BREAZ, -Ă, breji, -ze, adj. 1. (Despre animale) Cu o pată (numită și «stea» sau «țintă») albă în frunte sau cu o dungă albă pe bot. Iapa aceasta era pîn’ la prînz pintenoagă, iar pin’ la amiază, brează. SBIERA, P. 164. Are mama-un cîne breaz Și te rupe de obraz. HODOȘ, P. P. 42. Vin oile de la munte, Toate breze-n frunte (Carul cu nuiele). GOROVEI, C. 46. ◊ Expr. (Depreciativ) A cunoaște (pe cineva) ca pe un cal breaz = a cunoaște bine (pe cineva), după toate apucăturile lui. Tot tribunalul, de la președinte pînă la cel din urmă scriitor, îl cunoștea ca pe un cal breaz. BUJOR, S. 68. Cel cu botul breaz = numire batjocoritoare dată de țărani boierilor și ciocoilor. ◊ (Substantivat) Hi, breazule, nu te lenevi! ALECSANDRI, T. 52. 2. Fig. (Ironic, despre oameni; de obicei la comparativ) Deosebit, grozav, iscusit, deștept. Cînd era mic, părea mai breaz, zău. GALAN, Z. R. 23. Gealații noștri, puși în slujba lor, nu sînt nici ei mai breji. PAS, L. I 146. A dota zi pîndi și cel mijlociu; dară nici el nu fu mai breaz, ci se întoarse la tatăl său cu nasul în jos. ISPIRESCU, L. 73.