pînă la fund; p. ext. a ajunge la margine, la capăt, la sfîrșit. Am făcut datorii peste datorii. Cum dam de fund, nenea Scarlat... îmi făcea numaidecît rost de împrumut cu dobînzi sălbatice. M. I. CARAGIALE, C. 88. Cercați voi marea cu degetul, dar ia! să vedem, cum i-ți da de fund? CREANGĂ, P. 260. A da de capăt v. capăt. A(-i) da (cuiva) de urmă = a găsi pe cel căutat. A da peste cineva cu caii (sau cu căruța etc.) = a veni din mers peste cineva, lovindu-l, răsturnîndu-l. Dedeau cu caii preste oamenii lui Ercule. ISPIRESCU, U. 52. Cine e acesta ce a să deie piste noi cu droșca. NEGRUZZI, S. I 238. A da de dracu = a o păți. A da cu ochii de cineva v. ochi. A-și da cu socoteala că... v. socoteală. ◊ (Urmat de determinări ca: «rușine», «primejdie», «necaz» etc.) Ia cupa cea largă și-ai grijă ce faci; Ascunde-o bine, Căci Mufti... ne-o ia... Și dăm de rușine! COȘBUC, P. I 210. Avem să dăm peste o primejdie mare. ISPIRESCU, L. 6. Cînd este să dai peste păcat, dacă-i înainte, te silești să-l ajungi, iară dacă-i în urmă, stai și-l aștepți. CREANGĂ, P. 223. ♦ Tranz. (Regional) A băga de seamă, a prinde de veste, a observa. Băgînd sacii în moară, au dat că într-înșii nu-i grîu. SBIERA, P. 16. Cînd a dat de copilă că nu-i, a început a-și smulge părul din cap. CREANGĂ, A. 20. 6. (Despre întîmplări sau împrejurări neplăcute; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «peste») A veni peste cineva pe neașteptate, a surprinde pe cineva. Acolo, la Cotnari, am fost demult la culesul viilor, pe cînd încă nu dăduse molima filoxerei. SADOVEANU, O. VIII 233. Deodată dete preste ei o căldură, încît leșinau de sete. RETEGANUL, P. III 75. N-au mers mult și iată c-au dat altă nevoie peste dînsa. SBIERA, P. 208. De multe ce dăduse peste dînsul, se făcuse cam hurșuz. CREANGĂ, P. 111. ◊ Expr. A da strechea într-însul, se spune despre un animal care fuge orbește pentru că a fost mușcat de streche, sau (fig.) despre un om care fuge cuprins de spaimă. 7. (Despre persoane, în legătură cu verbe de mișcare) A ajunge într-un punct, a nimeri într-un loc; (despre drumuri) a intra în alt drum, a se împreuna cu alt drum. Ivancea coti îndărăt ca să iasă prin fundul curții pe drumul ce da în șosea, fără să treacă prin sat. DUMITRIU, N. 53. Fac înapoi, pe același drum, cu gîndul... să dea în Calea Victoriei. SP. POPESCU, M. G. 62. Ieșiră acum din pădure și dădură într-o poiană frumoasă. RETEGANUL, P. I 46. Dacă prin codri pătrunzi, dai de-o vale frumoasă și verde, Pe-al căreia deal se întinde o mîndră grădină. EMINESCU, O. IV 179. ♦ (Rar, despre locuri, terenuri) A ajunge sau a se întinde pînă la... Nimerise în grădini tăcute care dădeau în cîmp. CAMILAR, N. I 102. Făt-Frumos vede că șirul munților dă într-o mare verde. EMINESCU, N. 13. ♦ (Despre ferestre, uși, încăperi etc.) A fi cu fața spre..., a avea vederea spre..., a se deschide spre... Mai la dreapta o ușă cu geam... dă înspre peron. SEBASTIAN, T. 188. Din odăile neluminate ce dădeau în larga încăpere din mijloc se auziră șoapte, rîsete înfundate. M. I. CARAGIALE, C. 120. 8. A nimeri în..., a cădea în... S-azvîrlea, nu s-azvîrlea, Drept în paloșe că da. TEODORESCU, P. P. 443. ◊ Expr. A da în gropi (de prost ce e) = a fi foarte prost. De cînd ai luat zestre o casă, trei cai și-o sanie, te-ai prostit de dai în gropi. GALAN, Z. R. 266. A da din lac în puț = a nimeri din rău în mai rău. A-și da în petic v. petic. A da în brînci v. brîncă. ♦ (Despre păr) A intra, a cădea, a ajunge în... Pletele îi dădeau în ochi. ♦ (Despre lumină) A cădea într-o direcție oarecare. Baba... s-a ghemuit... cu spatele la lună, să nu-i dea lumina-n ochi. CARAGIALE, S. N. 255. Tainicele raze [ale lunii], dînd pieziș pe o zidire... Mîngîie a ei ruină. ALEXANDRESCU, P. 136. 9. (În legătură cu o acțiune în desfășurare; urmat de determinări introduse prin prep. «în») A începe, a trece în..., a intra. Vremea dădu în cald. DELAVRANCEA, S. 50. Copacii dau în mugur. VLAHUȚĂ, O. A. 342. Soarele dă în asfințit. ISPIRESCU, L. 34. ◊ (Impersonal) Dădea în toamnă și-o amorțise frigul. PAS, Z. I 88. ◊ Expr. A da în undă (sau în clocot) = a începe să fiarbă, să clocotească. (Fig.) S-a depărtat al ploii ropot, Dar Rîul Mic a dat în clocot Și spumegă de-a lungul văii. DEȘLIU, M. 35. A da în pîrpăra însuratului = a fi stăpînit de dorința însuratului. Dă, ce să-i zici! dăduse și el în pîrpăra însuratului. CREANGĂ, P. 166. (Despre cereale sau fructe) A da în copt (sau în pîrg) = a începe să se coacă, să se pîrguiască. Acasă perele de vară dau în copt. CAMILAR, N. I 83. Pomul înflorea în fiecare zi... rodul creștea și seara da în pîrg. ISPIRESCU, L. 73. Vezi d-ta, colo departe, niște lanuri frumoase de grîu care dă în copt? CREANGĂ, P. 155. A da în spic = a lega spic. Holdele au dat în spic mai devreme ca în alți ani. ♦ (Despre frunze, muguri, păr) A ieși, a se ivi, a apărea. Le dădea puful pe obraz. SADOVEANU, O. I 271. Am fugit repede la oglindă să cercetez dacă nu mi-au dat fire albe. C. PETRESCU, Î. II 63. A suflat vîntul de primăvară, au încolțit mugurii, a dat frunza. DELAVRANCEA, A. 34. De-ar veni luna lui mai, Să-mi aud cerul tunînd, Să văd norii fulgerînd, Ierbulița-n șesuri dînd. ANT. LIT. POP. I 72. ◊ (Despre sînge, lacrimi etc.) Îmi dau lacrimile și plîng încet de bucurie. CAMIL PETRESCU, U. N. 186. Avea o senzație de durere fizică așa de intensă, că-i da lacrămile în ochi. BART, E. 212. ◊ Expr. A da inima (sau duhul) din cineva, se zice despre acela care e gata să se sufoce în urma unui efort prea mare. Aleargă săraca, de dă inima din ea, ș-o trec amețeli. VLAHUȚĂ, O. A. 369. Începe a striga, de da duhul dintr-însa: «Ioane, Ioane, Ioane!» și Ion – pace! CREANGĂ, A. 64. ♦ (Despre lichide, determinat prin «afară» sau «pe din afară») A trece peste buzele vasului, a ieși afară din vas. Apa numai cît nu da afară din fîntîni. RETEGANUL, P. I 27. ◊ Expr. (Despre lichide în fierbere) A da în foc = a se umfla, a curge afarî din vas. S-a întîmplat să dea laptele în foc. GALAN, Z. R. 38. 10. (Despre anotimpuri, fenomene atmosferice) A veni, a se face a se lăsa, a se porni. Aici, în locul mărului, era o salcie cu scorbură arsă... și stăteau la adăpost în scorbură pescari cînd da cumpăna. CAMILAR, TEM. 195. Ciobanii de demult, cînd plecau cu oile, intrau ca în mănăstire: nu-i mai vedeau fetele și nevestele decît cînd da zăpada. GALACTION, O. I 64. Peste o lună dă primăvara. C. PETRESCU, C. V. 149. 11. (Cu valoare de auxiliar, urmat de un verb la conjunctiv) A începe să..., a se apuca de..., a avea de gînd, a se pregăti pentru o acțiune, a fi pe punctul de a... Rizea dădu să plece. DUMITRIU, B. F. 27. Dragoș dădu să coboare scara, dar iute o sui înapoi, căci Geoiana era cît pe ce să-l umfle în corne. HOGAȘ, DR. II 96. A dat el să se supere și să ne ocărască, dar a priceput îndată că cel mai bun lucru ce-i rămînea de făcut era să rîdă și el cu noi. VLAHUȚĂ, O. A. 456. Dă el să descuie ușa, nu poate; dă s-o desprindă, nici atîta. CREANGĂ, P. 256. III. Refl. și (rar) intranz. 1. (Urmat de determinări locale) A se duce, a merge, a veni. Dă-te mai încoace. ▭ Ian, măi oameni, dați-vă la o parte. CAMILAR, N. I 208. Dă-te la o parte să treacă domnu doctor. C. PETRESCU, C. V. 35. ◊ Expr. A (se) da îndărăt (sau înapoi) = a) a se retrage (mai înapoi). Tuspatru deterăm un pas înapoi. M. I. CARAGIALE, C. 25. Dacă murgu-i sprinten da-n lături sforăind, Viteazul cu blîndeță îl dezmierda. ALECSANDRI, O. 207; b) a se codi, a se sustrage de la ceva, a căuta să scape, a se retrage (într-o luptă). Nu, Ioane, noi nu trebuie să dăm înapoi! Pentru nimic în lume, nici un pas înapoi! CAMILAR, TEM. 85. Teama de necunoscut era de neîndurat. Dar, negreșit, asta numai la cei hotărîți să nu dea, în nici un caz, înapoi. CAMIL PETRESCU, U. N. 337. Cum văd eu, nici de asta nu te-ai da în lături. CREANGĂ, P. 166. ◊ (Locuțiune verbală) A se da jos = a coborî. (Tranz.) De ce m-ați dat jos din tren? SEBASTIAN, T. 232. (Fig.) Prometeu... adesea mustra pe Joe pentru nelegiuirea ce săvîrșise dînd pe tat’său jos de pe scaun. ISPIRESCU, U. 82. Dînd jos pe Lăpușneanul, urcăm pe cine-n loc? ALECSANDRI, T. II 112. ♦ A se așeza undeva. Se dete p-o pernă, răzimîndu-și cotul. PANN, P. V. I 58. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») A se năpusti, a se arunca, a năvăli asupra cuiva. Cînd se da armăsarul la Galben-de-Soare, mușca din pieile de bivol, iară cînd se da acesta la armăsar, mușca din carne vie. ISPIRESCU, L. 28. Ține-l [pe cîine] să nu se dea la mine. CARAGIALE, O. II 267. Iarna... ursul ajunge de să dă la vite și la oameni. SLAVICI, la TDRG. ◊ Intranz. V-aștept, ca să nu dea la voi cîinele. SADOVEANU, P. M. 261. Zîna... dă deodată la dînsul, să-i scoată ochii. SBIERA, P. 38. ◊ Expr. A da fuga = a se repezi. Eu am dat fuga la brad și m-am suit în brad. SADOVEANU, V. F. 27. A da de-a dreptul = a veni drept la țintă, fără a face ocol. Golătatea încunjură, iară foamea dă de-a dreptul. CREANGĂ, A. 69. 3. A se deda la..., a fi înclinat spre... Leneșa lor minte, dată pe gîndiri ușoare, Se împiedică de-o muncă ce-o cutremură ș-o doare. VLAHUȚĂ, P. 134. El din mica copilărie au fost dat către aceste. DRĂGHICI, R. 73. 4. (În jocuri, urmat de determinări ca «de-a rostogolul», «pe gheață», «în leagăn» etc.) A aluneca, a se rostogoli, a se legăna etc. Fă-te dar tu o roată de lemn și eu una de fier, să ne dăm unul pe un deal, altul pe alt deal. RETEGANUL, P. III 73. În scrînciobul din culme se dau flăcăi și fete. ALECSANDRI, P. III 143. ◊ Expr. A se da peste cap v. cap. A se da de-a tumba (sau de-a dura) = a se da peste cap, a se rostogoli. A se da de rîpă = a se prăpădi. Porumbo, iubește-mă că mă dau de rîpă, pre legea mea! ALECSANDRI, T. 157. A se da în vînt după... = a) a-și da toată osteneala. Ilinca bocea pe la toate pragurile și se da-n vînt după leacuri. VLAHUȚĂ, O. A. 129. Și merg eu acum fără păsare prin păpușoi pînă în dreptul ogrăzii și mă uit printre gard și văd pe mama cum se da în vînt după trebi. CREANGĂ, A. 68; b) a ține foarte mult la cineva, a face orice pentru... 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe lîngă») A se lua cu binele pe lîngă cineva, a încerca să intre sub pielea cuiva. Slutul se dete pe lîngă fată și începu s-o lingușească cu vorbe mierloitoare și să se ia cu binele pe lîngă dînsa. ISPIRESCU, L. 47. Dacă... vrun tinerel viteaz S-ar da pe lîngă mine... Atunci cu voie bună I-aș da sufletu-n dar. ALECSANDRI, T. 156. 6. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «în») A trece în altă parte, în altă tabără sau grupă. Lasă legea creștinească Și te dă-n legea turcească. ALECSANDRI, P. P. 211. ◊ Expr. A se da în (sau de) partea (cuiva) sau a se da cu cineva = a se alătura de partea cuiva (într-o discuție, într-un diferend etc.). Of, of... te-ai dat cu năpîrca de Eftimie. DUMITRIU, N. 238. Stă la chibzuri în care parte să se de. ISPIRESCU, U. 28. ♦ A se acomoda cu cineva, a se lua după cineva sau ceva. Eu gîndesc că s-a da după mine și s-a face și ea bună. CREANGĂ, P. 164. ◊ Expr. A se da pe (sau la) brazdă v. brazdă. 7. (Despre persoane) A se lăsa în voia cuiva. Lasă-ți lumea ta uitată, Mi te dă cu totul mie. EMINESCU, O. I 209. ♦ A se lăsa stăpînit, copleșit de... Dragul meu... învață-te a munci, nu te da lenii. HOGAȘ, DR. II 47. Se dete cu totul la această patimă. NEGRUZZI, S. I 20. Inima i se sfîrșea, Dar îndat’ se stăpînea Și durerii nu se da. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 488. 8. (Mai ales în forma negativă) A ceda, a nu opune rezistență, a se supune. [Cîinii] nu se da să li tai cozile. SBIERA, P. 15. Fricosule... nu mi te da, păcătosule. ALECSANDRI, T. I 117. ◊ Expr. A nu se da cu una cu două = a nu ceda ușor. Flăcăul era chitit la capul său și nu se da cu una cu două. CREANGĂ, P. 142. ♦ (Întregit printr-un participiu, cu sensul determinat de acesta) A se lăsa (nemaiavînd încotro). N-a mai avut ce spune și s-a dat bătut. SADOVEANU, P. M. 205. Cum nu se dă scos ursul din bîrlog... așa nu mă dam eu dus din Humulești. CREANGĂ, A. 116. ♦ (Învechit și familiar; despre armate, cetăți, comandanți) A se preda, a se supune. Numai Timișoara mai este în mîna împotrivnicului, dar întru atîta înconjurată că în puțintică vreme trebuie să se dea. GHICA, A. 306. Aceștii, după puțin, s-au dat robi și cetățuia s-au ars de franțezi. KOGĂLNICEANU, S. 13. Dă-te de voia tea. Să ne scapi de vreo belea. TEODORESCU, P. P. 292. 9. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la», rar «spre») A începe să..., a se apuca de..., a se pune pe... După cină să dau la culcare. RETEGANUL, P. III 83. Se deteră spre odihnă, dar pîndea cînd unul, cînd altul. ISPIRESCU, L. 4. Satul văzînd că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spînzure. CREANGĂ, P. 329. La lucru s-au pornit Și la lucru mi s-au dat; Mi s-au dat la secerat. TEODORESCU, P. P. 150. ◊ Expr. A se da (rar, intranz., a da) în vorbă cu cineva = a intra în vorbă. Mai de una, mai de alta, apoi dădură în vorbă cu Pahon. RETEGANUL, P. V 14. Numai cît în vorbă se da, Secerele și gătea. TEODORESCU, P. P. 142. 10. (Numai în expr.) A se da drept (învechit, de) cineva = a voi să treacă drept altcineva, a face să se creadă că e altcineva. [Agenții] s-au ivit în aceeași zi la han la Brătulescu, dîndu-se drept negustori de covoare. POPA, V. 95. M-oi duce la curtea împăratului și m-oi da de doftor. SBIERA, P. 301. Am să mă dau și eu de baroană, cum oi trece granița. ALECSANDRI, T. I 181. 11. (Mai ales în forma negativă) A se pomeni, a se ivi. Înc-așa schilodeală nu mi s-a dat în cale! RETEGANUL, P. III 62. Turbare de cap și frîntură de limbă ca la acești nefericiți dascăli nu s-a mai dat a vedea! CREANGĂ, A. 84. Nu s-a dat pe fața pămîntului o jupîneasă mai iscusită decît Anghelușa. ALECSANDRI, T. I 105. – Forme gramaticale: prez. ind. dau, dai, dă, dăm, dați, dau; imperf. dădeam și dam; perf. s. dădui (regional dedei și detei); m. m. perf. dădusem și dasem (regional dedesem și detesem); prez. conj. pers. 3 să dea (regional să deie).

ASPRIME, asprimi, s. f. 1. (În opoziție cu netezime) Însușirea de a fi aspru. Asprimea pielii. 2. Fig. (în opoziție cu blîndețe) Severitate, strășnicie; faptă sau purtare severă, neînduplecată. Dă el poruncă drăganilor să nu sufle o vorbă, sau să tacă, fiind toată lumea la curte cu dragoste cătră copilă și cam cu împotrivire ascunsă spre vodă, din pricina asprimilor lui. SADOVEANU, Z. C. 150. Se temea de asprimea tată-său și de șugubața defăimare a oamenilor. CREANGĂ, P. 89. De la venirea mea cu a doua domnie... am arătat asprime către mulți; m-am arătat cumplit, rău, vărsînd sîngele multora. NEGRUZZI, S. I 149. ◊ Loc. adv. Cu asprime = cu severitate, aspru. Au început a o mustra, cu lacrămile în ochi, și a-i zice cu asprime să se ducă unde știe. CREANGĂ, O. A. 170. De mă vei lua cu asprime, Nimic n-afli de la mine. TEODORESCU, P. P. 104. ♦ Vigoare, tărie, duritate. Sălbăticia și gravitatea subiectelor reclamă oarecare asprime în mînuirea daltei. ODOBESCU, S. III 75. ◊ (Concretizat, rar, mai ales la pl.) Părți accidentate ale unui loc; locuri anevoioase, greu de urcat. Se urcă mai ales cu înlesnire prin strîmtorile și asprimile munților. BĂLCESCU, O. II 255.

ASPRU²,-Ă, aspri, -e, adj. I. (în opoziție cu neted). Cu o suprafață zgrunțuroasă care produce (la pipăit) o senzație de zgîriere; neplăcut la pipăit. Stofă aspră. Piele aspră. ◊ Fig. Poezia noastră din veacul al XVI-lea... îmi place pentru că e naivă și fără pretenție, pentru că e moale și netedă, nu aspră și ciotoroasă. NEGRUZZI, S. I 265. ◊ Apă aspră (în opoziție cu apă moale) = apă care, fiind saturată cu săruri calcaroase, nu spală bine. ♦ (Despre firele de păr) Tare și țepos. Avea... fruntea umbrită de părul negru și aspru. MIHALE, O. 218. Cuprinde gîtul lui plîngînd Și-n aspra-i coamă îngropînd Obrajii palizi... suspină trist. COȘBUC, P. I 110. ♦ (Despre perii) Cu firele tari și țepoase. II. Fig. 1. (Despre fenomene atmosferice, intemperii) Puternic, năprasnic. Un vînt aspru se izbea în geamuri. SADOVEANU, O. VI 138. Gerul aspru și sălbatic strînge-n brațe-i cu jălire Neagra luncă de pe vale. ALECSANDRI, P. A. 113. Turnul geme-n temelie Ca de aspră vijelie. ALECSANDRI, P. II 35. 2. (Despre împrejurări grele, robie, biruri etc.) Care provoacă suferințe, greu de îndurat. Arabul căzuse în aspră robie. MACEDONSKI, O. I 15. Toți se așteptau la o contribuție mult mai aspră. BĂLCESCU, O. II 275. ♦ Înverșunat. Un cîmp de aspră luptă. ALECSANDRI, P. A. 109. 3. (Despre oameni și despre manifestări ale lor) Care nu cunoaște indulgența; neînduplecat, riguros, exigent, sever. Tată-său era un om aspru. ISPIRESCU, L. 120. Iubesc o fată... fata Genarului, om mîndru și sălbatec... O, cît e de aspru el, cît e de frumoasă fata lui! EMINESCU, N. 13. Creațiunea sa... nu mai are nimic din aspra candoare și din energia virginală a anticei Artemide. ODOBESCU, S. III 57. ◊ Fig. Pe rege-l prind fiori, Un stol de gînduri aspre trecu peste-a lui frunte. EMINESCU, O. 1 93. 4. (Despre voce sau vorbe) Sever, dur, necruțător. Țipă cu voce aspră. SAHIA, N. 53. Se aude glasul aspru al gardianului căpităniei. DUNĂREANU, CH. 94. ◊ (Adverbial) Cu asprime, cu severitate. Crivățul suflă aspru din partea munților ale căror culmi se văd albind de omăt. RUSSO, O. 152. Ochii-n sînge-și încrunta Ș-apoi aspru cuvînta: Alelei! fecior de lele! ALECSANDRI, P. P. 138. 5. (Despre vin) Acru, înțepător.

DECI conj. (Conclusiv) Prin urmare, în consecință, așa fiind, drept care. Își adusă aminte că făgăduisă a răpi pe fata Genarului... Deci se porni. EMINESCU, N. 17. ◊ (Uneori precedat de «iată») Iată deci, domnilor, că sfatul nostru s-a luminat. SADOVEANU, D. P. 35. Iată deci cum legea asigurării celor ce cad jertfă muncii este o simplă minciună, ca și toate legile burgheziei. SAHIA, N. 36. ◊ (Așezat în mijlocul propoziției) Porni deci o hărmălaie; cum dracul să se ducă ei în linia întîia? CAMILAR, N. I 383. Era deci încă o dată nevoie de un spirit critic. IBRĂILEANU, SP. CR. 21. Își aduse aminte de vitejiile tatălui său din tinerețe și calul său. Se duse deci în grajd. ISPIRESCU, L. 15. ◊ (Învechit, urmat de «dar(ă)») Deci dară, zise popa, tu femeie să te culci. SBIERA, P. 19. Deci dar în deșert te lauzi. CONACHI, P. 293.